Istoria ideilor federaliste în Europa

MRICT, anul I
 Incursiune introductivă
 În 1980, la Congresul al XV-lea Internaţional de Ştiinţe Istorice, s-au luat în discuţie teme privitoare la statele
federative, dar şi la modelele de convieţuire statală federative şi confederative. Într-un studiu prezentat la
amintitul congres şi intitulat Raport general: Statul federal şi principiul federativ în istorie, cercetătorii
polonezi Juliusz Bardach şi Hubert Izdebski considerau că, federaţia „emană din dreptul politic intern”,
reprezentând de fapt statul-uniune. În accepţiunea aceloraşi istorici, confederaţia este o categorie a
dreptului internaţional, mai exact o asociaţie de state, cu organisme comune în anumite domenii, care nu
renunţă însă la suveranitatea lor naţională.
 Raportându-se la modelul Ţărilor de Jos, J. C. Boogman a mai adăugat şi alte trăsături ale conceptului de
federaţie:
•-un anumit grad de autonomie a provinciilor şi municipalităţilor;
•-o relativă doză de independenţă a acestora faţă de centru;
 Incursiune introductivă
Istoricul elveţian Peter Stadler afirma că, în ciuda sistemului centralizator al Elveţiei (caracteristică
a modernizării acesteia), rolul cantoanelor în plan economic şi fiscal rămâne unul decisiv în
păstrarea descentralizării. Referindu-se tot la Elveţia, istoricul Roland Rufieux relevă, pentru
perioada interbelică, importanţa a două elemente:
•-„interacţiunea constantă dintre nivelul naţional şi cel al cantoanelor”;
•-„raporturile complexe dintre stat şi societate într-un ansamblu federativ”;
În România, sociologul Dimitrie Gusti afirma că federalismul reprezintă un contract politic, în
care contractanţii îşi prezervă iniţiativa şi întreaga suveranitate, mai puţin însă, în ceea ce priveşte
obiectul şi scopul contractului.
 Incursiune introductivă
Scurtă incursiune în istoria ideii federale
 Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În antichitate,
confederaţiile cetăţilor greceşti dispuneau de instituţii religioase şi politice comune, de flotă, tezaur şi de un
forum de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi, numit Consiliul Amficţioniilor. În epoca romană, datorită
prevalenţei pornirilor războinice de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând decât
ideea soluţionării prin război a conflictelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”. Pax Romana era în
fapt o aspiraţie a Romei ce avea în vedere unificarea întregii Europe, desigur sub dominaţia acesteia.
 În perioada de tranziţie dintre antichitate şi feudalism, continentul nostru a beneficiat, pentru o scurtă
perioadă, de unitate, sub Imperiul Carolingian; relativa unificare politică a unei părţi din vestul continentului
s-a destrămat odată cu Pacea de la Verdun din anul 843, care a avut ca rezultat împărţirea imperiului francilor
în viitoarele state francez, italiene şi germane.
 Incursiune introductivă
 De-a lungul timpului, planurile şi ideile federaliste pe continentul european nu au fost puţine, caracterizându-se
printr-o mare diversitate şi originalitate. Atât în Evul Mediu, cât şi în epoca modernă, ele s-au succedat şi au
depins de evenimentele, faptele, fenomenele şi procesele istorice din Europa, lucru firesc, în condiţiile în care
continentul s-a caracterizat de la început printr-o anumită eterogenitate şi mozaicitate etnică, statală şi
confesională.
 Regele Boemiei, George de Podebrady propunea între anii 1462-1464 tuturor monarhilor creştini din Europa un
tratat (foedus) ce viza înfiinţarea unei organizaţii comune, cu o Adunare generală permanentă a delegaţilor,
formată din diferite natio – italiană, germană, franceză etc. Proiectul său se numea Unionem perpetuis temporibus,
pax et fraternitas şi susţinea un nou drept internaţional, în care toate ţările, mari şi mici, să aibă drepturi egale,
deciziile urmând a se lua conform principiului majorităţii voturilor. Ideea reapare la cărturarul şi învăţatul ceh Jan
Amos Komenski (Comenius), care preconiza un „senat mondial”, unde nu numai statele să beneficieze de
egalitate, ci şi oamenii, indiferent de situaţia lor socială. Planuri asemănătoare fuseseră realizate de Hugo Grotius
în lucrarea De jure belli ac pacis, şi de către Pierre Dubois (Petrus de Bono) în De recuperatione Terrae Sanctae
(anul 1306). Dubois dorea o federaţie a popoarelor libere creştine, ale căror drepturi să fie garantate de un consiliu
ales, format din 9 judecători arbitri. Tribunalul de arbitraj urma a fi condus, desigur, de către papă. Grotius dorea
introducerea în relaţiile internaţionale a unor conferinţe, ce statuau anumite principii ale dreptului natural al
popoarelor. În anul 1625, el a cerut înfiinţarea unei asociaţii mondiale, care să apere regulile amintite.
 Incursiune introductivă
 Carol Quintul, rege al Spaniei (1516-1556) şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1519-1556)
preconiza o „monarhie universală catolică”. Maximilien de Béthune Sully (1560-1641) – calvinist, consilier al lui Henric IV,
a scris Le grand dessein (1603), în care a imaginat „o republică creştină europeană” (cu 15 state), constituţie, parlament,
tribunal de arbitraj, flotă, armată. Republica urma a fi condusă prin rotaţie de reprezentanţii ţărilor membre. Emeric Crucè
imagina, la 1623, formarea unei asociaţii internaţionale, ce includea şi state necreştine (Imperiul Otoman, China). El a cerut
creşterea nivelului de cooperare economică dintre ţări prin introducerea unei monede universale.
 Thomas Morus concepea în scrierea Utopia (1516) o asociaţie de 54 de state (după modelul celor 54 de comitate - shire),
unificate după principiul egalităţii, cu un centru ce coordonează întreaga activitate politică şi administrativă. Dante
Alighieri, în lucrarea Despre monarhie, a criticat concepţia teologică despre papalitate, propunând relaţii internaţionale,
bazate pe o legislaţie mondială democratică. Erasmus de Rotterdam a condamnat ideea de război, cerând principii umaniste
ale vieţii internaţionale (în cartea Despre război şi pace). T. Campanella, în lucrarea Cetatea Soarelui (1602), îşi imagina „o
republică universală comunistă”, alcătuită pe baza dragostei şi păcii, condusă de oameni de ştiinţă, care să dezvolte cultul
comunităţii, inovaţiile tehnice şi să reducă timpul alocat muncii în favoarea instrucţiei şi educaţiei.
 W. Penn (1644-1718) propunea o confederaţie a statelor europene, cu un tribunal al naţiunilor, care să sancţioneze
încălcarea dreptului natural al popoarelor. Saint-Pierre (Charles Irene de Castel – 1658-1743) a prezentat la Congresul de la
Utrecht (1713), un proiect de pace permanentă (Projet du paix perpetuelle), în care preconiza unirea tuturor statelor într-o
ligă internaţională, cu organisme executive, legislative şi juridice. Asociaţia avea ca obiective: înlăturarea războaielor,
reducerea efectivelor militare naţionale la 6000 de soldaţi, dar şi dreptul de intervenţie asupra rebeliunilor interne.
 Incursiune introductivă
 Jean Jacques Rousseau (1712-1778) dorea formarea unei uniuni internaţionale, cu organe alese pe principii democratice, care să ţină cont şi
să respecte drepturile naturale ale naţiunilor. Istoricul şi filosoful Volney (1758-1820) a propus convocarea unei Societăţi a Naţiunilor, iar
Babeuf, crearea unei „Republici a Egalilor”, bazate pe idei de factură comunistă. Montesquieu, în lucrarea Spiritul legilor, cerea o strânsă
cooperare între popoare, mai ales în plan economic şi comercial. În cartea For a universal and perpetual peace, Jeremy Bentham visa la o
confederaţie, care să dispună de un congres şi de o instituţie cu rol coercitiv în privinţa progresului economic, dezarmării statelor membre,
dar şi a medierii litigiilor prin tratative.
 Immanuel Kant (1724-1804) dorea o extindere globală a sistemului republican, precum şi formarea unei asociaţii a naţiunilor alcătuită din
ţări libere şi egale în drepturi. Obiectivele acestei organizaţii se conturau în jurul unor idei ca: desfiinţarea armatelor permanente, renunţarea
la diplomaţia secretă, interzicerea războaielor, ocrotirea minorităţilor naţionale, educarea maselor şi guvernelor în spirit pacifist etc.
 Sfânta Alianţă - apărută după Congresul de la Viena (1814-1815), enunţa, prin vocea cancelarului Metternich, ideea creării Statelor Unite
ale Europei. Planul reprezenta de fapt o continuare a absolutismului monarhic, condus de către confederaţia germană şi în special de către
Austria. Totuşi, trebuie menţionat că Sfânta Alianţă a instituit odată cu Congresul de la Viena şi o serie de practici pozitive ca: organizarea
de conferinţe, periodicitatea consultării dintre marile puteri, mediaţia, abolirea sclaviei, libertatea navigaţiei, cooperarea interstatală, reunirea
periodică a ambasadorilor, crearea Curţii Permanente de Arbitraj. Alianţa Celor Trei Împăraţi s-a aflat în permanenţă sub spectrul subminării
de către mişcările naţionale, sociale, împotriva ei ridicându-se şi socialişti utopici ca: Robert Owen (1771-1858), Charles Fourier (1772-
1837), Étienne Cabet (1788-1856), Claude-Henri de Saint-Simon (1760-1825), dar şi valuri revoluţionare succesive. Fiecare din aceşti
adepţi ai utopiei socialiste sau comuniste au avut proiecte de asociaţionism, mai realiste ori mai fanteziste. Astfel, Robert Owen a imaginat
aşa-numita Nouă Armonie (o societate mondială ce avea la bază proprietatea obştească). Şi-a experimentat proiectul în Statele Unite ale
Americii, organizând pe principii comunitare colonia New Harmony. Încercarea sa de a elimina proprietatea privată şi profitul în economie
s-a soldat însă cu un eşec lamentabil.
