Cultură şi comunicare

Universitar, anul I

Titular: prof.univ.dr. Grigore Georgiu

Drd. Alexandru Carlan
Drd. Dragoş Farmazon
Unitatea şi diversitatea culturilor
• Unitatea şi diversitatea culturilor – o temă perenă gândirii
filosofice
• Abordări şi teorii privind raportul dintre unitate şi diversitate
în domeniul culturii
• Schimbarea paradigmelor culturale: de la evoluţionismului
monolinear la relativismul cultural
• Religii, civilizaţii, mentalităţi şi modele culturale
• Conceptul de pattern cultural (antropologia americană)
• Conceptul de matrice stilistică (Lucian Blaga)
• Dezbateri privind statutul diversităţilor şi al identităţilor
culturale în contextul globalizării şi al integrării europene
 Unitatea şi diversitatea culturilor
• Raportul dintre unitate şi diversitate este constitutiv pentru
structura existenţei (în general) şi pentru condiţia umană.
• E o temă perenă a reflecţiei filosofice. A fost abordat în toate
marile concepţii filosofie (de la Platon la Heidegger).
• Unitatea omului există şi se manifestă în şi prin şi diversitatea
structurală şi istorică a formelor sale concrete de existenţă.
• Cultura e unitară şi diversă în acelaşi timp. Culturile sunt
specifice pentru că suporturile lor existenţiale (limba, modul
de viaţă, credinţe, valori, experienţa istorică a popoarelor, nişa
lor ecologică etc.) sunt diferenţiate şi particulare.
 Unitatea şi diversitatea culturilor
• Concepţiile cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie
au implicaţii asupra modului de a interpreta raportul dintre
unitate şi diversitate culturală în contextul globalizării.
• Cultura = Creaţii care au cu precădere funcţii simbolice şi
care sunt în mod organic dependente de mediu specific de
viaţă al unor comunităţi umane.
• Civilizaţia = Creaţii care au cu precădere funcţii
instrumentale şi care pot fi mai uşor transmise de la o
societate la alta, pot fi universalizate.
• Cultura: diversitate, identitate, specificitate
• Civilizaţia: unitate, convergenţă, globalizare
• În istorie se confruntă mereu cele două tendinţe corelative:
spre unitate şi convergenţă, spre diferenţiere şi specificitate.
 Mircea Maliţa:
„Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”
• Mircea Maliţa nu acceptă teza pluralităţii civilizaţiilor.
• Redusă la aspecte strict instrumentale, civilizaţia este „una
singură”, „are o vocaţie universală“, cosmopolită, întrucât
elementele sale „trec peste graniţele teritoriale sau culturale,
tind spre unitate şi omogenizare“.
• În schimb, „culturile apar totdeauna la plural“, au în
nucleul lor un sistem de credinţe, atitudini, valori şi opţiuni
diferenţiate, ele „întemeiază identităţi“, individuale şi de grup,
etnice şi naţionale.
• Culturile sunt diferite şi „ au o vocaţie identitară”. Există însă
şi aspecte universale, comune tuturor culturilor (funcţia
simbolică, limbajul, structuri comune ale gândirii, valori
general-umane etc.).
 Conceptul de cultură – rezultat al experienţelor
interculturale din prioada modernă
• Conceptul de cultură s-a format treptat, pe măsură ce s-au
multiplicat „întâlnirile cu celălalt”, cu oameni şi societăţi care
aveau un echipament cultural diferit.
• Experienţele interculturale au fost limitate în perioada
premodernă (războaie, imperii, migraţii), dar s-au amplificat în
epoca modernă (descoperiri geografice, schimburi comerciale,
noi mijloace de transport şi de comunicare, globalizare).
• Ralph Linton: „De-a lungul întregii sale istorii, omul a fost
doar vag conştient de existenţa culturii şi chiar acest grad de
conştiinţă l-a datorat numai contrastelor dintre obiceiurile
propriei societăţi şi obiceiurile societăţii cu care s-a întâmplat
să intre în contact [...]. Astfel că una dintre cele mai
importante realizări ştiinţifice ale timpurilor moderne a fost
recunoaşterea existenţei culturii”.
 Abordări evoluţioniste
• Concepţiile despre cultura (evoluţioniste, neoevoluţioniste,
funcţionaliste, structuraliste, relativiste etc.) au abordat şi tema
unităţii şi a diversităţii culturilor.
• Concepţiile evoluţioniste, prefigurate în Epoca Luminilor, s-
au dezvoltat intens în sec. XIX, când au impus un model de
interpretare a naturii şi a istoriei umane. Principalele idei:
• a) Istoria este o succesiune de faze distincte, orientate de
un vector unic. Culturile occidentale ar reprezenta modelul
standard de evoluţie, pe care ar trebui să-l urmeze şi celelalte
culturii, aflate pe diferite trepte ale unei istorii monolineare.
• Evoluţioniştii surprind diversitatea istorică a culturilor
(problema „decalajelor”), dar nu sunt receptivi şi la
diversitatea lor structurală.
 Abordări evoluţioniste
• Paradigma evoluţionismului monolinear a alimentat, în
contextul expansiunii colonialiale, atitudinile europocentriste.
Acest „fals evoluţionism” (Claude Levi-Strauss) reprezintă
„un mod de a suprima diversitatea culturilor, simulând
totodată recunoaşterea ei completă”.

