CAPITOLUL 3

INVESTIŢIILE FINANCIARE

3.1. Definirea, conţinutul şi rolul activelor financiare

 Termenul de investiţie financiară are două sensuri:

– cumpărare de active financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) de către cei
care posedă capital în vederea dobândirii de drepturi patrimoniale asupra
emitentului (plasament în titluri financiare);
– distribuire (vânzare) de valori mobiliare de către cei care caută
capital şi care emit titluri financiare pe care le oferă deţinătorilor de capital
(plasament de titluri).
 Activele financiare sunt înscrisuri (hârtii de valoare sau înregistrări în cont)
care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile
acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor
respective (dobânzi, dividende etc.).
 Activele financiare se pot clasifica în :

 active financiare bancare – se formează pe baza relaţiilor întreprinderilor

cu băncile; nu au un caracter negociabil; avantajul acestor active este
determinat de faptul că pe lângă dobânzile obţinute ele prezintă un grad ridicat
de siguranţă (sunt puţin riscante);
 active financiare nebancare – rezultă din operaţiunile de investiţii şi
activităţi comerciale, cuprinzând:
 active de capital (necomerciale), care corespund plasamentelor pe
termen lung şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare
(dividende, dobânzi); sunt negociabile pe piaţa financiară;
 active comerciale (monetare), care sunt generate de relaţiile
întreprinderii cu clienţii şi care sunt negociabile pe piaţa monetară;
 active financiare hibride – prezintă atât caracteristici ale activelor bancare
cât şi trăsături de active financiare nebancare.
 Clasificarea activelor financiare

de depozite: lei; valută

bancare
cont curent: lei; valută

Active de capital (necomerciale): acţiuni,

financiare nebancare obligaţiuni, bonuri de tezaur
comerciale (monetare): cec, cambie,
warant

poliţe de asigurare
hibride ipoteci
garanţii
 3.2. Valorile mobiliare – caracterizare generală

 În literatura de specialitate valorile mobiliare sunt definite ca fiind titluri de

valoare care se pot negocia la bursă.
 Din punct de vedere al modului în care sunt create, valorile mobiliare pot fi
grupate astfel;
 valori mobiliare primare;
 valori mobiliare derivate;
V alori mobiliare sintetice.
 Valorile mobiliare primare sunt titluri emise pentru:
- mobilizarea de capital propriu (ex. acţiunile);
- mobilizarea de capital de împrumut pe termen lung (ex. obligaţiunile)
şi pe termen scurt (ex. certificatele de depozit, bonuri de trezorerie).
 Valorile mobiliare derivate sunt titluri de valoare rezultate din contracte
încheiate între emitent (vânzător) şi investitor (cumpărător) şi care conferă
acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale emitentului la o dată
ulterioară (numită scadenţă) şi în condiţii dinainte stabilite.
Exemple: contractele futures şi opţiunile.
Contractul „futures” este o înţelegere între două părţi de a vinde,
respectiv de a cumpăra un anumit activ la un preţ stabilit, cu executarea
contractului la o dată viitoare.
Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau
acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde sau cumpăra un
anumit activ, la o anumită dată viitoare, în schimbul plăţii unei prime.

 Valorile mobiliare sintetice sunt instrumente de plasament noi care rezultă

din combinarea de către societăţile financiare a diferitelor active cu caracter
financiar. Produsele sintetice se realizează prin combinarea de contracte
futures de vânzare şi cumpărare, de opţiuni de vânzare („put”) şi cumpărare
(„call”), precum şi din combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni.
Dezvoltarea pieţei financiare din ultima perioadă a cunoscut un accent deosebit
concretizat în diversificarea valorilor mobiliare.
 3.2.1. Acţiunile

 ACŢIUNEA este un înscris, un titlu de valoare care atestă participarea

deţinătorului la capitalul social al unei societăţi de capital şi care
încorporează drepturi sociale şi patrimoniale (dreptul la vot, dreptul la
dividende, dreptul asupra activului net în caz de lichidare, dreptul
preferenţial de subscriere a unei acţiuni când are loc o nouă emisiune).
Natura unei acţiuni poate fi urmărită din trei perspective:
 din punct de vedere juridic, acţiunea este un titlu negociabil,
reprezentând un drept de proprietate asupra unei fracţiuni a capitalului
social al firmei emitente;
 din punct de vedere economic, acţiunea este un titlu financiar
nerambursabil care reprezintă pe de o parte, un instrument de finanţare
a întreprinderii prin transferul resurselor de finanţare de la deţinătorii de
economii la întreprindere, iar pe de altă parte, un titlu caracterizat prin
fluxuri de venit incerte, generate de plasamentul într-un activ riscant;
 din punct de vedere al pieţei financiare, acţiunea este o valoare
mobiliară de plasament care îi dă dreptul deţinătorului să o negocieze
pe piaţă (bursă).
Tipologia acţiunilor:
 acţiuni nominale – au înscris pe ele numele posesorului iar transferul acţiunii
poate fi efectuat numai prin înscrierea tranzacţiei într-un registru special;
 acţiuni la purtător – nu au înscris pe ele numele deţinătorului, drepturile
aparţinând celui care le deţine, iar transferul de proprietate se face prin simpla
lor remitere;
 acţiuni de aport în natură – reprezintă echivalentul bănesc al aporturilor în
natură a bunurilor care sunt în proprietatea subscriitorilor (terenuri, construcţii
etc.) şi care rezultă în urma evaluării activelor aduse ca aport;
 acţiuni de aport în numerar – sunt acţiunile a căror valoare a fost achitată în
numerar cu ocazia înfiinţării întreprinderii sau cu ocazia creşterii capitalului;
 acţiuni gratuite – reprezintă o forma particulară de repartiţie a profitului în
cazul în care rezervele acumulate în anii anteriori sunt transferate în acţiuni noi;
 acţiuni tezaurizate – reprezintă acţiunile proprii pe care emitentul le-a
răscumpărat de pe piaţă, după emisiunea primară.
 3.2.2. Obligaţiunile