 Incursiune introductivă
 Cabet a avut un plan asemănător în Republica lui Icar sau Icaria. Prin lucrarea Călătorie în Icaria (1842), el propune un comunism pacifist,
descriind o comunitate imaginară unde domneşte concordia şi justiţia, graţie împărţirii muncii şi a tuturor bunurilor. Emigrând din Franţa în
anul 1848, înfiinţează în America, în statele Texas şi Illinois, comunităţi „icariene”, după modelul lui R. Owen şi Ch. Fourier. Acesta din
urmă dorise implementarea unei Noi Armonii Universale, într-o societate mondială bazată pe falanstere (sisteme socio-economice în care
proprietatea tuturor bunurilor să fie colectivă; membrii comunităţii urmând să trăiască în locuinţe comune, să studieze în biblioteci comune,
să mănânce în cantine comune etc). Fourier considera că statul tradiţional trebuie să dispară şi să fie înlocuit de un sistem de tip falanster.
Calea practică spre un asemenea deziderat o reprezenta crearea unei federaţii a asociaţiilor de muncitori.
 Contele Claude-Henri de Saint-Simon a dezvoltat Teoria asociaţiei universale, prin care, capitalurile, muncitorii, statele îşi unificau
eforturile şi se asociau în vederea unei mobilizări optime a forţelor de producţie, a specializării naţionale, conform aptitudinilor şi
capacităţilor fiecărui popor. Astfel, randamentul maxim se dovedea posibil în privinţa productivităţii, situaţii similare înregistrându-se şi în
privinţa libertăţii comerţului internaţional, solidarităţii economico-financiare şi a „păcii veşnice”. Saint-Simon a fost considerat un precursor
al socialismului prin faptul că, dorea, printre altele, controlul statului în economie, în sensul împiedicării concentrării bogăţiilor, dar şi
eliminarea exploatării muncii, a coagulării proprietăţii sau a concurenţei egoiste dintre interesele particulare. El a expus idei înaintate precum
reorganizarea societăţii şi popoarelor europene într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională, dar şi instituirea unui
parlament european.
 În veacul al XIX-lea, pe continentul nostru au existat proiecte federaliste, care, deşi efemere, au constituit, fără îndoială, modelul exemplului.
În momentul său de apogeu, Imperiul napoleonian cuprindea: Franţa (în graniţele fostei Galii Romane), având alipite Olanda, Belgia,
Piemontul, Provinciile ilirice, părţi din Regatul Prusiei; Napoleon I mai deţinea şi titlul de rege al Italiei, protector al Confederaţiei Elveţiene,
al Confederaţiei Rhinului şi al Marelui Ducat al Varşoviei. Acolo unde dominaţia nu se manifesta în mod direct se aflau interpuşii săi. Astfel,
pe tronurile Spaniei (Joseph) şi Westfaliei (Jérôme) se aflau fraţii săi, iar în regatul Neapolelui şi Suedia, mareşalii acestuia (Joachim Murat,
respectiv Jean Baptiste Bernadotte, devenit Carol al XIV Ioan al Sudiei).
 Incursiune introductivă
 Idei şi proiecte federaliste europene şi globale s-au succedat pe „bătrânul continent” pe tot parcursul secolelor XIX şi XX. Astfel, în
1821, Joseph de Maestre emitea în lucrarea Soirées de Sankt-Petersburg ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Victor Hugo (1802-1885)
elabora la rândul său un program pentru realizarea păcii universale, sub „umbrela” Societăţii Naţiunilor. În anul 1849, marele scriitor
francez făcea o declaraţie premonitorie foarte interesantă: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi
înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor…va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee şi
lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă…şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi
Statele Unite ale Americii, dându-şi mâna prietenească peste ocean…” Până la finalul vieţii, Hugo a sperat că asociaţia internaţională
preconizată de el, va deveni cândva realitate.
 În deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, Pierre Leroux publica în ziarul parizian „Le Globe” un articol numit Despre Uniunea
Europeană, exemplul fiindu-i urmat de Auguste Ledru-Rollin. Idei federaliste au circulat şi printre intelectualii români ai epocii (Ion
Ghica, Nicolae Bălcescu, Dumitru Brătianu, C. A . Rosseti etc). Desigur, nu-l putem uita pe Giuseppe Mazzinni, care preconiza
naşterea unei „tinere Europe” pe ruinele Europei monarhice a tiranilor. Aşadar, el viza înlocuirea Sfintei Alianţe absolutiste cu Sfânta
Alianţă a Popoarelor.
 În anul 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshchli a avansat conceptul unei confederaţii a statelor europene, condusă de un
consiliu federal, alcătuit din delegaţii ai tuturor statelor şi de un Senat, format din delegaţiile parlamentare ale ţărilor membre. În
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, proiecte asemănătoare au realizat intelectuali precum: Godin (1883), Frederich Passy şi
Randal Cremer (1888) sau François Crispy. Veacul al XX-lea aducea cu sine propriul fond ideatic federalist. Deceniile trei-patru s-au
caracterizat printr-o multitudine de proiecte de federalizare parţială sau totală a continentului. Le amintim astfel doar pe cele ale lui
Richard Coudenhove-Kalergi, al danezului Heerfordt, al lui Gaston Rion, Bertand de Jouvenel, contele Sforza, Edouard Herriot,
Aristide Briand, Robert Schuman etc.
 Incursiune introductivă
 La 1894, se năştea la Tokyo dintr-un tată ambasador al Austro-Ungariei şi o mamă japoneză contele R. Coudenhove-
Kalergi. Acesta publica la Viena, în 1922, manifestul Paneuropa, document foarte important, deoarece va sta la baza unui
uniuni paneuropene, ce îşi fixase ca obiectiv realizarea pe etape a asocierii statelor de pe continentul nostru. Coudenhove-
Kalergi preciza că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”, şi că drumul către realizarea
proiectului este organic legat de o înţelegere franco-germană.
 Publicând în anul 1924, un eseu numit Europa Communis, danezul Heerfordt îşi manifesta nemulţumirea faţă de Societatea
Naţiunilor, proiectând la rândul său o viitoare confederaţie europeană, cu un director al şefilor de stat, o adunare
interparlamentară şi un minister responsabil în faţa adunării. Patru ani mai târziu, Gaston Rion plănuia o federaţie
continentală, care să devină un factor de echilibru şi un centru de putere menite să contrabalanseze concurenţa Statelor Unite
ale Americii, U.R.S.S şi a Marii Britanii. În vreme ce Edouard Herriot dorea o uniune europeană în cadrul Societăţii
Naţiunilor, Bertrand de Jouvenel publica în 1930 cartea Spre Statele Unite ale Europei, exprimându-şi propria viziune.
 Încă din primul deceniu al secolului XX, existaseră proiecte regionale de federalizare europeană. Ne referim la Aurel C.
Popovici şi la lucrarea sa publicată în anul 1906, Statele Unite ale Austriei Mari, ce a constituit un veritabil model pentru
planul împăratului Carol VI de Habsburg de reconfigurare a muribundului imperiu dualist. Ideile de federalizare a
continentului s-au perpetuat în perioada interbelică prin contribuţia unor oameni politici francezi ca Aristide Briand, sau
români ca Take Ionescu şi Nicolae Titulescu, artizani ai Micii Antante, respectiv ai Înţelegerii Balcanice. În timp ce Briand
dorea crearea unei unificări europene lărgite, românii,ceho-slovacii, jugoslavii, grecii etc, apărau la nivel regional statu-quo-
ul instituit de către Congresul de pace de la Paris (1919-1920).
 Incursiune introductivă
Germenii Uniunii Europene de azi se regăsesc în acordurile din anii de după cel
de al doilea război mondial, 1948-1952, când Franţa şi Republica Federală
Germania au pus bazele acelei Comunităţi a Cărbunelui şi Oţelului. Un rol
important în acest proces istoric l-a jucat ministrul de externe francez Robert
Schuman, care a eliberat practic primul val al constituirii unei Europe unite şi
democratice. Au urmat alte valuri de extindere tot mai numeroase şi mai
semnificative ca număr de ţări, în ultimul încadrându-se România şi Bulgaria.
Ambele state au ales să renunţe la o serie de prerogative ale suveranităţii lor
naţionale în favoarea proiectului federal european, însă, în cadrul Uniunii încă mai
persistă un balans între naţionalism şi federalism.
 
Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 Federalismul – nu este un termen descriptiv, ci unul normativ, şi se referă la susţinerea unei
guvernări cu mai multe niveluri, combinând elemente de autoguvernare regională şi de conducere
comună. Se fundamentează pe combinaţia dintre principiul unităţii prin diversitate
păstrarea/promovarea unor identităţi distincte în cadrul unei uniuni politice mai largi. Esenţa
federalismului ca principiu normativ este reprezentată de perpetuarea în mod concomitent a ideilor
de uniune şi de non-centralizare.

 Sistemele politice federale şi federaţiile – sunt termeni descriptivi, specifici anumitor forme de organizare
politică. Conceptul de sistem politic federal se referă la o categorie îngustă de sisteme politice, în care, prin
contrast faţă de o sursă centrală şi singulară de autoritate, specifică sistemelor unitare, există două (sau mai
multe) niveluri de guvernare, care, combină elemente comune cu elemente regionale. Există o largă varietate
de sisteme federale, cu numeroase categorii: uniuni, uniuni descentralizate în plan constituţional, statalităţi
asociate, condominiumuri, ligi, autorităţi funcţionale comune.
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 Uniuni – politici compuse (integrate) astfel încât unităţile constituente îşi păstrează integritatea, în primul rând sau în mod exclusiv, prin organismele comune ale
guvernării generale mai mult decât prin structurile guvernamentale duale. Noua Zeelandă şi Libanul reprezintă astfel de exemple. Încercarea Belgiei de a deveni o
federaţie (în 1993) a fost un astfel de exemplu (când legiutorii centrali şi-au exercitat un mandat dublu de consilieri regionali sau comunitari).
 Uniuni descentralizate la nivel constituţional – în principiu, unitare ca formă, în sensul că autoritatea supremă este reprezentată în continuare de guvernul central, dar
încorporează, la nivel constituţional, unităţi guvernamanetale subnaţionale protejate, care posedă autonomie funcţională.
