Tipuri de materiale de

ambalare
C-2
Cuprins
1. Principii de proiectare si realizare a ambalajelor
2. Materiale de ambalare
2.1. Materiale de ambalare anorganice. Sticla: clasificare, avantaje/dezavantaje
2.2. Materiale de ambalare organice
2.2.1. Clasificarea materialelor plastice organice
2.2.2. Materiale de ambalare termoplastice: Poliolefine; Olefine; Copolimeri ai etilenei;
Poliamide; Acrilonitrili și polimeri asociați; Derivați celulozici
2.2.3. Materiale de ambalare semitermoplastice: Poliepoxizi; Siliconi; Cauciucul
2.2.4. Materiale de ambalare termorigide
3. Materiale de ambalare celulozice
3.1. Lemnul
3.2. Hârtia şi Cartonul
3.3. Materiale de ambalare metalice: Tabla cositorită și lăcuită; Oțelul inoxidabil; Aluminiul;
Staniul
1. Principii de proiectare si realizare a ambalajelor

Etapele proiectării:
• culegerea ideilor privitoare la noile ambalaje și fundamentarea documentată a alegerii celei mai adecvate;
• cercetarea aspectelor tehnice, comerciale și economice legate de ambalajul gândit a se realiza;
• testarea concepției de realizare a ambalajelor, în corelare cu posibilitățile tehnice și cu exigențele impuse
de beneficiari.

Elemente de care se ține seama:

• gradul de asigurare al integrității cantitative și calitative a produsului ce se va ambala;
• resursele de materiale și mijloace tehnice de producție (materiale de ambalaj indigene sau din import, linii
tehnologice de fabricație existente, ușor de adaptat sau care trebuie procurate din țară sau din
străinătate);
• aplicarea sistemului de dimensiuni modulate;
• masa și costul reduse pe unitate de produs ambalat;
• modul de manipulare, transport și depozitare-atât al ambalajelor goale, cât și al produselor ambalate;
• utilizarea mijloacelor mecanizate de ambalare;
• aspectul estetic;
• gradul de refolosire și posibilitatea de înlăturare a ambalajului gol sau după atingerea limitei de utilizare.
Cercetări întreprinse de proiectant
• caracterul produsului ce se va ambala (produse noi, modificate, tradiționale);

• principalele caracteristici ale produsului (stare de agregare, formă, dimensiuni de gabarit, perisabilitate, toxicitate,
higroscopicitate, grad de valabilitate, comportare față de variații de temperatură, față de oxigen sau alte gaze etc.);

• condiții de desfacere, utilizare, consum (organizarea desfacerii, mod de desfacere, durata ciclului de desfacere, mod de
prezentare);

• operații de manipulare, transport, depozitare;

• alegerea materialului de ambalaj;

• tipul, funcțiile și caracteristicile ambalajului ce se va realiza;

• posibilitatea înlăturării ambalajului după utilizare;

• procedee de ambalare oferite de noul ambalaj;

• elementele de identificare a produsului și ambalajului, semne avertizoare;

• posibilități de asigurare a inviolabilității produsului ambalat.

Elemente de baza in proiectarea ambalajelor
 AMBALAJE
Specificarea Tipul / folosinta
Materialul folosit - sticlă,
- metal,
- materiale plastice,
- lemn, înlocuitori şi împletituri,
- materiale textile,
- materiale complexe,
- materiale celulozice: hârtie, mucava, carton (duplex, triplex, ondulat)
Modul de utilizare post-consum - refolosibile,
- nerefolosibile,
- reciclabile
Sistemul de confecţionare - fixe,
- demontabile,
- pliabile
Gradul de rigiditate - rigide,
- semirigide,
- suple
Domeniul de utilizare - pentru desfacere şi prezentare,
- pentru transport: terestru, fluvial / maritime, aerian
Forma plicuri, pungi, plase, lăzi, cutii, flacoane, borcane etc.
Tipul produsului ambalat - alimentare,
- nealimentare,
- periculoase,
- industriale,
- colective sau individuale

Necesitatea asigurării reciclării deşeurilor de ambalaje a condus la lărgirea gamei de materiale utilizate pentru confecţionarea acestora.
Dezvoltarea tehnologiilor a permis considerarea ca materii prime pentru confecţionarea de ambalaje a unor noi tipuri de materiale, care asigură o
mai bună protecţie a produselor ambalate pe perioade mai lungi de timp şi în condiţii diferite.
2. Materiale de ambalare
• Materialele plastice de ambalare sunt produse prelucrate mecanic sau
termic obţinându-se o mare varietate de obiecte.

• Denumirea ”plastic” amintește de una dintre proprietățile fundamentale

ale materialelor →plasticitatea (capacitatea de a se deforma sub acțiunea
unei forțe exterioare și de a-și conserva apoi forma care a fost data).

• Pentru fiecare obiect, trebuie ales materialul plastic care are calitățile cele
mai potrivite: suplețe, rigiditate, rezistență la șoc, elasticitate,
transparență, greutate mică etc.