 OBLIGAŢIUNEA este o hârtie de valoare emisă sub forma unui titlu

negociabil, reprezentând o creanţă asupra emitentului, care se obligă faţă de
creditor (cel care cumpără obligaţiunea) să plătească pentru suma
împrumutată un venit fix sub formă de dobândă, iar la scadenţă să plătească
valoarea nominală.
 Obligaţiunile, pe lângă faptul că dau dreptul la rambursarea valorii
nominale şi plata unei dobânzi, oferă un plus de atractivitate (siguranţă) şi prin
faptul că sunt cel mai adesea garantate, fie de către stat, fie de către terţi, care
se angajează să ramburseze dobânda emitentului în cazul în care acesta s-ar
afla în dificultate. În această situaţie, obligaţiunile capătă caracteristicile unui
activ financiar mai puţin riscant decât acţiunile.
 Elementele definitorii ale unei obligaţiuni:

 valoarea nominală – valoarea înscrisă pe obligaţiune pe care emitentul o

primeşte de la cumpărător şi care serveşte drept bază de calcul pentru
dobânda care trebuie plătită deţinătorului;
 durata de viaţă – este timpul cuprins între emiterea unei obligaţiuni şi
răscumpărarea acestuia. Există, din acest punct de vedere obligaţiuni pe
termen scurt, mediu, lung, respectiv obligaţiuni perpetue (cu durată de viaţă
nelimitată);
 rata dobânzii (rata cuponului) – este remuneraţia pe care emitentul
(împrumutatul) o varsă împrumutătorului (investitorului) pentru a dispune de o
anumită sumă pe o perioadă determinată;
 scadenţa obligaţiunii – este data finală până la care întregul capital
împrumutat trebuie rambursat iar obligaţiunile existente în circulaţie
răscumpărate.
Tipologia obligaţiunilor:
 obligaţiuni cu dobândă fixă (obligaţiuni clasice) - se caracterizează prin
faptul că asigură o rată a dobânzii fixă. Aceste obligaţiuni se dovedesc a fi
avantajoase pentru deţinători în situaţia în care pe piaţa financiară se
înregistrează o evoluţie descrescătoare a ratelor dobânzii la alte titluri;
 obligaţiuni cu dobândă variabilă şi revizuibilă - asigură periodic ajustarea
dobânzii ce urmează a fi plătită şi are ca efect reducerea riscurilor la care este
supus fie emitentul (dacă dobânzile scad), fie investitorii (dacă dobânzile
cresc);
 obligaţiuni speciale - pot fi atât cu dobândă fixă cât şi cu dobândă variabilă,
dar emisiunea lor se realizează în anumite condiţii care reprezintă excepţii. De
exemplu, „obligaţiunile precare” se caracterizează prin faptul că sunt emise de
societăţi care nu au solvabilitatea asigurată, ceea ce presupune existenţa unui
risc însemnat. Atractivitatea acestor obligaţiuni este asigurată de rata dobânzii
care este mai mare decât rata medie a celorlalte titluri.
 obligaţiuni nominative - au înscris pe ele numele deţinătorului şi dau dreptul
la operaţiuni de transfer în registrul emitentului în cazul schimbării dreptului de
creanţă;
 obligaţiuni la purtător - nu au specifica pe ele numele deţinătorului, conferind
drepturi persoanei care o deţine.
 obligaţiuni de finanţare - sunt emise de agenţii economici nebancari,
precum şi de stat pentru finanţarea deficitului bugetar;
 obligaţiuni de refinanţare - sunt emise de bănci şi de alte instituţii
financiare pentru procurarea resurselor necesare finanţării creditelor pe
termen mediu şi lung;
 obligaţiuni emise de stat - sunt garantate pe baza puterii sale de emitere
de valori monetare, returnarea lor fiind considerată ca fiind cea mai sigură;
 bonuri de trezorerie - sunt titluri financiare obligatare emise de trezoreria
statului pentru obţinerea de împrumuturi pentru acoperirea unui deficit
bugetar.:
 obligaţiuni emise de organele şi organizaţiile administrative de stat
(obligaţiuni municipale-comunale) - sunt emise de diviziunile administrative
ale statului (judeţe, oraşe, comune, sate) pentru obţinerea de resurse în
scopul dezvoltării economice şi urbane şi care formează datoria publică
locală. Aceste titluri nu mai au garanţia expresă a statului, bucurându-se doar
de o garanţie morală legată de prestigiul statului.
 CAPITOLUL 2
INVESTIŢIILE MATERIALE

2.1. Etapele procesului investiţional

 Realizarea unei investiţii materiale presupune alocarea unor resurse
importante pentru o perioadă mare de timp.
 Din punct de vedere tehnic, procesul investiţional cuprinde trei etape:
 etapa concepţiei;
 etapa realizării investiţiei;
 etapa de funcţionare (exploatare) a obiectivului.
I. Etapa de concepţie este destinată elaborării deciziei de investiţie
când se efectuează studii, cercetări si proiecte, evaluări şi analize care urmăresc
să răspundă la o serie de întrebări ca :
- de ce este necesar proiectul?
- ce produse şi servicii se vor oferi pieţei prin realizarea proiectului?
- cine sunt utilizatorii produselor şi structura acestuia ?
- căror pieţe se adresează oferta de produse?
- care sunt posibilităţile de diversificare sortimentală?
 - ce dotări tehnice şi echipamente se vor utiliza ?
- care sunt posibilităţile de extindere în viitor a domeniului de activitate?
- ce resurse financiare,materiale,energetice şi umane sunt necesare pentru
funcţionarea proiectului?
- care sunt efectele generate de proiect?
- cum se încadrează proiectul în strategia generală de dezvoltare a ţarii?
 Prima fază a etapei de concepţie costă în pregătirea deciziei de investiţie,
care presupune întocmirea unei documentaţii care într-o tratare adecvată să
răspundă la aceste întrebări şi care se concretizează într-un studiu de
prefezabilitate.
 Studiul de fezabilitate, constă în documentaţia tehnico-economică şi
financiară privind necesitatea, sursele de acoperire şi eficienţa obiectivului.
 Pe baza studiului de fezabilitate se ia decizia de investiţie, deoarece el
oferă toate informaţiile de natură tehnică, economică şi financiară necesare.
 Studiul de fezabilitate tratează aceeaşi structură ca şi studiul de
prefezabilitate, cu deosebirea ca informaţiile sunt mai detaliate, iar soluţiile
oferite sunt definitive.
 II. Etapa realizării investiţiei reprezintă activitatea de investiţii
propriu-zisă pe parcursul căreia se realizează transformarea resurselor
investiţionale în elemente materiale (maşini, utilaje, instalaţii, clădiri etc.).
Specific acestei perioade este faptul că importante cantităţi de
resurse materiale, umane şi financiare sunt atrase din circuitul economic şi
imobilizate în investiţii neterminate.