• b) Superiorul era explicat prin inferior, după modelul

determinist, evoluţionist şi pozitivist de gândire.
• Evoluţionismul, impus iniţial în ştiinţele naturii, în biologie, s-
a extins şi în gândirea socială şi filosofică, încercând să
explice ideile şi creaţiile spirituale prin rolul factorilor
economici (marxismul), unele trăsături ale culturii prin
condiţii naturale (determinism geografic) sau prin factori de
natură biologică (în cazul concepţii rasiste).
 Abordări evoluţioniste: reprezentanţi

• Auguste Comte (1798-1857), fondator al sociologiei şi al curentului

pozitivist (adevărata cunoaştere se bazează pe fapte, pe experienţă), a
consacrat modelul de evoluţie a civilizaţiei în trei mari etape: marile religii,
marile sisteme de gândire speculativă şi etapa ştiinţei moderne.
•
• Reprezentanţi: Charles Darwin (Originea speciilor, 1859), Herbert
Spencer (1820-1903), sociolog, Edward Burnett Tylor (1832-1917),
antropolog englez, considerat întemeietorul antropologiei culturale, prin
lucrarea Primitive culture, din 1871, Lewis Henry Morgan (1818-1881),
fondator al antropologiei sociale, cu lucrarea faimoasă Ancient Society,
1877, James George Frazer (1854-1941), antropolog scoţian, creator al
unei opere fabuloase, Creanga de aur (1880-1935), publicată în mai multe
ediţii, ultima, din 1935, având 12 volume.
 Teoria morfologică a culturii
• Teoria (sau şcoala) morfologică a culturii este ilustrată de
Leo Frobenius (1873-1938), cu studii despre cultura africană
şi despre „ariile culturale”, şi Oswald Spengler, autorul
lucrării Declinul Occidentului (două volume – 1917-1922),
una dintre cele mai comentate lucrări de filosofie a culturii.
• Teza lui Spengler: culturile sunt organisme spirituale, animate
de un „suflet” specific, exprimat printr-un simbol spaţial.
• Culturile se dezvoltă în mod izolat, nu comunică între ele,
parcurg treptat o evoluţiei ciclică, ajung la maturitate (faza de
apogeu în planul creaţiei), după care intră în faza de declin
(numită „civilizaţie”).
• Cultura occidentală: suflet/spirit faustic, activ, expansiv, sete
de cunoaştere, dominaţia naturii prin ştiinţă şi tehnică, având
ca simbol spaţiu infinit.
 Antropologia americană
şi principiile relativismului cultural
• Principiile relativismului cultural, prefigurate de gânditorii
germani din perioada romantică, au fost consacrate de
studiile comparative iniţiate de exponenţii antropologiei
americane din prima jumătate a secolului XX.
• Franz Boas (1858-1942), „părinte fondator” al şcolii
antropologice americane, a imprimat o perspectivă
antievoluţionistă şi relativistă cercetărilor teoretice şi
aplicative, subliniind faptul că nu există criterii unice şi
un model standard de cultură, în funcţie de care să
apreciem deficinţele sau performanţele celorlalte culturi.
• Fiecare cultură trebuie studiată ca o entitate integrată, în
datele sale specifice, întrucât semnificaţia instituţiilor şi a
comportamentelor variază de la o cultură la alta.
 Conceptul de „style pattern”
• Alfred Kroeber (1876-1960), figură impunătoare a
antropologiei americane, a continuat orientarea lui Franz Boas
şi a formulat, pe baza cercetărilor de teren, teza culturii ca
structură „supra-organică”, alcătuită din valori, atitudini,
limbaje şi comportamente învăţate, dobândită prin socializare.
• Pentru a exprima unitatea internă a unei culturi, faptul că
elementele sale constitutive sunt organizate într-o configuraţie
