CURS NR.

2
FACTORII DE SOLIFICARE

1. Clima ca factor de solificare

2. Rolul organismelor în procesul de solificare

3. Rolul rocii în pedogeneză

4. Rolul reliefului în formarea solului

5. Rolul apelor freatice și stagnante

6. Timpul ca factor de solificare

7. Omul în procesul de solificare

 1. Clima ca factor de solificare
Clima, cu principalele sale elemente componente (temperaturi, precipitaţii vânt) acţionează chiar din primele
faze ale solificării. Astfel, în funcţie de climă procesele de dezagregare şi alterare se petrec cu intensităţi diferite pe
teritoriul ţării noastre şi pe suprafaţa globului. De condiţiile de climă depinde natura vegetaţiei, formarea şi alcătuirea
părţii organice a solului, circuitul biologic al substanţelor nutritive.
Prin complexul de fenomene meteorologice (precipitaţii, temperatură, vânt, umiditatea aerului, luminozitate),
clima, este un factor deosebit de activ şi important pentru formarea solului.
Apa din precipitaţii determină spălarea diferitelor substanţe în adâncime. În zonele cu precipitaţii multe, sensul
de mişcare al apei este predominant descendent, determinând o spălare intensă a sărurilor şi substanţelor coloidale,
de la suprafaţă spre adâncime. În zonele aride, spălarea în adâncime a substanţelor se face în măsură mai mică,
acestea rămânând de obicei în parte superioară a profilului de sol.
Temperatura, este un alt component al climei care influenţează procesele de solificare. În zonele cu temperaturi
ridicate, resturile organice se descompun repede iar în cele reci materia organică se descompune lent.
Vântul, intensifică evapo-transpiraţia, favorizând curentul de apă ascendent. Prin mişcarea aerului de la
suprafaţa pământului se intensifică procesul de primenire a aerului din sol, contribuind la crearea unor condiţii
favorabile pentru dezvoltarea organismelor, care au un rol important în circuitul materiei. Vântul acţionează în
procesul de solificare şi prin acţiunea de roadere, transport şi sedimentare.
Între climă, vegetaţie şi sol există o strânsă legătură. În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului,
Cernescu şi Chiriţă folosesc indicele de ariditate anual ,,de Martonne” notat cu Iar şi care se exprimă prin relaţia:
Iar = P/T + 10
Unde: P - precipitaţii medii anuale în mm; T - temperatura medie anuală în grade Celsius; 10 - se adaugă pentru a
obţine valori corespunzătoare în cazul temperaturilor care tind spre 0° C sau au valori negative.

Cu cât indicele de ariditate are valori mai mari, cu atât clima este mai umedă, spre exemplu: indicii de
ariditate mai mici de 24 corespund solurilor din zona de stepă; 25-30 corespund solurilor din zona de silvostepă;
30-35 corespund solurilor din zona colinară şi cea a dealurilor; 35-45 corespund zonei forestiere umede, favorabilă
proceselor de debazificare, levigare, podzolire etc.
 2. Rolul organismelor în procesul de solificare
 