III. Etapa de funcţionare (exploatare) a obiectivului de investiţii

este precedată de mai multe faze de recepţie a obiectivului care au ca scop
urmărirea atingerii parametrilor tehnico-economici a proiectului.
 2.2. Elemente financiare ale investiţiei

 În evaluarea investiţiilor trebuie să ţinem seama de caracteristicile

financiare ale eforturilor şi efectelor acestora.
 În timp ce efortul pentru investiţii este întotdeauna măsurabil, efectul
investiţiilor este greu de măsurat, fie datorită caracterului unor investiţii (cele
socio-umane), fie din cauza incertitudinii efectelor viitoare.
 Efortul investiţional, într-o accepţie generală, se referă la consumul de
resurse ocazionate de întreţinerea, execuţia şi funcţionarea unui obiectiv de
investiţii.
 În practica economică există mai multe interpretări a efortului investiţional şi
anume:
 resurse avansate;
 resurse ocupate;
 resurse consumate.
 Resursele avansate – reprezintă totalitatea consumurilor de resurse care
se fac în prezent în vederea obţinerii unor efecte viitoare. Resursele se
consideră avansate doar pe perioada de timp de la construire şi alocare până
în momentul când încep să producă efecte economice (pe perioada execuţiei
investiţiilor, efectuării cercetării ştiinţifice, calificării personalului).
În categoria resurselor avansate includem:
 investiţiile (materiale şi financiare);
 cheltuieli de cercetare-dezvoltare;
 cheltuieli cu calificarea personalului;
 cheltuieli cu perfecţionarea organizării;
 cheltuieli cu creşterea calităţii producţiei;
 cheltuieli cu activitatea de marketing;
 cheltuieli pentru informatizare;
 cheltuieli cu protecţia mediului.
  Resursele ocupate – sunt acele genuri de resurse care prin modul de
organizare al activităţii economice sunt „blocate” pentru o anumită perioadă
de timp la un anumit nivel organizatoric al întreprinderii. Aceste resurse
sunt considerate ocupate din momentul în care încep să producă efecte
până în momentul în care îşi încetează activitatea.
Din această categorie fac parte:
 active imobilizate;
 resursele umane;
 fondul de rulment;
 mediul natural (suprafeţe de teren pe care se desfăşoară activităţile
economice).

 Resursele consumate – reprezintă totalitatea consumurilor de resurse

antrenate de desfăşurarea activităţii. În această categorie se includ toate
elementele costului de producţie (materiale, salariale) cu excepţia
amortizării.
 2.3. Durata de viaţă a obiectivelor de investiţii

 Durata de viaţă a obiectivelor de investiţii influenţează procesul decizional

datorită implicaţiilor economice pe care le generează:
 o durată prea mare va determina creşterea cheltuielilor de întreţinere şi
funcţionare, reducerea calităţii produselor şi a vânzărilor, cu efecte în
scăderea rezultatelor economice;
 o durată prea mică determină creşterea cheltuielilor cu amortizarea
precum şi creşterea nevoii de finanţare pentru înlocuirea rapidă a
obiectivului.
 Durata de viaţă a unui obiectiv de investiţii cuprinde patru perioade de timp
mai importante:
 perioada de realizare a investiţiei;
 perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;
 perioada de funcţionare normală;
 perioada de declin.
 lei

Durata de viaţă a obiectivului de investiţie

D – durata de realizare a investiţiei
Da – durata de atingere a parametrilor Dt – durata tehnică de funcţionare
proiectaţi CA – cifra de afaceri
Dn – durata de funcţionare normală C- costuri de producţie
Dd – durata de declin
De – durata economică de funcţionare
 Durata de viaţă economică - se înţelege perioada de timp în care
obiectivul asigură obţinerea de efecte economice pozitive (profit)
 Durata de viaţă tehnică (fizică) - se înţelege perioada de timp de la
intrarea în funcţiune a obiectivului până la casarea acestuia.
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A
BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

INGINERIA SI MANAGEMENTUL
INVESTIŢIILOR
SUPORT DE CURS

Șef lucr. dr. Andrea FEHER

 CAPITOLUL 1
INGINERIA INVESTIŢIILOR – NOŢIUNI GENERALE

1.1. Definirea investiţiilor

Investiţie „investissement” – franceză

„investment” – engleză
„inversion” – spaniolă
„investion” – germană
Investiţie = alocare, plasare, dotare şi prin extensie ajungem la eforturi făcute
acum în speranţa unor recompense viitoare.
În domeniul economic „a investi” are două sensuri:
un sens larg, din punctul de vedere al cheltuirii banilor, când a investi
înseamnă plasarea banilor pentru a obţine profit;
un sens restrâns, din punctul de vedere al patrimoniului, când a investi
înseamnă creşterea patrimoniului prin achiziţia de noi active.
Noţiunea de investiţie poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, astfel:

 Din punct de vedere contabil: investiţie = imobilizare

• Investiţia reprezintă „toate bunurile mobile şi imobile, corporale sau
necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere destinate a rămâne
constant sub aceeaşi formă”.
• Rigoarea contabilă a impus două condiţii restrictive de încadrare a
cheltuielilor în categoria investiţii:
- proprietatea;
- decalajul între achiziţie şi consumul bunurilor achiziţionate.
• Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea sau producerea unui bun sau
serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acestea să intre, din punct de
vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iar consumul lor să se facă
pe o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte un exerciţiu financiar. Ca
atare, cheltuielile privind elementele de activ circulant ce se consumă în
acelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent) precum şi bunurile de folosinţă
îndelungată luate prin leasing, asupra cărora întreprinderea nu deţine drepturi
de proprietate nu sunt considerate investiţii
  Din punct de vedere economic: investiţia = toate consumurile de
resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte
economice (venituri, încasări) eşalonate în timp şi care, în sumă totală
sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse.

• În această accepţiune se consideră investiţie:

a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial
constituie ieşiri de trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare,
economii de costuri etc., eşalonate pe o durata mai lungă de timp care, în sumă
totală trebuie să asigure;
- refacerea capacităţii de autofinanţare a firmei;
- rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia implementării
proiectului,
- crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţirea situaţiei
economico - financiare viitoare a firmei.
b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi
echipamente cum ar fi:
- cheltuieli pentru publicitatea de marcă;
- costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în domeniul
tehnologic organizatoric, al resurselor de muncă etc;
- costul acţiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;
- cheltuielile cu programele de cercetare–dezvoltare.
 Din punct de vedere financiar: investiţia = toate cheltuielile de resurse
care se fac în prezent în scopul obţinerii unor venituri viitoare probabile mai
mari.
 Din punct de vedere psihologic: investiţia = renunţarea la bunuri
imediate în schimbul bunurilor viitoare, sau, altfel spus, renunţarea la o
satisfacţie imediată şi sigură în schimbul unei satisfacţii mai mari în viitor dar
nesigure.
 Din punct de vedere operativ: investiţia = toate operaţiile care constau în
angajarea pe termen lung a resurselor monetare, materiale sau umane cu
scopul creşterii potenţialului şi performanţelor unei întreprinderi.