 Exemple de uniuni descentralizate cu anuite trăsături federale
- Antigua şi Barbados (două insule)
- Republica Populară Chineză (22 provincii; 5 regiuni autonome; 3 municipalităţi)
- Columbia (23 departamente; 4 intendenţe; 3 comisariate)
- Insulele Fiji (consocierea a două comunităţi etnice)
- Ghana (10 regiuni)
- Georgia (două regiuni autonome)
- Indonezia (27 provincii)
- Italia (15 regiuni obişnuite; 5 regiuni autonme)
- Japonia (47 prefecturi)
- Myanmar/Birmania (7 state; 7 diviziuni)
- Namibia (14 regiuni)
- Olanda (11 provincii; un stat asociat)
- Papua Noua Guinee (19 provincii; districtul capitalei)
- Portugalia (stat cu două regiuni autonome peste mări)
- Insulele Solomon (4 districte)
- Sudan (6 regiuni; o provincie administrată la nivel federal)
- Tanzania (2 unităţiconstitutive)
- UK (4 ţări; 5 insule cu drept de autoguvernare)
- Vanuatu (insule regionalizate la nivel constituţional)
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 Federaţii – politici compuse, care combină unităţi constitutive puternice şi un guvern general consolidat,
fiecare posedând puteri delegate de către popor prin intermediul unei constituţii; aceste entităţi sunt
împuternicite să negocieze direct cu cetăţenii, în privinţa exercitării puterii legislative, administrative şi
fiscale; ele sunt alese în mod nemijlocit de către cetăţeni. La nivelul anilor '90 ai secolului trecut, existau pe
glob 23 de federaţii.
- Republica Argentina (23 provincii; 5 regiuni; un teritoriu naţional; un district federal)
- Commonwealth of Australia (6 state; un teritoriu; teritoriul capitalei; 7 teritorii administrate)
- Republica Federală a Austriei (9 landuri)
- Belgia (3 regiuni; 3 comunităţi culturale)
- Brazilia (26 de state; un district federal al capitalei)
- Canada (10 provincii; 2 teritorii; organizaţii ale aborigenilor)
- Republica Federală Islamică a Insulelor Comore (3 insule)
- Etiopia (9 provincii)
- Republica Federală a Germaniei (16 landuri)
- Republica India (25 state; 7 teritorii unionale; o federaţie; un stat asociat)
- Malaezia (13 state)
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
- Statele Unite Mexicane (31 de state; un district federal)
- Republica Federală a Nigeriei (30 de state; teritoriul federal al capitalei)
- Republica Islamică a Pakistanului (4 provincii; 6 zone tribale; capitala federală)
- Federaţia Rusă (89 republici; alte diverse categorii de regiuni)
- Africa de Sud (9 provincii)
- Confederaţia Helvetică (26 cntoane)
- Emiratele Arabe Unite (7 emirate)
- SUA (50 de state; 2 federaţii; 3 state asociate; 3 teritorii cu auguvernare; 3 teritorii neîncorporate; 130
naţiuni ale amerindienilor)
- Republica Venezuela (20 state; 2 teritorii; un district federal; 2 teritorii federale dependente; 72 de insule)
 Confederaţii – apar acolo unde există unităţi politice preexistente unificate printr-o formă comună de
guvernare, pentru anumite obiective limitate (afaceri externe, apărare, scopuri economice); dar forma comună
de guvernare este independentă în raport cu guvernele constituente, fiind alcătuită din delegaţi ai acestora din
urmă şi având ca atare doar o bază indirectă în plan electoral şi fiscal. (Exemple istorice de confederaţii –
Elveţia în perioada 1291-1847; SUA între anii 1776-1789; în prezent UE, Commonwealth).
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 Entităţi politice federative (Federacies) – aranjamente politice în care o unitate mai mare este legată de
unităţi mai mici, însă entităţile mai reduse păstrează o autonomie considerabilă şi au un rol minimal în
conducerea entităţii politice mai mari; legătura dintre cele două unităţi poate fi desfăcută doar printr-un acord
reciproc (exemple: legătura dintre Puerto Rico şi SUA; dintre Bhutan şi India).
 State asociate – sunt, în genere, asemănătoare cu entităţile politice federative, cu diferenţa că ele pot fi
dizolvate de către fiecare unitate componentă, pe baza unor condiţii prealabile. (exemple: SUA – Insulele
Marshall; Noua Zeelandă – Insulele Cook).
 Condominiumuri – unităţi politice care funcţionează sub autoritatea comună a două sau mai multe state; însă
locuittorii beneficiază de dreptul la politică internă proprie (exemple: Andora a funcţionat sub autoritatea
comună a Franţei şi Spaniei între anii 1278-1993).
 Ligi – alianţe ale unor entităţi police independente, create pentru anumite scopuri, care funcţionează, în
primul rând, prin intermediul unui secretariat comun, şi rareori, prin intermediul unui guvern (din care
memebrii se por retrage în mod unilateral). (exemple: Liga Arabă, Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei –
ASEAN, Commonwealth of Nations, NATO).
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 Hibrizi
Unele sisteme politice combină caracteristici ale unor tipuri diferite de organizare politico-statală. Iniţial, în 1867, Canada a
fost de fapt o federaţie, dar conţinea anumite elemente quasi-unitare; un exemplu mai recent (1996) – Africa de Sud, care este
o federaţie ce păstrează unele trăsături quasi-unitare şi centralizate. UE, după Tratatul de la Mastricht, este o confederaţie, care
are însă unele trăsături de federaţie. Entităţile politice hibride apar datorită faptului că oamenii de stat sunt mai interesaţi de
soluţiile politice pragmatice decât de puritatea teoretică a sistemelor de organizare statală.
Observaţii de natură teoretică şi conceptuală
 1.Există o distincţie importantă între forma constituţională şi realitatea operaţională a unui sistem politic. În multe cazuri,
practica politică transformă modalitatea de funcţionare a constituţiei. În Canada şi India, constituţiile iniţiale erau quasi-
federale, incumbând însă trăsături centraliste şi unitare. Acestea din urmă s-au estompat sau au dispărut, India şi Canada
ajungând la o realitate operaţională a unor federaţii cu drepturi depline (alte exemple: Elveţia, Rusia, Belgia).
 2.La fel de importantă precum cunoaşterea caracterului structural al unei federaţii (sistem politic federal) este înţelegerea
naturii proceselor sale poltice. Cele mai importante trăsături ale proceselor federative incumbă o puternică predispoziţie
către democraţie, de vreme ce ele presupun: consimţământul voluntar al cetăţenilor din cadrul unităţilor politice constitutive;
non-centralizarea ca principiu exprimat prin mai multe centre de decizie politică; negocierea politică deschisă ca principală
modalitate de transmitere a deciziilor; implementarea operaţiunii de control şi echilibru, în scopul evitării concentrării
puterii politice; respectul pentru constituţionalism.
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
 3.Procesele federale poate fi consocioţionale sau teritoriale, ori ambele în mod concomitent. Deşi există şi
unele excepţii (Belgia), distribuţia constituţională a puterii către către unităţile teritoriale componente este de
departe modelul cel mai des întâlnit în cadrul federaţiilor. În multe sisteme federale, puterile constituţionale
sunt distribuite în mod egal către unităţile constitutive; în altele se manifestă o anumită asimetrie (Canada,
India, Malaezia, Spania, Rusia); în alte situaţii, pe lângă unităţile politice principale, există şi teritorii (SUA,
Venezuela, India, Canada etc).

Probleme de organizare şi operaţionalizare a federaţiilor

I.Interrelaţionarea instituţiilor sociale – structurilor instituţionale, proceselor politice şi maniera în care
aceasta le afectează pe fiecare în parte.

II.Trăsăturile comune şi diferite ale federaţiilor

- Obiectivele comune ale combinatoricii unitate-diversitate.
- Structuri instituţionale comune şi procese în cadrul federaţiilor.
- Variaţii ale structurilor instiuţionale şi proceselor federative.
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
III.Probleme în designul federaţiilor ce le afectează funcţionarea (operaţionalizarea)
- Caracterul unităţilor constitutive din punctul de vedere al numărului acestora; al mărimii absolute şi
relative; al bunăstării (bogăţiei) absolute şi relative.
- Distribuţia funcţiilor prin prisma umătoarelor criterii:
- forma de distribuire, incluzând semnificaţia autorităţii exclusive, concurente, împărtăşite-comune, reziduale,
atribuite fiecărui nivel.
- alocarea responsabilităţilor legislative şi administrative.
- scopul funcţiilor alocate fiecărui nivel.
- alocarea resurselor financiare.
- grade de simetrei sau asimetrie în alocarea puterilor către unităţile componente.
- structuri şi procese privitoare la relaţiile interguvernamentale din cadrul federaţiilor.
- grade de descentralizare şi non-centralizare.
- grade de autonomie sau interdependenţă a guvernelor.
- identificarea principalelor puteri federale.
 Definirea termenilor şi principiilor federalismului
IV. Natura instituţilor federale comune
- distincţia în funcţie de acest criteriu între federaţie şi confederaţie.
- diferenţierea federaţiilor parlamentare de cele non-parlamentare şi impactul diferit.
- prevederi speciale legate de reprezentarea proporţionalăa unităţilor constituente în cadrul executivului
federal, legislativului, serviciilor şi agenţiilor publice.
- rolul reprezentanţilor unităţilor componente în luarea deciyiilor comune la nivel federal.

V. Rolul şi statutul constituţiei

- ca lege fundamentală.
- rolul instanţelor şi al controlului judiciar.
- Problema echilibrului dintre rigiditate şi flexibilitate.
- importanţa referendumurilor.
- protecţia drepturilor individuale şi colective.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
   Originile termenului „Europa”.
Numele Europa pare a fi fost necunoscut de Homer. Abia poetul Hesiod ne aduce cele mai vechi mărturii, în
lucrarea sa numită Theogonia. Europa este aici una dintre cele trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele lui
Ocean şi ale lui Thetis. Această Europa, fată radioasă, cu ochii clari şi piele albă a fost cucerită de Zeus,
transformat într-un taur alb. Din dragostea lor s-a născut prima dinastie cretană, care a fost, în definitiv, leagănul
civilizaţiei noastre. Dincolo de aspectele mitologice, se pare că termenul Europa este o formă provenită din cuvântul
semitic oreb sau ereb, care înseamnă care apune, asfinţit. O altă ipoteză este aceea că termenul originar ar fi opia,
care înseamnă pământ. Nu în ultimul rând, amintim epitetul homeric euruope, care ar veni de la eurus – mare şi ops
- ochi (adică care vede departe). Numele de Europa este prezent şi în poemul lui Apolon Pitianul (contemporan cu
Hesiod), care îl evocă de două ori în lucrarea sa. În viziunea lui Apolon, Europa nu era decât o parte a Greciei
continentale, alături de Peloponez şi de insulele Mării Egee.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Viziunea asupra Europei în Grecia antică
 Ideea de Europa, care desemnează un spaţiu geografic şi spiritual specific, datează de câteva
milenii. Conştiinţa europeană, ca orice alt tip de conştiinţă, s-a format atât prin raportarea la
sine, cât şi prin comparaţie cu ceilalţi. Primul raport între Europa şi non-Europa a fost emanat
de gândirea greacă. Între epoca războaielor persane şi cea a lui Alexandru cel Mare s-a format
pentru prima dată ideea unei Europe, opuse Asiei, diferită prin obiceiuri şi organizare politică
(Europa reprezentând libertatea, iar Asia despotismul). Din punct de vedere geografic
această Europă era încă restrânsă, identificându-se, de cele mai multe ori, doar cu Grecia, aşa
cum ne-o prezintă Isocrate sau cu teritoriile care întreţineau raporturi constante cu civilizaţia
greacă. În timpul lui Herodot, Europa era tot continentul sau cel puţin tot continentul cunoscut.
