Obiectul teologiei dogmatice şi simbolice.

Dogma şi teologumena
După forma lor, dogmele creştine sunt punctele planului de mântuire şi îndumnezeire
ce sunt cuprinde şi realizate în revelaţia dumnezeiască supranaturală, ce a culminat cu
Mântuitorul Hristos şi au fost păstrate, propovăduite, aplicate şi explicate de Biserică.
Ele reprezintă adevărul de credinţă necesar mântuirii omului

Caracteristicile esenţiale ale dogmei sunt: 1) dogma este un adevăr descoperit, revelat;
2) este un adevăr formulat de Biserică.
Trebuie precizat că sensul dogmelor din revelaţia supranaturală are o claritate mult mai
mare ca cel al dogmelor bazate pe revelaţia naturală, deoarece face pe Dumnezeu mai
evident ca persoană.

Persoana divină, deşi are în revelaţia supranaturală o prezenţă mai accentuată nu se

descoperă omului fără credinţă. Credinţa este întemeiată pe revelaţie, dar revelaţia nu
se poate săvârşi fără credinţă.

Credinţa este astfel, o aşteptare a revelaţiei, o dispoziţie de primire, dar ea nu produce

revelaţia (ea vine de la Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu).

În Fapt. 16,4 – găsim sensul clasic, însuşit de teologia ortodoxă de adevăr revelat,
formulat de un sinod: “Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile
rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim.”
• Cu privire la formularea ei de Biserică, trebuie arătat că Biserica a avut în tot timpul
apostolilor conştiinţa prezenţei nevăzute şi eficiente a lui Hristos în mijlocul ei, şi
această conştiinţă o are până astăzi.

• Este o sensibilitate întreţinută în Biserică de lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt e

Cel care menţine în Biserică evidenţierea prezenţei lucrătoare a lui Hristos.Totodată,
El este Cel ce ne introduce în adâncimile lui Hristos, dar nu ne duce mai departe. (Sf.
Chiril al Ierusalimului)

• Cu privire la aest aspect învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii e clară: după
Hristos, după apostoli, ce au propovăduit Evanghelia lui Hristos nu mai poate fi
aşteptată nici o completare a adevărului de credinţă revelat.
• Mântuitorul Însuşi se consideră ca împlinire a Vechiului Testament (Mat. 5,17 – “n-am
venit să stric, ci să împlinesc”) şi ca Învăţător al omenirii (Mat. 23,10 – “Învăţătorul
vostru este unul: Hristos”).
•
Sfinţii Părinţi au combătut pretenţiile ereticilor, ce credeau că posedă tainele
învăţăturii sau ale unei noi revelaţii a Duhului Sfânt.

• Sf. Irineu de Lyon şi Tertulian au accentuat faţă de gnostici că învăţătura apostolilor

păstrată întreagă, nefalsificată în Biserică prin neîntrerupta succesiune a episcopilor,
a însemnat păstrarea adevărului deplin al revelaţiei.
• Părinţii accentuează necesitatea pătrunderii adevărurilor revelaţiei şi a înţelegerii
învăţăturii acestei revelaţii mai depline. În acest sens se exprimă Vicenţiu de Lerin (+ 450):
”Cineva ar putea să spună însă: nu-i este dat Bisericii creştine nici un progres al religiei.
În mod hotărât, trebuie să fie unul şi în mod precis unul încă mare” (Commonitorium,
cap. 23).

• Teologumenele sunt unele învăţături creştine ce-şi află temelia în revelaţia

dumnezeiască, dar care nu au consensul unanim al Bisericii, deşi sunt într-o largă
circulaţie.
•
Părerea teologică este învăţătura de credinţă având o justificare insuficientă
pe temeiul revelaţiei sau e lipsită de astfel de justificări.
 Dogma ca adevăr universal sau învăţătură a Bisericii.
• Dogma arată rolul decisiv al Bisericii în opera de formulare a adevărurilor revelate ca
adevăruri care sunt date pentru mintea noastră.

• În Ortodoxie, Biserica nu poate greşi deoarece pe de o parte e călăuzită de Sfântul Duh, iar
pe de altă parte, datorită calităţii de trup al lui Hristos ce păzeşte adevărul moştenit prin
trăire şi reprezentat în Sinoade de episcopi.

Notele caracteristice ale dogmei

• 1. Adevăr revelat – e dat de caracterul supranatural al ei şi are un cuprins obiectiv, revelat
omului.
•
2. Adevăr formulat, apărat şi păstrat de Biserică – prin aceasta se deosebeşte dogma de
toate interpretările arbitrare date textelor scripturistice şi arată că Biserica are putere
creatoare de viaţă duhovnicească, datorită faptului că Duhul Sfânt o asistă şi o însufleţeşte.
• 3. Adevăr teoretic. Această notă o deosebeşte de învăţăturile moral-creştine şi de canoane
• 4. Adevăr neschimbabil, dat o dată pentru totdeauna- nu are caracter static !
•
5. Adevăr ce duce la mântuire
 Cunoașterea Dogmatică
• Dogma  este o cunoaştere deosebită, deoarece are caracter antinomic.
• Ea formulează adevărul revelat cu ajutorul raţiunii transformate prin lucrarea harului dar adevărul
ei este supraraţional.

• Cunoaşterea dogmatică cuprinde raţiunea, dar o raţiune încălzită de iubire.