Unul dintre cei mai importanţi factori care exercită influenţă asupra procesului de pedogeneză îl constituie
organismele vii.
Resturile vegetale, sub acțiunea organismelor vii ce populează solul, sunt supuse permanent proceselor de
transformare și de mineralizare.
Procesul de solificare este mult diversificat de formaţiile vegetale: ierboase, lemnoase şi muşchi.
Rolul vegetației ierboase și lemnoase, de pădure, stepă sau fâneață, în procesul de pedogeneză este diferit.
Astfel, vegetaţia ierboasă lasă în sol o cantitate mare de rădăcini, pe seama cărora se formează, în general mult
humus. Cantitatea de resturi organice din sol depinde de condiţiile naturale şi de felul plantelor. Ea este mai mare la
ierburile perene și mai mică la cele anuale.
Vegetaţia ierboasă diferenţiază solurile nu numai prin cantitatea de resturi pe care le depune anual ci şi prin
modul de descompunere al acestora şi prin cantitatea şi calitatea humusului rezultat. Astfel, în zona de stepă uscată,
descompunerea resturilor organice ierboase, este făcută în mare parte de bacteriile aerobe. Acest mod de
descompunere va duce la formarea unor cantităţi reduse de humus.
În zona de stepă propriu-zisă, resturile organice sunt transformate în majoritatea lor de bacteriile humificatoare.
Ca urmare, solurile din această zonă vor fi mai bogate în humus, acumulat într-un orizont mare.
Humusul rezultat în urma transformării resturilor organice ierboase este calitativ superior, fiind denumit humus
de tip mull, fiind caracteristic în special cernoziomurilor.
Vegetaţia lemnoasă lasă la suprafaţa solului cantitatea cea mai mare de resturi organice şi mult mai puţine în
masa solului. Din cantitatea totală de resturi organice forestiere care contribuie la formarea humusul, numai cca. 10%
este reprezentată prin rădăcini fine ce mor în straturile de sol, motiv pentru care solurile de sub păduri au la suprafață
un orizont de acumulare a humusului de 10-20 cm. Humusul rezultat este calitativ inferior, fiind dominat de acizii
fulvici.
Procesul de solificare este influențat diferit de speciile forestiere. Astfel, speciile de foioase determină o
bioacumulare mai intensă decât cele de conifere.
Muşchii, prin extinderea acestora în păduri şi la suprafaţa solului, alături de ericaceae, favorizează procesele de
acidifiere.
 Alături de vegetaţia superioară şi inferioară, o mare influenţă asupra pedogenezei
o exercită reprezentanţii numeroşi ai faunei din sol – nevertebrate şi vertebrate – care
populează diferitele orizonturi ale solului şi care trăiesc pe suprafaţa sa.
Unele protozoare care trăiesc în sol au rol asemănător bacteriilor, contribuind la
transformarea substanțelor organice din sol.
În general, activitatea animalelor în sol se referă la afânarea mecanică a solului,
la formarea diferitelor cavități sau canale, la amestecarea materialului din diferite
orizonturi, la formarea unei structuri specifice. Ele au o importanță mare în procesele
de humificare care au loc în sol, contribuind la fragmentarea resturilor organice și
amestecarea lor cu partea minerală.
O acţiune foarte mare asupra solului o au râmele, care produc în masa solului
transformări de ordin mecanic, fizic, chimic și biologic. Materialul trecut prin corpul
râmelor este îmbogățit în N și Ca, iar prin canalele săpate de ele se crează condiții mai
bune de aerisire și drenare a solului.
Furnicile au rol în transportarea unei cantități mari de material dintr-un loc în
altul, contribuind astfel la afânarea și structurarea solului în orizonturile de la suprafață.
O acțiune importantă o au vertebratele, care sapă galerii în sol pentru hibernare
și obținerea hranei. Astfel, ele transportă cantități mari de material din stratele profunde
în cele superioare și invers..
 3. Rolul rocilor în pedogeneză
 