coerentă, Kroeber a elaborat conceptul de „style pattern”,
având înţelesul de model stilistic dominant, tipar stilistic al
unei culturii.
• Apropiat de concepţiile difuzioniste, Kroeber a cercetat
comparativ diverse culturi ale indienilor pentru a le delimita şi
a le integra în anumite „arii culturale” prin trăsăturile lor
comune.
 Conceptul de pattern cultural
• În cadrul şcolii de gândire iniţiate de Boas şi dezvoltate de
Kroeber s-a afirmat şi orientarea „culturalistă” (cunoscută şi
sub numele de „teoria culturală a personalităţii” - „Culture and
Personality”), ilustrată de un grup de antropologi de prim
rang: A. Kardiner (1891-1981), Ralph Linton (1893-1953),
Ruth Benedict (1887-1948) şi Margaret Mead (1901-1978).
• Ei impun în studierea culturilor conceptele de „pattern”
(model cultural) şi de „personalitate de bază”.
• În lucrarea Patterns of Culture (1934), Ruth Benedict
propune o tipologie a culturilor în funcţie de ponderea unor
valori şi atitudini în modelul de personalitate pe care-l
dezvoltă culturile, prin educaţie şi socializare, precum şi în
funcţie de atitudinile predominante (apolinice sau dionisiace –
reluând categoriile de analiză a lui Fr. Nietzsche).
 Relativismul lingvistic –
nucleul dur al relativismului cultural
• Edward Sapir (1884-1939 completează relativismul cultural
cu ideea relativismului lingvistic, după care limba este
factorul care modelează structurile gândirii şi caracterul
specific al culturilor.
• Pornind de la ideile lui Wilhelm von Humboldt (1767-1835),
Sapir a susţinut că experienţa cognitivă, viziunile asupra lumii
şi modurile de gândire ale popoarelor sunt organizate în
funcţie de categoriile şi fizionomia limbii pe care o vorbesc.
• Ideea raporturilor expresive dintre limbă, configuraţia culturii
şi structurile inconştientului colectiv este cunoscută ca
„ipoteza Sapir-Whorf” (Benjamin Lee Worf – discipol şi
continuator al cercetărilor iniţiate de Sapir).
• La noi, lucrările lui Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica se
înscriu în această orientare.
 Raportul dintre unitate şi diversitate –
condiţie a existenţei umane
• Claude Lévi-Strauss (1908-2009), autor al unei opere
prodigioase, a consacrat teza unităţii şi diversităţii
structurale a umanităţii.
• Prin analiză structurală, în toate culturile putem găsi un
strat fundamental de elemente variabile (limbaje,
credinţe, idei, mituri, atitudini, practici, instituţii) şi de
raporturi expresive şi durabile (combinaţii, structuri)
dintre aceste elemente.
• Structurile universale, rezistente la schimbare, se
întruchipează în moduri de viaţă, practici simbolice şi
forme de expresie de mare diversitate.
• În opoziţie cu paradigma evoluţionismului monolinear,
Lévi-Strauss a susţinut că diversitatea culturilor trebuie
privită atât din punct de vedere structural, cât şi istoric.
Spre o teorie generalizată a relativităţii
• Lévi-Strauss a analizat culturile ca structuri integrate
de viaţă umană, cu diversitatea lor de valori şi practici
semnificante, de limbaje, moduri de gândire şi stiluri.
• Pornind de la ideea că perspectivele asupra raportului
unitate-diversitate sunt dependente de sistemul de
referinţă (epistemologic, axiologic) în care se situează
observatorul / teoreticianul, a propus o teorie
generalizată a relativităţii culturilor.
• „Diversitatea culturilor umane se află înapoia
noastră, în jurul nostru şi în faţa noastră“.
Claude Lévi-Strauss
 Diversitatea culturilor în contextul globalizării