Herodot ne spune că grecii împart pământul în trei părţi: Europa, Asia şi Libia. Istrul, adică
Dunărea, curge pe pământul celţilor, chiar prin mijlocul Europei şi îşi termină cursul în Marea
Neagră. Deci Europa se prelungeşte şi dincolo de Dunăre, dar care îi sunt limitele?

 
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 La mijlocul secolului V î.Ch. exista deja în vocabularul curent termenul Europa ale cărei graniţe
rămâneau, însă, un pic pierdute spre nord. Una dintre problemele încă în dispută printre cercetători
este dacă Europa era pentru antici (greci sau romani) doar o noţiune geografică sau avea şi
conotaţii politice. Carlo Crucio susţine că începând din secolul V î.Ch. se înregistrează un pas
înainte. Pseudo-Hipocrates opune populaţia combativă, „avidă de libertate” a Europei, cu cea a
Asiei, unde oamenii sunt mai indolenţi şi trăiesc sub puterea absolută a regilor. Crucio susţine că
diferenţa implică o valorizare ştinţifică, nu doar geografică, o valorizare psihohogică, civilă,
socială. Asia şi Europa apar ca două lumi diferite. Conform aceluiaşi Crucio, Isocrate va
merge şi mai departe. În Panegiricul său, el vorbeşte despre superioritatea morală a grecilor în
comparaţie cu barbarii asiatici, de unde şi necesitatea pentru greci de a se uni pentru a împiedica
barbarii să treacă prin Europa. Demonstraţia lui Crucio este atacată de un alt istoric, care s-a
preocupat de problema evoluţiei ideii de Europa, J.B. Duroselle. El susţine că pe toată perioada
Atichităţii, ideea de Europa a fost un concept geografic, fără semnificaţie politică reală.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Grecii, înainte de Filip, aveau conştiinţa de a fi greci. Ei se plasau în opoziţie faţă de barbarii (adică cu cei
„care nu ştiu bine să vorbească”), a căror civilizaţie ignora democraţia. Câteva sărbători religioase şi sportive,
mai ales Olimpiadele, atestă existenţa unei Comunităţi superioare greceşti, care însă, nu are o semnificaţie
politică profundă. (Pentru a participa la Olimpiade, era necesar să fii grec şi nu sclav) De ce am putea
considera că această Comunitate superioară, în care grecii se simt solidari, este însăşi lumea greacă şi nu
Europa? Deoarece, pe de o parte, există greci şi în Asia şi, pe de altă parte, există europeni care nu sunt greci
şi cu care grecii nu se simt solidari nici politic, nici intelectual. Clivajul este deci între greci şi barbari – cei
care sunt europeni sau asiatici – şi nu între europeni şi asiatici. Tucidide utiliza şi el termenul Europa, pentru că
expresia era comodă, mai ales folosită pentru zona strâmtorilor şi a mării Marmara. Nici la el Europa nu se afla în
conflict cu Asia, ci cu barbarii, care invadau Europa. Eschil opunea, în lucrarea lui intitulată Perşii, pe asiatici
contra grecilor. El folosea rar cuvântul Europa şi niciodată pentru a-l opune Asiei, în plan politic. Alături de el,
Sofocle, Euripide, Aristofan şi Tucidide au utilizat foarte rar cuvântul Europa, ceea ce demonstrează că nu putem
vorbi în acea perioadă de o „idee europeană” în sens politic. Euripide în lucrările sale, Platon în Republica îi opun
pe greci barbarilor şi nu amintesc nimic de Europa. Alături de definirea geografică, apar şi tendinţe de definire a
spaţiului prin raportare la spiritualitate.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene

 Aristotel vorbeşte mai mult de Europa, faţă de predecesorii săi, în special în lucrarea Politice. El
susţinea că popoarele Europei sunt pline de curaj, dar mai puţin inteligente şi harnice,
capabile să-şi apere libertatea, dar nefiind în stare a se guverna. Cei care acumulează calităţile
ambelor entităţi (europenii şi asiaticii) sunt grecii, care dacă s-ar uni, ar stăpâni toate celelalte
popoare. Tocmai datorită acestei diferenţe între concepţia geografică şi cea cultural – politică,
Aristotel deosebeşte nu numai Europa de Asia, dar şi Grecia de Europa; în acest sens, luând în
consideraţie problematica politico-culturală, Europa cuprinde numai Grecia, Italia şi coastele
mediteraneene ale Galiei şi Spaniei, cu alte cuvinte zona de colonizare greacă.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Viziunea asupra Europei în Roma antică
 Dacă Grecia a fost germenele Europei, putem spune că Imperiul Roman a fost matricea. Geografic, Imperiul
Roman nu a acoperit Europa: în cea mai mare extensie el a cuprins zona dintre Rhin şi Dunăre. Esenţial era,
însă, nu atât aspectul fizic al lumi romane, cât ideea romană care îl transcende. Pentru prima dată lumea
civilizată, oicumena, a fost unită câteva secole sub aceeaşi lege. Tot bazinul mediteranean, Galia, Germania,
Britania forma un vast corp omogen subordonat comandamentului unic. Dreptul cetăţii a fost acordat tuturor
celor care se dovedeau loiali şi îşi aduceau serviciile statului. Astfel, după câteva secole, notabilii imperiului şi
un mare număr de oameni se găseau în postura de a-şi schimba condiţia, am putea spune natura. Ei nu
aparţineau decât fizic de cetatea lor: juridic, ei erau romani, iar moral ei se simţeau „cetăţeni ai lumii”.
 Imperiul Roman a furnizat civilizaţiei occidentale o mare parte a principiilor de organizare politică, fapt ce a
constituit un releu esenţial în calea răspândirii creştinismului. El a fost pentru Europa modelul fascinant la care
s-au raportat mai apoi gânditorii şi guvernanţii, a fost o imagine care a revenit ca un laitmotiv în minţile cele
mai scrutătoare ale secolelor ce au urmat. Ideea imperială va fi pe parcursul veacurilor o constantă privilegiată a
politicii europene. Atâta cât a predominat organizarea creştină a lumii, ea a fost măcinată de dorinţa de a
resuscita imperiul antic, încoronînd, până în secolul XVI, sub numele de rege al romanilor pe cel care trebuia
să fie lider temporal.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 De-a lungul secolelor, chiar până în zilele noastre, Europa a păstrat amintirea, nostalgia acestei unităţi originare. Lumea
romană ne-a lăsat moştenire mai mult decât frontierele: limba, cultura, dreptul şi imaginea a unei cetăţi universale în spiritul
său. Cât priveşte percepţia contemporanilor asupra Europei, putem utiliza câteva exemple sugestive. Strabon, grec emigrat la
Roma, a scris Geografia sa cu puţini ani înaintea erei creştine şi a făcut o descrie detaliată spaţiului în care trăia. Pentru el
Europa cuprindea Iberia, Celţia – între Pirinei şi Rhin -, Britania. La est ea era tăiată în două de Dunăre şi era locuită în partea
stângă de germani, geţi, tirageţi, bastarni, sarmaţi, iar în partea dreaptă de traci, iliri, greci. Două zone au rămas necunoscute
lui Strabon: zona scandinavă şi vastul spaţiu dintre Baltica şi Don. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, consacră volumele
III şi IV Europei. Conform lui, lumea era împărţită în trei părţi: Europa, Asia şi Africa, limita nord-estică a continentului
rămânând în continuare obscură. La rândul lui, Claudiu Ptolemaios făcea referiri la harta Europei, pe care o contura mai
clar, lăsând aceeaşi parte nord-estică în obscuritate (Scandinavia era o insulă pentru el). În aceste condiţii, putem vorbi despre
o Europă politică în viziunea romanilor? Cu siguranţă nu. Cesar nici nu a pomenit de Europa, Vergiliu Cicero şi Horaţiu o
amintesc episodic, în timp ce Tacitus o menţionează o singură dată în Annalele sale. Tăcerea acestor mărturii este semnificativă.
Doar geografii se mai interesau de Europa, care era un element de clasificare comodă, în împărţirea lumii pe zone. Europa antică
rămâne deci, o expresie geografică. Nici cetăţile greceşti din jurul mării Egee, nici Imperiul Roman nu s-au gîndit la Europa în
termeni politici. Anticilor le datorăm crearea cuvântului Europa şi prima utilizare a termenului. Tot lor le datorăm definirea
geografică a continentului - conturul Europei este bine definit în sud şi din ce în ce mai obscur spre nord – însă nu putem afirma
că sub raportul culturii şi al politicii anticii au gândit în termeni de „Europa”, în maniera în care ne raportăm noi astăzi.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Proiecte medievale de federalizare a Europei
 Pierre Du Bois a urmat cursurile Universităţii din Paris şi a îmbrăţişat mai mult sau mai puţin dezinteresat cauza regelui
său (Filip cel Frumos) contra Papei. El a scris un pamflet violent contra bulei Asculta fili, in ianuarie 1302, apoi
Deliberatio ca răspuns la bula Scire te volumus. Cea mai importantă lucrare în perspectiva temei noastre de interes este
De recuperatione Terre Sancte, cu subtitlul Tratat de politică generală, care conţine un veritabil plan de federalizare
europeană. Du Bois era partizanul unei reforme a Bisericii şi a mănăstirilor, dar se pronunţa împotriva celibatului
ecleziastic. A fost partizanul monarhiei centralizate şi reclama suprimarea puterii temporale a papei şi confiscarea în
profitul coroanelor a bunurilor bisericilor. Statele unite pe care le propune înţelege să le plaseze sub înalta suzeranitate a
lui Filip cel Frumos, din care vrea să facă un împărat. La dilema papa sau împăratul, Du Bois răspunde nici unul nici
altul. Papa trebuie să se îngrijească de modernizarea bisericii, iar împăratul este un suveran ca oricare altul.