Rolul rocii constă în faptul că reprezintă materialul de bază al solificării.
După natura petrografică, rocile generatoare de sol se împart în două grupe: roci compacte sau consolidate denumite
și roci parentale, reprezentate prin roci eruptive, metamorfice și unele roci sedimentare (calcare, gresii) și roci afânate sau
mobile, neconsolidate, denumite materiale parentale, reprezentate prin sedimente cuaternare (argile, nisipuri, loessuri,
aluviuni).
În soluri, roca sau materialul parental începe acolo unde factorul biotic nu mai intervine, respectiv la adâncimea la
care influenţa organismelor vii (microorgansime, rădăcini, resturi de animale) dispare.
În funcție de proprietățile lor fizice și chimice, rocile contribuie la micșorarea și accelerarea ritmului de solificare și la
imprimarea unor proprietăți specifice solurilor respective. Astfel, pe roci compacte, întâlnite îndeosebi în zonele montane, se
formează în general soluri subțiri, bogate în material scheletic, cu proprietăți ce depind de natura chimică și mineralogică a
rocilor respective. Pe roci compacte, bazice, foarte sărace în SiO2 și bogate în minerale ușor alterabile (gabrouri, bazalte,
diabaze, gipsuri, calcare) se formează soluri mai profunde, argiloase, alcaline și bogate în elemente nutritive.
Cea mai mare importanță în formarea solurilor o au rocile sedimentare afânate sau neconsolidate, care se găsesc
răspândite în special în zonele de câmpie, deal și podiș.
De asemenea, procesul de bioacumulare este influenţat de proprietățile rocilor. Astfel, acumularea şi calitatea
humusului este bună, în cazul solurilor evoluate pe roci bogate sau mijlociu aprovizionate în argilă şi carbonat de calciu şi
mai redusă, în cazul rocilor cu textură uşoară şi lipsite de calciu.
Pe aceleași roci, în condiții climatice, de vegetație și relief diferite, se formează soluri diferite și invers, adică pe roci
diferite, dar în aceleași condiții pedoclimatice se formează aceleași soluri. Sunt însă și soluri a căror formare este strâns
legată de existența anumitor roci de solificare, de exemplu rendzinele se formează pe calcare, vertosolurile, pe argile
gonflante etc.
Roca parentală are un rol important și în formarea structurii învelișului de soluri. Astfel, la un material parental
uniform se constată o mare uniformitate a învelișului de soluri. În condițiile unui amestec de roci parentale, cu forme de
relief variate, se remarcă o mare mezo- și microcomplexitate a învelișului de soluri și a vegetației.
Proprietăţile rocilor şi îndeosebi proprietățile chimice exercită şi o influenţă indirectă, manifestă prin intermediul
vegetaţiei. Compoziţia chimică a rocilor se reflectă în compoziţia plantelor şi prin aceasta în calitatea materiei organice
moarte din sol, care la rândul ei influenţează compoziţia humusului.
Prin urmare, roca poate imprima solului unele însuşiri specifice. Cu toate acestea însă, influenţa rocii generatoare de
sol este subordonată altor factori, hotărâtoare fiind influenţa factorului bioclimatic.
 4.  Rolul relieful în formarea solului
Relieful reprezintă în solificare spațiul în cadrul căruia se manifestă formarea și evoluția solului.
Relieful acționează în procesul de formare și repartiție a solurilor mai ales prin influența pe care o exercită
asupra celorlalte condiții de solificare, în special asupra climei și vegetației.
Relieful foarte complex din țara noastră (câmpii, dealuri, podișuri, piemonturi și munți) determină
climate foarte diferite, care condiționează existența unei vegetații de stepă, de silvostepă, de pădure și de
pajiști alpine. Variația climei și a vegetației în funcție de relief determină formarea unor soluri diferite, în
general dispuse altitudinal.
Se consideră că există o legătură între învelișul de soluri și condițiile de relief. În practica pedologică
de teren, s-au stabilit următoarele tipuri de relief:
- macrorelieful - cuprinde cele mai reprezentative forme de relief care determină aspectul global al
unui teritoriu: munți, podișuri și câmpii;
- mezorelieful - se referă la forme de relief de dimensiuni medii: coline, dealuri, vâlcele, văi, terase;
- microrelieful - este determinat de forme mici de relief, cu suprafețe mici, cu oscilații de înălțime de
circa 1m: movilițe, depresiuni, crovuri. Ele apar pe suprafețe de relief plane datorită fenomenelor de tasare,
a deformațiilor provocate de îngheț sau datorită altor cauze.
În funcție de relief variază și condițiile de rocă, de hidrografie, de hidrologie, care la rândul lor
influențează formarea și diversificarea învelișului de sol.
Relieful acţionează în procesul de formare şi evoluţie a solurilor atât direct, mai ales în zonele
accidentate, cât şi indirect. Acţiunea indirectă se manifestă prin influenţa pe care o exercită asupra climei,
vegetaţiei şi rocilor, iar directă prin înclinarea şi expoziţia formelor sale.
 În general relieful fiind foarte variat morfologic, determină evidente diferenţieri ale condiţiilor de
solificare, atât în cadrul macro- sau mezoreliefului cât şi în cadrul microreliefului. Astfel, în cadrul formelor
mari de relief din ţara noastră apar suprafeţe diferit înclinate şi diferit expuse, apar forme concave sau
convexe, care vor modifica distribuirea căldurii şi umidităţii ajunse la suprafaţa solului şi, ca urmare, vor
determina o evoluţie diferită a acestora.
Încălzirea solului depinde şi de expunerea versantului. Pantele sudice sunt întotdeauna mai bine încălzite
şi mai uscate față de cele nordice. Datorită acestor cauze, solurile formate pe versanţii sudici sunt mai puţin
levigate şi au profilul în general, mai scurt.
Formele de relief influenţează şi starea de umiditate a solurilor: cu cât panta este mai mare, infiltraţia în
sol este mai redusă, iar scurgerea la suprafaţă mai accentuată şi, ca urmare, solurile vor fi diferite faţă de cele
din jur.
Influenţa directă a reliefului asupra formării şi evoluţiei solurilor se manifestă prin fenomenul de
eroziune. Pantele prin înclinarea lor şi datorită regimului pluviometric, de obicei mai ridicat în acele zone,
favorizează apariţia eroziunii; fenomen ce poate avea loc în toate zonele, fiind însă cu atât mai intens cu cât
înclinarea pantei este mai mare. Intensitatea eroziunii depinde de expoziţie, cele mai puternic erodate sunt
solurile de pe versanţii sudici, urmează cei vestici şi în ultimul rând solurile de pe versanţii nordici.
Procesul de eroziune este condiţionat şi de gradul de acoperirea cu vegetaţie al solurilor. Fâneţele sau
pădurile nu sunt erodate sau prezintă un proces de eroziune foarte slabă, față de terenurile defrişate sau
desţelenite care sunt puternic erodate. Profilul acestora din urmă este incomplet, deoarece orizonturile de la
suprafaţă au fost erodate total sau parţial.
În concluzie, între sol şi relief există o strânsă dependenţă. În general orice schimbare a formelor de
relief determină modificări şi în evoluţia şi profunzimea solului.
 5.  Rolul apelor freatice şi stagnante în procesul de solificare
 