• Materialele plastice pot fi:

 Anorganice = sticla, ceramica;
 Organice = carboplaste: masele plastice artificiale, răşinile naturale.
 2.1. Materiale de ambalare anorganice. Sticla
• Sticla este un material anorganic folosit la confecţionarea ambalajelor destinate produselor alimentare lichide şi păstoase.

• Ambalajele de sticlă sunt utilizate sub formă de butelii de sticlă sau borcane de diverse forme, culori și mărimi (Scorei R.,
1999).
• Ca aspect, sticla este un material amorf, transparent, divers colorat, insolubil în apă. Se obține prin topirea la 1500°C a
unor materii bogate în siliciu (nisip, cuartz, silex), împreună cu carbonat de sodiu sau potasiu și materiale auxiliare (oxizii
de magneziu, aluminiu, plumb, zinc, bariu, bor, potasiu, litiu, fier, crom și nichel, adăugate separat sau în amestec, ceea ce
conferă sticlei însușiri speciale: culoare, rezistență sporită la acțiunea acizilor etc.) (Banu C., și col., 1998; Turtoi M., 2000;
Căpățână C., 2000).

• Recipientele din sticlă au fost utilizate de-a lungul timpului datorită aspectului economic, dar în special datorită factorilor
psihologici, deoarece sticla dă senzația de curat, neutru și impermeabil, garantând astfel protecția conținutului (Scorei R.,
1999).

• Sticla a fost descoperită și folosită în urmă cu cca. 5000 ani, dar extinderea cea mai mare a folosirii sticlei s-a produs odată
cu introducerea tubului mecanic de suflare (Turtoi M., 2000).

• Tehnica de prelucrare a sticlei s-a perfecționat continuu, ajungând de la modelarea manuală, inițiată spre sfârșitul sec. al
XIX-lea, până la mecanizarea completă care a început în primii ani ai secolului al XX-lea și s-a perfecționat permanent. În
paralel, recipientele obținute din sticlă au fost tot mai ușoare și mai rezistente
• Dioxidul de siliciu din componența sticlei conferă transparența și fragilitatea (pentru a reduce acest
defect, se introduce în amestec oxidul de sodiu sub formă de carbonat de sodiu sau sulfat de sodiu).

• Evitarea degradării sticlei sub influența apei se obține prin introducerea în amestecul de formare a
unor stabilizatori: carbonat de calciu sau carbonat de calciu și magneziu.

• Pentru a se obține sticla cu însușiri ameliorate sau însușiri speciale, se mai adaugă și alte componente:
 alumina Al2O3 care asigură creșterea rezistenței mecanice și a rezistenței chimice la acțiunea factorilor externi;
 afânători pentru eliminarea bulelor de aer din sticla în curs de topire (se folosește anhidrida arsenică, nitratul de
potasiu);
 rebuturile de sticlă au rolul de a ușura topirea materiei prime;
 decoloranți pentru obținerea sticlei incolore;
 opacifiatori și coloranți care imprimă sticlei opacitate și culoare (Mihăilă D, 2006).

• În vederea obținerii ambalajelor din sticlă, materiile prime se topesc la 1500-1600°C și apoi se aduc la
o temperatură mai mică în vederea obținerii formelor dorite. Temperatura la care sticla devine
vâscoasă este influențată de compoziția materiilor prime (Căpățână C., 2000, Mihăilă D, 2006).

• La fabricarea ambalajelor pentru produse alimentare se folosesc mai multe tipuri de sticlă.
 Clasificarea sticlei
Criteriul Tipul Descriere
După compoziția sticlă silicică - are un conținut foarte mare de dioxid de siliciu și se obține prin topire la temperaturi foarte mari (1723°C);
chimică - se caracterizează prin rezistentă crescută la acțiunea acizilor cu concentrație mică (excepție face acidul
fluorhidric);
- se folosește pentru confecționarea sticlăriei de laborator
sticla calco-sodică are cea mai mare răspândire în utilizare (cca. 90% din totalul sticlelor);
- are fragilitate și rezistență termică mai redusă;
- utilizare pentru confecționarea recipientelor sub formă de butelii
sticla boro-silicică - conține acid boric în loc de oxizi ai metalelor alcaline și este rezistentă la temperaturi ridicate;
- se folosește la obținerea recipientelor utilizate la ambalarea produselor alimentare care necesită sterilizare
sticla silico-calco- - are rezistență chimică mai mica;
sodică - se folosește la confecționarea paharelor de uz casnic
sticla alumino-silicică - rezistentă la acțiunea substanțelor chimice (Mihăilă D, 2006)
În funcție de sticlă incoloră / alba - se obține din materii prime care nu conțin oxizi de fier sau la care fierul se elimină din compoziția topită în
culoare timpul procesării
sticlă semialbă - are conținut redus de oxizi de fier care pot da nuanțe de culori variabile, de la albastru până la galben;
- se folosește la obținerea buteliilor de apă, vin etc.
sticlă verde-deschis - conține cantități mari de oxizi de fier;
sau verde-închis - se folosește la confecționarea recipientelor pentru șampanie
sticlă galben-deschis - se obține din aceeasi materie primă pentru sticla verde-deschis la care se adaugă o cantitate mai mare de oxid
de mangan;
- se folosește la fabricarea buteliilor destinate ambalării vinului roșu
sticlă brună / ambra - se obține prin adăugarea sulfurii de fier;
- este destinată obținerii recipientelor pentru bere (Scorei R., 1999; Mihăilă D, 2006).
Avantajele sticlei Dezavantajele sticlei