• Procesele de globalizarea din ultimii ani au multiplicat şi au

intensificat la un nivel fără precedent formele de interacţiune /
interdependenţă dintre state, societăţi, economii şi culturi.
• Unele abordări necritice (vezi studiile lui Francis Fukuyama
de la începutul anilor 1990) au apreciat că prăbuşirea
regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est reprezintă
victoria definitivă a liberalismului politic şi economic, fapt
care ar avea ca semnificaţie „sfârşitul istoriei” conflictuale a
omenirii.
• Globalizarea şi integrarea europeană erau văzute ca procese
care vor duce la ştergerea treptată a diferenţelor culturale, la
uniformizarea culturilor, la emergenţa unei culturi globale,
fără pecete identitară.
 Globalizarea
şi problema identităţilor culturale
• În mod paradoxul, procesele de globalizare au generat
un puternic curent de revitalizare a diferenţelor, au
renăscut interesul pentru identităţile culturale, au dus
la o nouă percepţie a identităţilor naţionale şi etnice.
• Teza privind atenuarea diferenţelor şi a identităţilor
culturale sub presiunea globalizării şi a integrării
europene a fost contrazisă de resurecţia mişcărilor
naţionaliste şi separatiste de după 1989, de crizele
provocate de fenomenul migraţiei globale, de crizele
Uniunii Europene (euroscepticism, Brexit-ul).
 Teza privind „conflictul civilizaţiilor”
Samuel Huntington a lansat (în 1993) teza potrivit căreia, “în
noua lume”, după încetarea Războiului Rece, vom asista la un
„conflict al civilizaţiilor”:
„În ipoteza mea, sursa fundamentală de conflict în noua lume nu
va mai fi în principal ideologică sau economică. Marile
diviziuni dintre oameni şi sursa dominantă de conflict vor fi de
natură culturală. Statele naţionale vor rămâne cei mai
puternici actori în relaţiile internaţionale, dar principalele
conflicte se vor ivi între naţiuni şi grupuri ale diferitelor
civilizaţii. Conflictul civilizaţiilor va domina politica
mondială. Linia de demarcaţie dintre civilizaţii va fi linia
confruntărilor în viitor“.
 Redefinirea identităţilor culturale
• Globalizarea a dus la intensificarea schimbul de valori şi a
influenţelor dintre culturi, favorizând procesele de interferenţă
a modelelor culturale şi de aculturaţie ( = preluarea de către o
comunitate a unor elemente de cultură (considerate a fi mai
dezvoltate şi dezirabile) de la o altă cumunitate, în decursul
unui proces îndelungat de interacţiune).
• Aceste fenomene, asociate cu deteritorializarea forţei de
muncă şi a capitalului, au produs o lume eterogenă, cu
decalaje şi inegalităţi, o lume mozaicată, ca un „bazar
multicultural” (Zygmunt Bauman).
• Efecte cumulative: hibridarea culturilor şi redefinirea
identităţilor culturale în contextul comunicării
interculturale.
 O temă majoră a lumii actuale:
Gestionarea nonconflictuală a diversităţilor
• Dezvoltarea dialogului intercultural dintre indivizi, grupuri
şi societăţi, păstrând totodată diferenţele care le conferă
personalitate şi identitate.
• Gestionarea diferenţelor culturale într-o manieră care să
asigure „coabitarea” lor neconflictuală.
• Problema cu care ne confruntăm „nu e atât de a impărtăşi ceea
ce avem în comun, cât de a învăţa să gestionăm diferenţele
care ne separă” (Dominique Wolton).
• Relaţia U/D în lumea digitală: hard comun, softuri diferite.
• Pe suporturile tehnologice ale noilor forme de comunicare
„rulează” programe, mesaje şi conţinuturi culturale de mare
diversitate.
 Diferenţe şi identităţi

