Proza Renaşterii

Cursul 3
• DECAMERONUL
• (1352-54)

• GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL
• (1532, 1534, 1546, 1548, 1562)

• DON QUIJOTE DE LA MANCHA

• (1605, 1615)
 GIOVANNI BOCCACCIO
(1313-1375)

• Prieten pe viaţă cu contemporanul său Francesco Petrarca,

admirator al lui Dante, Boccaccio – spre deosebire de aceştia,
nu se plasează în centrul operei sale, e mai degrabă un
observator exterior.

• Bancher, dispreţuind afacerile, se dedică tot mai mult

studiilor umaniste şi cititului

• (v. Ziua VIII, p. 7 – Rinieri, un nobil care “studiase multă vreme la Paris
– nu ca să-şi vândă ştiinţa pe bani, cum fac mulţi alţii, ci ca să afle
rosturile şi firea ascunsă a lucrurilor (obicei ce-i prinde de minune pe
nobili), Buc., Minerva, 1975, vol. 2, p. 275)
• Pentru cine scrie Boccaccio ? De ce ?
• Femeile îşi tăinuiesc cu teamă şi ruşine în gingaşul lor piept văpăile
iubirii [...]; ţinute în frâu de voie, de porunca ori de bunul plac al taţilor,
al mamelor, al fraţilor sau soţiilor rămân închise cea mai mare parte a
vremii în strâmtele hotare ale odării lor şi, stând aşa în huzur, pe de-o
parte de voie şi pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate şi nu e cu
putinţă ca gândurile lor să fie pururi vesele. [...]
• Aşa ceva nu li se întâmplă bărbaţilor îndrăgostiţi [...]
• Ei, dacă sunt munciţi de doruri sau de gânduri negre, pot să-şi aline
plictiseala şi amărăciunea lor în fel şi fel de chipuri: căci ei, dacă doresc,
pot să se plimbe în voie, să audă şi să vadă nenumărate lucruri, să
meargă la vânat, la pescuit, să călărească, să joace cărţi sau alteori să-şi
vadă de negustorie. Şi dintre toate acestea, fieştecare în parte are puterea
de-a atrage sufletul zbuciumat la sine, cu totul sau barem în parte, şi de
a-i întoarce faţa de la un gând mai urâcios, măcar pentru o bucată de
vreme, dacă nu mai mult; după care sufletul, într-un fel sau altul, ori îşi
găseşte o mângâiere, ori nu mai suferă aşa mult. (Giovanni Boccaccio, Decameronul,
în româneşte de Eta Boieriu, prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Balaci, Bucureşti, Minerva, 1975,
vol. 1, pp. 5-6.)
•[...] mi-am pus în gând să povestesc o sută de poveşti, ori basme, ori parabole, ori
istorioare, cum veţi vrea să le numiţi, istorisite în zece zile de către o preacinstită
ceată de şape doamne şi trei tineri care s-au întovărăşit pe vremea
păcătoasă a molimei de odinioară1, precum şi câteva cântări cântate întru
desfătarea lor de către doamnele amintite. Din care povestiri se vor vădi plăcute
sau dureroase întâmplări de dragoste, precum şi alte norocoase fapte, petrecute
atât în vremurile noastre, cît şi în cele de demult;
• iar din cuprinsul lor, femeile sus-amintite ce vor ajunge a le ceti se vor
alege pe de-o parte cu bucuria desfătării pricinuită lor de întâmplările
hazlii, iar pe de altă parte cu sfaturi de folos, putând astfel să-şi deie seama
de cele ce se cer a fi urmate întru totul, cât şi de altele, de care s-ar cuveni să se
ferească; şi e cu neputinţă, cred, ca lucrurile acestea să nu le aducă alinare. Iar de
va fi aşa (şi deie Domnul aşa să fie), să mulţumească dragostei care descătuşându-
mă din lanţurile ei, mi-a dat puterea să trudesc întru plăcerea lor.

Giovanni Boccaccio, Decameronul, ed. cit., vol. 1, p. 6.

