TEORIA ŞI METODOLOGIA

CURRICULUMULUI
Conceptul de curriculum
 Procesul de învăţământ asigură transmiterea
unor cunoştinţe cu rol formativ, în vederea
dezvoltării şi adaptării la cerinţele în
permanentă schimbare ale societăţii.
Procesul de învăţământ trebuie văzut în
ansamblul componentelor sale, a rolului
formativ în contextul valorilor sociale.
 Conceptul de curriculum

 Conţinutul procesului de învăţământ nu trebuie însă

confundat cu conţinutul educaţiei. În timp de
conţinutul educaţiei este foarte larg, general, puţin
organizat, conţinutul procesului de învăţământ este
atent organizat şi eşalonat pe ani de studii, atent
selecţionat din cadrul larg şi generos al educaţiei.
Selecţia conţinuturilor se realizează în conformitatea
cu criteriile şi obiectivele propuse pentru un anumit
ciclu de învăţământ, pentru un anumit nivel de
dezvoltare.
 Selectarea conţinutului procesului de
învăţământ se realizează şi cu ajutorul
documentelor şcolare care însă nu cuprind
conţinutul educaţiei. Conţinutul educaţiei este
o sinteză, o condensare a experienţei
general umane, a ştiinţei şi tehnicii, a artelor.
 Termenul de curriculum provine din limba
latină şi desemnează cursă, alergare,
parcurs. Termenul de curriculum
desemnează conţinutul activităţilor instructiv-
educative şi relaţia lor determinantă cu
metodele de predare-învăţare, obiectivele
educaţionale, etc.
Termenul de curriculum

 În sens restrâns, termenul de curriculum se

referă la conţinutul procesului de
învăţământ.
 În sens larg, termenul de curriculum se
referă la ansamblul acţiunilor educative,
componentele acestora şi raporturile dintre
aceste componente
 I. Nicola citează în 1996 o definiţie a lui
Văideanu, 1988, „termenul de curriculum are
astăzi o foarte mare răspândire, el fiind
purtătorul unei concepţii noi despre
selecţionarea şi organizarea conţinuturilor şi,
în sens mai larg, despre proiectarea şi
organizarea învăţării într-o anumită clasă,
pentru un anumit număr de discipline sau
pentru un anumit modul”.
I. Nicola

 Curriculum desemnează „un proiect”

educaţional care include obiectivele
demersului, strategiile didactice, conţinuturile
de învăţare, procesele de evaluare. O altă
perspectivă a termenului de curriculum
desemnează structura şi organizarea
conţinutului procesului de învăţământ pentru
fiecare ciclu de învăţământ.
Glathehorn, 1987

 „Curriculum înseamnă planul realizat pentru

călăuzirea procesului de învăţământ în şcoli,
reprezentat de obicei în documente oficiale
realizate la câteva nivele de generalitate,
precum şi implementarea acestui plan în
clasă; aceste experienţe au loc într-un mediu
de învăţare care, de asemenea influenţează
ceea ce este învăţat”
D'Hainaut, L. 1979, citat de G. Cristea
2002

 Conceptul de curriculum este promovat şi

explicat de către UNESCO în felul următor,
ca fiind „un proiect educativ care defineşte
scopurile, ţelurile şi obiectivele unei acţiuni
educative, căile şi mijloacele folosite pentru a
atinge aceste scopuri, metodele şi
instrumentele necesare pentru a evalua în ce
măsură acţiunea respectivă a dat roade”.
 Perioada modernă înţelege termenul de
curriculum din perspectiva sistemului de
proiectare în educaţie care angajează toate
conţinuturile educaţiei morale, estetice,
religioase, intelectuale, tehnologice, în toate
planurile educaţie formale, nonformale şi
informale.
Fundamentele filozofice

 Concepţia despre lume şi viaţă a unei societăţi

este prezentată în mod sintetic în curentul
filozofic definitoriu pentru acea societate într-o
anumită perioadă de timp. Curentul filozofic
este cel care imprimă un anumit specific atât în
domeniul artistic, ştiinţific dar mai ales social.
Exigenţele sociale, schimbările de la nivelul
societăţii, schimbările economice, politice,
demografice şi culturale, chiar naturale, se
răsfrâng asupra organizării curriculumului
 Fundamentarea filozofică este cea care
constituie un criteriu de organizare a
obiectivelor şi conţinuturilor corespunzătoare
lor. Trebuie să se realizeze o armonizare
între conţinuturile cu caracter general şi
obiectivele cu caracter general, conţinuturilor
cu caracter particular şi obiectivele specifice.
Fundamentele sociologice