• În plus, dogma are un caracter antinomic, ce depăşeşte limitele fireşti ale minţii. Ea implică în plus
procesul unei chenoze directe, ce se coboară la nivelul cunoaşterii umane pentru a înălţa pe om la
cele dumnezeieşti.
•
Raţiunea nu surprinde decât aspecte ale realităţii. Numai revelaţia divină care are izvorul în
acţiunea absolută a lui Dumnezeu poate cuprinde întreaga creaţie în complexitatea ei; faţă de
raţiune care are caracter parţial, cunoaşterea divină are caracter total (Sf. Ap. Pavel)

• Rolul cunoaşterii dogmatice este să-l facă pe credincios să pătrundă în lumea luminii absolute.

• Privitor la aceasta Evagrie Ponticul a arătat: “dacă eşti teolog roagă-te cu adevărat şi dacă te rogi cu
adevărat eşti teolog”.
• Sfântul Ioan Gură de Aur: “întâi este rugăciunea, apoi cuvântul” (De teologhisire).
• Aşa au spus şi apostolii: “Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fapt. 6,4)
• Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: “Este cu putinţă să te rogi şi acasă, dar e cu neputinţă
să te rogi ca în Biserică, nu vei fi ascultat când Îl chemi pe Dumnezeu singur, aşa cum vei fi ascultat
când Îl chemi cu fraţii tăi, căci aici e unitatea în cuget şi în cuvinte şi legătura iubirii şi rugăciunea
sfinţilor” (Despre natura lui Dumnezeu cel necuprins).

• În rugăciunile Bisericii se descoperă duhul ei unitar, orizontal şi ţinta ei de desăvârşire în Hristos.

Aici teologul poate trăi şi se poate purifica de patimi într-un grad mult mai înalt, văzut de Sfinţii
Părinţi ca o condiţie a apropierii de Dumnezeu şi a vorbirii cu El şi despre El.
•
Sfântul Grigore de Nazianz: “Vrei să devii teolog şi vrednic de Dumnezeu? Urcă prin vieţuire,
dobândeşte curăţia prin curăţire, păzeşte poruncile, întâi curăţeşte-te pe tine, apoi apropie-te de Cel
curat” (Cuvântarea 20).

• Sfântul Grigore de Nyssa “Teologia este un munte înalt şi greu de urcat, de-abia se
poate ajunge la poalele lui şi aceasta o poate face doar cel puternic”. 
 Rolul Sfântului Duh și al Bisericii în cunoașterea dogmatică
• Cunoaşterea lui Dumnezeu se poate face pe cale naturală, prin intermediul
naturii.

• Din contemplarea firii înconjurătoare, omul se poate ridica la Creator, trăgând

de aici unele concluzii privitoare la atributele lui Dumnezeu : Ps. 18,1:
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.”

Sfântul Apostol Pavel în Rom. 1,20: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”.
•
Numai prin revelaţia supranaturală omul este condus pe drumul prin care e
ferit să-L confunde pe Creator cu natura şi care i-a arătat lumii că vine de la
Dumnezeu şi că trebuie să se întoarcă tot la El.

• Dumnezeu a descoperit omului prin revelaţia supranaturală cele necesare măntuirii lui,
cele referitoare la Dumnezeu, creaţie şi om.

• Pentru înţelegerea acestor adevăruri, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci prin operaţia
de răscumpărare a Mântuitorului, a trimis pe Duhul Sfânt la Cincizecime.
• Inspiraţia este actul prin care Dumnezeu îl face pe om capabil să primească şi să
transmită revelaţia divină semenilor lui.

• Lucrarea Sfântului Duh şi prezenţa Lui, are rol de a ajuta Biserica să pătrundă în
cunoaşterea duhovnicească a adevărului revelat.

• Omul are astfel posibilitatea ca în această comuniune să devină el însuşi un adevăr

(Fericitul Augustin). Numai în iubire se câştigă o intensitate care creşte şi împărtăşeşte
adevărul, de aceea învăţătura ortodoxă a subliniat că adevărul nu e încredinţat unei
persoane, ci Bisericii.

• A. Homiakov a pus în evidenţă în mod deosebit rolul sobornicesc al Bisericii în apărarea

adevărului revelat. Prin iubirea reciprocă se valorifică în comunitate adevărul. Prin
iubire, creaţia devine intrinsecă, iar noi pătrundem în taina Bisericii, care e trupul lui
Hristos făcut viu prin Sfântul Duh.

.
 Analogia și simbolul
• Analogia are ca punct de plecare ideea că universul e creaţia lui Dumnezeu.

• Metoda ce permite omului să plece de la creaţie către Dumnezeu pe calea asemănării se numeşte
analogie.

Există 3 feluri de analogii:

1. Analogia care pleacă de la creaţie în ansamblul ei sau în parte pe baza faptului că universul poartă
numele lui Dumnezeu: rânduiala, ordinea, armonia;

2. Analogia care privește omul şi îngerii. Îngerii şi oamenii sunt fiinţe create în analogie cu Fiinţa
superioară. La îngeri, această analogie se reflectă într-un mod mai desăvârşit.

Sfinţii Părinţi n-au luat ca punct de plecare funcţiile umane, ci familia, arătând că Sfânta Treime are
implicaţii atât comunitare cât şi individuale, aşa cum membrii unei familii au implicaţii comunitare şi
sociale.

• Teofil de Antiohia spune în lucrarea Către Autolic: “Dumnezeu a pus totul în existenţă din nimic
pentru ca din lucrarea Sa să fie cunoscută şi înţeleasă mărimea Sa. Precum sufletul în om nu este
văzut, pentru că este nevăzut pentru om, însă este recunoscut prin mişcarea timpului, tot aşa
Dumnezeu nu este văzut de ochii omeneşti, însă prin lucrarea Sa este privit şi recunoscut”.
• 3. Asemănarea omului cu Dumnezeu. Are ca punct de plecare omul desăvârşit. În această privinţă,
învăţătura ortodoxă arată desăvârşirea ca rezultat al unei energii izvorâte din Dumnezeu.