 Conceptul de investiţiile se caracterizează prin următoarele elemente:

 conţinutul concret material al efortului investiţional;
 factorul timp (durată);
 noţiunea de eficienţă;
 noţiunea de risc.
 1.2. Clasificarea investiţiilor

I. În raport cu obiectivul strategic deservit:

a) Investiţii de dezvoltare
• Sunt acele cheltuieli destinate finanţării creşterii volumului producţiei, lansării
de noi produse pe piaţă, sau diversificării strategice prin abordarea de noi
sectoare de activitate.
• Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau diversificarea
activităţii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pe lângă elementele
materiale presupun şi acumularea de cunoştinţe noi, cucerirea de noi segmente de
piaţă.
• Previziunea cash flow–ului (fluxului de numerar) la investiţiile de creştere
(dezvoltare) este puternic influenţată de situaţia economică şi concurenţială,
independent de durata de viaţă a proiectului, datele necesare fiind obţinute prin
analiză de mediu.
• Efortul investiţional este mare în raport cu mărimea întreprinderii, putând angaja
viitorul acesteia pe perioade îndelungate. De aceea ele sunt rodul unor demersuri
strategice ale managementului superior al întreprinderii.
 b) Investiţii de raţionalizare
• Sunt destinate în special reducerii costurilor şi/sau diminuării
riscurilor.
• Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri de
modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii
randamentelor (economii de materii prime) sau a productivităţii muncii
(economii de personal).
• Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi consolidare a
surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.
• În practică diferenţa dintre dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil
de realizat – creşterea dimensiunii întreprinderii (volumul producţiei)
adeseori este acompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau
riscurilor.
 II. După natura lor, investiţiile se grupează în:
a) Investiţii materiale (investiţii corporale):
- investiţii în mijloace fixe - bunuri, echipamente („equity
investments”) şi elemente de activ circulant (în special stocuri);
- investiţii în valori imobiliare („investments in real estate”) - clădiri,
terenuri, etc.
b) Investiţii imateriale - concură la realizarea imaginii întreprinderii
(„goodwill”) şi sunt concretizate în domeniul cercetării, formării personalului,
reclamă, publicitate şi al programelor informatice;
c) Investiţii financiare (în titluri de valoare, certificate de depozit, investiţii
pe piaţa valutară etc.);
d) Investiţii umane - urmăresc formarea şi perfecţionarea personalului
(şcolarizarea, calificare, perfecţionare etc.);
e) Investiţii sociale - urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă a
salariaţilor (construcţia de catine-restaurant, construcţia de cabane de
agrement).
 III. După obiectivul urmărit:
a) Investiţii productive (destinate activităţii de exploatare) se împart în:
- investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi de
producţie;
- investiţii de menţinere, care se referă la înlocuirea, reutilarea
capacităţilor de producţie existente;
- investiţii de modernizare, care se fac cu scopul creşterii
performanţelor tehnice, îmbunătăţirii randamentelor la echipamente de
producţie existente;
- investiţii de inovare, care au ca scop diversificarea activităţii firmei.
b) Investiţii de participare şi plasament, care pot urmări pe lângă
plasarea disponibilităţilor băneşti şi obţinerea de avantaje comerciale;
c) Investiţii strategice, se fac pentru ameliorarea activităţii în domeniul
cercetării-dezvoltării şi reducerea riscului determinat de procesul tehnic şi
concurenţă;
d) Investiţii obligatorii, urmăresc respectarea unor dispoziţii legale sau a
unor angajamente luate faţă de alţi agenţi economici sau faţă de angajaţii
proprii şi care cel mai adesea sunt concretizate în proiecte de protecţie a
mediului şi a personalului.
 IV. După gradul de risc:
a) Investiţii cu risc scăzut (investiţiile de menţinere) care presupun realizarea
aceluiaşi volum de activitate cu acelaşi tip de utilaje sau cu utilaje noi
performante, fără a fi necesar un proces laborios de decizie;
b) Investiţii cu risc sporit (investiţiile de extindere) care urmăresc fie
extinderea pieţei întreprinderii, fie a influenţei acesteia, ceea ce implică decizii
strategice generate de cheltuirea unor sume importante de bani, pe perioade
îndelungate. Aceste decizii sunt mai complexe, necesitând luarea în
considerare, în mod explicit, a evoluţiei viitoare a întreprinderii.

V. După modul de finanţare:

a) Investiţii finanţate din surse proprii, care au la bază rezultatele obţinute
de întreprindere (autofinanţare);
b) Investiţii finanţate din surse externe (credite);
c) Investiţii finanţate prin alocaţii bugetare (fonduri comunitare şi
naţionale).
 VI. După politica generală a întreprinderii:
a) Investiţii interne, care constau în alocarea resurselor pentru achiziţionarea
de active materiale şi nemateriale în vederea dezvoltării şi modernizării
întreprinderii;
b) Investiţii externe, care constau în plasamente de capital în alte unităţi
economice în vederea obţinerii de venituri.
Investiţiile interne şi externe, dacă sunt privite din perspectiva teoriei
portofoliului, formează portofoliul de proiecte de investiţii (figura 1.1).

IMOBILIZĂRI
INVESTIŢII -necorporale CAPITALURI ACŢIONARI
STRATEGICE
-corporale PROPRII
-financiare*
INVESTIŢII
NEVOIA DE FOND
FUNCŢIONALE DE RULMENT

TREZORERIA
INVESTIŢII DE DATORII CREDITORI
ECHILIBRU -valori mobiliare de
plasament*
-lichidităţi

* investiţii externe

Figura 1.1. Portofoliul de investiţii al întreprinderii

 Procesul investiţional este un proces complex care antrenează un
volum mare de capital pentru o perioadă lungă de timp, urmând ca efectele
să se obţină după punerea în funcţiune a investiţiei.
 Realizarea unui proiect de investiţii are ca şi efect sporirea şi
diversificarea ofertei, iar dacă aceasta este validată de piaţă, creşterea
veniturilor agenţilor economici.
 Obţinerea de avantaje pentru întreprindere comparativ cu concurenţii
va conduce în final la atingerea obiectivelor acesteia, concretizate în
creşterea veniturilor proprietarilor, respectiv maximizarea valorii
întreprinderii.
 Primul pas pentru maximizarea valorii întreprinderii, în opinia foarte
multor specialişti, îl constituie luarea unei decizi de investire bună, care să
ducă la fluxuri de încasări actualizate mai mari decât costul investiţiei.
 CAPITOLUL 5

INDICATORI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A

EFICIENŢEI PROIECTELOR DE INVESTIŢII

5.1. Considerente generale

5.2. Analiza eficienţei investiţiei – principiul economic
5.2.1. Valoarea actualizată netă (VAN)
5.2.2. Indicele de profitabilitate (Ip)
5.2.3. Rata internă de rentabilitate (RIR)
5.2.4. Termenul de recuperare actualizat
5.3. Analiza eficienţei investiţiei – principiul financiar
5.3.1. Raportul încasări-plăţi actualizate
5.3.2. Rentabilitatea netă a investiţiei
 5.1. Considerente generale

 Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităţilor investiţionale se

sprijină pe un sistem de indicatori de eficienţă.
 Sistemul de indicatori trebuie sa fie cât mai complet, adaptat/adaptabil la
particularităţile fiecărui domeniu de activitate, respectiv localizare geografică,
tehnologie, piaţă etc. Este recomandabil să se aibă în vedere şi criterii de altă
natură: socială, ecologică, tehnică etc.
 Pentru o corectă evaluare a eficienţei economice a unui proiect, este nevoie, în
primul rând, de identificarea completă şi corectă a tuturor parametrilor de efort şi
de efect, apoi, în funcţie de condiţiile concrete, se construiesc acele corelaţii care
au relevanţă pentru factorii decizionali.
 Există două modalităţi principale de abordare a analizei eficienţei investiţiilor:
 principiul economic, care se bazează pe capacitatea investiţiei de a
crea valoare şi de a fi rentabilă, pe baza rezultatelor sau fluxurilor
financiare pe care le generează;
 principiul financiar, care se bazează pe aceeaşi considerente, însă ia
în considerare toate aspectele legate de investiţie, inclusiv cele de
finanţare.
 Indiferent de modalitatea de abordare, există patru concepte fundamentale
care ghidează analiza unei investiţii:
 capacitatea acesteia de a crea valoare pentru întreprindere şi pentru
acţionari;
 rentabilitatea acesteia, definită prin capacitatea de a genera rezultate în
urma efortului;
 termenul de recuperare a investiţiilor, care se doreşte a fi cât mai mic;
 riscul, care de asemenea trebuie să fie cât mai mic.
5.2. Analiza eficienţei investiţiei – principiul economic

 Indicatorii de eficienţă, care constituie criteriile financiare de evaluare a

investiţiilor după principiul economic sunt:
- Valoarea actualizată netă;
- Indicele de profitabilitate;
- Rata internă de rentabilitate;
- Termenul de recuperare actualizat.
 5.2.1. Valoarea actualizată netă (VAN)

 Valoarea actualizată netă exprimă surplusul de valoare rezultat de pe

urma exploatării investiţiei, la încheierea duratei de viaţă a acesteia. Practic,
arată valoarea netă adăugată valorii întreprinderii de către proiectul de
investiţie.

 VAN este principalul criteriu de selecţie a investiţiilor, fiind preferat

celorlalte criterii. Maximizarea valorii VAN a fiecărui proiect de investiţii va
avea drept consecinţă maximizarea valorii întreprinderii, care este
principalul obiectiv financiar al firmei.

 Valoarea actualizată netă (VAN) a unui proiect de investiţii corespunde

diferenţei ce se obţine dintre costul iniţial al investiţiei şi valoarea actualizată a
fluxurilor de numerar obţinute pe seama investiţiei.
 F1 F2 Fn
VAN r , n   F0    ... 
1  r  1 1  r  2 1  r  n
n
Ft
VAN r , n   F0  
t 1 1  r 
t

unde: r – costul mediu ponderat al capitalului

F0 – investiţia
Ft – fluxul de numerar susceptibil a fi degajat în anul „t”
1 - factor de actualizare
1  r  t
 Opţiuni de decizie:

1) dacă VAN > 0 investiţia poate fi acceptată;

2) dacă VAN ≤ 0 investiţia trebuie respinsă.

 În legătură cu calcularea VAN şi cu semnificaţia ei se pot face următoarele

precizări:
1. – o valoare pozitivă a VAN se consideră că determină creşterea
valorii de piaţă a acţiunilor întreprinderii. Altfel spus, se poate considera că
valoarea unei întreprinderi este dată atât de valoarea activelor existente înainte
de investiţie cât şi de valoarea „oportunităţilor de creştere” ca urmare a
implementării proiectelor cu VAN pozitivă;
2. – previzionarea fluxurilor viitoare pe care le generează investiţia este
o problemă dificilă pentru rezolvarea căreia sunt necesare studii serioase atât în
plan economic cât şi tehnic şi comercial care preced analiza financiară propriu-
zisă. Rezultatele analizei financiare sunt direct influenţate de previzionarea
acestor încasări ulterioare;
 3. – ieşirile de numerar sunt considerate negative. În formula de mai
sus a VAN am considerat că ieşirile de numerar au loc o singură dată sub forma
– F0 dar există proiecte mari a căror realizare presupune mai multe ieşiri anuale
(investiţia se realizează în mai mulţi ani) ceea ce înseamnă că, în astfel de
situaţii există o serie de valori Ft negative;
4.– stabilirea ratei de actualizare „r” pentru toate perioadele viitoare
când vor avea loc fluxurile de numerar este o problemă dificilă şi sensibilă. Este
o problemă dificilă deoarece, mai ales în economiile instabile, cu evoluţii uneori
incontrolabile ale inflaţiei, rata dobânzii chiar şi la creditele pe termen mediu sau
lung poate fi modificată pe parcurs. Este în acelaşi timp o problemă sensibilă
deoarece actualizarea valorii reale a fluxurilor de numerar reacţionează foarte
mult în funcţie de oscilaţia ratei de actualizare, ceea ce face ca şi VAN să
reacţioneze în acelaşi fel. Această dificultate şi implicit riscul oscilaţiei VAN
datorită ratei de actualizare se înlătură atunci când finanţarea investiţiei se face
din fonduri împrumutate cu o rată certă a dobânzii. Rata dobânzii la
împrumuturile de finanţare devine de fapt şi rata de actualizare a valorilor
viitoare;
 5. – dacă proiectul este finanţat din profiturile acumulate, valoarea
întreprinderii creşte cu valoarea actualizată netă (VAN) a proiectului. În acelaşi
timp valoarea firmei scade cu valoarea costului iniţial al fondurilor proprii de
finanţare;
6. – selecţionarea proiectelor de investiţii în condiţii de raţionalizare a
capitalului (atunci când resursele de finanţare sunt limitate) se face prin
calcularea raportului între valoarea VAN şi costul proiectului (VAN / proiect) şi se
alege proiectul care are cea mai mare valoare a acestui raport cu condiţia ca
numitorul raportului (costul proiectului) să nu depăşească nivelul maxim al
fondurilor disponibile pentru investiţii.

5.2.2. Indicele de profitabilitate (Ip)

Indicele de profitabilitate exprimă câştigul net obţinut pentru o unitate monetară

investită, fiind calculat ca raport între suma cash flow-urilor disponibile actualizate
şi suma investită:
r – costul mediu ponderat al capitalului
n
Ft F0 – investiţiaFt – fluxul de numerar
 1  r 
t 1
t
VAN  F0 VAN susceptibil a fi degajat în anul „t”
Ip   1 1 - factor de actualizare
F0 F0 F0 1  r 
t

VAN - valoarea actualizată netă

Opţiuni de decizie:

Dacă Ip > 1 investiţia se acceptă

Dacă Ip ≤ 1 investiţia se respinge

 Proiectul va merita a fi adoptat dacă generează un indice de

profitabilitate mai mare decât 1. Cu cât mărimea Ip este mai mare în raport
cu unitatea, cu atât investiţia este mai eficientă.
 Ca avantaj faţă de criteriul VAN, aplicarea indicelui de profitabilitate
permite analiza comparativă a proiectelor pentru care efortul investiţional
este diferit. În situaţia în care cheltuiala iniţială cu investiţia este aceeaşi
pentru proiectele analizate, aplicarea celor două criterii va conduce la
aceeaşi concluzie. În caz contrar, se poate întâmpla ca aplicarea în decizia
de investiţii a criteriului VAN să conducă la selectarea altui proiect decât
prin aplicarea criteriului Ip. Astfel, se recomandă utilizarea ambelor criterii,
mai ales în condiţii restrictive privind bugetul disponibil.
 5.2.3. Rata internă de rentabilitate (RIR)