Apa, ca factor pedogenetic, acționează prin umezirea normală a solului sub influența precipitațiilor atmosferice
sau prin supraumezire, datorită prezenței unui strat acvifer la mică adâncime, sau a permeabilității reduse a solului,
care provoacă stagnarea temporară a apei.
În condiţii normale, solurile se formează şi evoluează sub influenţa cantității de precipitaţii atmosferice,
caracteristice fiecărei zone naturale. În anumite situații, solificarea are loc în condiții de exces de apă, care poate fi de
natură stagnantă (provenită din precipitații) sau freatică.
Apa provenită din precipitații sau scurgeri de suprafață se acumulează la suprafața solului, în zonele umede în
condițiile unui drenaj extern slab sau datorită permeabilității reduse pt. apă a materialului parental sau a unui orizont
pedogenetic.
Apele stagnante de suprafaţă apar în mod frecvent în zonele umede, pe terenurile plane, cu drenajul extern slab
şi cu permeabilitate redusă la suprafaţă sau de la mijlocul profilului, datorită unui orizont argic greu permeabil sau
se mai pot forma şi pe terenurile depresionare, ca urmare a scurgerii apelor de pe terenurile din jur. Datorită acestor
situaţii, apa rămâne în exces la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solurilor, influenţând formarea lor.
Apa freatică acționează în mod diferit în formarea și evoluția solurilor, în funcție de zona climatică, de
adâncimea la care se găsește și de intensitatea și natura mineralizării ei.
În toate cazurile de exces de umiditate, în sol se creează condiţii anaerobe, ce declanşează procesul de reducere al
oxizilor de fier şi mangan, care astfel devin solubili şi imprimă solului culori cenuşii-vineţii. Procesele determinate
de excesul de apă de suprafață (stagnant) poartă denumirea de procese de stagnogleizare sau pseudogleizare, iar
orizonturile rezultate – orizonturi stagnogleice, respectiv stagnogleizate, iar procesele datorate excesului de apă
freatică, se numesc procese de gleizare, iar orizonturile rezultate – orizonturi gleice de reducere, respective orizonturi
gleice de oxido-reducere.
Atunci când apele freatice apropiate de suprafaţă sunt bogate în săruri uşor solubile (cloruri şi sulfaţi) au loc
procese de salinizare, prin depunerea sărurilor în orizonturile superioare ale profilului de sol. Iar când apele freatice
determină acumularea ionilor de sodiu în complexul adsorbtiv, are loc procesul de alcalizare sau sodizare.
Ca urmare a procesele de gleizare - stagnogleizare sau de salinizare – alcalizare, se formează soluri specifice:
hidromorfe și halomorfe, soluri cu proprietăți distincte şi fertilitate foarte scăzută.
 6. Timpul ca factor de solificare

Noţiunea de timp se referă la durata proceselor de solificare, iar consecinţa influenţei timpului este evoluţia
diferită a tipurilor de soluri. Analizat sub acest aspect, procesul de solificare apare ca un proces lent, de lungă durată,
ce se realizează pe parcursul a sute şi mii de ani, fapt pentru care trebuie să fie considerat ca un proces istoric.
Solificarea începe din momentul în care rocile ajung în contact cu ansamblul factorilor de pedogeneză şi
în special din momentul apariţiei şi instalării factorului biologic în totalitatea sa. Ca urmare, se poate afirma, că roca,
se transformă în sol numai din momentul acumulării primelor cantităţi de materie organică şi humus.
Procesul de solificare se realizează într-un anumit spaţiu (relief) şi se desfăşoară într-o perioadă de timp
îndelungată, care variază în funcţie de alcătuirea mineralogică și chimică a rocilor, de porozitatea acestora şi de
intensitatea factorilor de pedogeneză.
Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de „vârsta solurilor”. Ca urmare, la
soluri, întâlnim o vârstă absolută şi o vârstă relativă.