• Capodopera secolului al XIV-lea, aşa cum Divina Comedie
fusese capodopera secolului al XIII-lea,

• DECAMERONUL (deka=10, hemera=zi → despre cele 10

zile), scris între anii 1352-1354, este format din 100 de
nuvele, fixate cu ajutorul unei povestiri introductive ce dă
unitate compoziţională cărţii (procedeu folosit anterior în O mie şi
una de nopţi, Panciatantra sau Cartea celor şapte înţelepţi, sau, de
Boccaccio însuşi, în Filocolo şi Ameto).

• Zece personaje, „şapte doamne şi trei tineri” (Pampinea,

Fiammetta, Filomena, Emilia, Lauretta, Neifile, Elisa; Panfilo, Filostrato şi
Dioneo) se întâlnesc în biserica Santa Maria Novella din
Florenţa în 1348, în timpul ciumei ce bântuie oraşul,
umplând casele şi străzile de cadavre şi sufletele de teroare.
• Tinerii decid să se retragă într-o vilă fiesolană (din regiunea
Fiesole) pentru a petrece acolo câteva zile, aleg în fiecare zi
un rege/o regină, iar pentru a le trece vremea mai uşor, pe
lângă jocuri şi dansuri, hotărăsc să spună fiecare câte o
poveste în fiecare zi (10 zile x 10 personaje = 100
povestiri/nuvele).
• Legătura între povestiri se face, pe lângă tema comună
impusă – acolo unde este cazul – la începutul povestirilor:
- vedem reacţia auditoriului la povestirea anterioară (tinerii
râd, aplaudă, comentează comportamentul personajelor),
- regele sau regina zilei respective dă cuvântul celui care
urmează ori acesta începe să povestească, ştiind că e rândul
său, motivându-şi alegerea fie ca să ilustreze aceeaşi idee ca
povestirea anterioară, fie opusul acestei idei
 Ziua întâi, Povestea a şaptea
Bergamino, cu o poveste despre Primasso şi abatele din Cluny, biciuieşte pe bună
dreptate zgîrcenia neobişnuită a lui messer Cane della Scala.

Povestea hazlie a Emiliei stârni râsul reginei şi al tuturor celorlalţi, iar şotia
poznaşului cruciat fu lăudată foarte de cavaleri şi doamne. Dar, după ce sfârşiră
cu râsul şi cu vorba, Filostrato, căruia îi venise rândul să povestească, îşi începu într-
acest chip cuvântul:
— Vrednice doamne, frumoasă faptă e să nimereşti la ţintă, când ţinta-i neclintită, dar
ceea ce e uimitor de-a dreptul e să ocheşti într-însa când îţi apare din senin şi nu-i
asemenea celorlalte. Desfrâul şi viaţa spurcată a preoţimii, ţintă statornicită de aprige
săgeţi, nu-i greu să-ţi dea prilej s-o vorbeşti de rău, s-o scarmeni şi s-o împungi, de-ţi
vine la îndemână. Şi tocmai de aceea, deşi socot şi eu c-a nimerit din plin mireanul
nostru când a tras în popă batjocorindu-l pentru făţarnica milostivire a călugărilor
care dau săracilor lături ce-s bune de aruncat sau de dat la porci, tocmai de aceea,
zic, socot că-i mai vrednic de laudă omul de care mi-am amintit ascultând povestea de
adineauri şi despre care voi vorbi numaidecît. Căci omul meu a biciuit cu o snoavă
zgârcenia cu totul neaşteptată şi neobişnuită ce l-a cuprins într-o bună zi pe messer
Cane della Scala, un strălucit senior, punând pe alţii să vorbească şi să spună lucrurile pe
care le gândea despre sine şi despre messer Cane. Şi iată şi povestea : […]
• Sursele de inspiraţie ale Decameronului sunt variate:
fabliaux-ri franceze, romane medievale, povestiri antice şi
orientale, cronici, poveşti, nuvele ale predecesorilor etc.
• Boccaccio a adaptat materia naraţiunilor sale la realitatea
naţională italiană (din cele 100 de nuvele, 87 se desfăşoară în
Italia)
• şi a creat o galerie infinită de portrete din toate
păturile sociale: de la torcători de lână până la cavaleri şi
regi, de la călugări, la ţărani şi meşteşugari.
• Datorită reflectării societăţii contemporane, cartea lui
Boccaccio a fost considerată un soi de „Comedie umană”, prin
opoziţie cu Comedia Divină a lui Dante.
• Imaginea ciumei (de căutat în text descrierea ciumei şi a reacţiilor diferite ale
oamenilor);
• epidemia duce la pierderea “omeniei”, la dezorganizare socială, la haos:
•"O, câte case minunate, câte palate înălţătoare şi câte aşezări domneşti, care mai
înainte vreme roiau de slujitori, de cavaleri şi doamne, rămas-au pustiite până la cea
din urmă slugă! […]
•Şi în toată urgia asta şi în jalea care se abătuse peste oraşul nostru, puterea
vrednică de cinste a legilor divine şi omeneşti se prăbuşise, destrămându-se cu totul,
din pricină că dregătorii şi cei însărcinaţi cu ducerea la înfăptuire a legilor obşteşti
erau şi ei la fel ca ceilalţi, ori morţi cu toţii, ori bolnavi, ori părăsiţi de slujitori, astfel
încât n-aveau putinţă să-şi îndeplinească datoria; de aceea orişicine putea să facă ce
poftea.“ (vol. 1, p. 13.)
• Poate mai important decât destrămarea guvernării şi lipsa de autoritate, Boccaccio
deplânge destrămarea familiei şi rolului acesteia, semn clar al sfârşitului lumii:
•"izbeliştea vârâse atâta spaimă în sufletele oamenilor, încât se părăsea frate pe
frate, unchi pe nepot, soră pe frate şi adeseori nevasta îşi părăsea bărbatul, dar ceea
ce-i mai groaznic, ba chiar de necrezut, părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grija
copiilor şi să-i slujească în neputinţă, de parcă n-ar fi fost ai lor" (ibid., p. 13)