 Rata internă de rentabilitate a investiţiei (RIR) este de fapt o rată de

actualizare care face ca valoarea actualizată a intrărilor nete de numerar
estimate pe baza proiectului să fie egală cu valoarea costurilor (ieşirilor)
estimate pentru realizarea proiectului respectiv.
 Din punct de vedere economic, RIR rezultă din capacitatea investiţiei de a
genera fluxuri de numerar prin angajarea în exploatare pentru a acoperi
valoarea iniţială a capitalului investit. Este rata de actualizare pentru care
efortul investiţional iniţial este acoperit în întregime. În acest caz investiţia este
egală cu valoarea actualizată a sumei fluxurilor de numerar susceptibile a fi
degajate în viitor.
 În situaţia prezentată valoarea actualizată netă (VAN) este nul, respectiv
indicele de profitabilitate (Ip) este egal cu unu.
 Dacă VAN = 0,
n
Ft
înseamnă că 
t  0 1  r 
t
0

n
Ft
Deoarece în acest caz r = RIR  1  RIR 
t 0
t
0
 Rata internă de rentabilitate determină următoarele opţiuni de decizie:
1) Dacă rata internă de rentabilitate a investiţiei este egală cu rata
dobânzii la împrumutul făcut pentru finanţarea investiţiei (RIR=r), întreprinderea
poate investi în acest proiect deoarece poate utiliza fluxurile de numerar generate
de această investiţie pentru a rambursa suma iniţial împrumutată şi pentru a plăti
costul creditului bancar (costul împrumutului).
2) Dacă rata internă de rentabilitate a investiţiei depăşeşte costul
împrumuturilor utilizate pentru finanţarea proiectului (RIR > r) atunci proiectul
trebuie acceptat. În această situaţie, după rambursarea capitalului împrumutat
pentru finanţarea investiţiei şi plata dobânzilor întreprinderea va înregistra un
surplus monetar care va duce la creşterea capitalului social şi a valorii de piaţă a
acţiunilor.
3) Dacă rata internă de rentabilitate a investiţiei este mai mică decât
costul capitalului (RIR < r), proiectul trebuie respins deoarece vor rămâne costuri
nerecuperate prin fluxurile de numerar generate de investiţie, costuri ce vor fi
suportate de acţionari, iar valoarea întreprinderii scade.
4) Dacă există mai multe proiecte independente cu rata internă de
rentabilitate a investiţiei mai mare decât costul capitalului vor fi acceptate toate
proiectele.
5) Dacă există mai multe proiecte care se exclud reciproc va fi acceptat
proiectul care are cea mai mare rată de rentabilitate a investiţiei, evident mai
mare decât costul capitalului împrumutat pentru implementarea proiectului.
 5.2.4. Termenul de recuperare actualizat

 Termenul de recuperare actualizat (Tr) reprezintă perioada de timp

necesară recuperării efortului investiţional pe seama fluxurilor de numerar
susceptibile a fi degajate în viitor de investiţie.
 Termenul de recuperare actualizat exprimă intervalul de timp după care
valoarea prezentă a sumei fluxurilor de numerar degajate în viitor devine egală
cu valoarea investiţiei.
 Expresia matematică a termenului de recuperare actualizat este următoarea:

Investitia F
Tr   0
Fluxul mediu de numerar F

 Fluxul de numerar mediu (F) este o medie ponderată a valorilor actualizate

a fluxurilor de numerar obţinută pe cei „n” ani de previziune susceptibile a fi
degajate în viitor.
 Se poate calcula:
ca o medie simplă ca o medie ponderată
n
1 n
Ft F  ct unde:
F
n
 1  r 
t 1
t sau F  t 1
n
t

ct reprezintă coeficienţi de ponderare

ct 1
t
 În cazul evaluării unui proiect de investiţii, regula de decizie este
următoarea:
dacă Tr ≤ Tr0, investiţia se acceptă;
dacă Tr > Tr0, investiţia se respinge.
unde:
Tr0 reprezintă termenul de recuperare al investiţiei aşteptat de către
investitori (funcţie de VAN sperat şi rata de actualizare „r” ca rată de
rentabilitate medie aşteptată de către investitori).

5.3. Analiza eficienţei investiţiei – principiul financiar

 Principiul financiar de evaluare a eficienţei investiţiilor se bazează pe

aceeaşi considerente ca principiul economic, însă ia în considerare şi
aspectele de finanţare a investiţiei.
 Indicatorii de eficienţă, care constituie criteriile financiare de evaluare a
investiţiilor, după principiul financiar sunt:
- Raportul încasări-plăţi actualizate;
- Rentabilitatea netă a investiţiei.
 5.3.1. Raportul încasări-plăţi actualizate

 Raportul încasări-plăţi actualizate (RI/P) se calculează pe baza valorii

actualizate a intrărilor de numerar (I) şi a valorii actualizate a ieşirilor de numerar
(P), după relaţia:
n
It unde:
 1  r  t
I - valoarea intrărilor de numerar
RI / P  t 1 P - valoarea ieşirilor de numerar
n
Pt 1
 1  r 
t 1
t 1  r  t
- factor de actualizare

 Investiţia într-o activitate economică este eficientă numai dacă acest

indicator este supraunitar (mai mare decât 1).
 Cu cât indicatorul se îndepărtează de valoarea unitară cu atât eficienţa
investiţiei este mai mare.
 5.3.2. Rentabilitatea netă a investiţiei

 Rentabilitatea netă a investiţiei (RNINV) ne arată capacitatea investiţiei de a

genera fluxuri de numerar ce rămân la dispoziţia întreprinderii.
 RNINV se calculează ca raport între valoarea actualizată a fluxurilor de
numerar nete şi valoarea prezentă a investiţiei.
 Valoarea actualizată a fluxurilor de numerar nete reprezintă practic valoarea
netă pe care o aduce investiţia la valoarea întreprinderii după achitarea tuturor
obligaţiilor întreprinderii, respectiv după remunerarea tuturor investitorilor.
 Formula de calcul a rentabilităţii nete a investiţiei este următoarea:
unde:
FN
RN INV  FN - valoarea actualizată a
F0 fluxurilor de numerar nete
F0 - valoarea investiţiei

 Investiţia într-o activitate economică este cu atât mai eficientă cu cât acest
indicator este mai mare.
 CAPITOLUL 4

MANAGEMENTUL PROIECTULUI

4.1. Consideraţii generale

4.2. Ciclul de viaţă al proiectelor
4.3. Principalele documente care stau la baza realizării proiectelor
4.3.1. Studiul de fezabilitate
4.3.2. Caietul de sarcini
4.3.3. Proiectul tehnic
4.3.4. Devizele proiectului
 4.1. Consideraţii generale