Vârsta absolută - este calculată din momentul eliberării teritoriului considerat de sub influenţa gheţarilor sau a
apelor şi este determinată de durata procesului de pedogeneză.
Vârsta absolută a solurilor depinde în mare măsură de vârsta teritoriului respectiv. Astfel, în România,
cernoziomurile din zona de câmpie au vârsta absolută mai mare decât podzolurile din zona de munte, care au ieşit
mai târziu de sub influenţa gheţarilor. Pe formele de relief din jurul apelor curgătoare, se consideră vârsta absolută
mai mare la solurile formate pe terasele superioare, faţă de cele formate pe terasele inferioare. Ca urmare, solurile
cele mai tinere ca vârstă absolută sunt cele din deltele fluviilor, luncile râurilor şi de pe crestele munţilor.

Vârsta relativă - intervine atunci când apar stadii diferite de evoluţie a unor soluri, faţă de restul solurilor din
jur. Aceste situaţii pot să fie determinate de alcătuirea chimică a rocilor generatoare de sol sau de condiţiile de relief,
care determină o încetinire a proceselor de solificare. În țara noastră se întâlnesc astfel de situaţii, în zonele cu climă
umedă şi vegetaţie lemnoasă. In aceste zone, pe roci calcaroase, sau calco-dolomitice, se formează rendzine, soluri
bogate în humat de calciu, cu toate că întregul ansamblu de condiţii naturale este favorabil proceselor de levigare şi
acidifiere. Rendzinele au profilul mai scurt, sunt mai puţin evoluate faţă de luvosoluri şi au o vârstă relativ mică.
 Rolul reliefului în formarea solurilor cu vârstă relativ mică, apare în cazul unor versanţi. Solurile
formate pe versanţi au profilul mai redus, cu toate că roca mamă este aceiaşi ca şi a solurilor formate pe
platoul din imediata apropiere. Pe versanţi, procesul de solificare este frânat atât de eroziune cât şi de
umiditatea mai redusă, mai ales în cazul expoziţiei sudice. În aceste situaţii, procesul de solificare este lent şi
imprimă solurilor o vârstă relativ mică, cu toate că au aceiaşi vârstă absolută ca şi a solurilor din jur.

Procesul de solificare se găsește într-o strânsă interdependenţă cu factorii de pedogeneză în

totalitatea lor. Din această cauză orice schimbare, în decursul timpului, a factorilor de mediu, atrage după
sine, schimbări în evoluţia solurilor.

După vârsta lor, solurile pot să fie grupate în: soluri actuale, paleosoluri sau moştenite şi fosile.
Solurile actuale, sunt solurile care se formează în actualele condiţii de mediu, sau care s-au
format în condiţii foarte apropiate de cele existente în prezent. Această grupă de soluri se subîmparte în:
soluri actuale neevoluate sau slab evoluate (aluviosolurile, litosolurile, regosolurile, entiantrosolurile) şi
soluri actuale evoluate sau mature (cernoziomurile, kastanoziomurile, faeoziomurile).

Paleosolurile sau solurile moştenite, reprezintă o categorie de soluri foarte veche, formate în altă
epocă geologică şi deci în alte condiţii bioclimatice (terra rossa).

Solurile fosile, s-au format în trecutul îndepărtat, dar dintr-o cauză oarecare au fost acoperite de
materiale noi (sedimente, coluviuni). Materialul suprapus s-a transformat într-un sol cu profil distinct,
deosebit de cel din profunzime. Ca urmare, la aceste soluri pot să apară chiar mai multe suprapuneri de
profile, cele îngropate fiind considerate fosile.
 7. Rolul omului în procesul de solificare

