ORGANIZAREA SERVICIULUI

CHIRURGICAL SI A BLOCULUI
OPERATOR
   Chirurgia (chiron = mana; urgon =  a lucra) partea
medicinii care foloseste pentru vindecarea bolilor
metodele terapeutice predominant sangerande, rareori
nesangerande, efectuate cu ajutorul mainilor, sub protectia
asepsiei, antisepsiei, antibioticelor, hemostazei, anesteziei
si reanimarii.

    Semiologie partea medicinii care studiaza simptomele

si semnele revelatoare pentru stabilirea unui diagnostic.
Termenul a fost creat de Ferdinand de Saussure, pentru
care semiologia este „stiinta care studiaza viata semnelor
in sanul vietii sociale” (curs de lingvistica generala,
pagina 33).
 Propedeutica (derivat de la
grecescul propaideuo = a invata inainte) disciplina medicala
care se ocupa de notiunile generale necesare pentru insusirea
invatamantului clinic in orice specialitate medicala si de
notiunile mai speciale obligatorii pentru introducerea in studiul
anumitor specialitati ale medicinii.
    Propedeutica chirurgicala trateaza o serie de capitole
necesare unei insusiri a invatamantului de chirurgie. Ea
cuprinde capitole referitoare la introducerea in
studiul chirurgiei  in vederea cunoasterii si aplicarii unor
manevre, procedee si tehnici elementare de chirurgie necesare
in clinica, la patul bolnavului strict necesare in ingrijirea
bolnavului chirurgical.
    Sectia de chirurgie ca parte integranta a spitalului asigura
asistenta chirurgicala a bolnavilor precum si asistenta de
urgenta, in functie de posibilitatile de rezolvare pe care le are.  
    In cadrul sectiei de chirurgie, indiferent de sistemul de
constructie a spitalului (in sistemul pavilionar sectia de
chirurgie are repartizat un pavilion; in sistemul monobloc
al spitalelor moderne sectia de chirurgie se amplaseaza in
asa fel incat sa fie cat mai izolata de circuitul general)
functioneaza doua compartimente:

    1. aseptic:
- saloanele cu paturi pentru bolnavi;
- sala de pansamente;
- statia de sterilizare;
- blocul operator;
- saloanele de terapie intensiva
  2. septic:
- saloane cu paturi pentru bolnavi;
- sala de pansamente;
- sala de operatie septica;
- un salon de terapie intensiva.

   Sectia de chirurgie mai cuprinde:

- o camera de garda pentru medici;
- camera asistentelor;
- oficiul;
- sala de mese;
- magazia pentru materiale;
- grupurile sanitare;
- incaperi anexe;
- incaperi pentru vizitatori. 
  Saloanele pentru bolnavi
- trebuie sa corespunda cerintelor de pregatire
preoperatorie si de ingrijire postoperatorie;
- dimensiunile camerei trebuie sa permita intrarea
brancardei si a caruciorului pentru transportul bolnavilor;
- cubajul: 10-12 m3 pentru fiecare bolnav;
- temperatura din salon in jur de 200C:
- caldura mare oboseste bolnavul;
- frigul expune bolnavul la complicatii ale aparatului
  respirator;
- umiditatea in jur de 40-50%;
- camerele se aerisesc de 3-4 ori pe zi, in momente potrivite
pentru a nu deranja bolnavul;
- dusumelele din mozaic sau linoleum care sa permita o
curatenie rapida si o buna dezinfectie;
- paturile asezate astfel incat sa permita abordul bolnavilor
pe trei laturi, sa permita o buna urmarire a bolnavului si
efectuarea facila a actului medical;
- la fiecare pat trebuie sa fie instalat:
- un sistem de semnalizare care sa anunte asistenta;
- lampi de noapte;
- prize telefonice si pentru difuzoare radio;
- lampa de noapte;
- bolnavii gravi grupati in rezerve de 1-2 paturi care
sunt dotate cu posturi de oxigen, cu aspiratie sau
monitoare;

- servitul mesei se va face la sala de mese pentru

bolnavii transportabili sau la pat, pe masuta speciala,
pentru bolnavii netrasportabili;

- saloanele pentru bolnavii septici (cu supuratii,

gangrene, infectii cutanate) trebuie sa fie izolate de cele
aseptice si pe cat posibil sa aiba circuit separat cu o sala
de pansamente septica.
Sala de pansamente
- se foloseste pentru bolnavii transportabili pentru efectuarea:
- pansamentelor;
- unor proceduri speciale:
- spalatura plagilor;
- spalaturi vaginale;
- unor examene:
- tuseul rectal;
- tactul vaginal;
- anuscopii;
- explorarii de traiecte fistuloase;
- trebuie sa existe sala de pansamente aseptica si septica;
- in sala de pansamente trebuie sa existe: canapea;
masa ginecologica; carutul pentru pansat;
- dulapuri pentru instrumente si materiale: sterile;  nesterile;
- chiuveta pentru spalarea instrumentelor si pregatirea lor
in vederea sterilizarii;
- instrumentele si solutiile necesare pentru efectuarea:
- pansamentelor;
- spalaturilor;
- examenelor mentionate;
- se pregatesc si se pastreaza caruturile pentru pansamentele care se fac la
patul bolnavului netransportabil. 