• rezistenţă la acțiunea acizilor şi bazelor; • fragilitate (crapă sub

• inerţie chimică în contact cu produsele acţiunea şocurilor
alimentare; mecanice şi termice);
• impermeabilitate la gaze, vapori, lichide, arome; • greutate ridicată;
• nu are miros, nu reţine mirosul; • depozitare dificilă;
• rigiditate (îşi menţine formele iniţiale); • îmbătrânire sub acţiunea
• transparenţă (permite vizualizarea conţinutului); agenţilor atmosferici (Banu
C. și col., 1998; Scorei R. și
• igienizare facilă; col., 1999; Mihăilă D,
• insolubilitate în apă; 2006).
• poate fi obţinută în cele mai diverse culori,
forme şi mărimi;
• rezistentă la presiuni interioare;
• rezistentă la încălzire sau sterilizare (Scorei R. și
col., 1999, Căpățână C., 2000, Mihăilă D, 2006).
2.2. Materiale de ambalare organice

• Sunt substanţe macromoleculare organice, în stare pură sau sub

forma unor amestecuri cu diferite materiale de adaos:
plastifianţi,
stabilizatori,
coloranţi.

• Au capacitatea să treacă în stare plastică prin încălzire, pot fi

modelate, iar după răcire păstrează forma dată.
Avantajele materialelor plastic organice
• au performanțe deosebite în protejarea calității
produselor;
• sunt ușoare, formele turnate având densități de cca
1 kg/dm³;
• sunt nealterabile, având stabilitate la acțiunea apei și
a compușilor chimici din compoziția alimentului
ambalat sau din mediul de depozitare;
• sunt transparente dacă sunt confecționate sub
formă de folie;
• sunt impermeabile pentru apă, gaze etc.;
• au o rezistență mecanică bună la tracțiune și la
compresie;
• pot fi colorate în diferite culori și astfel au aspect
atrăgător;
• costurile de obținere sunt relativ scăzute;
• au marele avantaj că înlocuiesc lemnul, protejând
pădurile (Mihăilă D., 2006).
Dezavantajele materialelor
plastice organice
•sunt inflamabile și întrețin incendiile
declanșate;
•au electricitate statică obținută ușor prin
frecarea mai multor straturi, mai ales în
timpul transportării mărfurilor;
•sunt instabile, se formează ondulări,
contracții etc., în funcție de expunerea la
căldură, umiditate etc.;
•prezintă fenomenul de îmbătrânire
manifestat prin degradarea proprietăților
fizice;
•se descompun în perioade foarte mari de
timp (cca. 250 ani), au o viteză redusă de
circulare a materiei, prezența lor în mediu
participând la fenomenul de poluare
(Banu C. și col., 1998; Mihăilă D, 2006).
2.2.1. Clasificarea materialelor plastice organice
Criteriul Tipul Descriere
Comportarea la plastomeri - pot suporta deformări, deși au duritate și rezistență la compresiune;
deformare
elastomeri - au o bună elasticitate, pot suporta deformări mari, în special alungiri temporare (Mihăilă D,
2006).
Metodele de obținere pe bază de produse de răşini polivinilice
polimerizare
răşini polistirenice
răşini polietilenice
pe bază de produse de răşini fenolice
condensare
răşini anionice
produşi naturali răşini pe bază de celuloză
modificaţi chimic
răşini proteice
Comportamentul la termoplastice - supuse încălzirii se înmoaie şi pot fi prelucrate prin presare sau pulverizare;
căldură (Banu C. și col., - după răcire se solidifică, iar printr-o nouă încălzire devin din nou plastic (procesul poate fi reluat)
1998; Căpățână C., 2000,
Mihăilă D, 2006). semitermoplastice supuse încălzirii se înmoaie, se pot prelucra similar, dar după răcire se realizează un produs mai
puţin plastic la cald, comparativ cu produsul inițial
monoplastice - sunt caracterizate de fenomenul de întărire ireversibilă;
(termorigide / - se muleaza la rece pe formele dorite, iar apoi sunt încălzite pentru a se întări sau pot fi lăsate să
termoreactive) se întărească după ce li se adaugă un produs special;
- plasticele termorigide se folosesc la fabricarea obiectelor prelucrate manual sau a celor care
necesită o fabricație îngrijită
2.2.2. Materiale de ambalare termoplastice (clasificare din punct de vedere chimic): Poliolefine; Olefine;
Copolimeri ai etilenei; Poliamide; Acrilonitrili și polimeri asociați; Derivați celulozici