Au existat două direcţii în materie de analogie

• Una antropomorfistă ce a înţeles să vorbească despre Dumnezeu şi om în acelaşi fel. Este o cale
univocă ce a creat un antropomorfism încrucişat.
• Agnosticismul afirmă necunoaşterea lui Dumnezeu şi păstrarea tăcerii.

• Din punct de vedere ortodox calea analogiei dă posibilitatea evitării atât a antropomorfismului, cât
şi a agnosticismului, arătând că orice formă discursivă a unui conţinut transcendent trebuie
dezbrăcată cât mai mult de zgura sensibilului pentru a-i reda o dimensiune reală.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Cunoştinţa relativă cuprinsă în rătionament mişcă dorinţa
spre cunoştinţa trăită prin participare şi experienţă”.

• SIMBOLUL
Simbolul este un semn material care învăluie şi dezvăluie o prezenţă spirituală. În el se deosebesc
două părţi: una vizibilă şi alta invizibilă. Privitor la simbol sunt ridicate două probleme:
• 1. Limitele cunoaşterii simbolice

• N. Berdiaev: “tot ceea ce vedem nu este decât reflectarea şi umbra a ceea ce este
invizibil pentru ochii noştri”.
• Pentru Berdiaev cunoaşterea simbolică este cunoaştere apofatică. Berdiaev înţelege
simbolul ca punct de întretâiere a divinului cu umanul.

• Cunoaşterea simbolică este calea prin care ni se descoperă tainele dumnezeieşti, iar
raţiunea nu face decât să constate antinomiile.

• Există o strânsă legătură între analogie şi simbol. Faţă de simbol ce arată prezenţa
divinului în uman, analogia arată modul existenţei lor.

1. Legătura dintre simbol şi lucrul simbolizat- 2 orientări:

• nominaliştii - arată că în cazul tainelor, elementele aduse nu diferă prin nimic înainte şi
după prefacere. 
• realiştii – accentuează rolul de descoperire a simbolului.

Simbolul se găseşte în Vechiul şi Noul Testament.

• Vechiul Testament - În cartea lui Iezechiel 2,8-9 se arată că lui Iezechiel i se dă o carte,
strânsă sul, ca să o mănânce. Cartea simbolizează profeţia descoperirii omului de
Dumnezeu şi constituie un simbol al Fiului Om (Daniel 10,16).
• Noul Testament -În Noul Testament, simbolurile sunt mult mai desăvârşite:
• trimiterea Duhului Sfânt sub formă de porumbel
• revărsarea la Cincizecime a Duhului Sfânt sub chipul limbilor de foc.
• În simbol nu se identifică niciodată simbolul cu cel ce este identificat aşa cum face magia.

• Sfântul Maxim Mărturisitorul: “acum însă ne servim pe cât ne este îngăduit de simbolul potrivirii
lucrărilor divine şi de la acestea păşim mai departe după puterile noastre ca să primim adevărul ca
simplu şi unitar perceput după ce toată concepţia noastră despre cele divine a rămas mult  în urmă,
făcând să înceteze puterile noastre intelectuale, noi ajungem pe cât ne este îngăduit, la raza cea
mai presus de fiinţă”.
 Căile de transmitere a revelției divine
Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a fiinţei şi a planurilor Sale.
Sfânta Scriptură este expresia scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu care s-a împlinit în Iisus
Hristos.

În cuvântul Sfintei Scripturi simţim că Hristos continuă să lucreze în noi prin Duhul Sfânt, aşa
cum aflăm: “iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,20).

• Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al celui ce se descoperă, cât şi din
punctul de vedere al celui ce o primeşte. Unul se descoperă din iubirea faţă de
oameni, iar altul este creat ca să primească această Revelaţie.
• Ea se poate da pe 3 căi:
• - naturală;
• - pe calea credinţei;
• - prin descoperirea slavei lui Dumnezeu.

• În modelul de revelaţie a lui Iisus Hristos în Sfânta Scriptură este descrisă nu numai acţiunea lui
Dumnezeu de Revelare şi de coborâre a Lui pe pământ spre noi, ci şi începutul ridicării noastre spre
El până la starea de îndumnezeire, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 2,6:
“împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri”.

• Ioan 8,47: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi,
pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu.”
• Pe lângă cărţile canonice ale Vechiului Testament şi Noului Testament au apărut şi unele cărţi
apocrife. O altă categorie este cea a cărţilor Vechiului Testament anaghinoscomena (bune de citit).

• Biserica Apuseană la sinodul de la Hipona (393) şi Cartagina (397), plecând de la

autoritatea Fericitului Augustin, a primit în canon şi cărţile apocrife şi
anaghinoscomena.
• Biserica Răsăriteană şi-a precizat poziţia ei la sinodul de la Laodiceea prin canoanele
59 şi 60 şi a primit în canon numai cărţile canonice. Pe cele bune de citit le consideră
ca având o autoritate relativă.

• Din punctul de vedere ortodox există o relaţie reciprocă între Sfânta Scriptură şi Biserică. Sfânta
Scriptură există şi este aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura.
• Scriptura a fost scrisă în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre caracterul ei autentic şi originea ei
apostolică. Scriptura ia naştere în sinodul Bisericii ca fixarea în scris a unei părţi a tradiţiei
aportolice, ce a apărut odată cu Biserica, ca aplicare practică a Revelaţiei.

• Sfânta Scriptură însă nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică

• Biserica este cea care dă garanţie pentru ea şi o ocroteşte, doar în acelaşi timp se hrăneşte şi din ea.
• Biserica are faţă de Sfânta Scriptură o întâietate în timp şi o întâietate de funcţie, însă în acelaşi
timp Biserica trebuie mereu cercatetă şi intepretată, în lumina Sfintei Scripturi, ca să se înlăture
zgura timpului şi să rămână conformă cu Evanghelia.