Statia de sterilizare
- statie centrala unde se sterilizeaza toate materialele si instrumentele;
- camera pentru primirea materialelor si controlul lor inaintea sterilizarii;
- camera prevazuta cu:
- autoclave;
- pupinele;
- fierbatoare;
- camera de depozitare a materialelor si instrumentarului
sterilizat si de unde se elibereaza prin alt circuit materialul
steril prevazuta
cu dulapuri de metal si rafturi pe care se aseaza casoletele,
cutiile si trusele sterile;
- blocul operator poate fi prevazut cu statie de sterilizare
proprie, izolata de salile de operatie, pentru a nu permite
intrarea aburilor in ele si in care se sterilizeaza numai
materialele si instrumentele folosite pentru interventiile
chirurgicale;
- personalul este special pregatit:
- trebuie sa cunoasca bine modul de functionare al aparaturii;
- trebuie sa stie sa manuiasca perfect toate aparatele;
- trebuie sa aplice normele privind efectuarea sterilizarii.
Blocul operator
- o structura independenta in care sunt practicate interventiile
chirurgicale cronice sau de urgenta;
- are misiunea de a oferi un cadrul performant pentru toate
interventiile chirurgicale;
- unitate separata in scopul respectarii principiilor de asepsie;
- unitate prevazuta cu circuite pentru medici si pentru bolnavi;
- intrarea altor persoane, in afara celor care lucreaza in salile de
operatie, se face cu respectarea stricta a anumitor reguli de
protectie antimicrobiana;
- peretii, pardoselile si plafoanele trebuie construite din
materiale fara porozitati sau asperitati care se pot spala si
dezinfecta usor;
- moblierul din interior redus la strictul necesar;
- cuprinde urmatoarele incaperi:
- camera de filtru, destinata personalului si chirurgilor unde se
dezbraca de tinuta de spital si imbraca alta curata (de preferat
sterila);               
- camera de pregatire a chirurgilor: 
- destinata spalarii mainilor;
- prevazuta cu 3-6 chiuvete cu apa sterila si cutii speciale in
care se gasesc periile, lufele sau
sapunul;                                                     
- camera de imbracare:
- prevazuta cu o masa pe care stau casoletele cu
  halate si masti sterile;
- dupa spalare si dezinfectia mainilor chirurgul intra in camera de
imbracare si ajutat de sora instrumentara isi pune masca, imbraca
halatul si  manusile sterile dupa care intra in sala de operatie;
 - sala de operatie:
 - complet  izolata de exterior;
 - cu climatizare automatizata care asigura o buna asepsie a mediului;
 - se recomanda ca blocul operator sa fie amplasat spre nord pentru evitarea
cresterii excesive a temperaturii in timpul verii;          
 *** un bloc operator pentru o sectie de chirurgie trebuie sa aiba cel putin trei
sali de operatii din care una destinata numai operatiilor septice si avand un
circuit separat;
 - sala de operatie presupune realizarea urmatoarelor conditii:
 - temperatura cuprinsa intre 18-210C (caldura excesiva oboseste chirurgul si
face bolnavul sa transpire iar frigul predispune la complicatii pulmonare);
 - umiditatea aerului cuprinsa in jur de 50-70% pentru evitarea scanteilor
produse de electricitatea statica si a exploziilor produse prin acumularea
gazelor anestezice;
 - ilimunarea trebuie sa fie dubla:
 - interiorul iluminat cu lampi obisnuite montate pe plafon sau pe pereti
                                                           
 - regiunea de operat  iluminata cu o lampa scialitica (de preferat cu lumina
rece) montata deasupra mesei de operatie si de o lampa mobila lateral;
- lampa scialitica alimentata  de la retea si conectata la un
generator propriu care se declanseaza automat in momentul
intreruperii curentului pe reteaua de oras;   
                                                          
- aerisirea incaperii se realizeaza prin ventilatoare prevazute cu
filtre speciale care asigura asepsia mediului;  
       
- dezinfectia peretilor, plafonului si pardoselii se face prin
spalare cu detergenti si substante antiseptice;    
      
- sterilizarea aerului, mobilierului si peretilor se face cu ajutorul
razelor ultraviolete (timp de 30 minute) dupa o prealabila
curatire a suprafetelor; ritmul dezinfectiei si sterilizarii este
impus de septicitatea interventiilor chirurgicale, cel putin o data
pe saptamana (vineri la pranz);        
- mobilerul din sala de operatie cuprinde:
- masa de operatie din metal, cu multe articulatii care
permit ridicarea, coborarea, inclinarea si rotatia ei in jurul
unui picior telescopic; prevazuta cu o serie de accesorii
necesare efectuarii unor interventii (exemplu: radiografii
intrao-peratorii); este acoperita cu pernite mobile din burete
peste care se pune un cearsaf steril, schimbat dupa fiecare
bolnav;           
 - masa de instrumente pentru operatie, dreptunghiulara cu
picior excentric telescopic, care se aseaza peste masa de
operatie; in operatiile complexe se poate folosi o alta masa
metalica asezata langa ajutor;                 
- masa destinata instrumentarului din sala de operatie, tot
din metal pe care se aseaza casoletele cu campurile
sterile,cutiile cu instrumente si seringi;                     
- aparatul de anestezie, cu o masuta alaturata pe care se aseaza instrumentarul
necesar pentru intubatie si efectuarea anesteziilor;                  
- aspiratoare, lampi electrice mobile (faruri), lampi pentru ultraviolete,
suport pentru trusa de perfuzie, taburete metalice cu ax ghiventat care poate
fi ridicat sau coborat;                  
- camera de anestezie in care este adus bolnavul si pregatit pentru anestezie
inainte de operatie si unde se face trezirea post-operatorie;     
- camera de spalare a instrumentarului dupa care se aseaza in cutii si se
trimit la sterilizare si unde se depoziteaza cimpurile folosite in interventiile
chirurgicale;
- camera depozit in care se pastreaza instrumentarul si materialele de rezerva
pentru salile de operatii;     
- personalul si echipa operatorie trebuie sa respecte regulile de asepsie si
antisepsie;
- accesul studentilor se face cu respectarea acelorasi norme;
- incaperi deasupra salilor de operatie prevazute cu geamuri; astazi
transmiterea interventiilor se poate face cu ajutorul televiziunii.
    Saloanele de terapie intensiva
- saloane in cadrul sectiei de chirurgie;
- in unele spitale sunt sectii de terapie intensiva;
- sunt internati bolnavii gravi, care necesita ingrijiri
speciale si cei care trebuie supravegheati postoperator;
- saloanele separate pe septice sau aseptice;
- bolnavii repartizati in saloane, pe afectiuni si in functie de
gravitatea bolii;
- salonul utilat corespunzator:
-patul trebuie sa fie mobil care sa poata permite
transportul bolnavului din sala de operatie in salon; trebuie
sa fie comod si sa asigure odihna bolnavului;          
- la fiecare pat montat:
- un post pentru oxigenoterapie si un post pentru
aspiratie;
 - monitoare care urmaresc bolnavul;
- se gasesc instrumente necesare efectuarii de pansamente,
sondaje, injectii, perfuzii, aspiratii si interventii de urgenta
(denudari de vene, traheotomii, toracotomii pentru masaj
cardiac intern, etc.).
 EXAMINAREA CLINICA A
BOLNAVULUI CHIRURGICAL
 Examenul clinic reprezinta actul medical esential in precizarea diagnosticului unei

boli .
 Examenul se poate face in 2 moduri :

Examenul general pe aparate si sisteme , folosind toate metodele clinice de

exminare

In unele situatii (urgente) se incepe cu examenul local ,apoi cel general

 Bolnavul trebuie dezbracat complet si examinat in clinostatism si ortostatism .

 Instrumentele necesare : termometru , stetoscop ,tensiometru, manusi , ciocanel de

reflexe , lumina buna , pat.