a. Poliolefine Descriere
Polietilena - masă albă, flexibilă, transparentă, inertă la majoritatea reactivilor chimici;
- stabilitare chimica la temperaturi de 60°C;
- prezintă rezistentă la şoc, la întindere sau rupere;
- impermeabila pentru apa şi a vapori de apă, dar permeabilă pentru unele lichide şi gaze;
-utilitate: fabricarea de folii simple, folii complexate cu aluminiu sau cu carton; obținerea recipientelor destinate ambalării
produselor lichide (butelii, capace, tuburi etc.) și a accesoriilor pentru ambalaje (dopuri, manșoane) (Banu C. și col., 1998;
Scorei R., 1999; Mihăilă D., 2006).

Polipropena - material de ambalare mai fragil decât polietilena;

- se poate prelucra uşor, iar rezistenţa la şoc scade la temperatura de 0°C;
- este utilizată sub formă de peliculă simplă sau stratificată cu alte materiale (Banu C. și col., 1998).

Polibutena - produs polimerizat cu rezistență la rupere, înţepare, lovire și temperaturi crescute (Banu C. și col., 1998);
- fragilitate la temperaturi de -35°C;
- compatibilitate cu ambalarea aseptică a produselor alimentare;
- impermeabilă la apă → folie pentru sacii şi pentru pungile de lapte (Mihăilă D., 2006) sau poate fi utilizată la confecționarea
unor pelicule simple ori complexe (Scorei R., 1999).

Polipentena are rezistenţă chimică, rezistenţă foarte bună la temperaturi >250°C;

- se foloseste ca material de acoperire a cartonului (rezistenţă termică);
- Se confecționeaza tăvi pentru gătirea şi servirea alimentelor din categoriile „ready-to-heat” și „ready-to-eat” (Banu C. și col.,
1998; Scorei R., 1999).
b. Olefine Descriere
Policlorura de vinil - foarte rezistentă la acizi concentraţi, baze, uleiuri sau alte grăsimi (in stare pura);
(PVC) - sub acțiunea căldurii și a luminii își reduce stabilitatea chimică, fiind deci necesară utilizarea unor stabilizatori în timpul procesului de fabricație;
- nu trebuie folosită în combinaţie cu stabilizatori de tipul plumbului (Pb) şi cadmiului (Cd), deoarece aceștia sunt compuși toxici;
- are permeabilitate mare pentru apă şi mică pentru gaze;
- folosinta: pungi, cutii, tuburi/flacoane pentru produse farmaceutice, bidoane, cuve etc.;
- se utilizează în stare plastifiată pentru mai multe tipuri de ambalaje sau ca film pentru acoperirea tăvilor cu carne refrigerată sau cu produse din carne, deoarece
permeabilitatea la vaporii de apă previne condensarea acestora la interior;
- foliile TERMOFORMATE se folosesc pentru confecţionarea unei game largi de ambalaje (cutii de ciocolată, biscuiţi, uleiuri, sucuri) (Banu C. și col., 1998; Mihăilă D.,
2006).

Policlorura de - material de ambalare cu punct de topire ridicat;

viniliden (PCVD) - se poate stabiliza şi plastifia;
- se prezintă sub formă de granule sau folie pentru acoperirea hârtiei, cartonului, aluminiului sau celulozei;
- are bună rezistenţă mecanică, rezistă la acizi, baze, uleiuri și grăsimi;
- se utilizează sub formă de folii şi pelicule pentru realizarea ambalajelor termosudabile (Banu C. și col., 1998, Căpățână C., 2000).

Polistirenul (PS) - material termoizolant și rigid;

- este cel mai ușor material plastic rigid;
- se poate colora uşor;
- deşi la cald are miros neplăcut, acesta dispare repede după răcire si mirosul nu se transmite produsului ambalat;
- rezistenţă remarcabilă la lichide şi alimente sub formă păstoasă, dar rezistenţă limitată la căldură (în mod obişnuit se folosește la 70-80°C);
- caserole din polistiren expandat: ambalarea cărnii și a preparatelor din carne, a produselor de patiserie și cofetărie, a semipreparatelor alimentare, pretându-se la
încălzirea produselor în cuptorul cu microunde (Banu C și col., 1998; Mihăilă D., 2006);
- polistirenul rezistent la şoc este rezistent la căldură, este transparent și netoxic (utilizat pentru confecţionarea ambalajelor destinate ambalării uleiurilor vegetale,
grăsimilor animale, sucurilor de fructe, băuturilor alcoolice, brânzeturilor, cremelor, iaurturilor, dulceţurilor, îngheţatelor etc.);
- polistirenul spumă are grosimi şi greutăţi diferite și se folosește la confecționarea ambalajelor de unică folosinţă precum: tăvi pentru carne şi produse din carne,
cofraje pentru ouă, ambalaje pentru produse gata preparate sau semipreparate etc. (Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999).