Pacea în Europa, susţinea Du Bois, nu putea fi decât fructul unei înţelegeri oneste între monarhi. El propune, deci ideea
unui conciliu laic, a cărui putere şi lege să nu ţină decât de state. Acest conciliu, adunare reprezentativă a „Republicii
prea-creştine” trebuia compus din arbitri laici. Du Bois a reglementat minuţios procedura de dezbateri şi a prevăzut ca
Sfântul Scaun să fie instanţă de apel. Proiectul lui Du Bois este interesant pentru că este una dintre cele mai vechi
transpuneri a ideii de federaţie de regate eliberate de orice tutelă externă, pontificală sau imperială. Textul manuscrisului
De Recuperatione nu pare să fi circulat prea mult. El a fost imprimat prima dată de Bongars în lucrarea Gesta Dei per
Francos. Audienţa directă a fost minimă. Abia în sec. XIX Du Bois a fost descoperit de Wailly, apoi de Boutaric şi în cele
din urmă de Renan.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
La mijlocul secolului al XV-lea laicizarea Europei avansa în ritm alert. În 1378 marea schismă din Occident marca debutul decadenţei papale. Renaşterea
apărea în Italia, iar Wiclef, apoi Jan Huss anunţau sau pregăteau Reforma. Instituirea armatei permanente şi a impozitelor regulate au contribuit puternic la
apariţia statelor moderne. Cucerirea Constantinopolului de Mahomed, în 1453 a scos la iveală pericolul turc şi a contribuit la crearea unui spirit
european, crescând nostalgia unei creştinătăţi unde cruciadele erau posibile. În acest cadru, aventurierul francez Antoine Marin sau Marini, s-a refugiat la
curtea lui Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei şi i-a sugerat un plan de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman.
Podiebrad a prezentat, în 1463, planul lui Marini regelui Franţei şi signoriei veneţiene. Proiectul Congregatio Concordiae, formulat de Podiebrad era
asemănător cu cel al lui Du Bois. Statele formau o asociaţie pentru a asigura pacea pentru creştinătate, iar contractanţii îşi asigurau asistenţă reciprocă.
Dacă un conflict intervenea între ei, era prevăzut arbitrajul. Pentru a realiza aceste obiective, trebuia înfiinţată o adunare, în care să aibă câte un vot
principii din Germania, regele din Franţa, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Portugaliei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei, hotărârile
luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea îşi avea centrul 5 ani la Basel, apoi în Franţa şi în Italia. În fruntea Adunării se afla un consiliu, cu un
preşedinte ales, care dispunea de un aparat administrativ, arhivă, reşedinţă şi blazon propriu. Problemele juridice urmau a fi rezolvate de o Curte de
justiţie sau un Consistoriu general, cu o componenţă stabilită de Adunare. Tot Adunării îi revenea rolul de a decide momentul şi formele intervenţiei
împotriva otomanilor. Acest proiect a propus constituirea organismelor politice şi juridice supra-statale, arbitraj internaţional, armată comună, idei care se
vor regăsi şi în scrierile secolului XX. La acel moment, însă, el nu a avut succes printre suverani, papalitatea excomunicându-l, chiar, pe regele ceh.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Transformări interesante se produc, în perioada secolelor XV-XVI şi la nivelul dreptului internaţional şi a viziunii asupra raporturilor între state.
Francisc I nu a ezitat să rupă solidaritatea milenară a creştinismului pentru a face o alianţă cu sultanul Soliman, îndreptată contra lui Carol
Quintul. Această decizie a fost poate actul de naştere al Europei moderne. În aceeaşi epocă a apărut dreptul internaţional public, ai cărui
iniţiatorii lui au fost: spaniolii Francisco de Vitoria, Baltazar de Ayala, alături de italianul Alberico Gentilis, profesor la Oxford. În 1589,
Alberico Gentilis a propus un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, în timp ce Vitoria şi Ayala au publicat, în 1612, Tractatus de
legibus et Deo legislatore.
 Exigenţele universaliste au fost proclamate şi de marele juris olandez Hugo van Groot, zis Grotius, care în tratatul său De Jure belli et pacis,
apărut în 1625, a fondat dreptul asupra legilor naturale şi divine. El a propus o veritabilă societate a naţiunilor, o asociaţie internaţională a
principilor creştini, care prin instituţionalizarea arbitrajului să fie capabilă să respecte legea internaţională.În condiţiile războaielor religioase şi a
rivalităţilor dintre state din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi din cel următor, dezbaterea asupra viitorului european se cristalizează în
câteva proiecte semnificative. Ele pun problema eliminării pretenţiilor de hegemonie prin soluţii de tip federal, dar şi a înlăturării clivajelor
religioase intercreştine, printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect era formulat de Emeric Cruce, în lucrarea Nouveau Cynée, apărută în
1623. El susţinea că pacea şi nu războiul era starea normală a umanităţii. Nici onoarea, nici profitul nu sunt motive suficiente pentru a face
război. El s-a adresat lui Ludovic XIII pentru a-i cere să promoveze printre alţi suverani nu doar creştini, ci şi turci, chinezi, perşi ideea unei
organizaţii, o Adunare permanentă, prezidată de papă, care să asigure pacea perpetuă prin arbitraj. El a propus Veneţia ca loc al acestei adunări
pentru că teritoriul este neutru şi indiferent pentru toţi principii. Adunarea trebuia să stabilească graniţele tuturor ţărilor, iar cei care nu se
supuneau trebuiau aduşi sub ascultare prin acţiunea comună a statelor participante. Propunea, de asemenea, instituirea libertăţii totale a
comerţului şi unitatea monetară. Din păcate pentru el, proiectul nu s-a bucurat de mare audienţă printre regii cărora s-a adresat.
Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, a conceput un proiect intitulat „Marele Proiect
al lui Henric al IV-lea”, în care el îşi dezvoltă concepţia sa despre o Europa federală, pusă sub umbrela
unui Consiliu comun, numit „Consiliul foarte creştin”. El considera că pentru o organizare optimă
trebuiau formate 5 monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia),
6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) şi 4 republici suverane
(Veneţia, Italia, Elveţia, Belgia), cu suprafaţă şi forţă economică aproximativ egale.În fruntea federaţiei el
plasa un Cosiliu al Europei, format din 6 Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig, pentru nord-estul
Europei, Nuremberg, pentru Germania, Viena, pentru estul Europei, Bologna pentru Italia, Konstanz
pentru Elveţia şi Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. Alături de aceste consilii
provinciale, mai funcţiona şi un Consiliu General, compus din 40 de membri (4 pentru statele mari şi câte
doi pentru cele mici). Acest consiliu trebuia reînoit la trei ani şi urma să aibă sediul în fiecare an în diferite
oraşe. El avea depline puteri pentru a arbitra toate litigiile între statele membre. Sully prevedea
organizarea unei armate europene de 5000 de soldaţi şi 25 000 cavaleri, care să beneficieze de un
comandant şi un stat major. Apărarea împotriva turcilor urma să revină regatului Ungariei, care includea şi
Austria, Croaţia, Bosnia, Slovacia şi Transilvania, iar apărarea contra ruşilor şi tătarilor revenea în sarcina
Poloniei şi Boemiei. Se mai prevedea libertatea comerţului şi suprimarea barierelor vamale.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Ideea unei organizări europene fondate pe drept, s-a relansat în secolul XVII, prin proiectul conceput de William Penn, emigrant în Lumea Nouă şi legislator în Pennsylvania. În 1693 el a scris
Eseu pentru pacea prezentă şi viitorul Europei, inspirându-se din ideile lui Cruce şi Sully. Penn dorea crearea unei Diete europene, în care să intre reprezentanţi ai naţiunilor, în pondere variabilă. El
fixează criteriile acestei ponderi în funcţie de importanţa demografică şi economică ale fiecărui contractant: 12 delegaţi pentru Germania, 10 pentru Franţa şi Spania, 8 pentru Italia, câte şase pentru
Anglia, Turcia şi Rusia, câte patru pentru Polonia şi Elveţia, câte trei pentru Danemarca, Veneţia şi câte unul pentru Holstein şi Kurland. Deciziile trebuiau luate prin majoritate de trei
pătrimi, iar dezbaterile trebuiau făcute în latină şi franceză. Această Dietă europeană stabilea normele generale de justiţie, reglementa toate problemele religioase şi avea la dispoziţie o armată
pentru a face respectate deciziile.