• Criteriul de interpretare a Sfintei Scripturi nu este însă o persoană singulară, ci întreaga Biserică în
totalitatea ei, pentru că Biserica este opera Revelaţiei sau lucrarea Duhului Sfânt şi ea se mişcă în
interiorul acestei Revelaţii, fiind unită organic cu ea.

Sfântul Irineu spune: “unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt şi acolo este şi adevărul”
Biserica este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3,15)
Tetulian spune: Sfânta Scriptură este bunul Bisericii, iar ereticii nu au dreptul să o folosească.
 Sfânta Tradiție
• Prin cuvântul “tradiţie” se înţelege acţiunea de transmitere, de predare din gură în gură a
învăţăturii de credinţă.

• Sfânta Tradiţie este în acelaşi sens dialogul Bisericii cu Hristos. În acest dialog conţinutul
Scripturii primit prin credinţă de la Sfinţii Apostoli trebuie păzit şi înţeles în formele lui
nealterate.

•  Ea păstrează caracterul autentic al Scripturii, prin faptul că menţionează explicarea

adevărată a ei în dimensiunea apostolică.

• Pentru înţelegerea epistolelor sale, Sfântul Apostol Pavel trimite la predicile lui orale ce au
rămas în comunităţi, în tradiţie şi prin tradiţie :
• I Cor. 11, 2: “Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi
le-am dat”,
• II Tes. 2, 15: “Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin
cuvânt, fie prin episola noastră”

Biserica stăruia de la început în învăţăturile apostolilor şi nu numai că relata fapte, dar le şi

explica în comun (Fapte 2,42: “Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea
pâinii şi în rugăciuni”).
• Tradiţia are două înţelesuri:
-1. totalitatea modalităţilor de trăire a lui Hristos în formă dinamică în viaţa Bisericii;
-2. transmiterea acestor modalităţi din generaţie în generaţie.

Tradiţia este astfel viaţa Duhului Sfânt în Biserică. Numai prin ea, Sfânta Scriptură devine mereu vie şi
actuală. În acest sens, ea completează Scriptura. Fără Tradiţie nu se poate pătrunde în întregime
conţinutul Scripturii.

Sfântul Vasile cel Mare a accentuat că fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în toate
tainele şi Liturghie, Sfânta Scriptură se usucă , se desfigurează (Despre Duhul Sfânt, cap.
25), dar transmiterea prin tradiţie a lui Hristos, dă posibilitatea unei adânciri continue a
Sfintei Scripturi, prin Taine, prin viaţa cultică şi spirituală a creştinilor, pentru că este o
adâncire a comuniunii în viaţa în Hristos.

• Tradiţia are astfel rolul de a pune generaţiile succesive ale poporului în legătură cu Hristos, prin
faptul că este atât invocarea Duhului Sfânt, cât şi primirea Lui.
• Cât timp ţine Tradiţia?
• Termenul de la care începe tradiţia poate fi fixat înainte de era creştină, dacă este cuprinsă în ea şi
Sfânta Scriptură şi urcă până la tradiţia premozaică. În sens strict termenul de plecare al Tradiţiei
trebuie fixat în momentul naşterii tradiţiei creştine.
•
Trebuie arătat că nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale primite de la sfinţii apostoli sunt
păstrate în Sfânta Tradiţie, ce descoperă înţelesul şi însemnătatea lor adevărate şi necesare pentru
Biserică.
• Origen arată necesitatea şi responsabilitatea de a înţelege adevărata tradiţie: “Nu trebuie să
rămânem în necunoaştere, ci trebuie să fim atenţi şi să nu primi toate apocrifele care circulă din
mână în mână sub numele sfinţilor”, dar nu trebuie să înlăturăm fără discernământ tot ceea ce ar
putea folositor pentru lămurirea scripturilor noastre”.

• Unii teologi ca Ţancov, Balanos şi Bulgakov au avut tendinţa să subordoneze Sfânta Tradiţie
Scripturii. Au adus ca argument faptul că dogma de credinţă se poate stabili pe temeiul Sfintei
Scripturi, dar nu există dogme care să se stabilească numai pe temeiul Tradiţiei.
• Greşeala acestui punct de vedere constă în faptul că a introdus un raport de subordonare a
Scripturii faţă de Tradiţie şi invers.
• În realitate, ele sunt de o importanţă egală.

• Vladimir Lossky spune: “Tradiţia are un caracter pnevmatologic; ea este viaţa Bisericii în Duhul
Sfânt. Această viaţă a Bisericii constituie făgaşul de păstrare şi exprimare a Tradiţiei după cum râul
sapă şi determină albia sa”

• Numai privind această realitate putem să înţelegem raportul între Revelaţia permanentă încheiată
în Hristos şi noutatea ei continuă manifestată prin Tradiţie, a cărei bază este dată de Sfinţii
Apostoli. În concluzie Duhul Sfânt este în lucrare şi face actuală revelaţia.
• În Sfânta Tradiţie se pot deosebi două aspecte – unul statornic, în care Biserica
recunoaşte fondul tradiţiei apostolice luate de la ea şi altul dinamic, în care prelucrează
şi dezvoltă, potrivit trebuinţelor ei, aspectul statornic.

• Aspectul statornic al Tradiţiei este consemnat în 8 izvoare

• Fericitul Augustin a spus despre Tradiţia dinamică: “Ieri înţelegeai puţin, astăzi înţelegi mai mult,
mâine cu mult mai mult. Creşte în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururea desăvârşit”.