 Activităţile desfăşurate într-o firmă se pot împărţi în două mari categorii:

 operaţionale;
 antreprenoriale.
 Activităţile tip „operaţii” sunt activităţi profesionale curente, repetitive, de
rutină, supuse influenţei unor factori interni, controlabili prin responsabili, la
care factorii de decizie sunt interesaţi mai mult de optimizarea
interdependenţei dintre structura organizaţională internă şi mediul extern
astfel încât să obţină creşterea randamentului de ansamblu al firmei.
 Activităţile antreprenoriale tip „proiect” sunt nerepetitive, supuse
influenţei unor variabile exogene, iar factorii responsabili sunt greu de
controlat în totalitate. Problema principală pentru managerul de proiect este
de a găsi cele mai favorabile stări ale triadei: tehnologie/produs/piaţă.
 Oricărui proiect îi sunt caracteristice trei categorii de obiective:
• 1) Obiective de performanţă (respectarea specificaţiilor tehnice), în
sensul că orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor specificaţii tehnice
cu privire la execuţia şi funcţionarea sa, produsele realizate ulterior trebuie să
aibă un nivel tehnic bine determinat sau o anumită capacitate de a răspunde la
cerinţele pieţei.
•2) Obiective de timp (termenele de implementare) a proiectului constituie
pentru actorii proiectului restricţii “tari” ce trebuie riguros respectate.
•3) Obiective de cost, este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi
eficienţei proiectului şi este o reflectare a modului cum sunt respectate celelalte
două categorii de obiective.
Raportul de forţe dintre cele trei categorii de obiective se poate modifica de la o
fază la alta a ciclului de viaţa a proiectului.
În etapa incipientă de identificare a ideii de proiect obiectivele tehnice de
performanţă sunt mai importante decât celelalte două obiective, iar costul mai important
decât durata.
În fazele preinvestiţionale (de formulare, evaluare şi decizie) se poate aprecia că,
cele trei categorii de obiective au aceiaşi importanţă, proiectul trebuie astfel conceput
încât să satisfacă cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere.
În faza de implementare, durata este cea care primează, urmată de calităţile
tehnice de execuţie, în limita bugetelor de costuri. Evaluările punctuale ale avansului
execuţiei, arată de regulă abateri care solicită costuri suplimentare, şi calea cea mai
simplă de corecţie înseamnă reevaluarea bugetelor iniţiale de costuri.
 4.2. Ciclul de viaţă al proiectelor

 Un proiect de investiţii are o dinamică specifică pe un interval de timp

determinat care constituie ciclul său de viaţă.
 Determinarea duratei ciclului de viată a proiectului are două motivaţii:
- evaluarea şi analiza oportunităţii şi eficienţei proiectului, prin care se
fundamentează din punct de vedere economic decizia de investiţii,
gestiunea implementării proiectului respectiv (programarea, urmărirea şi
-

controlul execuţiei lucrărilor).

 Perioada în care se obţin efectele investiţiei (economice, sociale sau de altă
natură), estimate în faza preinvestiţională, este numită perioadă de viaţa utilă
(de exploatare) a proiectului, indispensabilă în derularea analizei economice şi
financiare.
 Luând drept criteriu de definire specificul activităţilor ce se derulează pe
parcursul ciclului de viaţă a proiectului, acesta se poate împărţi în trei etape
semnificative:
- etapa de concepţie (preinvestiţională);
- etapa de implementare (execuţie);
- etapa de exploatare.
  1. Etapa de concepţie (preinvestiţională)
- reprezintă legătura între idee şi acţiune;
- este o etapă ce se finalizează prin studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini,
etc., fiind preponderente activităţile intelectuale, ce vor constitui cea mai mare
parte a imobilizărilor necorporale;
- în această etapă consumul de resurse fizice este redus şi sunt antrenaţi acei
actori sau organisme care concură la fundamentarea şi adoptarea deciziei de a
investi.
 2. Etapa de implementare (execuţie)
- în această etapă creşte rolul factorilor ce concură la transpunerea în practică a
proiectului;
- consumul de resurse fizice investiţionale este maxim în raport cu celelalte
etape;
- această etapă se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-
economică de proiect elaborată în etapa anterioară şi este perioada de timp în
care resursele alocate sunt transformate în elementele materiale concrete ale
viitoarelor capacităţi de producţie sau de folosinţă.
Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specifice
teoriei grafurilor sau cu ajutorul graficului Gantt.
  3. Etapa de exploatare, în literatura de specialitate mai este numită şi
„durata de viaţă utilă”, este perioada în care se obţin, eşalonat, rezultatele
utile scontate.
Durata de viaţă utilă (perioada de exploatare/funcţionare) a proiectului se
stabileşte analizând mărimea următoarelor durate ce caracterizează un sistem
tehnic:
A. Durata fizică a activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc) - care
se poate determina relativ exact, pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi
se exprimă în timp de funcţionare (ore, ani, etc.). Prin modele adecvate, luându-
se în considerare cheltuielile de întreţinere, reparaţii şi valoarea reziduală (de
revânzare), se poate stabili o mărime optimă a acestei durate.
B. Durata de viaţă tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor
tehnologice în domeniul respectiv de activitate. Mărimea sa exprimă „intervalul
de timp dintre momentul punerii în funcţiune a echipamentelor/tehnologiei şi
momentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou echipament/tehnologie cu
aceleaşi caracteristici funcţionale dar cu performanţe tehnice superioare”.
C. Durata de viaţă a unui produs este perioada de succes comercial a
produsului fabricat.
 4.3. Principalele documente care stau la baza realizării
proiectelor de investiţii