•În contrast cu dezorganizarea socială din Florenţa, cei 10 povestitori (7 tinere doamne
+ 3 tineri) se retrag la ţară şi se organizează (regele/regina decide subiectul
povestirilor zilei [excepţie ziua 1 şi 9], organizarea zilei etc.)
• Noutatea lui Boccaccio: (https://letteritaliana.weebly.com/decameron.html#)

• Ingeniozitate şi noroc: lumea negustorilor. Comerţul, negustorii care voiau

să facă avere erau văzuţi cu ochi critici de Evul Mediu.
•Boccaccio face din negustori adevăraţii protagonişti ai societăţii renascentiste,
cei care au spiritul, îndrăzneala de a risca, în orice mod, cei capabili să profite de
orice situaţie favorabilă şi să-şi depăşească rivalii mai puţini abili (Landolfo
Rufolo, ruinat, devine chiar pirat, iar la finalul nuvelei e şi mai bogat şi fericit, z.
II, p. 4). → o nouă viziune a lumii mercantile (Boccaccio e fiul unui negustor
devenit bancher) = Boccaccio e diferit de scriitorii anteriori, incapabili să
aprecieze schimbările socio-economice ale perioadei.
•Norocul, pt. Boccaccio, nu mai e expresia voinţei divine, ci capacitatea omului
de a profita de şansă şi a se adapta.
• Iubirea/Erosul. Multe nuvele au ca protagonişti personaje care dau frâu liber
dorinţelor erotice fără remuşcări religioase sau morale, în contrast cu regulile
sociale din Evul Mediu. (În Introducere la ziua a IV-a, Boccaccio răspunde
criticilor săi, adresându-se doamnelor:
•“nimeni n-ar putea să spună [...] altceva despre noi, cei ce vă iubim, decât că prin
aceasta dăm ascultare firii. Ca să te poţi împotrivi legilor ei, s-ar cere să ai puteri
din cale-afară de mari; şi adeseori, chiar de-i ţii piept, nu numai că trudeşti
zadarnic, dar chiar spre răul tău trudeşti.” (vol. 1, p. 348)
Boccaccio consideră că dragostea nu poate suferi nici un fel de îngrădiri sau
norme şi este împotriva căsătoriei convenţionale, bazate pe interese de familie şi
nu pe afecţiune.
El tratează într-un mod nou infidelitatea conjugală. În literatura burgheză din
Evul Mediu timpuriu, soţiile necredincioase erau prezentate ca unelte ale
diavolului. În opera sa asistăm la prima încercare de emancipare a femeii de sub
autoritatea tatălui sau a soţului. Fiind căsătorită cu forţa, femeia se răzbună
înşelându-şi soţul. Înşelăciunea ei este, în realitate, tot o manifestare a puterii
suverane a dragostei.
• Anticlericalismul → problema sfinţilor (ex. p. 1, z. I, “Ser Ciappelletto
c-o spovedanie ticluită trage pe sfoară un cuvios călugăr şi-apoi îşi dă
sfârşitul; şi, după ce în viaţă fost-a mişelnic foarte, murind trece drept
sfânt, şi sfântul Ciappelletto i se zice)
• Desfrânarea preoţilor / călugăriţelor etc.
• Figura feminină – trece de la donna-angelicata sau demonul literaturii
medievale, rămâne supusă voinţei tatălui/bărbatului/fraţilor, în puţine
cazuri e independentă financiar, dar ! Poate fi la fel de isteaţă, şireată,
descurcăreaţă ca un bărbat.
• Arta cuvântului. Boccaccio îşi adaptează limbajul personajelor la clasa
lor socială. În unele nuvele, printr-o vorbă bine aleasă, personajul scapă
din încurcătură/ critică pe cineva / obţine un avantaj... (în Renaştere,
umaniştii promovează studiul retoricii, arta discursului)
• Gustul pentru glume – glume/farse făcute de unii altora
•
• Nobilimea şi aristocraţia – nuvele inspirate din romanele cavalereşti
 Autorul şi povestitorii lui de nuvele aparţin clasei culte şi inteligente.
Ei îl invocă adeseori pe Dumnezeu, vorbesc despre biserică cu respect,
respectă toate formele religioase. Personajele cântă cântece platonice şi
alegorice şi duc o viaţă veselă, dar cu bune deprinderi, aşa precum se
cuvine oamenilor nobili.
După cum afirmă De Sanctis, modelul pe care îl oglindeşte această
lume este lumea curteniei, reminiscenţă feudală înfrumuseţată de cultură
şi de spirit, căreia burghezia cultă şi bogată se străduieşte să-i fie
asemenea.
• Povestitorii secolului XV îl imită pe Boccaccio considerându-l maestru
inegalabil. Scriitorii de nuvele din secolul, atât italieni cât şi străini,
stau sub semnul lui Boccaccio.
• În Franţa, el este tradus încă din secolul al XV-lea şi apoi în secolul al
XVI-lea de Antoine le Maçon, ce dedică lucrarea sa reginei Margareta
de Navara. Boccaccio este atât de apreciat şi cunoscut în Franţa prin
această traducere, încât regina va specifica în Heptameronul său că a
fost influenţată de scriitorul italian atunci când s-a hotărât să-şi scrie
povestirile.
 FRANÇOIS RABELAIS (1483-1553)