Alcoolul polivinilic - pudră albă, cu temperatura de topire de 185-200°C;

(PVOH) - solubil în apă, insolubil în solvenţi organici;
- se poate plastifia și poate fi utilizat ca film la formarea stratului protector al ambalajului din hârtie sau carton (Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999).

Poliacetatul de vinil - se prezintă sub formă de lacuri;

(PAV) - este folosit ca suport pentru hârtie, carton, recipiente metalice;
- sub formă de emulsie apoasă înlocuieşte latexul de cauciuc utilizat la formarea inelului de cauciuc al capacelor cutiilor metalice de conserve (Banu C. și col., 1998;
Scorei R., 1999).
Schema de obţinere a policlorurei de vinil
c. Copolimeri ai etilenei Descriere

Acetatul de vinil (EVA) - prezintă permeabilitate la vaporii de apă și nu este toxic;

- se folosește foarte mult în industria alimentară sub formă de recipiente de
diferite forme şi mărimi, folii, tuburi deformabile, film pentru ambalaje alimentare;
- reține CO2 și N2 putând fi folosit pentru ambalarea produselor alimentare în
atmosferă modificată (Banu C. și col., 1998).

Alcoolul vinilic (EVOH) - material greu de prelucrat, dar realizează bariere foarte bune pentru gaze,
mirosuri, solvenţi;
- este elastic, are o rezistenţă bună și se folosește în structura ambalajelor care
asigură păstrarea aromei produsului ambalat deoarece nu permite pătrunderea
oxigenului în interiorul ambalajului;
- materialul este utilizat în cazul produselor ambalate cu gaze (CO2, N2) deoarece
poate reţine aceste gaze (Scorei R., 1999).

Ionomeri - rezistenţă foarte bună la uleiuri şi alte grăsimi;

- sunt utilizaţi sub formă de filme pentru laminat, nylon, poliesteri pentru
ambalarea cărnii şi a brânzeturilor (Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999).
Tipul Denumire / descriere
d. Poliamide - stabilitate termică bună;
- rezistenta la temperaturi de până la 140°C, la şoc şi acizi diluaţi;
- utilizări: ambalajul destinat brânzei proaspete, cărnii refrigerate şi a produselor alimentare
congelate (Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999).

e. Acrilonitrili Poliacrilonitrilul (PAN) se foloseşte în amestec cu alţi monomeri pentru

și polimeri prelucrarea unor ambalaje destinate produselor
asociați alimentare

Stirenul se folosește pentru îmbunătăţirea proprietăţilor chimice

ale materialelor de ambalare

f. Derivați esteri ai celulozei (metil - celuloză, etil se utilizează pentru impregnarea hârtiei şi a cartonului
celulozici - celuloză, acetat de celuloză etc.)

hidrați de celuloză (celofan) - ambalaj transparent, incolor sau colorat în diferite nuanţe
(Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999);
- utilizare: confecționarea pungilor, la acoperirea
ambalajelor de hârtie și carton (Căpățână C., 2000).
3.3. Materiale de ambalare semitermoplastice: Poliepoxizi; Siliconi; Cauciucul
Tipul Denumire / descriere
a. Poliepoxizi 1. POLI-ETILEN-TEREFTALAT (PET) - paste cu adeziune ridicată faţă de metale, sticlă,
2. POLI-BUTILEN-TEREFTALAT (PBT) porţelan, mase plastic;
- prezintă rezistenţă ridicată faţă de acizi, baze și apă, fiind
utilizaţi pentru tapetarea interioară a cutiilor de conserve
şi de bere;
- substanțe netoxice utilizate la confecţionarea
ambalajelor pentru alimente congelate, alimente care se
încălzesc în ambalaj sau la obținerea de tăvi
termoformate care se introduc în cuptor odată cu
produsele congelate sau gata preparate (Banu C. și col.,
1998; Scorei R., 1999).
b. Siliconi - participă la fabricarea de ambalaje care rezistă la frig;
- nu au toxicitate;
- utilizati pentru acoperirea ambalajelor sub formă de fluide siliconice, răşini siliconice sau ca
pastă siliconică (Banu C. și col., 1998; Scorei R., 1999).
c. Cauciuc - cauciucul folosit în industria alimentară poate fi natural sau sintetic;
- are bune proprietăți de etanșare;
- este utilizat la confecționarea unui număr mare de accesorii destinate ambalării alimentelor:
bușoane pentru flacoane, inele de cauciuc pentru garnitura capacelor etc.
2.2.4. Materiale de ambalare termorigide

• Materialele de ambalare rigide sau monoplastice sunt utilizate la

obținerea unor recipiente mari de stocare și de transport sau a unor
accesorii cum sunt: capacele filetate, dopuri / capsule pentru sticle
(Căpățână C., 2000).

• Materialele termorigide, numite, în general, răşini, prezintă o reţea

tridimensională în care atomii sunt uniţi prin legături covalente.

• Aceste materiale nu se topesc şi sunt insolubile.

