Constructivismul

Social și Integrarea
Europeană
Thomas Risse
 Constructivismul social
• Constructivismul social ca abordare a integrării europene
a apărut la sfârșitul anilor ’90
• Reprezintă un „spillover” al disciplinei relațiilor
internaționale
• A aparut din cauza unor îndoieli profunde între
cercetători cu privire la dezbaterile dintre
neofuncționalism și interguvernamentalism (liberal)
• Cercetarea inspirată de constructivismul social contribuie
substanțial la studiile de integrare europeană
 Această lucrare...
• Introduce constructivismul social ca o abordare a
studiului integrării europene;
• Tratează chestiunea identității europene ca pe o
contribuție a cercetărilor inspirate de constructivismul
social;
• Discută viitorul cercetării integrării europene inspirat de
constructivismul social.
 Constructivismul social ca
abordare a integrării europene

• Există o confuzie considerabilă în domeniul studiilor

europene cu privire la ceea ce reprezintă în mod concret
constructivismul social și ceea ce îl deosebește de alte
abordări ale integrării europene.
• Putem trata constructivismul ca o altă teorie substanțială
a integrării europene
• Constructivismul se poate înscrie ca teorie
interguvernamentalistă prin abordarea negocierilor
interstatale ca mijloc central de înțelegere a modului în
care funcționeaza UE.
• De asemenea, se poate încadra în teoria
neofuncționalistă prin sublinierea efectelor spillover-ului
și a rolului instituțiilor supranaționale în UE.
• Constructivismul ar putea contribui cu siguranță la
studiul UE ca sistem de guvernanță pe mai multe niveluri
și la o interpretare instituțională a funcționării sale.
• Putem să descriem constructivismul ca fiind bazat pe o
ontologie socială, care insistă asupra faptului că agenții
umani nu există independent de mediul lor social și de
sistemele colective sociale.
• Risse vorbește despre „construcția socială a realității”;
mediul social în care ne aflăm definește (constituie) cine
suntem; suntem ființe sociale, încorporate în diverse
comunități sociale relevante.
• Teoriile predominante ale integrării europene - fie
neofuncționalismul, fie interguvernamentalismul, fie
guvernarea pe mai multe niveluri – sunt ferm angajate
într-o ontologie rațională, centrată pe criterii de definiție
(vezi Haas, 2001).
• O perspectivă constructivistă va completa, mai degrabă
decât să substituie aceste abordări, subliniind că
interesele actorilor nu pot fi tratate ca fiind date
exogene sau deduse dintr-o anumită structură materială.
Mai degrabă, cultura politică, discursul și construcția
socială a intereselor și identităților contează.
 Agency, structura și efectul
constitutiv al normelor
• Lucrările recente privind integrarea europeană au
început să privească diferitele moduri în care procesul de
integrare se reia în țesuturile interne ale statelor
naționale
• Constructiviștii sociali conceptualizează instituțiile ca
structuri sociale care afectează agenții și
comportamentul lor
• Constructivismul social subliniază o logică diferită a
acțiunii, pe care March și Olsen au numit-o „logica
adecvării”
• March și Olsen: „Actorii umani sunt imaginați să urmeze
reguli care asociază identități particulare cu situații
particulare, abordând oportunitățile individuale de
acțiune prin evaluarea asemănărilor dintre identitățile
actuale, dilemele de alegere și concepte mai generale
despre sine.”