• Scriitor reprezentativ al Renaşterii, Rabelais încarnează în opera sa

idealurile acestei perioade, remarcându-se prin cultul raţiunii şi al
naturii în spiritul Antichităţii, cărţile sale fiind în acelaşi timp o satiră
a mentalităţilor, a structurilor sociale şi a instituţiilor vremii.
•călugăr benedictin, medic
•pentru primele sale texte se inspiră din folclor şi tradiţia populară
„Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzând numele poznaş aş
cărţilor ce-am scris: Gargantua, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mândria Prohabului,
Slănină pe fasole cum commento şi altele, lesne aţi putut crede că, citindu-le, veţi găsi
în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe, fiindcă nu v-aţi ostenit
să le cercetaţi mai adânc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după
denumirea cărţii [...] Iată de ce deschizând această carte, să cumpăniţi cu multă
luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel că miezul pe care îl ascunde are
cu totul alt preţ decât chipul zugrăvit pe deasupra, iar gândurile din adânc
nu sunt atât de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor” → Îndemnul de
a trece dincolo de aparenţe, pentru a ajunge la miez, la înţelepciunea ascunsă (ca un
câine care roade osul pentru a ajunge la măduvă)
“Văzut-aţi vreodată cum face câinele, când dă peste un os cu măduvă ? [...] Fiţi, dar,
înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecând şi gustând aceste cărţi
săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar
pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărâmaţi osul şi sugeţi-i
măduva hrănitoare ! Nu mă îndoiesc nicio clipă că, după citirea acestora, veţi fi
mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobândi o
învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în
privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre
oameni.”
• porneşte de la o carte populară anonimă reeditată [care se vânduse mai bine decât
Biblia şi care povestea aventurile fantastice şi comice ale unei familii de uriaşi creaţi
de Merlin – parodie (ca Don Quijote) a romanelor cavalereşti ale căror reeditări
făceau furori] şi publică, anonim, în 1532 PANTAGRUEL (Îngrozitoarele şi
înspăimântătoarele fapte şi vitejii ale preafaimosului Pantagruel, rege al dipsozilor,
fiu al marelui uriaş Gargantua) cu 3 părţi: copilăria uriaşului erou, cu un apetit şi o
forţă prodigioasă; studiile sale la Poitiers, Toulouse, Montpellier, etc. şi mai ales la
Paris, unde-l întâlneşte pe Panurge; întoarcerea în ţara natală invadată de dipsozi, pe
care-i înfrânge ajutat de prietenii săi
•Numele eroului: „Penthagruel” era, în literatura misterelor, numele unui mic demon
marin, înzestrat cu puterea de a provoca setea.
• - 1534: datorită succesului primei sale cărţi, scrie GARGANTUA (Nepreţuita viaţă a
lui Gargantua, tatăl lui Pantagruel), cu acelaşi plan: naşterea şi copilăria uriaşului,
studiile sale, războiul contra lui Picrochole, fondarea abaţiei Theleme pentru a-l
recompensa pe fratele Jean (Spintecătorul), o abaţie a cărei singură regulă este „Fă ce-ţi
place!” → o utopie („Viaţa în mănăstire nu era supusă nici unor legi, rânduieli ori
porunci, întrucât fiecare trăia după voia lui nestingherită şi după bunul lui plac. Se
ridica din aşternut când se sătura de somn, bea, mânca, îşi vedea de treburi, şi se culca
din nou, cum şi când găsea de cuviinţă. Nimeni nu-l trezea, nimeni nu-i poruncea să se
aşeze la masă ori să se scoale; nicio silă şi nicio constrângere nu-l zorea. Aşa hotărâse
Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se cuprindea în aceste patru cuvinte: FĂ CE-ŢI
PLACE !”)
• Elementul gigantesc şi miraculos nu a dispărut, dar interesul major al povestirii se
deplasează, se înmulţesc elementele realiste.
• Se dezvoltă satira contra:
• Sorbonei
• războiului de cucerire
• monahismului: călugării sunt ignoranţi, murdari şi lacomi, făţarnici, corupţi şi
leneşi
• practicilor superstiţioase: cultului moaştelor/sfinţilor protectori ai
bolii/pelerinajelor
• Rabelais schiţează un program pedagogic:
• „ofticoşilor” (tousseux) profesori demodaţi ai lui Gargantua, Thubal Holofern,
Jobelin Bridé li se opune
• Doctul Ponocrates
• Trupul trebuie cultivat în aceeaşi măsură ca mintea şi sufletul; trebuie să te saturi cu
cele mai felurite ştiinţe, să faci apel la judecată/critică/experienţă în locul unei
recitări mecanice; acestea sunt exigenţele învăţământului umanist
• - 1546, A TREIA CARTE a faptelor şi spuselor eroice ale nobilului
Pantagruel
• e povestea lui Panurge care, şovăind să se însoare, cere sfatul mai multor persoane:
un medic, un jurist, un filozof, un călugăr, un nebun, o ghicitoare... Răspunsurile nu îl
mulţumesc, iar Panurge decide să consulte oracolul Sfintei Butelci (La Dive
Bouteille); cartea e condamnată la Sorbona.

