Saritura in inaltime

• Primele competiţii au fost organizate în Anglia, Scoţia şi Irlanda. Cronicile

amintesc de câştigătorii primelor concursuri:
• în 1827, Alec Wilson cu o performanţă de 1,57 m,
• în 1829, Tom Anderson cu un rezultat de 1,60 m, în 1839, Robert
Armstrong cu o performanţă de 1,67 m.
• La Toronto, în Canada, a fost organizat în 1839, de către emigranţii scoţieni,
primul meeting atletic pentru săritura în înălţime. La acea competiţie se
stabileşte şi primul record mondial oficial, trecut în contul lui John Overland
din Canada, cu o performanţă de 1,67 m. Timp de zece ani recordul rămâne
neschimbat.
• În anul 1864, cu ocazia Festivalului de la Liverpool, Tom Mitchell a sărit
peste înălţimea ridicată la 1,70 m.
• La 26 martie 1866, la Londra, John Rouple şi Thomas Little au sărit peste
bara înălţată la înălţimea de 1,75 m.
• În 1909, unul dintre cei mai talentaţi săritori a fost americanul George
Horine (1,80 m înălţime). Încă de la vârsta de 17 ani, prin procedeul de
forfecare simplă, Horine sărea peste ştacheta ridicată la 1,60 m. Curând, el
şi-a dat seama că nu este un stil eficace şi atunci a trecut la săritura cu
extensie dorsală, câştigând centimetru după centimetru. În 1908 a sărit peste
ştacheta înălţată la 1,78 m şi este primul care a trecut peste ştacheta ridicată
la 2,00 m prin rostogolirea californiană.
• Tot în anul 1909, la High School d’Healdsburg (California), ia naştere
rostogolirea costală, iar în 1917, Clinton Larson, cu o talie de 1,76 m,
dar cu o viteză pe elan deosebită, sare prin acest procedeu 2,03 m.
• În anul 1967, cu ocazia Campionatelor Universitare Americane,
tânărul Dick Fosbury sare cu o nouă tehnică prin care ataca ştacheta cu
spatele, după un elan sub forma unui arc de cerc. Sare doar 2,10 m şi
ocupă locul I. Cu un an mai târziu devine campion al SUA cu 2,19 m
(un progres de 9 cm într-un an!) şi este selecţionat în echipa olimpică.
La J.O. de la Ciudad de Mexico, prin acelaşi stil, reuşeşte, din a treia
încercare, 2,24 m, performanţă cu care cucereşte titlul olimpic. Toată
lumea credea că se află în faţa unui număr de circ, dar specialiştii şi-au
dat seama că au asistat la naşterea unui nou stil de a sări peste ştachetă,
mult mai eficient decât rostogolirea ventrală, dar şi mult mai simplu.
• Sorin Matei, recordmanul României, cu o performanţă de 2,40 m, a
sărit şi el cu 56 cm peste înălţimea sa (1,84 m.).
• Javier Sotomayor, unul dintre cei mai mari săritori ai tuturor
timpurilor, a ridicat recordul mondial la 2,45 m. El a trecut peste 2,40
m de 21 de ori şi peste 2,35 m de 89 de ori.
 Săritura în înălţime – procedeul cu păşire.
• Săritura în înălţime cu păşire cuprinde o fază de elan
concretizată în 5-7 paşi de alergare efectuaţi sub un unghi de
350-450 faţă de ştachetă, urmată de o fază de bătaie executată cu
piciorul depărtat de ştachetă, la 70-90 cm faţă de proiecţia
ştachetei pe sol.
• Atacul este executat cu piciorul oscilant întins, concomitent cu
ducerea braţelor din înapoi spre înainte.
• Urmează faza de zbor care se realizează printr-o păşire simplă
după desprindere. Piciorul de atac coboară dincolo de ştachetă,
piciorul de bătaie se ridică dar numai după ce piciorul oscilant
şi-a încheiat mişcarea de avântare. Piciorul de bătaie trece peste
ştachetă iar trunchiul se apleacă în faţă şi se răsuceşte spre
piciorul de bătaie pentru a depărta bazinul de ştachetă.
• Aterizarea se efectuează pe piciorul oscilant.