• ”Human actors are imagined to follow rules that

associate particular identities to particular situations,
approaching individual opportunities for action by
assessing similarities between current identities and
choice dilemmas and more general concepts of self and
situations.”
• Comportamentul ghidat de reguli diferă de
comportamentul strategic și instrumental prin faptul că
actorii încearcă să „facă ceea ce trebuie”, în loc să își
urmărească interesele și obiectivele date.
• Logica adecvării implică faptul că actorii încearcă să
identifice regula adecvată într-o anumită situație socială.
• Instituțiile sociale, inclusiv UE, nu mai pot fi privite ca
„externe” față de actori. Mai degrabă, actorii, inclusiv
actorii corporativi, cum ar fi guvernele naționale, firmele
sau grupurile de interese, sunt adânc încastrate și
afectate de instituțiile sociale în care acționează.
 Efectele constitutive ale
normelor și instituțiilor sociale
• Multe norme sociale nu numai că reglementează
comportamentul, ci și identitatea actorilor în sensul de a
defini cine suntem ca membri ai unei comunități sociale.
• De exemplu, norma suveranității, nu numai că
reglementează interacțiunile statelor în afacerile
internaționale, ci, de asemenea, definește ceea ce este
un stat în primul rând.
• Constructivismul susține că normele și înțelegerile
colective definesc regulile de bază ale jocului în care se
găsesc în interacțiunile lor.
• Acest lucru nu înseamnă că normele constitutive nu pot
fi încălcate sau nu se schimbă niciodată, însă argumentul
implică faptul că nu putem descrie nici măcar
proprietățile agenților sociali fără a face referire la
structura socială în care sunt încorporați.
• Astfel, UE, ca politică emergentă, influențează modul în
care actorii se văd pe ei înșiși și sunt văzuți de ceilalți ca
ființe sociale.
• De exemplu, Germania, Franța, Italia sau Țările de Jos
nu mai sunt pur și simplu state europene. Ele sunt state
UE în sensul că statalitatea lor este definită din ce în ce
mai mult de statutul lor de membru al UE.
• UE reprezintă statele din Europa în măsura în care
cartografiază spațiul politic, social și economic,
permițând actorilor privați și publici să-și definească
interesele și să își desfășoare activitatea.
• Aderarea la UE presupune acceptarea voluntară a unei
ordini politice particulare ca fiind legitimă și presupune
recunoașterea unui set de reguli și obligații ca fiind
obligatorii.
• Constructiviștii subliniază faptul că UE afectează profund
practicile discursive și comportamentale, devenind parte
a „mobilierului social” cu care actorii sociali și politici
trebuie să se lucreze zilnic.
• O astfel de viziune implică faptul că aderarea la UE
presupune efecte de socializare. Actorii trebuie să
cunoască regulile unui comportament adecvat în cadrul
Uniunii și să accepte faptul că „normele devin lucruri
normale”.
• Comportamentului condus de norme și reguli constitutive
nu implică faptul că normele nu sunt niciodată încălcate.
• Orice studiu privind punerea în aplicare a acquis-ului
comunitar arată că ratele de conformitate variază
semnificativ între statele membre, în diferite domenii.
 Comunicare și discurs
• Accentul pus pe practicile comunicative și discursive
constituie o trăsătură caracteristică finală a abordărilor
constructiviste sociale.
• Prin practici discursive, agenții înțeleg lumea și atribuie
semnificație activităților lor.
• Practicile discursive stabilesc relații de putere în sensul
că ne fac să „înțelegem anumite probleme în anumite
moduri și să punem întrebări în consecință”.
• Există trei moduri (cel puțin) în care studiul practicilor de
comunicare a contribuit recent la înțelegerea modului de
funcționare a Uniunii Europene:
1. Teoria lui Jürgen Habermas a acțiunii comunicative în
relațiile internaționale – aceasta se concentrează pe
argumentare și raționament ca mod de interacțiune centrat
pe instituții. Actorilor le este permis să conteste validitatea
revendicărilor inerente oricărei declarații cauzale sau
normative și să caute un consens comunicativ în
înțelegerea lor asupra unei situații, precum și justificări
pentru principii și normele care le ghidează, mai degrabă
decât să acționeze doar pe baza calculelor strategice.
2. A doua modalitate în care practicile discursive au fost
studiate în UE nu se concentrează prea mult pe
argumentare și raționament, ci pe discurs ca pe un proces
de construcție în sensul în care permite anumite
interpretări, excluzând altele. (vezi Rosamond -discursurile
europene asupra globalizării; Diez - discursul britanic
privind integrarea europeană)
3. Un al treilea mod în care practicile de comunicare au
ajuns în atenția cercetătorilor din UE se
referă la apariția unei sfere publice transnaționale
europene. În ultimii zece ani, studiile empirice, în
special analizele mediatice, au investigat măsura în care
putem observa europenizarea treptată a sferelor publice
naționale.
Fin