• Din puct de vedere ortodox, orice adevăr de credinţă trebuie astfel întemeiat pe Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie.
• Deosebirea dintre Tradiţia cu caracter permanent şi cea dinamică constă în faptul că ultima nu are
rolul să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea Revelaţiei, dată pentru
totdeauna.
 Revelația naturală și supranaturală
• Biserica Ortodoxă nu a făcut niciodată o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală, ci
a accentuat că Revelaţia naturală e cunoscută deplin numai în lumina revelaţiei supranaturale.

• Revelaţia supranaturală stabileşte mai precis direcţia mişcării lui Dumnezeu în lume prin Revelaţia
naturală.

• Conţinutul Revelaţiei naturale este cosmosul (lumea) şi omul, însă atât unul, cât şi celălalt sunt
creaţi de Dumnezeu şi sunt păstraţi în existenţă prin acte cu caracter supranatural.
• Pe de altă parte, există o legătură între om şi lume. Lumea este necesară omului pentru a se arăta
ca şi chip al lui Dumnezeu. Ea este făcută astfel spre a fi umanizată.

• În structura omului există în acelaşti timp aspiraţia lui după absolut, pe care nu şi-o poate potoli
decât în legătură cu persoana dumnezeiască care este infinită. Prin aceasta se arată totodată că
omul este o persoană ce are nevoie de relaţie şi comuniune, de deschidere către realitatea lumii

• Totodată este subliniată şi realitatea că în om se împlineşte scopul lumii. Pentru a împlini acest
scop, omul se serveşte de lucrurile din lume, dar scopul lui este dincolo de această lume terestră.
Dacă scopul lui s-ar limita la această lume, viaţa n-ar mai avea sens pentru om.
• Fiinţa umană nu se poate împlini ca persoană decât în relaţie cu o fiinţă personală supremă, care îi
păstrează şi ei caracterul personal şi răspunsul aspiraţiilor lui.

• Lumea este, după expresia Pr. Prof. Stăniloae, mijlocul unui dialog între Dumnezeu şi om, datorită
faptului că ea are o structură raţională şi omul are capacitatea de a înţelege această structură
raţională.

• Teologii moderni văd în faptul că lumea este produsă de un Creator şi este condusă pentru
împlinirea ei spre El, posibilitatea numirii dogmelor naturale, care au izvorul în Revelaţia naturală şi
prin care Dumnezeu se face cunoscut omului încă de la creaţie.

• Dar credinţa care îşi are izvorul în descoperirea lui Dumnezeu prin natură, poate fi supusă îndoielii.
Aceasta datorită faptului că suntem tentaţi uneori de a lua drept singură realitate dată şi ordinea
fenomenelor cunoaşterii prin simţuri.

• Pentru a împlini această credinţă vine în ajutor revelaţia supranaturală. Prin aceasta, Dumnezeu
intră din proprie iniţiativă în comuniune cu omul.

•  De aceea, revelaţia supranaturală confirmă şi reface credinţa naturală şi chiar natura. Ea
restabileşte astfel pe om şi lume.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că pentru sfinţi, adică pentru cei ce s-au ridicat la vederea lui
Dumnezeu, Revelaţia naturală are aeeaşi valoare ca şi Revelaţia supranaturală. Amândouă sunt un
întreg care, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, duc spre harul vieţii viitoare.

• În istoria poporului Israel se observă că revelaţia supranaturală a însoţit de la început revelaţia

naturală.
• Mama fraţilor Macabei spune unuia dintre ei: “Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi
văzând toate ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe
neamul omenesc aşijderea l-a făcut.” (II Mac. 7, 28)

Această realitate e arătată şi la Sfântul Apostol Pavel ce afirmă atât posibilitatea Revelaţiei naturale
obiective a lui Dumnezeu în inima omului, cât şi în natură.

• Rom 2, 14-15: “Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt
loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără”.

Dumnezeu vorbeşte omului atât prin lume, cât şi prin conştiinţa lui, şi chiar prin diferite necazuri sau
bucurii pe care le aduce omului, aşa cum arată Pr. Prof. D. Stăniloae: “Pe Dumnezeu Îl cunoaşte fiecare
credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale,
uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat în mod pedagogic de ele. Acest din urmă mod de
conducere îl numeşte sfântul Maxim conducere prin judecată”
• Istoria mântuirii nu este făcută numai din acte supranaturale, ci şi din răspunsurile omului la ele.
Aceste răspunsuri sunt însă slăbite uneori mult de păcat, de aceea revelaţia supranaturală susţine
înaintarea noastră spre o ţintă. Chiar revelaţia naturală primeşte un dinamism profetic prin ajutorul
revelaţiei supranaturale.

• În istoria poporului Israel s-a făcut resimţită prezenţa cuvântului din Revelaţie şi în acelaşi timp
evenimentul pe care-l exprimă.
• Dabar (= cuvânt, ebr.) înseamnă atât cuvânt pronunţat sau scris, cât şi evenimentul din natură.

• Cuvintele sunt astfel nu numai pronunţate, ci şi făcute.

• Istoria lui Solomon e prezentată ca cuvintele lui Solomon. Evreul nu făcea distincţie între cuvânt şi
cel care-l pronunţa. Puterea cuvântului este aceea a persoanei care-l pronunţă

Nu se poate concepe un cuvânt al lui Dumnezeu care nu ar putea fi realizat. El exprimă puterea lui
Dumnezeu (Ps. 148, 5, Ps. 32, 9: “El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”).
• Ei au arătat că profetul e un om al lui Dumnezeu şi cuvintele sale au în mod real putere.
• Cuvintele lui Dumnezeu sunt astfel întruparea voinţei de mântuire a Lui, adică ele coincid cu
evenimentele naturale pe care Dumnezeu le conduce în ajutorul poporului Său.
• Natura este astfel însufleţită de cuvântul lui Dumnezeu.
• Între om şi Dumnezeu există o relaţie personală, iar pe de altă parte arată că creaţia nu este numai
opera unui Dumnezeu creator, că ea nu trebuie interpretată numai dintr-o perspectivă teistă, ci şi că
lumea este creată în perspectiva întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul.
• Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuşi care-l cheamă pe om în relaţie cu El.