 Pozitia medicului trebuie sa fie in partea dreapta a pacientului.
Ca tehnica de examinare se incepe cu:
 examenul fetei , craniului si gatului
 Examinarea toracelui , abdomenului
 Extremitatilor
 Tuseu rectal
 Tuseu vaginal

Folosim metodele clasice de examinare:

 Inspectia
 Palparea
 Percutia
 Auscultatia
 Inspecţia = examinarea vizuală a pacientului.

Este prima si cea mai simplă metodă obiectivă de investigaţie semiologică, dar de o
mare valoare diagnostică.

Pune in evidenta atitudinea normala sau vicioasa a bolnavului , starea sa de nutritie,

modificari ale tegumentelor, dilatatii ale retelelor venoase superficiale.
 Starea generala poate fi

 Buna
 Mediocra
 Grava
Tipul constitutional (somatotipul)
 Reprezinta constitutia morfologica a individului .
 Fiecare tip constitutional are caracteristici functionale specifice ce constituie
predispozitii pentru anumite boli , dar valoarea lor clinica s-a dovedit a fi
minima.

Somatotipul stenic, astenic şi hiperstenic:

Inaltimea
 Depinde de factori genetici , sex, varsta, factori socio-economici.
 Masurarea inaltimii se face cu stadiometrul gradat in cm
 Modificari patologice ale inaltimii:

 Gigantismul are 2 cauze principale:

1.Hipersecreţia de STH (adenom hipofizar >90% din cazuri) = gigantism hipofizar

(dacă hipersecreţia apare înainte de închiderea cartilajelor de creştere) sau
acromegalie (dacă hipersecreţia apare la adult).

2.Anomalia genetică sporadică (de multe ori o nouă mutaţie dominantă a genei NSD1
= Nuclear Receptor-Binding Su-var, Enhancer of Zeste, and Trithorax Domain
Protein 1, CRS 5q35) = gigantism cerebral.
 Leonid Ivanovici Stadnik (n.1971, Ucraina), medic veterinar,cel mai înalt bărbat în
viaţă (2,53). Gigantismul a debutat la 14 ani
Acromegalie
Gigantismul cerebral (sindromul Sotos) aspectul clinic este similar, în timp,
acromegaliei, de care se deosebeşte prin nivelul normal al STH.
 Nanismul poate avea cauze multiple:

1.Endocrine: hipofuncţia hipofizară, tiroidiană

2.Anomalii cromozomiale: sindromul Down (trisomia 21), sindromulTurner
(45,X0)
3.Malformaţii osoase
4.Nutriţionale şi metabolice: inaniţia, DZ al copilului (sindromul Mauriac)
Nanism hipofizar Nanism tiroidian
 Acondroplazia este o maladie genetică cu transmitere autozomal dominantă, adesea
chiar o mutaţie genetică spontană, care se exprimă fenotipic prin compromiterea
osteogenezei endocondrale.
Starea de nutritie
 Greutatea se masoara cu ajutorul cântarului, dimineaţa, înainte de micul
dejun, după ce pacientul a urinat şi defecat. Pacientul trebuie să fie cât mai
sumar îmbrăcat (mereu la fel) şi fără încălţăminte.
Greutatea poate fi exprimată ca:
 Indice al masei corporale (body mass index, BMI) sau indicele Quételet:

BMI = G (kg) / β (m)

 18,49 sau mai putinSubponderal

 intre 18,50 si 24,99Greutate normala
 intre 25,00 si 29,99Supraponderal
 intre 30,00 si 34,99Obezitate (gradul I)
 intre 35,00 si 39,99Obezitate (gradul II)
 40,00 sau mai mult Obezitate morbida
 Subponderalitatea
In domeniul subponderalităţii prezintă importanţă semiologică 2 concepte:
 Scăderea ponderală involuntară (SPIV)
 Caşexia

SPIV = scădere ponderală neintenţionată de cel puţin 5% din greutatea corporală

obişnuită într-o lună sau de cel puţin 10% în 6 luni.
Etiologia SPIV cuprinde un număr aproape nelimitat de boli, dar 2/3 din cazuri
recunosc 3 mari cauze:
1.Cancerul (35% din cazuri), 50% cu localizare digestivă şi 50% extra-digestivă.
2.Bolile psihice (20% din cazuri) endogene (depresia, demenţele) sau exogene
(addicţia de nicotină, cocaină, opiacee, amfetamină etc)
3.Boli gastro-intestinale non-maligne (10% din cazuri) precum hepatopatiile cronice,
pancreatita cronică, ulcerul peptic, edentaţia, boala celiacă etc.
 Examenul clinic al pacientului cu SPIV trebuie să urmărească cele 7 semne de
alarmă :

1.Indigestii frecvente / tulburări de deglutiţie

2.Modificarea habitudinilor colonice / urinare

3.Sângerări sau eliminări de materiale biologice neobişnuite

4.Răceala care nu se vindecă

5.Tuse / raluri bronşice persistente

6.Formaţiune palpabilă la nivelul sânilor / în alte arii ale corpului

7.Modificări evidente ale unui nev pigmentar / ale unei alte formaţiuni cutanate.
Caşexia (gr, Kakos = rău, exis = stare, condiţie) = pierderea excesivă în greutate,
mai ales prin pierderea masei musculare scheletice, în contextul unui reacţii
inflamatorii cronice.

Caşexia ≠ inaniţie (care desemnează pierderea în greutate prin deprivare

calorică).

Etiologie:
 Cancere cu diverse localizări
 SIDA
 Poliartrita reumatoidă
 Insuficienţa cardiacă congestivă
 BPOC
 Insuficienţa renală cronică (în asociere cu malnutriţia)
Caşexie in sida
Supraponderalitatea

Riscul de a dezvolta diverse afecţini începe să crească încă din acest interval
de greutate corporală ( riscul DZ este semnificativ crescut la BMI >25).

Cca 40% dintre români sunt supraponderali.

Obezitatea
 Reprezinta acumularea tesutului adipos in exces determinand cresterea
IMC>30

 Unul din mecanismele principale prin care genotipul afectează greutatea

corporală este reglarea cheltuielilor energetice
 În producerea obezităţii au fost implicate:
1.Tipul alimentelor
2.Cantitatea aportului alimentar
2.Orarul meselor
3.Sedentarismul
 Una dintre cele mai importante componente psihologice ale obezităţii este
dependenţa.
Dispunerea ţesutului adipos:
1.Predominent la nivelul trunchiului şi abdomenului (obezitate de tip android, tip
Falstaff, în măr) – creşte riscul cardio-vascular, de diabet zaharat (DZ),
sindrom de apnee de somn (SAS), litiază biliară, gută şi mortalitatea generală.
Se defineşte ca perimetru abdominal la nivelul ombilicului >94 cm B şi >80
cm F.
2.Predominent la nivelul bazinului şi coapselor (obezitate de tip ginoid, în pară) –
creşte riscul de varice şi boală artrozică
Atitudinea reprezinta postura corpului pacientului in ortostatism si clinostatism.