Materiale plastice - concluzii
• Cu toate că a crescut continuu preţul petrolului, materia primă de bază la fabricarea materialelor plastice alături
de gaz metan, la mijlocul decadei 1980-1990 consumul de materiale plastice l-a egalat pe cel de metale, existând o
dinamică crescătoare şi în prezent.
• În multe aplicaţii materialele plastice au înlocuit metalele datorită avantajelor ce rezultă din caracteristicile lor
generale.
• Elementele constitutive de bază ale materialelor plastice sunt polimerii organici. Un polimer este o substanţă
chimică pură rezultată în urma unei polimerizări.
• Polimerizarea este procesul prin care mai multe molecule identice nesaturate se unesc formând o macromoleculă.
• Polimerii puri nu sunt, practic, utilizaţi ca materiale plastice. Materialul plastic reprezintă un amestec de doi sau
mai mulţi polimeri cu aditivi.
• În practică se obişnuieşte să se clasifice materialele plastice, în funcţie de comportarea lor sub acţiunea căldurii şi
presiunii în termoplaste şi termorigide.
• Cele mai utilizate termoplaste sunt: polietilena, polipropilena, policlorura de vinil, politetrafluoretilena,
polistirenul, poliamidele, poliesterii, elastomerii, siliconii.
• Principalele termorigide sunt: fenolii, poliaminele, poliesterii termorigizi (saturaţi), materialele epoxidice,
polimidele, poliuretanii.
• Cele mai interesante domenii de aplicare a materialelor plastice sunt: industria de ambalaje, materiale de
construcţii, electrotehnica si electronica, industria construcţiilor de maşini, agricultura, industria aerospaţială,
industria nucleară, industria chimică, medicină, materiale inteligente.
3. Materiale de ambalare celulozice
• Materialele celulozice sunt reprezentate de materiale de ambalare
care folosesc ca materie primă celuloza prelucrată prin diverse tehnici.

• Ambalajele din materiale celulozice dețin ponderea principală din

totalul ambalajelor utilizate.

• Materialele celulozice pot fi folosite sub formă de lemn, carton sau

hârtie (Scorei R., 1999; Mihăilă D, 2006).
3.1. Lemnul
• Lemnul provenit de la speciile rășinoase poate imprima mirosuri și
arome caracteristice. Substanțele responsabile de aroma specifică
rășinoaselor nu sunt toxice și cel mai frecvent nu persistă în produsele
ambalate (fructe, legume proaspete) (Mihăilă D., 2006). Pentru aroma
specifică, rășinoasele se folosesc la ambalarea brânzei de burduf.

• Lemnul provenit de la rășinoase se folosește cel mai frecvent la

confecționarea lădițelor și a lăzilor.

• Lemnul de fag nu are miros specific și este materialul lemnos cel mai
folosit ca material de ambalare.

• Lemnul de stejar are în compoziție taninuri solubile în alcool,

modificând astfel aroma și culoarea produselor alcoolice depozitate în
butoaie de stejar. Coniacul maturat în butoaie de stejar se va colora și
aromatiza cu atât mai rapid și mai intens, cu cât butoiul este mai nou
(la prima utilizare sau la a 2-a ori a 3-a utilizare).

• Vinul și țuica sunt produse care se depozitează în butoaie de lemn.

• Lemnul poate fi prelucrat sub formă de:
placarde ca atare – la butoaie,
plăci fibrolemnoase (PFL),
plăci din așchii fibrolemnoase (PAL).

• Butoaiele, navetele, lădițele sau alte dispozitive de ambalare

confecționate din lemn, în condiții de umiditate mare se deformează
și se dezmembrează.

• Lemnul poate fi tratat chimic pentru a preveni mucegăirea (Mihăilă D.,

2006).
3.2. Hârtia şi cartonul

Schema de obținere a hârtiei

și cartonului
Sortimente de
hârtie
Cartonul
pentru
ambalaje
 3.3. Materiale de ambalare metalice: Tabla cositorită și
lăcuită; Oțelul inoxidabil; Aluminiul; Staniul
• Materialele metalice sunt frecvent folosite la confecționarea ambalajelor pentru produse alimentare și
pot fi reprezentate de tabla cositorită, oțelul, aluminiul, staniul (Gîtin L., 2010) și materialele combinate
(material plastic, carton și metal) (Pop M., 2010). Acestea sunt materiale rezistente și se pretează
confecționării unei game mari de ambalaje (cutii de conserve, lăzi, butoaie, capace, capsule etc.).

• Această categorie de ambalaje prezintă o serie de dezavantaje. Cel mai mare dezavantaj este că
ambalajele obținute sunt supuse coroziunii provocate de factorii externi sau de unele componente ale
produselor alimentare ambalate. Coroziunea acestor ambalaje este cu atât mai intensă, cu cât
ambalajul metalic este expus la umiditate mai mare sau la un pH mai acid. Fierul, principalul metal
utilizat la confecționarea ambalajelor este corodat sub acțiunea produselor bazice (la pH=13) (Scorei R.,
1999; Mihăilă D., 2006).