Omul, prin activitate sa productivă poate îndeplini un rol important în evoluţia solurilor şi păstrarea sau
pierderea fertilităţii lor.
Influenţa activităţii omului asupra formării solurilor, s-a conturat din momentul în care acesta a început să
desţelenească pajiştile şi să defrişeze pădurile, pentru a cultiva terenurile respective cu plante agricole. De-a lungul
timpului, această influenţă s-a manifestat sub diferite forme şi cu intensităţi diferite, contribuind în toate cazurile la
perturbarea condiţiilor naturale de solificare, dar în unele cazuri şi la îmbunătăţirea lor.
Prin defrişarea pădurilor, se modifică radical modul de primire, acumulare şi păstrare a umezelii, a căldurii şi
luminii, la suprafaţă şi în masa solului. Defrişarea pădurilor de pe terenurile în pantă, în majoritatea cazurilor a
favorizat declanşarea şi extinderea proceselor de eroziune. În acelaşi timp însă, înlocuirea vegetaţiei lemnoase cu
vegetaţie ierboasă atrage după sine intensificarea proceselor de bioacumulare, faţă de solurile rămase sub pădure, iar
calitatea humusului rezultat se îmbunătăţeşte semnificativ.
Desţelenirea pajiştilor din zonele de stepă şi silvostepă şi cultivarea terenurilor cu plante anuale, determină o
reducere pronunţată a proceselor de bioacumulare şi, ca urmare, o scădere a procentului de humus. Acest lucru este
generat de întreruperea aportului continuu de materie organică. Solurile cultivate fiind aprovizionate cu materie
organică calitativ inferioară, în mod neregulat şi în cantităţi mai mici.
Cele mai importante modificări în evoluţia naturală a solurilor au fost determinate de activitatea productivă a
omului. De cele mai multe ori, pregătirea şi cultivarea cu diferite plante agricole, are un efect bun pentru formarea
solurilor şi a fertilităţii lor, dar sunt și cazuri când, prin activitatea sa neraţională, omul determină şi efecte negative
asupra solurilor.
Ca urmare, unele tehnologii de cultură ce se aplică în prezent, diferă în funcţie de planta cultivată, utilizează
un număr mare de maşini şi din ce în ce mai perfecţionate, lucru ce influenţează în mod direct sau indirect factorii de
pedogeneză. Astfel, prin arături se îmbunătăţeşte porozitatea, creşte capacitatea solului pentru apă utilă, dar în acelaşi
timp se degradează structura şi se intensifică procesele de oxidare a humusului.
În alte cazuri, prin desfundarea terenurilor în vederea înfiinţării unor plantaţii de vie sau pomi fructiferi, se
produc modificări profunde, prin amestecarea orizonturilor.
 Modificări importante ale procesului de solificare şi ale proprietăților solurilor apar şi sub influenţa lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare şi în primul rând al irigaţiilor şi desecărilor. Prin irigări se asigură necesarul de apă pentru
plante şi se îmbunătăţeşte regimul hidric al solurilor din zonele secetoase. Sunt însă situaţii când lucrările de irigaţii
neraţional concepute şi aplicate, determină procese de levigare, de salinizare secundară şi de gleizare. Lucrările de
desecare şi drenaj determină îmbunătăţirea regimului aero-hidric, duc la îndepărtarea excesului de apă şi ca urmare
se reduc procesele anaerobe şi în mod direct gleizarea solurilor.

Prin îndiguirea incintelor inundabile, se opreşte revărsarea apelor şi, astfel, solificarea normală a materialelor
parentale nu mai este întreruptă de inundaţii.

Lucrările de combatere a eroziunilor, făcute de om, determină modificarea condiţiilor de solificare, atât pentru
terenurile în pantă cât şi pentru solurile colmatate de la baza pantei.

Activitatea pozitivă a omului în formarea solului şi a fertilităţii lui, se concretizează în cazul aplicării
amendamentelor şi a fertilizării. Prin aplicarea amendamentelor pe solurile acide, se corectează reacţia şi astfel se
creează condiţii optime pentru creşterea plantelor de cultură, iar prin fertilizare, capacitatea lor de producţie este
îmbunătăţită.

Utilizarea insecticidelor și a pesticidelor, în vederea combaterii buruienilor şi a dăunătorilor, produc modificări

importante în biocenoza solurilor tratate.

În condiţiile unei agriculturi moderne, intensive, rolul omului este hotărâtor. Prin întreaga sa activitate, omul
limitează activităţile nefavorabile şi acţiunile favorabile ale unor factori pedogenetici. Aceste acţiuni, sunt în unele
cazuri atât de mari, încât solul apare nu numai ca un corp al naturii, ci ca un produs al muncii omului. Prin urmare,
omul prin activitatea sa productivă contribuie la influenţarea factorilor pedogenetici şi, în final, la formarea şi
evoluţia solului.