 Atitudinea pasivă (adinamică) = poziţie de decubit (lat, decumbere = a se întinde)

flască, caracteristică bolilor grave şi produsă de pierderea globală a tonusului
muscular.

 Atitudinea forţată = poziţie nefirească a corpului adoptată fie (a) din cauza tulburărilor
de tonus muscular, fie (b) din necesitatea de a ameliora diverse simptome (durerea,
dispneea)
 Atitudinea de statuie şi în semn de întrebare din sindromul extrapiramidal
hiperton-hipokinetic (Parkinson) se datorează predominenţei hipertoniei
(contracturii) pe musculatura axială şi rizomielică a staticii şi echilibrului
(muşchii cefei, ai gutierelor vertebrale şi ai centurilor scapulară şi pelvină).
Hipertonia este globală (interesează aproape în mod egal şi flexorii şi
extensorii) şi se accentuează la schimbarea posturii (ex: ridicarea din poziţie
şezândă, înclinarea corpului înainte etc) = semnul contorului Froment
Opistotonusul = contractura generalizată a musculaturii scheletice, astfel încât corpul
intră în extensie forţată, sprijinit doar pe cap şi călcâie, descriind un arc de cerc.
Opitototnusul poate fi observat în
 Tetanos
 Meningite
 Hemoragii subarahnoidiene
 Tumori de fosă posterioară
 Intoxicaţia cu stricnină
 Efect advers la metoclopramid
 Isterie.
 Postura hemiplegică din boala cerebro-vasculară (post AVC) = paralizia unei

jumătăţi a corpului, cu hipertonie pe flexorii membrului superior (care se află în

flexie şi rotaţie internă) şi pe extensorii membrului inferior. Pentru a păşi cu
membrul paralizat, pacientul îl circumduce, halucele păstrând în permanenţă
contactul cu solul (mers cosit).
Posturi forţate antialgice:
 Poziţia în cocoş de puşcă = decubit lateral, cu capul în hiperextensie,
gambele flectate pe coapse şi acestea pe abdomen (colica renală,
meningite).
 Decubitul ventral este adoptat de unii ulceroşi în criză.
 Decubitul dorsal cu coapsele şi gambele flectate, evitând orice
mişcare,chiar cu limitarea miscarilor respiratorii, este caracteristic
peritonitei.
 Pacient agitat, nelinistit care se zvarcoleste fara sa reuseasca sa isi gaseasca
o pozitie antalgica : colica biliara/pancreatica/renala.
 Pacient transpirat ,anxios,de regula in decubit dorsal, cu dureri
violente,socogene :infarct enteromezenteric.
Poziţii forţate antidispneice:
 Ortopneea caracterizează afecţiunile cardiace cu insuficienţă ventriculară
stângă şi astmul bronşic în criză. Pacientul stă la marginea patului sau cu
căpătâiul ridicat, cu capul înclinat pe spate, sprijinit în braţe . În această
poziţie hematoza se ameliorează deoarece o parte a volumului circulant trece
în părţile declive, uşurând munca inimii, iar musculatura respiratorie accesorie
poate intra în acţiune.
 Decubitul lateral este caracteristic unor afecţiuni pleuro-pulmonare. Astfel, în
pleurezii, la debutul bolii, când pleura este inflamată, pacientul va evita decubitul
lateral pe partea afectată datorită durerii; ulterior, pe măsură ce lichidul se
acumulează în cavitatea pleurală şi plămânul este compromis funcţional, pacientul
va sta culcat pe partea afectată pentru a permite plămânului funcţional expansiunea
optimă. În supuraţiile bronhopulmonare, bolnavii preferă decubitusul pe partea
afectată, deorece astfel evită drenarea secreţiilor bronşice purulente şi declanşarea
crizelor de tuse
Faciesul reuneşte
noţiunea de fizionomie = ansamblul structural al feţei
cu cea de mimică = expresia psihomotrică a feţei care reflectă starea şi reacţiile psihice
ale persoanei.
 Faciesul vultuos, caracterizat prin congestia intensă a feţei, apare în bolile febrile şi
mai ales în pneumonia francă lobară. În aceasta din urmă, uneori, roşeaţa afectează
numai pometele homolateral congestiei şi se asociază cu herpes naso-labial de
aceeaşi parte.
 Faciesul mitral, caracteristic stenozei mitrale, prezintă cianoză cu nuanţă rozată a
pomeţilor (prin dilataţie veno-capilară superficială), asociată cu cianoza buzelor,
nasului şi urechilor.
 Faciesul peritoneal (hipocratic) este palid, cu obrajii supţi, ochii înfundaţi în orbite,
încercănaţi, buzele şi urechile cianotice, nasul ascuţit, proeminent, buzele uscate şi
plesnite. Cea mai frecventă afecţiune în care se observă faciesul hipocratic este
peritonita acută prin perforaţia unui viscer cavitar (ulcer, apendicită), dar el poate
surveni şi în gastroenteritele grave sau toxiinfecţiile alimentare, deoarece la
producerea sa participă trei factori comuni: deshidratarea, febra şi starea toxico-
septică.
 Faciesul cirotic, adesea emaciat (lat, macer = slab), are trăsături atone, cu pielea
galben-brună, buzele carminate, limba depapilată, lăcuită, de nuanţă zmeurie, părul
uscat şi friabil
 Faciesul hepatic caracterizat prin teleangiectazii pe pometii obrajilor, buze
si limba carminate,icter sclerotegumentar
 Faciesul renal ,caracteristic insuficienţei renale cronice, este palid sau
palid-teros, umflat, buhăit, cu şanţul nazo-labial dispărut, fantele palpebrale
micşorate, nasul turtit. Aceste modificări conferă feţei un aspect copilăros şi
inexpresiv.
 Faciesul lupic este caracterizat prin placardul eritematos centrat pe
şeaua nasului şi extins pe ambele regiuni malare (de unde forma de
fluture). Este cel mai adesea condiţionat de expunerea la soare
(fotosensibil
 Faciesul de icoană bizantină, caracteristic sclerodermiei, este imobil, cu
micşorarea orificiului bucal (ceea ce jenează alimentaţia şi vorbirea), buze
subţiate, limba atrofiată, indurată, cu frâul lingual scurtat. Pielea este dură,
rigidă şi nu poate fi plicaturată.
 Faciesul hipertiroidian (basedowian) este frapant prin expresia de spaimă
imprimată de protruzia globilor oculari (exoftalmie), ceea ce face să se vadă
sclerele albe deasupra irisului. Tegumentele sunt subţiate şi adesea acoperite
de picături de sudoare, iar buzele pot prezenta un tremor fin.
 Faciesul hipotiroidian (mixedematos) este palid, cu pielea aspră şi
îngroşată datorită depunerii de mucoid în ţesutul celular subcutanat.
Trăsăturile devin inexpresive, mongoloide, iar mimica este absentă. Părul
este aspru, friabil şi decolorat, iar cel din treimea externă a sprâncenelor
lipseşte. Limba este hipertrofiată şi prezintă amprente dentare pe margine.
 Faciesul cushingoid apare în hipersecreţia de glucocorticoizi (sindromul
Cushing) şi în supradozarea iatrogenă de corticoizi. Faţa este rotunjită, “în
lună plină”, cu pomeţii edemaţiaţi şi roşii dând un fals aspect de sănătate şi
prosperitate. Uneori, la nivelul pomeţilor apar varicozităţi şi acnee. La
femei, buza superioară şi mentonul prezintă pilozitate .
Modificari ale tegumentului
Leziunile cutanate elementare pot fi:

 Primare: apar pe pielea sănătoasă, fără a fi precedate de existenţa unor alte

leziuni.

 Secundare: sunt precedate de existenţa altor leziuni cutanate.

 LEZIUNI ELEMENTARE PRIMARE

Modificări de culoare Cu conţinut solid Cu conţinut lichid

Macula Papula Vezicula
Nodulul Bula (flictena)
Vegetaţia Pustula.

LEZIUNI ELEMENTARE SECUNDARE

Prin lipsă de substanţă Deşeuri cutanate Leziuni reziduale

Eroziunea Scuama Cicatricea
Ulceraţia Crusta
Lichenificarea
Leziunile elementare prin modificări de culoare

Maculele (petele) = leziuni

circumscrise de culoare
diferită faţă de cea a
tegumentului normal, fără
modificarea reliefului sau
consistenţei pielii.
Clasificarea maculelor Congenitale:
 nev pigmentar
 pete caffé au lait
Prin acumularea
Dobândite:
de melanină  nev nevocelulari
 efelide
Macule pigmentare  cloasma

Dobândite:
Prin diminuarea  hipomelanoza
melaninei  vitiligo
 psoriazis verzicolor

Vasomotorii Eritemul

Congenitale: angioame
Macule vasculare Vasculare Dobândite: telangiectazii

Vasculite
Purpurice Anomalii trombocitare
 Macule pigmentare
Macule prin acumularea de melanină

Congenitale Dobândite

Efelide (pistrui)
Nev pigmentar = aluniţă nepalpabilă

Cloasma gravidică (trimestrul 2-3)

Macule (lentigo) caffé au lait
(> 6 = suspiciune de
neurofibromatoză
 Macule pigmentare
Macule prin diminuarea melaninei
Dobândite

Hipomelanoza = apariţia de pete Vitiligo: distrugerea melanocitelor prin

depigmentate pe suprafeţele expuse la mecanism autoimun.
lumina solară. Debut: medie 20 de ani. Se asociază
deseori cu alte afecţiuni autoimune
(tiroidită Hasimoto, diabet zaharat tip 1,
anemie pernicioasă, alopecia areata,
LES, psoriazis, poliartrită reumatoidă).
Pitiriazis (tinea) verzicolor: infecţia cu ciuperca saprofită a pielii Malassezia furfur,
favorizată de mediul cald şi umed şi igiena precară.
 Macule vasculare
Macula vasomotorie (eritemul)

Eritemul) = roşeaţă a pielii (cu nuanţe variabile de la roşu aprins la roz

palid), cu evoluţie pasageră / persistentă, care dispare la vitropresiune.

Mecanism: vasodilataţia arteriolelor din plexul subpapilar.

Eritemul generalizat = exantem (înEritemul la nivelul mocoaselor = enantem
imagine exantemul din scarlatină) (în imagine enantemul rujeolic al
mucoasei jugale = semnul Koplik)
 Macule vasculare
Macula vasculară propriu-zisă
Macula vasculară propriu-zisă= pată circumscrisă datorată unei dilataţii
vasculare permanente / unui proces de neoformaţie a capilarelor dermice.
Dispare numai parţial la presiune!

Congenital: angiomul plan (placă Dobândit: telangiectaziile (arborizaţii

roşie-violacee, bine delimitată, vasculare fine, nepulsatile localizate
remarcabilă prin fixitate şi cronicitate în mai ales la nivelul feţei (ex: rozacee,
tot cursul vieţii etilism etc).
 Macule vasculare
Maculele purpurice
(purpura)

Purpura = modificare de culoare a pielii, de obicei

circumscrisă, datorată extravazării hematiilor în derm
prin
inflamaţia peretelui vascular (vasculită)
anomalie trombocitară (trombocitopenie,
trombocitopatie).

Când leziunile cutanate sunt însoţite de hemoragii mucoase = purpură

hemoragică
 Localizarea de elecţie este la nivelul membrelor inferioare unde presiunea
venoasă e maximă.
 După forma şi dimensiunile leziunilor purpurice se
descriu:

Peteşiile: pete hemoragice cu Φ= 1-2 Echimozele: placarde cu

mm, de obicei multiple, izolate dimensiuni diferite (hemoragii
/confluente; subcutanate).

Vibicelele: pete hemoragice

liniare apărute pe zonele cutanate
supuse traumatismelor
 Leziunile elementare primitive cu conţinut
solid

Nodulul = proeminenţă rotundă, cu Φ

> 1 cm, solidă, fermă şi infiltrată la
palpare.

Papula = proeminenţă roşie

neindurată, bine circumscrisă,
cu Φ < 1cm, care se vindecă
fără cicatrice (în imagine
papule urticariene). Vegetaţia = excrescenţă moale,
filiformă /globuloasă, cu suprafaţă
 Leziuni elementare cu conţinut lichid

Vezicula = proeminenţă epidermică Bula (flictena) = proeminenţă epidermică cu

cu Φ = 1-2 mm şi conţinut lichid clar. Φ > 5 mm şi conţinut lichid clar, tulbure /
hemoragic.