• La alegerea tipului de material metalic trebuie avute în vedere aspecte precum:

 caracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat și în special valoarea pH-ului (produsele acide agresive pot da
reacții chimice nedorite la contactul cu un anumit material metalic);
metoda de umplere a ambalajului (la cald, la rece, sub presiune), temperatura și timpul de sterilizare;
posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.
• Garanția menținerii calității, conferită prin procedeele de conservare a
alimentelor, este dependentă de unele proprietăți ale ambalajului
precum: etanșeitate, impermeabilitate la oxigen și vapori de apă,
barieră pentru pătrunderea microorganismelor. Cutiile metalice sunt
supuse unor tratamente moderne pentru prevenirea unor incidente
precum: “gustul metalic” reclamat uneori de consumatori, dizolvarea
metalelor în produs, decolorarea produsului, declanșarea unor reacții
chimice între produs și metal (Pop M., 2010).

• Unele metale produc oxizi foarte toxici în cazul în care pătrund în

alimente, fie în timpul procesării, fie în perioada de depozitare. Se
folosesc mai multe tipuri de materiale metalice:
materiale metalice feroase (fierul și aliaje precum fonta și oțelul);
materiale metalice neferoase (cuprul, aluminiul, staniul și aliajele sale).
Tabla cositorită și lăcuită
• Tabla cositorită se obține din tabla de oțel moale, după acoperirea cu un strat de staniu, care-i
asigură protecție împotriva coroziunii.
• Este folosită la confecționarea ambalajelor pentru produse lichide sau păstoase.
• Tabla de oțel conferă ambalajului rezistență mecanică bună și bună rigiditate, iar straturile de
oxid de staniu îi conferă o protecție bună împotriva agenților corozivi.
• Stratul de staniu aplicat pe suprafața de contact cu alimentele reduce coroziunea tablei de oțel,
frânează fenomenele de sulfurare, influențează aderența lacurilor aplicate pe tabla cositorită.
• Factori care produc coroziunea tablei cositorite: compușii sulfului (hidrogenul sulfurat degajat
de unele produse), pigmenți antocianici prezenți în unele legume sau fructe, în sâmburii unor
fructe (cireșe, prune), unele enzime specifice, produși care apar în urma caramelizării (la unele
dulcețuri de fructe, la pasta de tomate).
• Pentru a crește rezistența tablei la coroziune se practică lăcuirea cu lacuri netoxice și care să nu
modifice gustul produsului ambalat.
• Condiţiile necesare pentru lacurile folosite la cositorirea tablei sunt următoarele:
 să fie netoxice şi să nu modifice gustul produsului ambalat;
 să prezinte rezistenţă la acţiunea agresivă a produsului ambalat;
 să se aplice uşor şi să se usuce rapid (Gîtin L., 2010).
Oțelul inoxidabil
• Este puțin folosit ca ambalaj direct, deși are o inerție chimică foarte
mare, datorită unor metale adăugate în aliaj: nichel, crom, mangan,
molibden, cupru, vanadiu.