 Lui Leibnitz divizarea Germaniei i se părea absurdă, iar anarhia Europei şi sciziunea creştinătăţii îl scandalizau. El spera să deturneze forţele energice ale Europei către un proiect grandios,
propunând în acest sens cucerirea Egiptului. Posibila victorie ar fi dat Franţei o poziţie solidă în Mediterana şi i-ar fi permis să restabilească în Africa de Nord vechiul domeniu creştin. În
1672, Leibnitz a venit la Paris în încercarea de a se întâlni cu Ludovic al XIV lea şi de a-i prezenta proiectul. În 1677, el a publicat un opuscul numit De jure suprematus et legationes principum
Germaniae, în care propunea realizarea unui singur corp creştin sau un Colegiu universal, religios şi politic, sub dubla autoritate: a papei şi a împăratului. Apoi, pentru atenţia publicului larg el a
scris sub pseudonimul Caesarus Fulsenerius o lucrare intitulată Discuţie cu Philaret şi Eugen asupra problemei perioadei agitate de la Nimegue, în care a dezvoltat aceleaşi idei. Pentru Leibniz, aşa
cum Biserica nu putea exista dacă nu avea în frunte un succesor al lui Petru, nici Europa nu trebuia privată de un împărat. Sunt, de altfel, idei care marchează revenirea în forţă a principiilor
medievale. Leibniz nu ignoră posibilitatea stabilirii unei monarhii universale şi pune în discuţie validarea unui arbitru suprem, recunoscut de toate părţile. În acelaşi timp, el pleda pentru necesitatea
ca fiecărui suveran să-i fie lăsată libertatea de a se ocupa de afacerile din domeniul său. Această manieră de reorganizare a continentului nu era, în viziunea lui, decât faza prealabilă a unei mari
mişcări de expansiune şi evanghelizare care ar fi dus Europa la dimensiuni mondiale. El dădea fiecăruia câte un rol: Franţa va deţine Africa, Suedia şi Polonia vor colonza Siberia, Anglia şi
Danemarca se vor îndrepta către America de Nord, Spania către America de Sud, iar Olanda va avea Indiile orientale.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale, punct de referinţă pentru scriitorii epocii luminilor, a fost cel elaborat de Abatele Saint Pierre, în 1712 şi
intitulat Proiect pentru o pace perpetuă. El şi-a plasat explicit planul de organizare a continentului sub patronajul lui Henric al IV lea şi a propus eliminarea războiului ca
mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a graniţelor, care să asigure echilibrul de forţe. Pentru acesta, el preconiza
înfiinţarea unui Congres permanent, care să garanteze statu-quo-ul teritorial existent, care să nu poată fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Iată cum expune
motivele formării unui corp european: „Găsesc că dacă cei 18 suverani ai Europei, pentru a-şi conserva guvernarea prezentă, pentru a evita războiul între ei şi pentru a-şi
procura toate aventajele, ar vrea să facă un tratat şi un congres perpetuu ... ar putea să păstreze pacea prin intermediul unor arbitri”. Pentru a atinge aceste obiective,
abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o alianţă perpetuă între suverani, supunerea acestor suverani deciziilor Adunării generale sau Senatului
european, o contribuţie a fiecărui stat la cheltuielile acestei alianţe, intervenţia colectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului să fie posibilă cu majoritate
simplă, în afară de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia să fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative şi juridice şi urma să aibă sediul
la Strasbourg sau Dijon. Toate statele care aveau mai puţin de 1.200.000 locuitori aveau dreptul la un număr egal de voturi; deciziile erau luate prin majoritate şi ratificate
după 6 luni de către două treimi din membri. În timp de pace, fiecare stat nu putea întreţine mai mult de 6000 de soldaţi, iar pe timp de război Adunarea desemna
un generalissim care nu trebuia să fie membru al vreunei case suverane şi care conducea o armată comună de 500.000 ostaşi. Se acorda ajutor monarhiilor şi republicilor
împotriva rebeliunilor interne, statele care nu respectau deciziile Congresului urmau a fi dezarmate, obligate la plata unor despăgubiri, iar conducătorii înlăturaţi de la
putere. Marele merit al abatelui este de a fi statuat că securitatea colectivă are drept condiţie obligatorie suveranitatea dreptului.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Idei federaliste în Respublica Christiana (secolele IX-XV) Federalismul politic
medieval
 Ideea unei „republici creştine” (respublica christiana) începe să se contureze odată cu naşterea Imperiului carolingian, ea
caracterizându-se prin existenţa unei conduceri cu două capete: împăratul şi papa. Deseori, aceste centre ale puterii s-au
aflat în relaţii conflictuale, atât în plan ideologic, cât şi politic. Aşezarea raporturilor dintre ele a durat secole,
circumscriindu-se configurării geopolitice a continentului pe parcursul evului mediu. După prăbuşirea Imperiului Roman de
Apus, sub loviturile repetate ale triburilor germanice (burgunzi, alamani, franci, saxoni, suebi, goţi, vizigoţi etc), a început o
perioadă de instabilitate politică. În ciuda încercărilor Bizanţului de restauratio imperii, iniţiate în veacul al VII-lea, acestea
s-au soldat cu un eşec. Europa Occidentală a rămas fărâmiţată într-o multitudine de regate barbare, care, în absenţa unor
instituţii stabile şi în condiţiile dispariţiei dreptului roman (înlocuit de un sistem patrimonial), s-au dovedit a fi destul de
fragile. Procesul de fărâmiţare statală s-a perpetuat şi accentuat în secolul al VIII-lea, fiind întrerupt la începutul veacului
următor, prin aşa-numita „unificare carolingiană”. Carol cel Mare (768-814), rege al francilor şi aliat al papei, repune în
drepturi ideea de imperiu, în anul 800. El şi-a stabilit capitala la Aachen (Aix – la - Chapelle), stăpânind teritorii germanice
şi latine. A beneficiat de suportul Bisericii, răspândind astfel catolicismul. Îşi controla imperiul (provinciile) prin emisari
imperiali (missi dominici).
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 După moartea sa, statul carolingian se fărâmiţează datorită problemelor succesorale şi a noilor invazii de la graniţe. În
anul 843, este împărţit în trei entităţi teritorial –politice: Francia Occidentală, Lotharingia şi Francia Orientală. Sub
presiunea normanzilor, ungurilor şi sarazinilor, acestea se vor fragmenta şi mai mult, în contextul apariţiei şi dezvoltării
unui nou sistem – feudalismul.

Imperiul carolingian
 Regatul francilor a atins sub conducerea lui Carol cel Mare un maximum de prosperitate şi extindere teritorială,
remarcându-se ca un prim moment de redresare statală în occidentul Europei, după invaziile barbare. În a doua jumătate a
secolului al VIII-lea, statele barbare de pe teritoriul fostului Imperiu Roman erau cele ale francilor şi longobarzilor.
Aceştia din urmă îşi propuseseră să unifice Peninsula Italică, însă, în anul 774, armatele lui Carol cel Mare traversează
Alpii, îl înfrâng pe regele longobard Desideriu, asediind şi ocupând capitala Pavia.
 Regele franc se proclama ca atare „Rex francorum et longobardorum”. După cucerirea ducatelor longobarde Benevento şi
Spoleto, Carol îi oferea, ca donaţie, papei Adrian I, o mare parte din teritoriile italiene. Începând cu anul 778, el a
intervenit în conflictele din emiratul Cordobei, cucerind Pamplona şi asediind Zaragoza. Acţiunea sa a fost însă sortită
eşecului, iar pentru a stăvili pericolul arab a creat Marca Spaniei. Carol a organizat, de asemenea expediţii împotriva
saxonilor, pe care i-a creştinat cu forţa (772 - 785), a bavarezilor (787), a avarilor (791), a sarazinilor din Corsica şi
Sardinia, a danezilor şi normanzilor.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 În anul 800, s-a încoronat ca împărat în bazilica Sf. Petru din Roma, în condiţiile în care acţionase în permanenţă ca
protector al papei şi Bisericii. Carol cel Mare şi-a denumit statul Sacrul Imperiu Roman din Occident (numele va fi
modificat de către succesorii săi în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, dăinuind 1000 de ani). Şi-a impus
recunoaşterea acestuia în faţa Bizanţului (adică a împărătesei Irena şi a succesorului ei Nikephor I) printr-o alianţă cu califul
Bagdadului, Harun al Raşid. În ultimii ani de domnie, împăratul franc a încredinţat fiilor săi conducerea campaniilor contra
boemilor şi suabilor (805 – 806), încoronându-l în anul 813 ca împărat pe singurul fiu legitim supravieţuitor, Ludovic. În
denumirea statului său, termenul de „sacru” subliniază faptul că autoritatea i-a fost conferită de către reprezentantul lui
Hristos pe pământ şi urmaşul Sfântului Petru (papa). Cuvântul „roman” se referă la perpetuarea tradiţiei Romei. Imperiul
Bizantin a protestat vehement faţă de creaţia politico-statală a lui Carol cel Mare, recunoscând-o abia în anul 812. Imperiul
său se conturase ca un conglomerat de teritorii reunite sub un singur sceptru şi dominate de franci, elementul etnic
privilegiat. Ca atare, acesta se manifesta ca o monarhie francă, cu înalţi demnitari ca: duci, conţi, marchizi. Centrul
guvernării îl forma palatul, cu familia regală (imperială) şi consilierii monarhului. Primul consilier avea atribuţii ecleziastice
(summus capelanul), fiind desemnat din rândul nobilimii bisericeşti (episcop sau abate). Şeful cancelariei palatului (cu
funcţionari clerici în subordine) se numea cancellarius, iar principala sa atribuţie consta în confirmarea şi comunicarea
hotărârilor regale. Dintre funcţionarii laici îi enumerăm pe: majordom, seneşal, paharnic, conetabil, şi cămăraş (acesta din
urmă trebuind să vegheze la păstrarea şi paza tezaurului privat al suveranului). O mare importanţă o avea Contele Palatului,
administrator prin delegaţie al justiţiei regale.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 În plan politico-administrativ, imperiul beneficia de o împărţire teritorială în comitate, conduse de un înalt
funcţionar – contele. Extinderea lor varia, ca şi unele caracteristici. În Galia, contele era sprijinit de un viconte,
în vreme ce comitatele se circumscriau în jurul unor oraşe importante. În Germania ele coincid în genere cu
zona locuită de fracţiunea unei populaţii, sau de o anumită comunitate etnică. Practic, contele îl reprezenta pe
rege (împărat), aducând la îndeplinire poruncile acestuia; de asemenea, el se ocupa de: menţinerea ordinii,
înrolarea oamenilor liberi pentru serviciul militar, perceperea taxelor, dărilor şi amenzilor regale, administrarea
justiţiei etc. Prin urmare, purta şi titlul de judex, conducând acţiunile de judecată împreună cu o adunarea
oamenilor liberi. În timp, a apărut şi s-a dezvoltat un corp de judecători specializaţi, buni cunoscători ai
dreptului cutumiar, numit viager. Ei erau numiţi de către inspectorii regali (missi dominici), în acord cu contele.
Veniturile conducătorilor comitatelor se asigurau prin dreptul de folosinţă al domeniilor, dar şi dintr-o parte a
amenzilor impuse de instanţele judecătoreşti, o treime din amenzile pentru infracţiunile curente şi o treime din
taxele comerciale şi vamale.