Pustula = proeminenţă circumscrisă, cu Φ

variabil, de culoare albă / galbenă şi având
conţinut purulent.
 LEZIUNI ELEMENTARE SECUNDARE

Prin lipsă de substanţă Deşeuri cutanate Leziuni reziduale

Eroziunea Scuama Cicatricea
Ulceraţia Crusta
Lichenificare
a
Leziuni secundare prin lipsă de substanţă

Eroziunea (excoriaţia) = pierdere de substanţă

superficială care se vindecă fără cicatrice.

Ulceraţia = pierdere de substanţă mai

profundă decât eroziunea interesând
dermul şi chiar hipodermul şi care se
vindecă printr-o cicatrice sechelară.
Deşeurile cutanate

Scuamele = depozite cornoase vizibile

Lichenificarea = îngroşarea pielii cu
spontan sau după gratajul efectuat cu adâncirea şanţurilor normale, produsă
chiureta, care se pot îndepărta. prin scărpinat repetat.

Crustele = leziuni rezultate din uscarea la

suprafaţa pielii a secreţiilor patologice,
corespunzând unui stadiu evolutiv al leziunilor
elementare primare (bule, vezicule, pustule,
eroziuni, ulceraţii) ale căror formă şi dimensiuni le
respectă.
Leziuni secundare reziduale

Cicatricea = leziunea apărută după pierderea de substanţă sau după o

inflamaţie cutanată, prin formarea de ţesut de neoformaţie reparator,
implicând mai ales dermul.
 Cicatricea patologică

Cicatricea hipertrofică este bombată

deasupra tegumentului, bine
delimitată, regulată, de culoarea pielii
normale şi cu evoluţie în general
spontan regresivă în 12-18 luni
Cicatricea cheloidă are un aspect
asemănător, dar cu prelungiri în cleşti
de rac şi cu o evoluţie extensivă de
mai mulţi ani. Este mai frecventă pe
partea superioară a trunchiului.
Unghiile jumătate-jumătate Terry: jumătatea proximală albă,
cea distală închisă la culoare.
Cauze: boli cronice de ficat (stânga) sau de rinichi (când apare o
dungă
maronie la limita dintre zona închisă la culoare şi unghia liberă –
dreapta)
 Unghii galbene.
Cauze: diabet zaharat, amiloidoză,
pareză de nerv radial/cubital, icter.

Asocierea unghii galbene + limfedem + epanşament pleural recidivant

± bronşectazie ± sinuzită = sindromul unghiilor galbene.
Cauze: atrezie limfatică congenitală (rar), cancere viscerale, sindroame
imunodeficitare, poliartrită reumatoidă.
Hipocratismul digital (unghiile în sticlă de ceasornic, degetele în băţ
de toboşar) =
hipertrofia falangei distale a degetelor cu deschiderea unghiului Lovibond >
180o.
Cauze:
Hipoxia cronică (BPOC, fibroza pulmonară, supuraţiile pulmonare, TBC
cardiopatiile congenitale, endocardita infecţioasă)
Afecţiuni digestive: bolile inflamatorii ale colonului, ciroza hepatică
Hipertiroidia
Idiopatic
Modificări globale ale culorii tegumentelor

Paloarea
Icterul
Cianoza
Melanodermia
Paloarea reprezinta decolorarea tegumentelor si mucoaselor
Determinanții fiziologici ai culorii pielii sunt:
1.Melanina
2.Hemoglobina (Hb).

Paloarea poate fi produsă de:

1.Scăderea/absenţa pigmentului melanic: albinism
2.Scăderea cantităţii de Hb:
2.1. Sindromul anemic
2.2. Număr redus de capilare dermice: hipogonadism
2.2. Vasoconstricţie: şoc, criza hipertensivă.
 Paloarea anemică poate fi apreciată cel mai uşor în zonele cu
capilare superficiale:
 Conjunctiva bulbară
 Mucoasa linguală
 Patul ungheal
 Pliurile palmare
 Faciesul.
Paloarea conjunctivei bulbare
Paloarea mucoasei linguale
Paloarea palmei şi a pliurilor palmare
Hiperpigmentarea liniei mediane
subombilicale in sarcina
Cicatrici postoperatorii

Obstacol pe VCI
 Sindromul anemic

Anemia = scăderea cantităţii totale a Hb

<13g% B
<12g% F

Sindromul anemic = ansamblul simptomelor şi

semnelor hipoxiei tisulare datorate anemiei.
Simptomatologie:

 Cardio-respiratorie: dispnee de efort, polipnee, dureri anginoase, palpitaţii

 Neurologică: cefalee, ameţeli, tinitus, sincopă de efort, irascibilitate,
incapacitate de concentrare, insomnie
 Generală: fatigabilitate

Semne obiective:

 Paloarea (mucoasa conjunctivală şi bucală, patul ungveal, şanţurile

palmare)
 Cardio-vasculare: tahicardie, sufluri sistolice funcţionale, puls săltăreţ,
hipoTA ortostatică
 Generale: subfebrilitate, edeme
Icterul reprezinta colorarea în galben a tegumentelor şi mucoaselor datorită
acumulării bilirubinei în ţesuturi.
Bilirubina începe să se acumuleze în ţesuturi atunci când nivelul ei circulant >
2,5 mg%, iar icterul devine clinic manifest la 2-3 zile după aceea.
Icterul prezintă nuanţe de galben cu valoare semiologică orientativă pentru natura
sa:

 Flavinic = icterul asociază paloare datorată anemiei (hemoliză).

 Rubinic = icterul asociază nuanţa hiperemică dată de vasodilataţia produsă de

febră (afecţiuni hepatocelulare, obstacole litiazice).

 Verdinic = icter intens cu degradare oxidativă în ţesuturi la biliverdină

(neoplazii).

 Melanic = icter foarte intens cu acumulare de biliverdină şi stimulare

melanocitară (neoplazii).
Icterul sclerotegumentar apare in :
 Hepatite acute
 Ciroze hepatice
 Metastaze hepatice
 Tumori hepatice primitive
 Neoplasm de cap de pancreas
 Afectiuni biliare cu obstructia caii biliare principale :
litiaza
angiocolita
neoplasm
 Cianoza = coloraţie albastră vineţie a tegumentelor si
mucoaselor, care dispare la vitropresiune, determinata
de culoarea “inchisă” a sangelui din capilarele cutanate.
CONDITII DE EXAMINARE:
Medicul examinează plasat în partea dreaptă a bolnavului.
Bolnavul : în decubit dorsal, cu trunchiul puţin ridicat pe pernă i genunchii
flectaţi, pentru a relaxa musculatura abdominală. Membrele superioare
pe lângă trunchi.