• În Noul Testament ca şi în Vechiul Testament este revelaţia lui Dumnezeu și acțiunea Lui mântuitoare
ca o comunicare a Sa cu privire la viața lumii. Accentul cade pe minuni (în special pe moartea lui
Hristos pe cruce şi Învierea Lui).

• Ce este Dumnezeu în Vechiul Testament şi ce face El este cunoscut acum prin fiinţa, viaţa şi
activitatea lui Hristos.

• Prin cuvintele Sale Hristos este printre noi Revelaţia lui Dumnezeu. El este deci Cuvântul lui
Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Fiul lui Dumnezeu care ne vorbeşte personal, un om asemenea nouă,
care comunică cu noi ca persoană şi aici El este întâlnit personal ca Fiul lui Dumnezeu. De aceea orice
faptă umană a lui Hristos este mai mult decât o fiinţă finită pentru istoria mântuirii. 

• Datorită faptului că umanitatea lui Hristos este mijlocul de descoperire al lui Dumnezeu, se arată prin
aceasta că cuvântul uman face parte în mod constitutiv din această Revelaţie.
• El este o chemare la credinţă fără ca prin aceasta să atingă libertatea noastră.

• Chemarea la credinţă primeşte o semnificaţie mai profundă când este vorba de cuvintele lui Hristos.

• Hristos este nu numai Cel care descoperă pe Dumnezeu, ci şi Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu.
Cine Îl vede pe El Îl vede pe Tatăl.

• Hristos merge în cuvintele Sale până acolo că face cunoscută realitatea: “Nimeni nu cunoaşte pe
Tatăl decât Fiul, nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl” (Mt. 11, 27).

• Legea Noului Testament reprezintă această realitate care-i păstrează pe oameni într-o viaţă
dinamică şi care îi cheamă să se întoarcă la împărăţia lui Dumnezeu.
• Sfântul Apostol Pavel accentuează faptul că pe ochii credincioşilor Vechiului Testament există un
voal care micşorează ceea ce ei ar putea să recunoască ca Revelaţie a lui Dumnezeu.
• II Cor. 3,15: → “Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor”.
• vers. 14: → voalul se desfiinţează prin Hristos.
• II Cor. 3 → face comparaţie cu Moise care a văzut faţa lui Dumnezeu şi strălucea.
• Ca cel care descoperă pe Dumnezeu, Hristos arată acum că hotărăşte pentru creştini orientarea lor
către El.
• Numai pe această cale omul dobândeşte mântuirea care este şi o lucrare a Duhului Sfânt.
• Atât în Evanghelia lui Ioan cât şi în scrierile Sfântului Apostol Pavel, Hristos nu este
numai simplul centru al unei istorii, ci este centrul întregii creaţii.

• Sfântul Evanghelist Ioan arată că această revelaţie a lui Hristos conduce către El ca Cel care şi prin
care s-au făcut toate: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut ”(Ioan
1,3).
•
Când Sfântul Apostol Pavel numeşte cuvântul lui Dumnezeu “cuvântul meu” arată că ceea ce spune
el este chiar cuvântul lui Hristos în Apostoli (I Cor. 2, 4: “cuvântul meu şi propovăduirea mea nu
stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii”).
El vorbeşte în acest sens de “cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi” (I Tes. 2, 13 – “După
cum Dumnezeu l-a spus prin noi”).
•
Propovăduirea cuvântului este o diaconie, o slujire şi o misiune
 Cunoașterea lui Dumnezeu
• Căile cunoaşterii lui Dumnezeu sunt:
• - revelaţia naturală
• - revelaţia supranaturală

• Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu este pe de o parte cognoscibilă, pe de altă parte incognoscibilă.
• Este cognoscibil prin lucrările Lui, incognoscibil după fiinţa Lui.

• Prin aceasta se împacă expresia aparent contradictorie care arată pe de o parte că pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut: “Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni
dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16) cu cea care afirmă că Dumnezeu a fost şi este văzut:
“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui” (Ioan 1, 14).

• Pe baza acestor locuri Sfinţii Părinţi dau lui Dumnezeu o mulţime de numiri :
• 1. Cel cu multe nume;  2. Cel fără de nume).
• prima numire se referă la lucrările Lui
• a doua se referă la fiinţa Lui.

• Se accentuează apofatismul – (cunoaşterea lui Dumnezeu are loc prin puterea Duhului, fiind o cunoaştere
experimentală ce implică conştiinţa că Dumnezeu este incognoscibil, de aceea ea se exprimă în termeni
antinomici).
• Învăţăturile eretice cu care s-au confruntat Părinţii Bisericii şi de care era învinuit chiar Origen îşi
aveau rădăcina într-o anumită lipsă de sensibilitate faţă de neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu.

• El a avut o atitudine care nu era în mod fundamental apofatică şi aceasta a făcut din le mai mult un
filosof religios, decât un teolog

• Biserica a luptat împotriva origenismului şi a altor învăţături ce atentează la caracterul

incognoscibil al lui Dumnezeu, înlocuind experienţa adâncă a unirii cu El, prin concepte filosofice.
• Sfinţii Părinţi consideră ineficientă o astfel de cunoaştere intelectuală a lui Dumnezeu.