 În zonele de graniţă existau mărcile, conduse de un marchiz, cu autoritate atât civilă, cât şi militară. Aceste
forme de organizare politico-militară se suprapuneau fie unor zone recent ocupate, fie unor grupări de comitate
reunite din motive defensive. Faţă de comitate însă, mărcile aveau un caracter predominant militar. Ducatele
reprezentau fie o regiune autonomă în cadrul imperiului (Gasconia, Benevento – în sudul Italiei) sau un
comandament militar.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Liderii provinciilor se constituiau într-o adunare generală, convocată de către împărat în timpul verii, într-unul din
palatele sale ori în reşedinţa de la Aquisgrana (Aachen sau Aix-la-Chapelle). Exista şi o adunare mai restrânsă
(alcătuită din cei mai mari demnitari), chemată toamna sau iarna, ce elabora alături de împărat, programul ce
trebuia discutat în adunarea generală. Hotărârile luate de aceste foruri se numeau capitulare, aplicarea lor urmând
a fi pusă în practică de către inspectorii palatului („trimişii regelui” – missi dominici). În grupuri de câte 2, 4 sau 5,
ei inspectau o zonă ce nu putea fi a lor, numită missaticum. Aria controlată cuprindea între 6 şi 10 comitate. În
epoca carolingiană, relaţiile de vasalitate pe bază de beneficiu între conducătorul statului şi membrii clasei
dominante, precum şi între aceştia din urmă, au început să se generalizeze. Un asemenea tip de legături se utiliza
în scopul subordonării funcţionarilor, vasalilor şi supuşilor faţă de puterea centrală.
 Deşi aveau o capitală, suveranii carolingieni se deplasau în permanenţă, însoţiţi de curte, la castelele din zona
cuprinsă între Loara şi Rhin. Arealul amintit cuprindea proprietăţi regale cu diverse caracteristici şi destinaţii
(terenuri de vânătoare, terenuri agricole, păduri, rezervaţii pentru creşterea porcinelor), administrate de funcţionari
ce se îngrijeau de necesităţile curţii aflate în deplasare. Veniturilor imense ale carolingienilor, li se adăugau
amenzile, drepturile vamale, confiscările, taxele pentru folosirea drumurilor, podurilor, apelor, donaţiile, prăzile de
război, tributul etc. Imperiul Carolingian nu beneficia însă de o unitate economică, fiind locuit de populaţii ce se
găseau în stadii inegale de dezvoltare socială, diferite atât ca limbă, cât şi ca organizare politică.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Dintre factorii care au grăbit dezmembrarea acestei entităţi statale, amintim: feudalizarea (creşterea forţei feudalilor în detrimentul
puterii centrale), sistemul împărţirii statului între urmaşii suveranului, conform concepţiei patrimoniale germanice, dar şi pericolele
externe (incursiunile normande, arabe, maghiare).
 În timpul domniei lui Ludovic cel Pios (814 - 840) – fiul lui Carol cel Mare apar semnele disoluţiei. Conflictele dintre fiii săi (Lothar,
Ludovic Germanicul şi Carol cel Pleşuv) se încheiau printr-un tratat (Verdun - 843), prin care statul franc carolingian se separa în trei
entităţi distincte, fără a se ţine cont de vreun considerent etnic sau geografic. Lui Lothar îi reveneau Italia şi zonele cuprinse între
Rhône şi Rhin (Lotharingia). Ludovic Germanicul primea ţinuturile de la est de Rhin (Francia Răsăriteană sau Germania), iar Carol
cel Pleşuv, regiunile de la vest de Rhin şi Meusa (Francia Apuseană sau Franţa).
 În mod formal, unitatea imperiului se menţinea prin deţinerea titlului de împărat de către Lothar, însă doar onorific. Imperiul
carolingian este temporar restaurat de către Carol cel Gros, care a unificat între anii 876-884, Germania, Italia şi Francia Apuseană,
domnind ca împărat până în 888. Incursiunile normande şi rebeliunile aristocraţiei au determinat însă detronarea sa. Ramurile
carolingienilor s-au stins treptat: În Italia şi Lotharingia – în anul 875; în Germania – în anul 911, iar în Franţa – în 987.
•După destrămarea entităţilor statale carolingiene, marii vasali (ducii şi conţii) şi-au transformat beneficiile în domenii ereditare,
recunoscându-i monarhului doar o autoritate nominală. Între a doua jumătate a secolului al IX - lea şi prima jumătate a secolului al X – lea
au apărut numeroase formaţiuni politice feudale:
• în Franţa – ducatele: Burgundiei, Normandiei, Bretaniei, Gasgoniei, Aquitaniei; comitatele: Champagne, Flandra, Anjou, Toulouse;
marchizatul de Provence.
• în Germania – ducatele: Lotharingiei, Friziei, Thuringiei, Saxoniei, Bavariei, Suabiei, Franconiei.
• în Italia – marchizatele: Saluzzo, Ivreea, Monferato, Toscana; mărcile Verona, Aquileea; ducatele de origine longobardă Spoleto,
Benevento şi statul papal.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană
 Principatele din Germania aveau un sentiment al comunităţii etnice mai dezvoltat, iar nobilii încep să-şi aleagă regele din
rândurile lor (de exemplu, Conrad al II- lea de Franconia sau Henric I de Saxonia). După Henric, titlul de monarh i-a revenit
fiului său Otto, ales de către ducii de Saxonia, Franconia, Bavaria, Suabia şi Lorena. Trecând Alpii în anul 961, el se
încorona la Pavia ca rege al Italiei, iar un an mai târziu, ca împărat al noului Imperiu Romano-German. Expediţiile sale de
cucerire a spaţiului italian au fost continuate de către succesori – Otto al II-lea şi Otto al III-lea. Acesta din urmă a impus pe
tronul pontifical un papă german (Grigorie V), mutându-şi de asemenea capitala la Roma. După moartea lui Otto al III-lea,
împăratul Henric al II-lea de Bavaria şi-a propus restaurarea unui imperiu eminamente german. Totuşi, în anul 1014 se
încoronează şi el ca împărat la Roma. Îi va succeda la tron Conrad al II-lea de Franconia, care va consolida puterea
imperială germanică, în Italia, anexând în 1033 şi teritoriul Burgundiei. El a intervenit între episcopi şi feudalii laici, în
favoarea celor din urmă, atrăgând tensiuni şi conflicte cu papalitatea. Fiul său, Henric III (1039-1056), a adus imperiul la o
maximă extensiune, cuprinzând Italia, Germania şi Burgundia. State ca Boemia, Ungaria şi Polonia îi recunosc autoritatea,
însă declinul puterii imperiale devine tot mai evident odată cu lupta pentru investitură şi cucerirea de către normanzi a
sudului Italiei.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Forţa imperiului se restabileşte în timpul domniei lui Frederic I Barbarossa (1152-1190) din dinastia
Hohenstaufen, care atribuie o egală importanţă celor trei mari părţi ale statului (Germania, Italia, Burgundia).
Se încoronează ca rege la Pavia, iar ca împărat, la Roma, având însă numeroase conflicte cu papalitatea, cu
comunele italiene, cu normanzii şi bizantinii. Învins de către Liga Lombardă în bătălia de la Legnano (1176),
Frederic I Barbarossa se va dedica apoi organizării politice a Germaniei ca monarhie de tip feudal.
 Nepotul său, Frederic al II-lea, s-a încoronat în anul 1220 ca împărat la Aachen, încercând să mute centrul de
greutate al imperiului spre sud, în bazinul mediteranean. A eşuat în demersul de a unifica Italia „pontificală”
şi Italia „regală”, deoarece dinastia franceză de Anjou, sprijinită de papă a preluat controlul asupra Siciliei.
După o perioadă de anarhie feudală, dominaţia în imperiu va reveni membrilor dinastiei de Habsburg, care şi-
au intensificat controlul prin extinderea propriilor domenii de familie în zona danubiană.
 Sub presiunea unor mişcări autonomiste, precum cea din Elveţia din anul 1499, fracţionarea şi scăderea
autorităţii centrale s-au accentuat tot mai mult în imperiul germanic. Principii, clerul înalt, oraşele, nobilimea
au contribuit la slăbirea constantă a Sacrului Imperiu de Naţiune Germană. Un rol fundamental în
instabilitatea acestei entităţi politico-statale l-a avut îndelungatul conflict între papalitate şi imperiu, început
în secolul al XI-lea, odată cu aşa-numita luptă pentru investitură. Aceasta s-a manifestat atât printr-o luptă
politică, cât şi printr-o confruntare de principii.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Cauza fundamentală o reprezenta dreptul de investire în funcţiile înalte ecleziastice. Amestecul monarhilor în
alegerile episcopale a determinat laicizarea clerului, ai cărui membri se manifestau deseori precum nobilii
laici (se căsătoreau, practicau vânătoarea, organizau ospeţe, iar pe lângă toate acestea, nu cunoşteau nici
măcar modul de oficiere al unei slujbe religioase. Ca atare, clerul a suferit un veritabil proces de feudalizare,
apărând astfel tendinţe centrifuge în raport cu papalitatea.
 Anarhia şi decăderea din sânul bisericii trebuiau oprite, prin urmare începea să se manifeste un curent
reformator în jurul unor mănăstiri, precum cea de la Cluny, din Burgundia. Programul de reforme subsuma
idei şi principii menite să-i disciplineze pe clerici, precum: interzicerea vânzării şi cumpărării funcţiilor
ecleziastice sau a favoritismului în privinţa ocupării lor; neamestecul nobilimii laice în alegerea prelaţilor;
obligativitatea celibatului în rândul preoţilor etc. Iniţial, Reforma de la Cluny a fost susţinută de Henric al III-
lea (1039-1056) şi aplicată de către papa Leon al IX-lea. Urmaşul acestuia pe scaunul pontifical, Grigore al
VII-lea, va deschide o nouă etapă, prin afirmarea primatului spiritual al Bisericii Romane. Prin Dictatus
papae (1074), pontiful a expus 22 de teze, ce cuprindeau principii ca: întâietatea suveranului pontif în raport
cu puterea laică a împăratului; dreptul conducătorului Bisericii de a dispune de însemnele autorităţii
imperiale, papa având astfel posibilitatea de a-i detrona pe împăraţi şi de a-i dezlega pe supuşi de jurământul
faţă de un suveran nevrednic.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 În condiţiile în care Imperiul Roman de Naţiune Germană se afla într-o situaţie dificilă, datorită răscoalelor slavilor de pe Elba (1057),
revoltelor nobililor din Saxonia şi Bavaria (1073-1075), Henric al IV-lea (1056-1106) convoca la Worms o adunare a principilor şi
episcopilor, prin care îl acuza pe papă de încălcarea autorităţii imperiale şi de refuzul de a se supune acesteia. În februarie 1076, împăratul
romano-german a fost excomunicat, şi prin urmare, părăsit de către supuşi. În iarna anului 1077 a trecut Alpii, la Canossa, unde a aşteptat
timp de trei zile iertarea papei. După ce i s-a anulat excomunicarea, Henric al IV-lea s-a întors în Germania reluând războiul. Conflictul s-a
încheiat de abia în anul 1122, prin semnarea Concordatului de la Worms, de către Henric al V-lea (1106-1125) şi papa Calixt al II-lea.