• - 1552, A PATRA CARTE, condamnată şi ea, e odiseea lui Panurge în căutarea

Sfintei Butelci.
• Călătorii fac escală într-o serie de insule simbolice, iar cartea devine o satiră
virulentă a diverselor tipuri din societate: a reprezentanţilor justiţiei, a catolicilor, a
protestanţilor. Fiecare loc vizitat are o funcţie alegorică: insula Papimanilor este cea a
adoratorilor Papei, insula Papefigilor e cea în care lumea îşi bate joc de acesta, etc.
Cartea se termină înainte de a fi găsită insula în care adevărul îi va fi dezvăluit lui
Panurge.
• - 1564, postum, A CINCEA CARTE; autenticitate contestată
• Drumul lui Panurge continuă prin Insula Sunătoare (Biserica), insula Pisicilor
Îndopate (justiţia), etc. şi ajunge la oracolul Sfintei Butelci care îi răspunde la
întrebare cu un singur cuvânt: Gâl-gâl! / Trinch ! (bea !) !!! dublu sens = iar
preoteasa Bacbuc îi tălmăceşte sensul acestui cuvânt din Cartea cea Mare din
templu.
• Sensul dublu al acestui răspuns ar fi „Bea, bucură-te de viaţă” şi „Bea, soarbe din
izvorul înţelepciunii şi al ştiinţei”
• (Bacbuc spune: „Filozofii, predicatorii şi învăţaţii lumii voastre vă hrănesc cu vorbe
frumoase, care vă intră pe-o ureche şi ies pe alta. Noi vă turnăm înţelepciunea
noastră pe gât. De aceea, nu te voi îndemna să citeşti cu glas tare această pagină,
nici să asculţi tâlcuirea cărţii, ci îţi voi spune: ridică această carte şi soarbe
tălmăcirea ei !” p. 612). Panurge, fratele Jean şi toţi ceilalţi sfârşesc prin a se
îmbăta.
• Filosofia lui Rabelais, „pantagruelismul”= trebuie să dispreţuieşti loviturile
sorţii (Pantagruel „niciodată nu se zbuciuma, niciodată nu se scandaliza”,
plăcându-i o anumită „voioşie a cugetului pătruns de dispreţul faţă de lucrurile
întâmplătoare”).
• Omul cunoaşte libertatea şi trebuie să cunoască şi bucuria. Toate constrângerile
inutile (asceză, sofistică, superstiţii, discipline colbuite) trebuie să dispară. Să ne
cultivăm trupul, mintea şi sufletul într-un efort statornic de dezvoltare totală, cu
poftă şi nesaţ pentru orice bogăţie, pentru toate roadele: iată ţelul unei vieţi
frumoase! Nimic nu e niciodată destul. Gloria stă în lărgirea limitelor.
• (din scrisoarea lui Gargantua către fiul său, Pantagruel, plecat la studii)

• "[…] ajungând acum în vârsta bărbăţiei, va trebui să părăseşti în

curând liniştea şi răgazul învăţăturii, deprinzând arta călăriei şi
mânuirea armelor, pentru a sta în apărarea pământului nostru şi
pentru a da ajutor prietenilor noştri împotriva răuvoitorilor care ar
încerca să-i lovească. În sfârşit, aş vrea să-ţi dai seama pe deplin de
folosul pe care l-ai dobândit învăţând; ceea ce îţi va fi lesne, dacă te vei
obişnui să lupţi împotriva oricui cu arma cuvântului în
adunări deschise şi să cauţi prietenia cărturarilor de seamă din Paris şi
de-aiurea.”
 Romanul spaniol