TOPOGRAFIA ABDOMINALĂ:
Abdomenul poate fi împărţit în 4 cadrane (superior drept i stâng, inferior
drept i stâng) trasând două linii imaginare , una orizontală si una
verticală, prin ombilic.
O altă împărţire topografică se obţine trasând 4 linii imaginare
- o linie orizontală ce uneşte marginile inferioare ale rebordurilor costale
- o linie orizontală ce uneşte spinele iliace antero-superioare
- două linii verticale la nivelul marginilor externe ale muşchilor drepţi
abdominali.
Astfel se obţin 9 regiuni topografice: epigastrul, mezogastrul, hipogastrul,
hipocondrul drept si stâng, flancul drept si stâng, fosa iliacă dreaptă si
stângă.
1.INSPECTIA:
Se urmăresc:
 modificările cutanate
 implantarea părului
 modificările de contur ale abdomenului
 participarea abdomenului la mişcările respiratorii
 mişcări anormale: peristaltica intensă, pulsaţii
MODIFICĂRILE CUTANATE
erupţii peteşiale, echimoze (peri-ombilicală=semnul
Cullen: pancreatita acută,
pe flancuri = semnul Turner :infarct mezenteric sau
pancreatită acută hemoragică)
 vergeturi albe-sidefii (după sarcină , în obezitate ) sau
violacee (sd.Cushing)
 circulaie venoasă superficială: sindrom de
hipertensiune portală:
circulaie colaterală de tip porto-cav :peri-ombilicală,
în "cap de meduză"
circulaie colaterală de tip cavo-cav : la nivelul
flancurilor
cicatricea ombilicală: :înfundată sau proeminentă
 cicatrici post-operatorii
IMPLANTAREA PĂRULUI
 la bărbaţi: absenţa părului abdominal sau
implantarea de tip feminin: în ciroza hepatică
 la femei: implantarea părului de tip masculin: în
sindrom adreno-genital
MODIFICĂRI DE CONTUR ALE ABDOMENULUI:
1.Abdomenul plat: normal
2.Abdomen escavat (scafoid): cu concavitatea în sus- stări de
denutriţie, caşexie
3.Abdomen bombat: bombare globală sau localizată
Bombare globală a abdomenului:
- predominent anterioară ("în desagă"):
- obezitate (panicul adipos abundent, ombilic înfundat)
- distensie gazoasă : timpanism exagerat
- cronică =meteorism:(aerofagie sau după alimente ce induc
fermentaie), tranzit intestinal prezent;
- acută: ocluzia intestinală mecanică sau paralitică (tranzit
intestinal oprit)
- ascita abundentă: ombilic proeminent, matitate la percuţie
- predominent laterală (abdomen de "batracian") bolnav cu
ascită, în decubit dorsal
Bombare localizată:
- a abdomenului inferior:
- relaxarea musculaturii abdominale la vârstnici
- glob vezical
- tumori ovariene sau uterine
- sarcina
- a abdomenului superior:
- hepatomegalie
- splenomegalie
- stomac cu stenoză pilorică
- tumori pancreatice
- la nivelul orificiilor inghinale sau cicatricilor post-operatorii
- hernia ombilicală
- hernia liniei albe abdominale
- diastaza muşchilor drepţi abdominali ( se evidenţiază pe linia
mediană, la ridicarea din decubit dorsal în poziţia şezând)
- eventraţii: la nivelul cicatricilor post-operatorii
MIŞCĂRILE ABDOMINALE:
Normal: musculatura abdominală participă la
mişcările respiratorii. Absenţa acestei participări
(abdomen "de lemn") este semn de iritaţie
peritoneală.
Mişcări abdominale anormale:
 mişcări peristaltice exagerate:
- stenoza pilorică (în epigastru)
- subocluzia intestinală (deasupra obstacolului)
- pulsaţii ale aortei abdominale ( în epigastru): se văd
la persoanele slabe.
- pulsaţii ale ventriculului drept în epigastru (semnul
Harzer): la bolnavii cu insuficienă cardiacă dreaptă
2.PALPAREA
Palparea se efectuează cu mâinile calde (pentru a nu
provoca o reacţie de apărare faă de mâinile reci),
cu toată palma aplicată, urmărind mimica bolnavului
(durere). Regiunea relatată de bolnav a fi dureroasă
se examinează ultima.
Palparea poate fi :superficială sau profundă,
bimanuală sau mono-manuală.
PALPAREA SUPERFICIALĂ: deprimă cu cca 1 cm peretele abdominal .
Urmăreşte:
1.Sensibilitatea superficială: hiperestezia cutanată = semn de iritaţie peritoneală (abdomen
acut)
- provoacă durere i contractura involuntară a muşchilor peretelui abdominal ="apărare
musculară", ce poate fi localizată (ex.:apendicita acută) sau generalizată (ex: ulcer
perforat cu peritonită)
- uneori durerea se exacerbează la decomprimarea bruscă a abdomenului = semnul
Blumberg (iritaţie peritoneală)

2.Mase tumorale superficiale: în peretele abdominal, fixate de el. Rămân palpabile când
bolnavul îşi contractă musculatura abdominală (ex: ridică capul de pe pernă): lipoame,
hematoame în teaca dreptului abdominal.

3.Examinarea orificiilor herniare (linia albă, ombilicul, regiunile inghinale): palpăm i

invităm bolnavul să tuşească.
Herniile sunt mase tumorale cu impuls de tuse, reductibile spontan sau prin palpare
Herniile nereductibile: sunt incarcerate în orificiul herniar.
Herniile strangulate (incarcerate i cu necroză ischemică): formaţiuni tumorale dureroase,
cu oprirea tranzitului gazos i pentru materiile fecale (abdomen acut chirurgical).
Bolnavul acuză dureri abdominale, vărsături.
PALPAREA PROFUNDĂ: se efectuează palparea simetrică a tuturor zonelor topografice
ale abdomenului, pentru decelarea de zone dureroase sau de formaţiuni viscerale
palpabile.
- viscerele intraperitoneale (cu mezou): mobile faă de peretele abdominal posterior
- viscerele retroperitoneale: imobile
Tehnici de palpare profundă:
1.monomanuală
2.bimanuală: cu mâinile alăturate sau, dacă peretele abdominal este gros, aplicate una peste
cealaltă
3.prin acroşaj ("agăţare”): cu degetele flectate, încercând să pătrundă sub rebordul costal
4.prin balotaj (pentru organele retroperitoneale): o mână apasă viscerul prin intermediul
peretelui abdominal anterior, iar cealată mână, plasată în regiunea lombară, percepe
apăsarea transmisă de viscerul respectiv .
Date oferite de palparea profundă:
1.mărimea viscerului
2.consistena (elastică, fermă, dură)
3.sensibilitatea (dureros sau nu la palpare)
4.suprafaa (regulată sau neregulată)
5.mobilitatea (la palpare sau cu mişcările respiratorii)
6.pulsaii transmise.
PALPAREA FICATULUI:
- în decubit dorsal
- se delimitează marginea inferioară prin palpare profundă i se apreciază la câţi
cm sub rebordul costal se află (normal: palpabilă la nivelul rebordului costal,
pe linia medio-claviculară dreaptă)
- se apreciază marginea superioară prin percuţie pe linia medio-claviculară
(LMC) dreaptă i se măsoară diametrul hepatic pe această linie (normal=9-11
cm)
- se apreciază caracterele descrise la “informaii oferite de palparea profundă “.