Documentul a reprezentat un compromis, reflectat prin adoptarea principiului dublei investituri. Astfel, numirea în funcţia ecleziastică se
făcea de către papă, în timp ce acordarea pământului către episcopia sau abaţia respectivă revenea împăratului.
 În secolele XII-XIII, lupta dintre sacerdoţiu şi imperiu se redeschidea prin acţiunile lui Frederic I Barbarossa (1152-1190) şi Frederic al II-
lea (1215-1250). Într-o primă fază, Frederic Barbarossa a supus oraşele lombarde cu asentimentul papei Adrian al IV-lea, care, l-a şi
încoronat ca împărat. Însă succesorul lui Adrian al IV-lea, pontiful Alexandru al III-lea, nu va mai accepta pretenţiile de suzeranitate ale
împăratului romano-german asupra oraşelor italiene din Liga Lombardă, conflictul devenind astfel unul deschis. Înfrânt de ligă la Legnano
(1176), Barbarossa se împăca cu papa un an mai târziu, la Veneţia. În 1183, în localitatea Constanţa (Elveţia), împăratul a recunoscut
autonomia oraşelor lombarde. Datorită căsătoriei fiului său (Henric al VI-lea) cu moştenitoarea regatului Siciliei, împăraţii germani vor
deţine şi titlul de regi ai Siciliei. Pornind de la această premisă, Frederic al II-lea şi-a mutat centrul politic în Sicilia, fapt ce a impus o
puternică reacţie a papei Grigore al IX-lea. Conducătorul Bisericii Catolice, folosindu-se de pretextul refuzului împăratului de a pleca în
cruciadă, l-a excomunicat pe Frederic, în anul 1227. Într-un asemenea context, comunele urbane din nordul Italiei s-au răsculat din nou, iar
autoritatea împăratului faţă de principii germani a scăzut foarte mult. Nevoit să le facă concesii, el a acceptat actul In favorem principum
(1232), care prevedea numeroase privilegii pentru elita princiară (jurisdicţie proprie, dreptul de a bate monedă, de a deţine fortificaţii şi chiar
oraşe). Creşterea puterii principilor a declanşat între anii 1254-1273 o perioadă de instabilitate, manifestată prin permanente dispute pentru
tron şi numită în istoriografie „marele interregn” (cf. R. Manolescu).
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Între sfârşitul secolului al XIII-lea şi secolul al XIV-lea, în Germania au apărut numeroase ligi comerciale ale
oraşelor, ce au controlat tranzitul de mărfuri din bazinele Mării Baltice şi Mării Nordului: Hansa Teutonică
(Lübeck), Liga Renană (1254), Liga Suabă (1376) etc. Prosperitatea din mediul urban nu a avut însă o
corespondenţă în lumea satelor, care, sub povara servituţilor feudale, s-a răsculat deseori împotriva nobilimii. În
plan politic s-a produs dispariţia interregnului, prin alegerea ca împărat a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291),
care, renunţând la politica italiană, s-a axat în principal pe consolidarea Germaniei, anexând la aceasta
Carniolia, Carintia , Stiria şi Austria (1278). Totuşi, în primele două decenii ale secolului al XIV-lea, s-au
desprins din imperiu unele cantoane elveţiene (Unterwalden, Schwyz, Uri), revenindu-se la luptele interne şi
fărâmiţarea teritorială. Odată cu Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378), care deţinea şi titlul de rege al
Cehiei, instabilitatea politică a redevenit o realitate a imperiului. Prin Bula de Aur din 1356, împăratul urma a fi
desemnat de 7 principi electori – 4 laici (marcgraful de Brandemburg, ducele Saxoniei, comitele palatin de
Rhin, regele Cehiei) şi 3 ecleziasici (arhiepiscopii deTrier, Mainz, Köln).
 În anul 1438, pe tronul imperiului au revenit Habsburgii. Însă reprezentanţii acestei dinastii nu au avut decât
succese parţiale; de pildă Frederic al III-lea a inclus Ţările de Jos în Imperiul Roman de Naţiune Germană, însă
a pierdut controlul asupra Austriei (posesiune ereditară), Renaniei (unde contele palatin s-a răzvrătit) şi Saxoniei
(tulburată de răscoale ţărăneşti). De asemenea, Matei Corvin, regele Ungariei, a reuşit să ocupe Viena pentru o
vreme, între anii 1485-1490.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Câteva repere despre statele italiene în Evul Mediu
 Între secolele X-XIII, spaţiul italian este divizat în regimuri politice diferite. În nordul şi centrul peninsulei
domina Imperiul Romano-German; Veneţia şi Genova erau republici independente; în centru se aflau
posesiunile statului papal, iar în sud (inclusiv Sicilia) regatul normand devenise posesiune germană. În secolele
XIII-XV, regimurile politice din Italia prezentau următoarea tipologie:
•- regim teocratic în statul papal;
•- monarhie feudală în regatul Neapolelui;
•- un sistem aristocratico-oligarhic în republicile Genovei şi Veneţiei;
•- „signorii” (forme de conducere autoritară individuală), în Verona, Mantova, Ferrara, Padova, Milano, Florenţa.
 Printre factorii care au contribuit decisiv la starea de fărâmiţare economică şi politică a spaţiului italian,
amintim: stăpânirile bizantină, germană, normandă, franceză; particularităţile configuraţiei sociale; conflictele
dintre papalitate şi Imperiul Roman de Naţiune Germană etc.
 Într-un atare context, între secolele XI-XII, datorită sporului demografic, dezvoltării în plan economic şi pe
fondul unei slăbiri a forţei seniorilor laici şi clerici, dar şi a Imperiului Bizantin şi German, unele oraşe din
nordul şi centrul peninsulei şi-au dobândit autonomia, devenind oraşe-comune. Anexând teritoriul rural din jurul
lor, s-au transformat în republici urbane, suficient de puternice pentru a continua lupta cu nobilimea şi imperiul,
în sensul obţinerii unui statut de independenţă.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
 Veneţia – subordonată la început Bizanţului se va desprinde de autoritatea acestuia în secolul al X-lea. Un veac mai târziu, puterea dogelui s-a
restrâns tot mai mult sub presiunea nobilimii şi patriciatului urban, care au preluat controlul. „Consiliul celor înţelepţi”, apărut în secolul al XII-
lea, se metamorfoza în veacul al XIII-lea în „Marele Consiliu” – alcătuit din reprezentanţii aristocraţiei şi patriciatului urban. Fiind format din
câteva sute de membri, acest organism de conducere al Veneţiei s-a eficientizat prin diviziune. Astfel, dogele împreună cu 6 consilieri au alcătuit
„Micul Consiliu”. Acesta, împreună cu 3 conducători ai tribunalului suprem (ce cuprindea 40 de membri - Quarantia), constituiau Signoria. Din
60 de reprezentanţi ai Marelui Consiliu, lua fiinţă Senatul, cu atribuţii economice, de navigaţie, diplomatice.
 Florenţa – dependentă de marchizii de Toscana, a primit în mod oficial statutul de comună de la împăratul Frederic I, în anul 1183. Organele de
conducere ale comunei florentine erau constituite iniţial dintr-un consiliu de 12 consuli, 100-150 de fruntaşi ai oraşului („boni homines”) şi o
adunare populară a cetăţenilor cu drepturi depline. În condiţiile în care consiliul consulilor cuprindea exclusiv reprezentanţi ai vechilor familii
nobiliare şi patriciene, păturile sociale mai noi, de aceeaşi factură, s-au simţit lezate, cerând o reorganizare şi o restructurare a comunei. În 1250,
acestea răstoarnă vechea conducere, instituind un nou regim, al cărui for principal se numea Il Popolo (Poporul), sprijinit de două consilii: al
celor 12 bătrâni şi 24 de lideri ai breslelor. Structura de conducere a comunei florentine s-a definitivat în ultimii ani ai secolului al XIII-lea.
Astfel, puterea supremă o deţinea Signoria, care cuprindea un „stegar al dreptăţii” (gonfalonier), ajutat de 6 şi apoi 8 priori (reprezentanţi ai
„artelor majore”). S-au păstrat podestà („împuternicitul”) ales din afara Florenţei – funcţie existentă la începutul secolului al XIII-lea, menită să
atenueze tensiunile dintre vechii şi noii patricieni, pe de o parte, şi Il Popolo, pe de altă parte. Acesta din urmă era condus de un „căpitan al
poporului” şi de un consiliu restrâns. Mai exista şi o adunare a poporului, convocată tot mai rar de către Signorie.
 Cu timpul, funcţia de podestat va avea un caracter ereditar, transformându-se în unele oraşe în seniorie individuală municipală. Astfel, la
Milano, aceasta era deţinută de familiile Della Torre şi Visconti (secolele XIII-XV). După 1450, republica milaneză a fost condusă de către
condotierul Francesco Sforza; la Verona (secolele XIII-XIV) – de senioria familiei Della Scala; în Ferrara şi Modena – de familia D’Este; în
Padova – senioria familiei Carara; în Florenţa – Cosimo de Medici, fiul său Pietro şi apoi nepotul acestuia Lorenzo Magnificul (secolul XV); a
urmat fiul acestuia, răsturnat de populaţia florentină în anul 1494.
 Incursiune istorică şi repere ale ideii europene
Dintre statele italiene, cele mai întinse şi puternice, între secolele XIV-
XV, amintim: republicile Veneţiei şi Florenţei, ducatul Milanului, statul
papal şi Regatul Neapole. Ducii Milanului, Gian-Galeazzo şi Filipo-
Maria Visconti au încercat să-şi asigure supremaţia în nordul şi centrul
Italiei, lovindu-se însă de rezistenţa celorlalte oraşe, în Frunte cu Veneţia
şi Florenţa. Regele Neapolelui (Ladislau) a încercat şi el să domine
celelalte state italiene, însă cu acelaşi rezultat, eşecul. Sub medierea
papei, între anii 1454-1455, Milano, Florenţa, Veneţia, Neapole, alături
de alte state mai mici, au format Liga de la Lodi – compromis realizat în
scopul menţinerii echilibrului politic în peninsula italică.