• Învăţarea săriturii în înălţime cu păşire:
• se execută sărituri libere peste ştachetă cu elan perpendicular;
• din stând lateral faţă de ştachetă, se efectuează mişcări de păşire peste
ştacheta aşezată la înălţime mică;
• se execută sărituri în înălţime cu păşire, cu elan de 3-5 paşi, sub un
unghi de 450, ştacheta aşezată la înălţime mică;
• se execută sărituri în înălţime cu păşire, cu elan de 3-5 paşi, sub un
unghi de 450, cu ridicarea progresivă a ştachetei;
• se execută sărituri în înălţime cu păşire, cu elan de 3-5 paşi, sub formă
de concurs;
• se execută sărituri în înălţime cu păşire, cu elan de 3-5 paşi cu accent
pe aplecarea trunchiului înainte şi răsucirea lui spre partea piciorului
de bătaie;
• se execută sărituri în înălţime cu păşire, cu elan de 7 paşi sub formă de
concurs, cu înălţarea ştachetei;
• Greşeli frecvente:
• elanul se execută prea lent sau prea rapid;
• lipsa fazei de blocare şi impulsia incompletă a piciorului
de desprindere;
• atacul ştachetei se face cu piciorul îndoit din articulaţia
genunchiului;
• săritura se execută fără răsucirea trunchiului spre partea
piciorului de bătaie;
 Săritura în înălţime – procedeul cu răsturnare dorsală

• În ultimele decenii s-a impus în lumea atletismului

competiţional o nouă modalitate de trecere a ştachetei sub
denumirea – procedeul cu răsturnare dorsală – sau Fosbury
după denumirea atletului care a folosit-o pentru prima dată
la Jocurile Olimpice din Mexic, 1968.
Aspectele care au impus acest procedeu în lumea
sportului competiţional într-un timp relativ scurt au fost:
• un grad mare de accesibilitate;
• poziţia transversală, cu spatele la ştachetă, oferă condiţii
mai avantajoase pentru apropierea C.G.G. de aceasta;
• bătaia are o structură motrică şi un mod de efectuare mai
simplă şi asemănătoare celei de la săritura în înălţime cu
forfecare
• Elanul: reprezintă prima fază a săriturii în înălţime şi începe printr-o deplasare iniţială
perpendiculară pe ştachetă. După aproximativ 5-7 paşi elanul săritorului se face sub
forma unei curbe care se accentuează spre finalul acesteia, ultima parte a elanului
purtând denumirea de „curbă de impulsie”.
• Bătaia-desprinderea: se realizează printr-o succesiune de mişcări care influenţează
rezultatul final al săriturii. În cadrul săriturii în înălţime cu răsturnare dorsală, bătaia
trebuie să fie explozivă, pentru a imprima corpului o viteză ascensională maximă,
necesară trecerii ştachetei la înălţimi cât mai mari. Bătaia la săritura în înălţime cu
răsturnare dorsală se efectuează cu piciorul mai puternic şi mai îndepărtat de ştachetă, la
o distanţă de 0,80–1,20 m faţă de aceasta (aproximativ o lungime de braţ sau ceva mai
mult, în funcţie de înălţimea săriturii).
• Funcţiile principale ale bătăii sunt:
• - dezvoltarea unei viteze optime pe verticală, apropiată de cea maximă;
• - proiectarea săritorului pe un unghi de desprindere optim, care să asigure o traiectorie
abruptă de zbor, corespunzătoare unor înălţimi cât mai mari ale ştachetei;
• - redresarea spre verticală, respectiv blocarea şi îndreptarea din poziţia înapoi şi spre
interior, în aşa fel ca trunchiul să se afle aproape vertical, deasupra piciorului de bătaie;
• - sincronizarea momentului de impulsie de pe piciorul de bătaie, cu ducerea spre în
sus a piciorului de avântare (îndoit din genunchi), a umerilor şi a braţelor (sau a braţului
opus piciorului de bătaie);
• - declanşarea rotaţiei în jurul axei verticale, în aşa fel ca săritorul să ajungă cu
spatele spre ştachetă.
• Zborul: Este faza cea mai spectaculoasă a săriturii, de reuşita căreia depinde trecerea
ştachetei şi validarea rezultatului.
• Principalele acţiuni ale fazei de zbor vor urmări:
• - trecerea ştachetei printr-o poziţie de arcuire dorsală (sau arc de pod) cât mai
pronunţată, care să proiecteze centrul de greutate al corpului săritorului, foarte aproape de
ştachetă, sau cât mai mult sub aceasta;
• - învăluirea treptată a ştachetei, printr-o mişcare de unduire pe parcursul trecerii ei, cu
realizarea unei amplitudini maxime a arcului de pod, în momentul trecerii bazinului peste
ştachetă;
• Imediat după desprindere, săritorul este preocupat de atingerea unei înălţimi cât mai mari,
aşteptând în mod relaxat ridicarea corpului pe verticală. În această poziţie întinsă, de
aşteptare a urcării pe verticală, se va finaliza întoarcerea săritorului cu spatele spre ştachetă,
iar spre finalul ei, piciorul de avântare va coborî lângă cel de bătaie, atârnând amândouă
relaxate, spre în jos.