• În prima jumătate a secolului XVI ia amploare romanul CAVALERESC, cel mai

cunoscut fiind Amadis de Gaula, care devine un adevărat manual al cavalerului
desăvârşit şi singurul care va scăpa ironiei lui Cervantes
• În a doua jumătate a sec. XVI se dezvoltă un alt fenomen: romanul PASTORAL,
scris pe gustul aristocraţiei, caracterizat prin idealizarea şi rafinarea sentimentelor
• Romanul PICARESC ilustrează un fenomen al Spaniei timpului: sărăcirea
majorităţii din care se desprind rătăcitorii ce vor sfida legile. Acest rătăcitor se
numeşte PICARO
= el ignoră legile morale, regulile de convieţuire, e mereu înclinat spre hoinăreală.
Om al clipei, el nu are grija zilei de mâine, dar nu este un criminal. Are o psihologie
complexă, ignoră adevrsităţile vieţii, e orgolios, dispreţuieşte legea şi morala comună,
e o sinteză a cavalerului rătăcitor şi a aventurierului liber de orice constrângeri. Spre
deosebire de cavaler, el nu mai luptă pentru onoare, ci pentru pâinea zilnică,
ignorând spiritul mistic al cavalerului şi opunându-i un puternic instinct al vieţii.
 MIGUEL DE CERVANTES Y SAAVEDRA
(1547-1616)