Vorbind în numele lui Moise care s-a urcat pe Sinai şi care s-a făcut simbol al celor care se ridică prin
cunoaşterea lui Dumnezeu la experienţa prezenţei Lui, Sfântul Grigore de Nazianz îmbină cunoaşterea
apofatică cu cea catafatică: “Am ieşit ca unul ce voi percepe pe Dumnezeu şi aşa m-am urcat pe munte şi
am pătruns în norul care m-a despărţit de materie şi de cele materiale. Dar privind, de-abia am văzut
spatele lui Dumnezeu şi acesta acoperit de piatră, adică de Cuvântul întrupat. Aceasta înseamnă spatele
lui Dumnezeu, adică asemenea Lui de după El, ca nişte umbre şi chipuri ale soarelui în apă”.

• În acest mod de cunoaştere – apofatică – prezenţa lui Dumnezeu este făcută într-un mod mai
accentuat ca persoană şi ea nu depinde de o judecată raţională ci dimpotrivă, e sesizată într-o stare
de sensibilitate spirituală, legată de o curăţire a omului de pasiunile trupeşti.
• În acest sens, Sfântul Grigore de Nazians în Cuvântarea 38 spune: “Mie mi se pare că prin ceea ce
este sesizat mă atrage spre El, iar prin ceea ce este nesesizat îmi stoarce admiraţia, iar admirat
fiind, este dorit din nou, iar dorit fiind, ne curăţeşte, iar curăţindu-se, ne dă chip dumnezeiesc”.

• Cunoaşterea apofatică creştină implică, aşadar, atât o coborâre a lui Dumnezeu la capacitatea
noastră de înţelegere, cât şi transcendenţa Lui. Coborârea se face prin energii, iar transcendenţa e
asigurată prin caracterul de persoană.

• Experienţa nouă a unei persoane cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu este o străbatere a
Duhului din Biserică în viaţa ei.
• Experienţa vieţii în Biserică îl ajută pe om în cunoaşterea lui Dumenzeu prin noţiuni, ferindu-l astfel
de moartea spirituală.

Sfântul Grigore Palama a dat o precizare ultimă Tradiţiei patristice care se referă la cunoaşterea lui
Dumnezeu. El nu contestă faptul că mintea naturală poate cunoaşte pe Dumnezeu, dar precizează
că filosofii s-au abătut de la uzul ei normal.
• “Vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi se numeşte lege naturală, de aceea, şi înainte de
patriarhi şi prooroci şi de legea scrisă, ea a chemat şi a întors neamul omenesc la Dumnezeu”.

“De fapt, credinţa noastră este o vedere mai presus de minte, iar posesiunea celor crezute este o vedere
mai presus de această vedere”. -Sfântul GRIGORIE-
• Faţă de afirmaţia lui Varlaam, care spunea că cea mai înaltă cunoaştere a lui Dumenzeu este cea
prin negare raţională, Sfântul Grigore Palama spunea: “altceva este, scumpule, vederea, şi altceva
teologia, întrucât nu este acelaşi lucru a grăi ceva despre Dumnezeu şi a dobândi şi a vedea pe
Dumnezeu”.

• Tradiţia patristică poate fi rezumată în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu la următoarele
puncte:
• 1. Există posibilitatea naturală de cunoaştere raţională şi apofatică a lui Dumnezeu, dar ea este
foarte anevoioasă în afara revelaţiei supranaturale, a harului.
• 2. Cunoaşterea prin credinţă pe baza revelaţiei supranaturale este superioară cunoaşterii raţionale.
• 3. Cunoaşterea din credinţă se dezvoltă prin purificarea de patimi, prin participarea la lucrarea pe
care o comunică Dumnezeu.
 Ființa și lucrările necreate ale lui Dumnezeu
• Mântuirea are ca scop unirea omului cu Dumnezeu.

• Astfel, Mântuitorul făgăduieşte celor ce vor împlini poruncile Sale că se va sălăşlui cu Tatăl în ei (Ioan
14 ,23 – “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi
vom face locaş la el.”)

Dumnezeu nu Se împărtăşeşte nouă după fiinţa şi ipostasurile Sfintei Treimi.

• În ipostas unirea nu a avut loc decât o dată prin Fiul întrupat; Dumnezeu Se împărtăşeşte numai după
lucrările Sale.
• Nu se împărtăşeşte Dumnezeu după fiinţă, dar se împărtăşeşte celor vrednici prin har.

• După Sfântul Grigore Palama ele sunt relaţii ale fiinţei lui Dumnezeu cu creaţia. Tot el precizează,
însă, că existenţa lor nu depinde în mod necesar de existenţa creaţiei, deoarece Dumnezeu le are pe
unele din aceste energii în relaţie cu ideile externe ale lumii.

• Ca potenţă, energiile există deodată cu fiinţa divină, dar ca acte şi lucrări, aceste potenţe devin
realităţi prin voia lui Dumnezeu.

După Fiinţa Sa, Dumnezeu este arătat ca Cel fără nume, după lucrările Sale, însă, este Cel cu multe
nume.
• Energiile necreate înseamnă astfel posibilitatea lui Dumnezeu de a Se manifesta în
chipuri diferite, în actele Lui.
• Fără această posibilitate, Dumnezeu nu ar fi liber.

• Adversarii energiilor necreate confundau o abstracţie a minţii cu realitatea. În acest sens, Sfântul
Grigore Palama spune: “Fiinţa fără energie este o iluzie regretabilă”.
• În privinţa fiinţei lui Dumnezeu, el arată că ea nu poate fi aşa cum o gândim noi printr-un concept
raţional, ce reduce totul la o singură categorie – simplitatea.