4.3.1. Studiul de fezabilitate

 Studiul de fezabilitate este un document ce cuprind analiza complexă a

condiţiilor în care proiectul va deveni operaţional, se estimează şansele sale de
succes din punct de vedere tehnic, economic, financiar, organizaţional, social
etc.
 Studiul se elaborează pe bază de ipoteze şi concluzii emise în studii suport
sau extrase din baza de date disponibilă şi se încheie cu propuneri de strategii
sau alternative de lucru.
 În situaţii complexe studiul de fezabilitate poate fi precedat de unul de
prefezabilitate care printr-o analiză preliminară restrânge câmpul de aplicaţie al
studiului propriu-zis.
 Modul de abordare a problemelor tratate în structura studiului depinde de
scopul fiecărui proiect şi în acest context putem aprecia că, studiile de
fezabilitate se elaborează pentru:
• proiecte privind realizarea de noi unităţi de producţie de bunuri sau
prestări de servicii - se referă la o activitate preponderent nouă şi de aceea
rata mortalităţii lor este crescută;
• proiecte de dezvoltare a firmelor existente care au deja un profil
profesional, o piaţă de desfacere, un sistem de relaţii de aprovizionare
funcţional;
• proiecte de privatizare a unei societăţi comerciale sau a unor
elemente structurale ale sale, de obicei cele care înregistrează pierderi;
• proiecte de restructurare a firmelor, departamentelor nerentabile
sau fără perspectivă unde concluziile trebuie să fie tranşante mergându-se
până la propunerea de divizare sau lichidare.
 Conţinutul studiilor este influenţat şi de domeniul de activitate căruia îi aparţine
proiectul: industrie, agricultură, servicii, explorări geologice, ş.a.
 Indiferent de domeniu însă, orice studiu trebuie să fie subordonat unor criterii
de eficienţă şi eficacitate concretizate prin:
- economie de mijloace şi resurse cu consecinţe favorabile în planul
eficienţei;
- ameliorarea performanţelor, a calităţii produselor/serviciilor, creşterea
productivităţii muncii, reducerea costurilor cu efect asupra situaţiei financiare;
- conturare liniilor strategice de urmat pe durata ciclului de viaţă a
proiectului, cu evaluarea fluxurilor principalilor parametrii economici.
 Pentru a fi un document util managementului firmei, şi un instrument
informaţional complet şi concret, util specialiştilor, studiul de fezabilitate trebuie să
fie elaborat în următoarea structură:
a) Introducere
Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiţiei, costul total
estimat în lei şi în valuta, sursele de finanţare avute în vedere proprii, subvenţii,
împrumuturi şi volumul acestora.
b) Prezentarea agentului economic
Cuprinde informaţiile de identificare a firmei (societăţii comerciale)
promotoare a proiectului.
 c) Piaţa produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea şi
capacitatea actuală şi previzionată a pieţei produselor/serviciilor, condiţiile de
piaţă în termeni de competitivitate şi concurenţă, costurile de menţinere şi/sau
dezvoltare a segmentului de piaţă deţinut etc. În esenţă aceste informaţii pot fi
grupate astfel:
- volumul pieţei interne în prezent şi viitor, pieţele posibile pentru
valorificarea produselor din proiect;
- informaţii despre concurenţă – avantaje competitive privind:
aprovizionarea, producţia, desfacerea, calitatea producţiei etc.;
- preţurile – date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări
privind preţul de export, cu referire la preţurile mondiale şi preţurile specifice
pieţei;
- comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unităţi
comerciale, piaţa etc. şi la export. Schimbările prevăzute pentru comercializarea
noilor produse din proiectul propus.
 d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se
evaluează şi se motivează toate aspectele tehnice începând de la suprafeţe,
lucrări de geniu civil până la definirea tehnologiilor şi întocmirea listelor cu
principalele utilaje şi instalaţii tehnologice. Parte de geniu civil se referă la
descrierea şi elaborarea de schiţe privind concepţia de realizarea a construcţiilor
de amenajare a incintelor.
Structura cadru a capitolului este:
d. 1) Descrierea proiectului
- scopul proiectului;
- descrierea tehnica a produselor propuse şi a procesului de producţie;
- surse de materii prime existente şi posibilităţi privind asigurarea
acestora în viitor;
- consideraţii privind mediul înconjurător;
- utilităţi (energie electrică şi termică, combustibili, surse de apa,
condiţiile de evacuare şi tratare a apelor uzate şi reziduurilor solide etc.);
- aspecte juridice (licenţe, aprobări, legi);
- tehnologia propusă în proiect;
- stabilirea la modul general a problemelor tehnice ale proiectului.
d. 2) Implementarea proiectului:
- posibilităţile agentului economic pentru implementare;
- planuri şi necesităţi (cerinţe) privind asistenta tehnica;
- modul de realizare sau procurare propus;
- program de implementare-realizare, facilităţi.
 e) Costuri şi plan de finanţare:
e.1) Costurile proiectului:
- rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc;
- date de baza şi calculaţii privind estimarea costului (date de la furnizori,
estimări ale investitorului, constructorului etc;
- necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare);
- calculul pentru diverse şi neprevăzute (preturi fizice şi preturi la diverse
şi neprevăzute);
e.2) Plan de finanţare:
- plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe feluri şi
plaţi);
- programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului;
- condiţiile şi contribuţia investitorilor la finanţarea costului proiectului ;
- termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare.
 f) Analiza financiară şi economică:
- estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toata durata
proiectului, înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu” proiect);
- rata internă (financiară) sau de rentabilitate calculată pe baza costului
financiar şi beneficiului (profitului) obţinut înainte şi după aplicarea
proiectului;
- analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra
(depăşirea duratei de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor,
depăşirea costurilor etc.);
- rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu şi analiza
senzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apară (depăşirea duratei
de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.);
- riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea
proiectului propus şi masurile care se iau pentru a elimina sau minimaliza
impactul potenţial al acestora.
g) Concluzii ce decurg din analizele făcute dublate de recomandării
privind criteriile de judecată a diverselor ipoteze şi variante în funcţie de
specificul domeniului sau al activităţii.
 4.3.2. Caietul de sarcini

 Cu rare excepţii, conectarea diferiţilor actori la realizarea unui proiect este

realizată prin proceduri de licitaţii unde, într-un climat de transparenţă, este
aleasă cea mai calificată ofertă, de regulă cea mai scăzută ca preţ de ofertare.
 Însă, pentru a elabora oferta de servicii, concurenţii trebuie să cunoască
condiţiile şi contextul în care promotorul de proiect înţelege să se desfăşoare
activitatea, condiţiile care sunt fixate în caietul de sarcini.
 Scopul pentru care se întocmeşte caietului de sarcini este de a informa
potenţialii ofertanţi cu privire la: condiţiile de depunere a ofertelor, criteriile de
evaluare a acestora, condiţiile contractuale privind modul de plată, selectarea
ofertantului celui mai experimentat şi cu capacitatea profesională de a duce
proiectul la bun sfârşit.
 Formatul şi conţinutul caietului de sarcini variază în funcţie de domeniu, tipul
de contract, mărimea şi natura proiectului, dar conţinutul trebuie să cuprindă
obligatoriu următoarele aspecte:
a) Instrucţiuni către ofertanţi;
b) Condiţiile generale ale contractului;
c) Condiţiile specifice sau speciale ale contractului.
 4.3.3 Proiectul tehnic

 Proiectul tehnic este ansamblul de piese scrise şi desenate prin care se

creează o imagine coerentă asupra ansamblului obiectivului şi a părţilor sale
componente, a soluţiilor tehnic-constructive şi tehnologice, a programului de
execuţie şi a volumului de lucrări.

4.3.4 Devizele proiectului

 Devizele proiectului sunt elemente de calcul şi evaluare a costului de

realizare a proiectului având la bază operaţiuni de antemăsurare şi
antecalculaţii.
 În forma lor dezvoltată devizele sunt de trei feluri:
- deviz pe categorii de lucrări
- deviz pe categorii de cheltuieli
- devizul general.