• Când a apărut primul volum din Don Quijote de la Mancha, în 1605,

Cervantes avea deja 57 de ani şi era un scriitor minor.
•După viaţa aventuroasă din tinereţe (când fusese soldat, participant la
bătălia de la Lepanto, prizonier în Africa), slujba de funcţionar al statului şi
colector de taxe l-a ajutat să străbată şi să cunoască Spania. Acestea sunt
două din elementele de bază ale romanului său.
•Succesul primului volum l-a făcut să lucreze la un al doilea, grăbit de
apariţia pe piaţă, în 1614, a unei continuări la aventurile lui Don Quijote,
scrise de un autor care se pretinde a fi „Licenţiatul Alonso Fernández de
Avellaneda” şi care îl insultă pe Cervantes în prologul său. Cervantes îi
răspunde acidic în prologul la cea de-a doua parte a romanului său.
•Punctul de plecare al istoriei lui Don Quijote este dorinţa autorului de a trezi
oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite şi pline de nebunii din cărţile
cavalereşti, după cum aflăm chiar din discuţia imaginară a autorului cu un
prieten, în prolog, în care acesta îi spune : „... scrisul dumitale nu ţinteşte mai
sus decât să ruineze autoritatea pe care o au în lume şi trecerea de care se
bucură în ochii mulţimii cărţile de cavalerie... Într-adevăr, dacă ţi-e ţinta să dai
de pământ cu arsenalul prost alcătuit al cărţilor ăstora cavalereşti, urâte de
atâţia şi suite în slăvi de şi mai mulţi, dacă asta ţinteşti, nu la puţin lucru ai
ţintit ! ” (Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, cu un cuvânt
înainte de Maria Teresa Leon, postfaţa de Ovidiu Drimba, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universală, 1965,
vol. 1, p. 60.)
• Ca parodie a romanului cavaleresc, Don Quijote este un roman în
aparenţă realist, despre un om care încearcă să trăiască în mod cavaleresc. Vârsta
sa, fizicul său („ani să tot fi avut hidalgul nostru ca la vreo cincizeci”, notează
Cervantes), condiţiile sociale şi economice sunt atât de nepotrivite unui astfel de
ţel încât doar cineva cu minţile rătăcite s-ar putea gândi în mod serios la el.
Conflictul ar fi, astfel, între literatura romantică şi „viaţa reală”. (E.
C. Riley în introducerea sa la Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quixote de la Mancha, translated by
Charles Jarvis, edited with an Introduction and notes by E. C. Riley, Oxford University Press, 1998, p. IX.)
• Nobilul scăpătat de la ţară îşi găseşte refugiul în lecturi şi ajunge să trăiască
într-un univers paralel, guvernat de un alt sistem de valori, perimat, ceea ce îi
face pe cei din jur să îl considere nebun.
• Motivul nebuniei, răspândit în literatura medievală, a cunoscut o carieră
bogată în literatura Renaşterii, ca modalitate de critică şi satiră literară
(apare şi la Shakespeare, în Hamlet, cu care Don Quijote e adesea comparat).
• Nebunia lui Don Quijote este compensatorie. El este un hidalgo, un mic
nobil fără bogăţie, privilegii, strălucire sau satisfacţii, care are totuşi setea de mărire a oricărui
nobil spaniol, nevoia de exaltare a propriei persoane. El ţine ca isprăvile sale să fie cunoscute, e