 Societatea reprezintă un fundament pentru

procesele de educaţie în general. Ea conţine o serie
de invariabile ce acţionează asupra curriculumului.
 Dintre acestea G. Cristea ne menţionează: politica
perioadei istorice, economia acelei perioade,
comunicarea perioadei istorice, raţionalitatea epocii,
tehnologia epocii, morala epocii, credinţele (religiile),
estetica epocii, maturizarea socială şi individual.
 De asemenea puteam analiza şcoala ca
serviciu social. Analiza atentă a acestui
serviciu social ne permite să înţelegem
motivaţia, interesul, preocuparea, statutul
acordat educaţie de către societate. Educaţia
ca serviciu social acţionează prin intermediul
instituţiilor de învăţământ.
 Şcoala trebuie să pregătească individul
pentru a răspunde solicitărilor venite din
mediu natural şi social. Aşadar societatea,
dar mai ales comunitatea, sunt cele care
hotărăsc şi conturează curriculum.
 Globalizarea instruirii ar duce la o egalizare a
condiţiilor de educare, o universalizare a
finalităţilor ceea ce ar acţiona în detrimentul
formării indivizilor ce vor pierde din educaţia
lor un specific al culturii, religiei, moralei,
tradiţiilor comunităţilor de provenienţă.
Fundamentele psihologice ale
curriculumului

 Există o serie de critici cu privire la includerea

problematicii dezvoltării copilului, a stadialităţii
psihice
 Deşi această tematică este specifică psihologiei
dezvoltării sau psihologiei vârstelor considerăm
necesar ca fiecare pedagog să aibă toate informaţiile
necesare în legătură cu etapele de dezvoltare ale
copilului pentru a putea proiecta în mod adecvat
instruirea, şi nu numai, ţinând cont de caracteristicile
vârstelor.
 Emil Verza sublinia că există o legătură
logică între potenţialul psihic al fiecărei
vârste şi structura curriculumului şcolar.
Învăţământul obligatoriu are un curriculum ce
vizează formarea unei culturi generale, ca
fundament al personalităţii umane.
 Fundamentarea psihologică ia în
consideraţie caracteristica fiinţei umane
de a fi educabilă. Educabilitate se
evidenţiază doar prin influenţele ce se
exercită din mediul înconjurător, aşadar
prin raportul dintre ereditate – mediu -
educaţie.
 Pornind de la ideile G. Cristea, considerăm
curriculum ca fiind proiectat în raport cu
nivelul dezvoltării psihice şi sociale, a
personalităţii, iar accentul în instruire este
necesar să cadă asupra:
 1. Legăturii dintre informaţie şi acţiune,
aplicarea în realitatea concretă a
conţinuturilor asimilate sau propuse pentru a
fi asimilate.
 2. Legăturii dintre şcoală şi societate.
Conţinuturile instruirii sunt rezultatul
funcţionării societăţii, descoperirilor de la
nivelul societăţii, a conţinuturilor culturii şi
civilizaţiei. Conţinuturile instruirii impun şi o
învăţare socială.
 3. Legătura democratică dintre educat şi
educator. Stilul de predare este determinant
pentru comunicare şi învăţare, de aceea
considerăm raportul democratic ca fiind cel
mai productiv şi cel care va determina elevul
să se implice în propriul proiect didactic.
 4. Conţinuturile informaţionale utile, de
actualitate, cu aplicabilitate generală - în
viaţa cotidiană, şi specifică – în viaţa
profesională, într-un anumit domeniu
particular. Noile educaţii oferă informaţii de
actualitate de care individul are nevoie în
viaţa sa personală dar şi în mediul social de
apartenenţă sau dintr-o nouă societate
gazdă (fenomenele de migraţie).
 5. Învăţarea operaţională. Se are în vedere
dobândirea unor deprinderi, comportamente
pe care individul să le poată folosi în mod
independent în cadrul altor activităţi de
învăţare.
 6. Stilul de a gândi. Integrarea cunoştinţelor
asimilate şi valorificarea lor în toate
contextele personale, profesionale, sociale,
familiale, etc.
 7. Prioritatea în instruire trebuie să fie
conferită respectului şi integrităţii fiinţei
umane. Educaţia şi instruirea trebuie să
răspundă unor nevoi personale, unor motive
şi interese. Nu doar conţinuturile trebuie
privite din această perspectivă, ci şi ritmul de
învăţare sau modalităţile particulare şi
individualizate din cadrul proceselor de
evaluare.
 8. Potenţialul individual. Pornind de la
premisa că potenţialul este insuficient
valorificat în cadrul educaţiei, întotdeauna
trebuie să avem în vedere progresul şi
perspectiva pozitivă de progres a individului
indiferent de valoarea performanţei de la o
anumită etapă.