• Culturile se diferenţiază printr-o multitudine de

factori: limbă, sistem de valori, atitudini, moduri de a
gândi şi de a munci, credinţe, simboluri, ritualuri,
comportamente etc.
• Factorii care explică diferenţele dintre culturi sunt şi
cei care, cu ponderi şi în combinaţii variate, conferă
identitate fiecărei culturi.
• În conjuncţie cu factorii interni, diferenţele şi
identităţile culturale sunt condiţionate/determinate şi
de factorii de context: mediul geografic, evoluţia
istorică, condiţii economice, sociale şi politice,
poziţia geopolitică a societăţii respective etc.
 Două concepte cu funcţii similare
• Gândirea socială a căutat să grupeze aceşti factori
foarte variaţi în categorii şi structuri coerente.
• Antropologia americană a elaborat conceptul de
pattern cultural.
• Lucian Blaga a elaborat, în aceeaşi perioadă,
conceptul de matrice stilistică.
• Cele două concepte îndeplinesc funcţii similare:
exprimă în mod sintetic trăsăturile care conferă
identitate culturilor.
 Unitatea şi diversitatea –
dimensiuni constitutive ale culturii
• În concepţia lui Blaga, toate creaţiile culturale au două
dimensiuni / funcţii fundamentale:
• a) o funcţie simbolică (metaforică, revelatorie), care exprimă
faptul că orice creaţie culturală încearcă să dezvăluie stratul
profund al lucrurilor, adică ceva din misterul lumii;
• b) o funcţie / pecete stilistică, adică o fizionomie particulară,
un aspect specific, prin care se diferenţiază de alte creaţii.
• Funcţia simbolică e o trăsătură universălă, aparţine tuturor
culturilor, indiferent de nivelul lor de dezvoltare.
• Caracterul stilistic conferă specificitate oricărei culturi.
• Cele două dimensiuni contradictorii şi corelative exprimă
unitatea şi diversitatea culturilor.
Blaga: semnificaţia ideii de stil cultural
• Ideea de stil este învestită de Blaga cu o funcţie
definitorie în analiza culturii.
• Omul nu poate crea în mod absolut, ci numai în
mod relativ, adică într-un cadru stilistic
determinat.
• Divinitatea e suprastilistică, poate crea în orice
formă, în mod nelimitat;
• Animalele sunt astilistice, comportamentele lor sunt
predeterminate genetic;
• Numai omul are stil, fiind constrâns să creeze şi să
releve misterul totdeauna în forme specifice.
 Unitatea stilistică a culturilor
• Stilul este un aspect esenţial al creaţiei culturale.
• Descoperirea unităţii stilistice a culturilor, la
începutul secolului XX, a fost o „faptă măreaţă“ a
teoriei culturii, „o ideea grandioasă“, prin care s-a
„pus o ordine în împărăţia norilor“.
• În cultură nu există „vid stilistic“.
• Lucian Blaga: „Stilul e ca un jug în robia căruia
trăim, dar pe care nu-l simţim decât arareori ca
atare. Cine simte greutatea atmosferei sau mişcarea
Pământului?“
 Stilul ca atribut al culturii
• Stilul relevă aspectele distinctive ale unei
creaţii, fie că vorbim de stiluri „individuale“,
fie că vorbim de stiluri „colective“.
• Cultura are concomitent aspect simbolic şi
stilistic, pe când civilizaţia nu are caracter
simbolic (revelatoriu), dar poate avea caracter
stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în
planul înfăpuirilor practice.
 Inconştientul colectiv – sursă a factorilor
stilistici
• Cum se explică unitate stilistică a culturilor, adică
faptul că există o înrudire profundă între diferite
formele de expresie culturală, între teoriile ştiinţifice,
concepţiile filosofice, atitudinile morale şi creaţiile
artistice ale unei naţiuni sau ale epoci?

