Educaţia religioasă.

Curs 4
Ed. religioasă

 Religia constituie o componentă socială importantă

iar prezenţa credinţei omului într-o putere superioară
este plasată la „începutul convieţuirii umane”
conform lui I. Nicola. Religia se regăseşte în toate
societăţile indiferent de particularităţile acesteia.
Religia monoteistă (o singură entitate atotputernică,
Dumnezeu sau Zeu) sau politeistă (mai mulţi Zei sau
entităţi) intervine în viaţa individului de la vârstă
foarte fragedă în comunităţile conservatoare;
 pe când în societăţile moderne, contemporane
putem întâlni tot mai mulţi indivizi sau copii la care
educaţia religioasă, informaţiile legate de religie
apar mai târziu în dezvoltare, convingerile
religioase se structurează mai târziu în viaţă. Dacă
în istoria şi evoluţia societăţilor la 1900 membrii
unei societăţi într-un procent foarte mare practicau
un anumit tip de religie, la începutul secolului XXI
procentul membrilor unei societăţi care au o
educaţie religioasă este semnificativ scăzut.
O altă caracteristică a societăţilor moderne este
aceea a multiculturalităţii. În perioada
contemporană tot mai frecvent comunităţile sunt
multiculturale, multietnice şi multireligioase. Aşadar
aceste comunităţi nu sunt omogene ceea ce ne
conduce către alte provocări în procesul
educaţional. Educaţia, mai ales educaţia religioasă,
este soluţia unei convieţuiri armonioase, în echilibru
şi toleranţă în condiţiile diversităţii.
 Principala diferenţiere pe care trebuie să o
facem este legată de evitarea unei
frecvente confuzii între educaţia creştină şi
cea religioasă. Cultura europeană ne
conduce spre asocierea educaţiei religioase
cu perspectiva creştină datorită istoriei,
culturii şi dominanţei religiilor creştine.
 Obiectivul central al educaţiei religioase îl constituie
dobândirea autonomiei religioase. Înţelegerea
autonomiei religioase este asemănătoare cu cea a
autonomiei morale. Aşadar o persoană ce doreşte
sau reuşeşte să dobândească autonomia
religioasă este o persoană ce dobândeşte o
cantitate semnificativă de informaţii, a interiorizat
normele religioase, şi-a format deprinderile
religioase şi şi-a structurat convingerile religioase.
 O persoană autonomă religios poate elabora
răspunsuri şi crea soluţii la problemele noi cu
care se confruntă, fără a contrazice
conceptele sau normele religioase.
 Un prim argument este cel cultural. La nivel
cultural se observă o interferenţă a culturii
din partea religiei dar şi influenţe la nivelul
religiei din partea culturii şi civilizaţiei acelei
societăţi. De-a lungul istoriei religia a
constituit un suport pentru cultura societăţii.
Aşadar dezvoltarea spirituală şi culturală a
indivizilor a fost realizată prin intermediul
religiei. (şcolile au apărut datorită bisericii)
 În ceea ce priveşte valorile religioase, se
poate observa o parţială corespondenţă cu
valorile morale, estetice, etc.
 Educaţia religioasă are un rol adaptativ:
cunoscând valorile religioase pe care
membrii societăţii le împărtăşesc persoana
va înţelege cu uşurinţă gândirea şi
comportamentul celorlalţi.
 Un alt argument este de natura psihologică.
Indivizii ce beneficiază de o educaţie religioasă îi
putem caracteriza ca fiind autoanalitici. Practica
religioasă implică o permanentă autoanaliză a
propriei gândiri, a propriilor motivaţii, a convingerilor,
stărilor afective şi propriilor acţiuni deci o
permanentă autocunoaştere. Autoanaliza şi
autocritica permit individului să realizeze permanente
modificări în propriul comportament odată ce se
autodescoperă.
 Argumentul etic sau moral. Ştim că există un
numitor comun între valorile morale şi cele
religioase. În condiţiile unei instabilităţi sau
dezorganizări a sistemului de valori morale, valorile
religioase pot suplini, pot completa şi temporar
înlocui acest sistem. Această situaţie provizorie
poate ajuta atât la nivel individual cât şi de grup. La
nivelul înţelegerii practicii religioase sistemul de
valori nu contrazice sistemul moral ci doar îl
întăreşte.
 Argumentul social. Educaţia religioasă are un rol
adaptator la nivelul societăţii aşa cum subliniam
anterior dar şi încheagă comunităţile, întărind
legăturile dintre membrii săi. Astfel stabilitatea
legăturilor sociale, echilibrarea lor, constanţa şi
cumpătarea sunt caracteristici pe care le regăsim în
comunităţile religioase care împart acelaşi sistem de
idei, ritualuri, norme, tradiţii şi sărbători.
 Argumentul pedagogic. Educaţia religioasă
contribuie la educaţia în general a individului, deci o
îmbogăţeşte, o diversifică sprijinind evoluţia
ulterioară spirituală, intelectuală, culturală, etc.
Spuneam anterior că un individ religios este un
individ care se autoanalizează şi autoevaluează
permanent. Deci, un individ religios este un individ
care va tinde către permanenta sa schimbare,
modificare, optimizare deci către autoeducaţie.
 Stadiul prereligios. Acest stadiu
comportamentul copilului este permanent
condus de către o autoritate parentală.
Informaţiile sunt incomplete, nu sunt
prezente deprinderi, iar greşelile survenite
din partea copilului sunt frecvente iar
semnalarea lor vine din afară, de la părinte,
preot sau un alt adult implicat în educaţia sa
religioasă.
 Stadiul religiozităţii concrete. Această
etapă a educaţiei religioase se
caracterizează prin acţiuni însoţite de
îndrumări şi exemple concrete, ce permit
copilului să stabilească o legătură de tip
cauză-efect între informaţiile transmise de
adult şi practica religioasă.
 Deprinderile încep să se contureze.
 Stadiul autonomiei religioase. În aceasta etapă
individul a reuşit să integreze valorile religioase,
deţine un ideal religios director. O persoană
autonomă poate elabora răspunsuri noi în situaţii
necunoscute şi acestea sunt în conformitatea cu
sistemul de gândire pe care l-a asimilat. Aşadar
persoana îşi poate proteja convingerile religioase
indiferent de contextul în care se află în societatea
de origine sau într-un alt mediu social.
 Dintre caracteristicile educaţiei religioase
menţionăm:
 copilul educat dezvoltă o componentă
spirituală cu sprijinul curriculei şcolare sau a
influenţelor nespecifice ale mediului social.
 structurarea şi conturarea stării de libertate.
Deşi, aparent, un număr mare de reguli sunt
asociate educaţiei religioase,
 odată ce ele au fost asimilate şi interiorizate
devin proprii individului iar ajustarea
acţiunilor nu se face ca urmare a unor
constrângeri exterioare ci ca urmare a unor
gânduri şi dorinţe ale persoanei.
 prezenţa unui proiect educativ. În cadrul
educaţiei religioase se conturează un model
de personalitate în conformitate cu specificul
religios.
Educaţia intelectuală