• De îndată ce umerii se vor apropia de nivelul ştachetei, se va declanşa faza de rotaţie în
jurul axei transversale. Prin această acţiune se realizează, în mod treptat, învăluirea ştachetei
începând cu umerii, spatele şi bazinul săritorului, abordându-se poziţia de „pod arcuit”.
• Prin această arcuire în jurul bazinului, capul şi trunchiul se vor găsi de partea cealaltă a
ştachetei, cât mai jos posibil, iar coapsele, gambele şi labele picioarelor vor fi înainte de
ştachetă, atârnând în jos. Din această poziţie, critică pentru reuşita săriturii, este foarte
importantă trecerea sau mai bine spus “strecurarea” bazinului peste ştachetă, printr-o
energică extensie la nivelul şoldurilor.
• După depăşirea nivelului ştachetei de către bazin se acţionează pentru trecerea coapselor şi
gambelor peste aceasta, printr-o flexie a coapselor pe bazin şi întindere a gambelor. Astfel,
bazinul va coborî aproape pe lângă ştachetă, iar picioarele vor urca, printr-o acţiune de
compensare. În momentul în care ştacheta ajunge sub nivelul genunchilor, aceştia se extind
energic şi se trag peste ştachetă, evitându-se doborârea ei.
• Aterizarea: este faza cea mai puţin importantă din punct de vedere al
performanţei săritorului, neputând modifica rezultatul ei. Acţiunile din
această fază au doar menirea de a asigura o aterizare în deplină
siguranţă a săritorului pe salteaua elastică a instalaţiei.
• După trecerea gambelor şi mai ales a călcâielor peste ştachetă,
săritorul se pregăteşte de aterizare, prin ducerea bărbiei în piept,
rotunjirea spatelui şi ducerea braţelor uşor îndoite deasupra umerilor
sau lateral spre înapoi, pentru a întâlni salteaua la aterizare. Poziţia
este asemănătoare literei L şi se menţine până ce săritorul ia contactul
cu salteaua (de obicei pe braţe, umeri şi ceafă).
• Picioarele se vor depărta uşor, pentru a se plasa la aterizare, de o parte
şi alta a capului, ferindu-l pe săritor de eventuale accidentări.
Compoziţia elastică a saltelei va prelua şi amortiza în totalitate şocul
aterizării, fără nici un risc pentru săritor, indiferent de modul cum se
realizează aterizarea, cu excepţia poziţiilor incorecte.
• Exerciţii pentru învăţare:
• Pentru însuşirea tehnicii săriturii în înălţime cu răsturnare dorsală se va învăţa pe
rând aterizarea şi trecerea ştachetei şi apoi se va trece la săritura cu elan.
• din stând culcat pe spate, se execută ridicarea bazinului şi menţinere 3-5 secunde;
• din stând pe spate, executarea podului de sus cu menţinere câteva secunde;
• desprindere de pe două picioare din stând cu spatele la saltele şi cu aterizare în şezând;
• din stând pe o trambulină sau pe o bancă, se execută desprinderea energică pe ambele
picioare în sus şi spre înapoi cu aterizare pe saltele;
• acelaşi exerciţiu cu aterizare pe spate cu picioarele în echer;
• acelaşi exerciţiu cu trecere peste ştachetă;
• acelaşi exerciţiu cu realizarea extensiei peste ştachetă şi gruparea genunchilor pe trunchi la
aterizare;
• din stând, desprindere energică pe ambele picioare în sus şi spre înapoi cu trecere peste
ştachetă sub formă de întrecere;
• alergare pe un arc de cerc marcat;
• alergare pe un arc de cerc şi desprindere cu întoarcere 900;
• alergare în linie dreaptă, urmată de alergare în arc de cerc cu desprindere şi întoarcere 900;
• se execută alergare în arc de cerc, bătaie pe o trambulină semielastică şi aterizare pe saltele;
• stabilirea elanului de 7-9-11 paşi cu schiţarea desprinderii în faţa ştachetei;
• sărituri cu elan complet cu ridicarea progresivă a ştachetei;
• sărituri sub formă de întrecere;