• Răspunsul lui Blaga: factorii care modelează stilistic

creaţiile culturale şi le asigură o unitate relativă (în
privinţa valorilor şi a atitudinilor spirituale, dar şi a
limbajului şi a formelor de expresie) sunt fixaţi în
structurile inconştientului colectiv.
 Matricea stilistică
• Influenţat de concepţia lui Carl Gustav Jung, Blaga
consideră că inconştientul colectiv dispune de
„structuri spirituale specifice“, diferite contrapunctic
de structurile conştiinţei.
• Inconştientul colectiv este o realitate psihică
profundă, ce are o structură cosmotică, alcătuită din
tendinţe, accente, forme, funcţii, orizonturi, atitudini,
năzuinţe.
• Factorii inconştienţi, care se imprimă asupra oricărei
creaţii culturale, alcătuiesc o matrice stilistică (sau
un câmp stilistic).
 Principalii factori ai matricei stilistice
• 1. Orizonturile spaţiale şi temporale ale
inconştientului, o anumită reprezentare/proiecţie
spaţio-temporală ce poate fi decoperită în creaţiile
simbolice ale unei culturi.
• 2. Accentul axiologic aplicat acestor orizonturi, adică
o anumită atitudine de adeziune sau de respingere, de
solidaritare sau desolidarizare faţă de lume.
• 3. Un anumit sentiment al destinului, un anumit
sens acordat vieţii umane, mişcării şi evoluţiei
(anabasic şi catabasic).
• 4. Năzuinţa formativă, tendinţa/înclinaţia spre
anumite valori (valori individuale, tipice, stihiale etc.).
 Caracteristici ale culturii române
• Cultura românească stă sub semnul „spaţiului mioritic“, definit
ca un orizont indefinit ondulat (deal-vale, deal-vale), în care
omul îşi simte destinul ca o înaintare legănată.
• Viziunea ortodoxistă asupra divinităţii (în care divinitatea este
văzută ca o putere ce coboară protector asupra lumii şi asupra
omului („transcendentul care coboară“), preferinţţa pentru
realităţile organice (viaţa, pământul, firea).

• Accentul axiologic de solidatate organică faţă de spaţiul de

existenţă. Sentiment adânc de „solidaritate a omului cu natura
şi cu firea“, cu elementele organice ale cosmosului.
 Caracteristici ale culturii române
• Sentimentul destinului e unul de alternanţă (urcare şi
coborâre, înaintare şi retragere, mişcarea onduliformă
„a holdei bătute de vânt”).
• Năzuinţa formativă este orientată spre valorile
stihiale, elementare, universale (vezi Brâncuşi),
preferinţa pentru culorile stinse, pentru formele
stilizate şi geometrizate în ornamentică.
• O puternică „dragoste de pitoresc“, gustul pentru
frumos şi armonie, integrarea în peisaj a caselor etc.
• Dorul ca „aspiraţie transorizontică” este o stare
definitorie pentru români, o „ipostază românească a
existenţei“.
Diferenţe stilistice în interiorul culturii europene
• Mulţi teoreticieni (A.Toynbee, S.Huntington, F. Braudel)
consideră că religiile reprezintă nucleul civilizaţiilor, factorul
care orientează sistemele de valori, modurile de viaţă,
organizarea socială, instituţiile şi practicile simbolice.
• Creştinismul s-a diferenţiat în funcţie de matricile stilistice
locale pe care le-a întâlnit în răspândirea sa.
• Distincţiile dintre catolicism, protestantism şi ortodoxie sunt
relevante pentru forţa modelatoare a matricei stilistice.
• Creştinismul este o „spiritualitate bipolară”, ce are un pol fixat
în „transcendenţă“ şi un alt pol în aspectele „concrete“,
lumeşti („întruparea“ divinităţii în făptura umană).
• Relaţia dintre sacru şi profan: ramurile creştinismului se
diferenţiază şi în funcţie de realităţile profane care sunt alese
pentru a fi „echivalate în rang“ cu transcendenţa.
Diferenţe stilistice în interiorul culturii europene

• Catolicism – valorile etatizante, stat,

autoritate, ierarhie, expansiune

• Protestantism – libertate individuală,

voinţă, sentimentul datoriei

• Ortodoxie – realităţi organice (viaţa,

pământul, firea)
 Blaga: diferenţe stilistice
între ortodoxie, catolicism şi protestantism
• „Categoriile preferate ale catolicismului sunt cele ale
autorităţii sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina,
supunerea, militarea pentru credinţă. Categoriile
preferate ale protestantismului sunt cele ale
libertăţii: independenţa convingerilor, deliberarea,
problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea. Iar
categoriile preferate ale ortodoxiei sunt cele ale
organicului: viaţa, pământul, firea”.
• Aceste deosebiri se exprimă în concepţii diferite
despre naţiune, stat, limbă, biserică, salvare, precum
şi în orientarea spre anumite forme şi tipuri culturale.