• Oțelul inoxidabil Ni-Cr este mai mult folosit la confecționarea de cutii

ambutisate pentru bere, băuturi răcoritoare, a butoaielor pentru bere
etc. (Mihăilă D., 2006).
Aluminiul
• Este un metal neferos, de culoare albă, este ușor, moale, plastic și sub formă de
aliaj are o largă folosire la confecționarea ambalajelor.
• În contact direct cu alimentele, trece în acestea și are efect toxic asupra
consumatorilor.
• Prezintă rezistență mecanică redusă, se deformează și se perforează ușor.
• Pentru fabricarea ambalajelor se folosește aluminiu cu puritatea de 99,5%, în aliaj
cu diferite alte elemente (fier, cupru, zinc, titan, siliciu etc.), din care rezultă
aluminiul tehnic (Mihăilă D., 2006). Cu toate acestea, el deține o pondere redusă
din totalul materialelor utilizate în acest scop, datorită costului sau ridicat (cca. 51%
din costul de producție în cazul dozelor pentru bere și băuturi răcoritoare) (Pop M.,
2010).
• Aluminiul are avantajul că este un material reciclabil, iar rata reciclării ambalajelor
din aluminiu a crescut în Uniunea Europeana la peste 50%
(www.packagingeurope.com).
• Cutiile, foliile și alte produse din aluminiu destinate ambalării alimentelor sunt
• Aluminiul se folosește la confecționarea ambalajelor pentru produsele
alimentare sub formă de folie de aluminiu sau tablă de aluminiu.
 Folia de aluminiu lăcuită, cu grosimea de 0,12-0,2 mm se poate folosi la confecționarea
capsulelor pentru lichide sub presiune (băuturi acidulate) (Scorei R., 1999).
 Din tabla de aluminiu se confecționează recipiente sau obiecte cu dimensiuni și
capacități mici (cutii pentru conserve, doze pentru bere, capace pentru borcane tip
Omnia sau capace cu filet) și recipiente cu dimensiuni și capacități mari (butoaie de bere,
bidoane de lapte, butoaie de brânză, cisterne etc.) (Mihăilă D., 2006; Gîtin L., 2010).
• Foițele de aluminiu sunt impermeabile la vapori și gaze, stabile la lumină și la
valori normale ale temperaturii sau umidității mediului ambiant și mențin
caracteristicile fizico-chimice ale produselor alimentare (Scorei R., 1999).
• Ambalaje de tip aerosol (spray) sunt folosite la ambalarea de: substanţe
aromatizante, creme, frişcă, îngheţată, sosuri, maioneză, brânză topită, muştar
etc.
• Tuburi deformabile sunt folosite la produse păstoase, creme, cum ar fi:
maioneza, muştarul, paste condimentate, pastă de dinţi. Evacuarea conţinutului
se face prin mărirea presiunii interioare la deformarea manuală a ambalajului.
Când capacul ambalajului este deschis, conţinutul se revarsă în exterior
(http://ambalaje.net).
Staniul
• Are proprietăţi elastice şi este rezistent la coroziune.
• Este un material scump.
• Este metal de culoare gri strălucitoare și se caracterizează prin maleabilitate înaltă,
duritate scăzută, caracter amfoter și lipsă de toxicitate.
• Reacţionează cu acizii şi bazele, iar aliajele sale au diferite întrebuinţări:
 aliajul St + Pb este folosit pentru lipirea tablei în tehnologia confecţionării cutiilor de conserve;
 alte aliaje sunt folosite la fabricarea utilajelor din industria alimentară.
• Se poate utiliza sub formă de tablă cositorită (cutii de conserve) și folii de staniu
(staniol) de grosimi variabile, pentru ambalarea diferitelor grupe de produse
alimentare (brânzeturi, produse de patiserie etc.) (Banu C. și col., 1998; Mihăilă D.,
2006).
• Unii autori susțin că în cazul utilizării conservelor din staniu, concentrația acestuia
crește în produs în funcție de temperatură și de timpul de depozitare (Dehghan G. și
col., 2012).
• Staniul poate ajunge în produsele alimentare, iar acoperirea acestuia cu un strat de lac,
înlătură pericolul de contaminare (Blunden S., 2003).
 • La curs s-au prezentat materialele plastice şi materialele
temoplastice.

• S-au punctatat avantajele şi dezavantajele utilizării maselor

plastice, proprietăţile acestora comparativ cu metalele, modul de
Seminar 2 - obţinere prin polimerizare şi clasificarea în termoplastice şi
Discuţii termorigide.

• S-au prezentat cele mai utilizate termoplaste împreună cu

principalele lor proprietăţi şi utilizări: polietilena, polipropilena,
policlorura de vinil, politetrafluoretilena, polistirenul,
poliamidele, poliesterii, elastomerii, siliconii.
 1. Menţionaţi avantajele şi dezavantajele utilizării materialelor
plastic.
2. Menţionaţi toate articolele aflate asupra dumneavoastră
realizate din materiale termoplatice. Încercaţi să stabiliţi şi
tipul de termoplast utilizat.
3. Daţi câte trei exemple, la locul dumneavoastră de muncă (sau
alte firme), de utilizare a polietilenei, polipropilenei,
Seminar 2 - policlorurii de vinil şi elastomerilor.
Discuţii
4. Menţionaţi zece articolele aflate în casa dumneavoastră
realizate din materiale termorigide. Încercaţi să stabiliţi şi
tipul de termorigid utilizat.
5. Daţi câte trei exemple, la locul dumneavoastră de muncă (sau
alte firme), de utilizare a fenoli, poliamine, materiale
epoxidice şi poliuretani.
6. Daţi exemple de utilizare a materialelor plastice in domenul
ambalajelor.
Autoevaluare
Răspunsuri
Bibliografie
• Banu C. (coordonator) și col., Manualul inginerului de industrie alimentară, ISBN 973-31-1188-0,
ISBN 973-31-1247-X, Editura Tehnică, București, 1998.
• Blunden S and Wallace T, Tin in canned food: a review and understanding of occurrence and effect.
Food Chem Toxicol., 41(12): 1651-62, 12, 2003.
• Căpățână C., Ambalarea produselor alimentare, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2000.
• Dehghan G. and Khoshkam Z., Tin (II)-quercetin complex: Synthesis, spectral cjaracterisation and
antioxidant activity, Food Chemistry, volume 131, Issue 2, pages 422-426, 2012.
• Gîtin L., Ambalaje și design în industria alimentară, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, 2010.
• Mihăilă Daniela, Tehnologia păstrării, condiționării și ambalării produselor alimentare, Note de
curs, București, 2006.
• Pop M., Merceologie alimentară, Suport de curs, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, 2010.
• Scorei Romulus și col., Ambalaje și design în industria alimentară, Editura Agora, 1999, Craiova.
• Turtoi, M., Materiale de ambalaj și ambalaje pentru produsele alimentare, Ed. Alma, Galați, 2000.
• www.ro-ambalaje.ro
• http://ambalaje.net