 Dezvoltarea intelectuală constituie un pilon central al

existenţei umane. Educaţia este un demers specific
fiinţei umane, conştient şi pozitiv.
 este fundamentală pentru fiinţa umană şi constituie axa
centrală a personalităţii şi a evoluţiei.
 depinde de dezvoltarea capacităţii cognitive,
performanţele gândirii şi a celorlalte proceselor
cognitive, perfecţionarea operaţiilor gândirii, dobândirea
resorturilor intelectuale şi culturale ale civilizaţie umane:
scris, citit, socotit.
 Asemenea celorlalte componente ale
educaţiei, educaţia intelectuală are ca
obiectiv central dobândirea autonomiei
intelectuale. Autonomia intelectuală vizează
punerea individului in a înţelege situaţii
dificile, necunoscute şi complexe, să
analizeze şi să caute soluţii adecvate şi
eficiente în rezolvarea de probleme, de a
elabora raţionamente, etc.
Ed. intelectuală

este cea care asigură un bagaj de cunoştinţe de

bază ce poate fi accesat în contexte cotidiene
diverse, este cea care face transferul de la o
generaţie la alta a culturii şi civilizaţiei,
este cea care ajută la formarea intereselor
intelectuale, ale idealului educaţional, a deprinderilor
de studiu, este cea care ajută dezvoltarea capacităţii
de adaptare – de a da răspunsuri ajustate la
solicitările venite din mediu şi care se află într-o
permanentă schimbare.
Jean Piaget (1896-1980) psiholog
elveţian care a elaborat o teorie a
dezvoltării

 Conform cercetărilor sale numite teoria psihogenezei

operaţiilor intelectuale evidenţiază dezvoltarea de-a
lungul a patru stadii.
 În interacţiunea copilului cu mediul fiecare nou
stimul, noua situaţie este purtătoarea de informaţii
care este integrată de copil cu ajutorilor schemelor
preexistente. Această integrare poartă numele de
asimilare. O dată integrată informaţia devine proprie
individului iar schemele preexistente se modifică, se
îmbunătăţesc iar acest proces se numeşte
acomodare.