încredinţat că lumea întreagă îl urmăreşte, crede că s-a născut din voinţa cerurilor ca să reînvie
vârsta de aur. Îl mistuie năzuinţa profund omenească şi prin excelenţă renascentistă de a trăi un
mare destin, căci se simte ales.
• Pe parcursul călătoriilor sale, Don Quijote îşi afirmă de mai multe ori menirea sa pe pământ
(« Don Quijote sunt eu cel care are menirea să-i ajute în nevoile lor şi pe cei vii şi pe cei morţi,
pe cei nedreptăţiţi pedepsind fărădelegile »), căci el porneşte la drum însufleţit de “cel mai
năstruşnic gând ce a stăpânit vreodată în lumea asta pe vreun nebun şi anume: începu să i se
pară cu cale, şi chiar neapărat trebuincios, atât pentru faima bunului său nume, cât şi pentru
folosul ţării sale, să se facă, nici mai mult, nici mai puţin, decât cavaler rătăcitor şi s-o
pornească în lumea întreagă, călare şi cu armele în mâini, în căutare de aventuri, făcând toate
isprăvile pe care citise el că le făceau cavalerii rătăcitori, lecuind tot soiul de rele şi dând piept
cu primejdiile în fel şi chip de prilejuri, de unde, ieşind cu bine la capăt, să-şi câştige renume şi
glorie eternă”.)
•Puterea imaginaţiei şi a cuvintelor (morile de vânt/uriaşi, lighe-coif...)
•
•Cervantes înlocuieşte personajul principal cu două personaje, care prin
contrastul şi prin dialogurile lor pot reliefa mai bine situaţiile, personaje care
se „contaminează”, se influenţează reciproc [s-a vorbit despre quijotizarea
lui Sancho şi sanchizarea lui Don Quijote – personajele evoluează/se
contaminează reciproc, nu rămân statice].
• În opinia lui David Hannay, de pildă, aceste două personaje sunt două
tipuri nemuritoare: nobilul curajos, uman, curtenitor, educat, pe care o
uşoară nebunie îl face să vadă drept fantastică întreaga lume,
• şi fiinţa omenească de rând, egoistă, nu prea curajoasă, deşi nici total
laşă, ignorantă, dar nu lipsită de inimă sau de loialitate. (Vezi David Hannay, The
Later Renaissance, New York, C. Scribner’s Sons, 1898, p. 155.)
•considerat primul roman modern (dar! Sunt elemente caracteristice mai
degrabă postmodernismului):

• Parodie a romanelor cavalereşti, sumă a genurilor de romane la modă

• Panoramă a societăţii spaniole (600 de personaje)
• Don Quijote începe ca un roman despre cărţi (cele care-i iau minţile
protagonistului, experienţă repetată secole mai târziu de Emma Bovary a lui
Flaubert),
• prezenţa autorului în text (Cidul Hamate Benengheli este imaginea lui Cervantes
printre personajele sale),
• referinţa intertextuală la cartea rivalului său care-i „completa” primul volum,
• ideea că personaje din roman ştiu despre Don Quijote şi scutierul său deoarece
citiseră despre ei (metaficţiune), etc.
• Concluzii:
• Proza renascentistă îşi propune să amuze + să instruiască
• Foloseşte râsul ca mod de corectare a viciilor
• Conţine un număr mare de personaje → imagine
panoramică a societăţii (categorii sociale diferite)
• Teme: iubirea, aventura/călătoria, norocul, gloria, ...
• Bucuria de a trăi, optimismul Renaşterii dispar treptat până
în partea a doua a lui Don Quijote (baroc – deziluzie,
nebunie, aparenţă vs. realitate...)