• Unitatea lui Dumnezeu nu este o abstracţie filosofică, ci realitatea vie, trăită concret ca bogăţie
infinită şi nu exclude distincţia.
 Raportul dintre energiile divine și ipostasurile Sfintei Treimi
• Fiecare din energiile necreate, deşi sunt comune, sunt puse în lucrare de fiecare ipostas
altfel. În acest sens se exprimă Sfântul Grigore Palama: “fiecare ipostas divin, cu toate că
are o lucrare comună cu celelalte ipostasuri, o are totuşi în felul său propriu”.

• Sfinţii Părinţi arată că cele trei Persoane au astfel una şi aceeaşi lucrare, însă nu una asemănătoare, ci
proprie fiecăreia din ele. Lucrarea divină este astfel proprie atât celor trei ipostasuri cât şi fiecăreia
dintre ele în parte.

După învăţătura lui Dionisie Areopagitul, energiile divine descoperă nenumărate numiri ale lui Dumnezeu:
înţelepciunea, viaţa, puterea, dreptatea, dragostea, şi numele Dumnezeu.
• Pentru gândirea ortodoxă, energiile fac cunoscută arătarea în afară a Sfintei Treimi. Ele nu pot fi
introduse înăuntrul fiinţei dumnezeieşti, aşa cum a încercat Sergiu Bulgakov, care a voit să vadă în
energia înţelepciunii, Sofia, pe care o identifică cu fiinţa dumnezeiască, principiul însuşi al dumnezeirii.

• Sfinţii Părinţi arată că Dumnezeu nu este determinat de atributele Sale.

• Când spunem că Dumnezeu este înţelepciune, viaţă, adevăr, iubire, înţelegem energiile, adică ceea ce
vine după Fiinţă.
• Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu desemnează pe cel care lucrează, iar dumnezeirea
în înţeles de energie desemnează lucrarea Sa.
•
Orice energie provine de la Tatăl se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. Aceasta este exprimată şi de
Sfântul Chiril al Alexandriei când spune că lucrarea substanţei necreate este seva, deşi ea se
potriveşte, la drept vorbind, fiecărei Persoane.

• Teologia răsăriteană deosebeşte în Dumnezeu atât ipostasurile cât şi energiile, dar arată că energiile
sunt cu neputinţă de despărţit de cele 3 Persoane.
• Aceasta are o mare însemnătate pentru viaţa spirituală din următoarele puncte de vedere:
•
1. Învăţătura despre energii deosebite de natură reprezintă temelia caracterului real al oricărei trăiri
spirituale.
• Dumnezeu care este necuprins în natura Sa este prezent în energiile Sale ca într-o oglindă. Sfântul
Grigore Palama aseamănă acest fapt cu chipul nostru care se poate vedea în oglindă; el rămâne
totuşi nevăzut pentru noi înşine.
•
2. Această învăţătură despre natură şi energiile distincte şi în acelaşi timp nedespărţite de ea ne
ajută să înţelegem cum poate să existe treimea în Fiinţa Sa care nu poate să fie comunicată şi în
acelaşi timp care vine să locuiască printre noi, după făgăduinţa Mântuitorului Hristos (Ioan 14, 23:
“Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el.”
• Această învăţătură arată că există un mod după care Treimea rămâne în noi în chip real. Prin
energiile comune ale celor trei ipostasuri, prin har, Treimea rămâne în noi.
• 3. Deosebirea dintre Fiinţă şi energie, care stă la baza învăţăturii ortodoxe cu privire la har, ne
îngăduie să păstrăm sensul real al expresiei Sfântului Apostol Petru “părtaşi dumenzeieştii firi” (II
Petru 1, 4).

• Prin lucrarea energiilor divine omul rămâne creatură, însă devine Dumnezeu prin har. Energiile sunt
astfel un mod divin la care avem acces primind harul. Ele pătrund în toate lucrurile, dar sunt şi în
afară de ele. Razele dumnezeieşti pătrund astfel universul creat, fiind cauza existenţei lui (Ioan 1, 10:
“În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.”)

• Adversarii Sfântului Grigore Palama suferiseră o puternică influenţă tomistă, ca de exemplu

călugărul Varlaam de Calabria, cu studii în Italia şi Achindin vedeau în deosebirea dintre fiinţă şi
energii o lezare adusă simplităţii lui Dumnezeu.
•
Ei erau însă străini de duhul apofatic al teologiei răsăritene, făcând din Dumnezeu o esenţă simplă.
Prin aceasta, Dumnezeu ar fi mărginit chiar de fiinţa Sa deoarece, după afirmaţia lor, ceea ce nu este
esenţa aceasta nu este Dumnezeu.

• Plecând de la problema îndumnezeirii reale, Sfântul Grigore arată că, prin categoriile tomiste
tributare filosofiei, deosebirea dintre fiinţă şi lucrări, ca expresie a slavei lui Dumnezeu, trece în
rândul creaturilor. În acelaşi timp, se ajunge la negarea acestei deoebiri.
• Sfântul Grigorie arată că simplitatea nu înseamnă uniformitate, altfel creştinismul nu ar fi religia
Sfintei Treimi.
• Tradiţia răsăriteană nu cunoaşte o rânduire supranaturală între Dumnezeu şi lume.

• Teologia răsăriteană afirmă că harul este energia sau iradierea veşnică a fiinţei dumnezeieşti. Ea
arată că, numai în actul creaţiei, Dumnezeu lucrează în calitate de cauză. În energii, însă, El se
descoperă ca Cel ce este, Cel ce există şi se arată veşnic.

• Energiile dumnezeieşti aduc lumea la existenţă prin voinţa lui Dumenzeu. Această voinţă a creat
totul prin energii, pentru ca lumea să ajungă la unirea cu Dumnezeu prin aceleaşi energii.