PALPAREA COLECISTULUI:
- punctul cistic: la intersecţia dintre rebordul costal sau marginea inferioară
hepatică i marginea externă a dreptului abdominal. Este dureros în caz de:
litiază biliară, colecistită.
- manevra Murphy: se palpează colecistul prin acroare sub rebordul costal, în
inspir. Dacă este sensibil: provocăm durere, cu inhibiţie antalgică a
respiraiei.
PALPAREA SPLINEI:
- cu bolnavul în decubit dorsal: se delimitează polul inferior al splinei prin
palpare profundă bimanuală, prin balotare sau prin acroşaj sub rebordul
costal, invitând bolnavul să inspire adânc.
- cu bolnavul în decubit lateral drept-manevra Chiray i Pavel :bolnav în
decubit lateral drept, cu genunchii flectaţi i braţul stâng deasupra capului
Normal: splina nu se palpează.
Dacă splina este palpabilă: se descriu caracterele ei.

PALPAREA APENDICELUI CECAL: dureros în apendicita acută

- punctul Mc.Burney: la unirea 1/3 externe cu 2/3 interne ale liniei ce unete
spina iliacă antero-superioară cu ombilicul .
- punctul Lanz: la intersecţia marginii externe a dreptului abdominal cu
orizontala ce uneşte spinele iliace antero-superioare .
- Manevra Jaworski (apendice retrocecal): apare durere la palpare profundă în
fosa iliacă dreaptă, în timp ce este ridicat membrul inferior întins
(contracia m. psoas).
- semnul Blumberg: durere în fosa iliacă dreaptă la decomprimare bruscă
(semn de iritaie peritoneală)
TUSEUL RECTAL:
- în poziţie de decubit lateral cu genunchii flectai sau
în poziţie genu-pectorală
- se inspectează orificiul anal (fisuri, inflamaţii,
hemoroizi)
- cu indexul mâinii drepte, înmănuat i lubrefiat cu
vaselină, se pătrunde printr-o micare de
înurubare prin orificiul anal în rect.
- se palpează: pereţii rectului, fundul de sac peritoneal
Douglas, prostata, respectiv uterul i anexele
- se verifică materialul extras din rect: materii fecale,
sânge, mucus sau puroi
Puncte dureroase abdominale
 Aprecierea durerii provocate – se face prin intermediul
examinării punctelor dureroase abdominale sau prin
intermediul unor manevre de provocare a durerii.
 Punctele dureroase abdominale sunt: solar, epigastric,
colecistic, piloric, apendiculare, renoureterale şi sunt
uneori semnificative în afectarea organelor respective.
 Punctul subxifoidian, situat imediat sub apendicele
xifoid, sensibil în afecţiuni ale cardiei, esofagului
inferior, fornixului gastric;
 Punctul epigastric, în treimea superioară a acestei linii,
sensibil în afecţiunile stomacului;
 Punctul solar este situat în treimea inferioară, pe lina
mediană, xifo-ombilicală, sensibil în boli gastrice dar
şi în toate afecţiunile pelvine, fiind centrul nervos cel
mai important din abdomen;
 Punctul colecistic, pe linia medio-claviculară, la locul
de intersecţie cu rebordul costal drept sau la intersecţia
coastei a 10-a cu marginea dreptului abdominal, sensibil
în afecţiunile hepatobiliare, unghiului hepatic al
colonului, pleurei diafragmatice, pielocaliceal renal
drept;
 Punctul piloric, pe bisectoarea care împarte triunghiul
realizat între linia mediană cu linia care uneşte
ombilicul cu linia axilară anterioră, la 2 cm în sus;
această zonă mai poartă numele de zona pancreatico-
coledociană, fiind locul de proiecţie al colecistului şi
capului de pancreas (frecvent locul de palpare al
hidropsului vezicular sau al tumorii de cap de pancreas,
semnul lui Courvoisier);
 Punctele apendiculare sunt în număr de trei:
o punctul Mc Burney, localizat în treimea superioară pe linia care
uneşte ombilicul cu spina antero-superioară dreaptă;
o punctul Moriss, localizat în treimea inferioară a acestei linii şi punctul
Lanz, în treimea externă a liniei care uneşte cele două spine antero-
superioare.
o prin unirea celor trei puncte rezultă un triunghi, triunghiul lui
Iacobovici, dureros în caz de afecţiuni apendiculare dar şi în afecţiuni
anexiale

 Punctele mezenterice sau paraombilicale, situate la intersecţia

liniei ombilicale cu marginea drepţilor abdominali, sensibile
în enterocolopatii, afecţiuni ale mezenterului;
1. punctul xifoidian
2. punctul epigastric
3. punctul solar
4. punctul colecistic
. triunghiul pancreatico –
coledocian al lui Chauffard
5. punctul duodenal
6. punctele mezenterice
7. punctul Mac Burney
8. punctul lui Morris
9. punctul lui Lanz
10.punctele tuboovariene
 Manevrele de provocare
 Manevra Blumberg – mâna examinatorului efectuează o
presiune din ce în ce mai puternică în profunzime, după care
este ridicată brusc (cu prevenirea pacientului în prealabil); în
momentul ridicării se produce o durere vie determinată de
iritaţia peritoneală
 Manevra Rowsing – comprimă colonul descendent şi
transvers în sens antiperistaltic obţinând o durere vie la
distensia cecului şi apendicelui – semn de apendicită acută
 Manevra ileopsoasului - constă în plasarea mâinii
examinatorului în fosa iliacă dreaptă (zona cecoapendiculară)
pacientul fiind invitat să ridice membrul inferior drept întins
la 90º faţă de planul trunchiului; în momentul ridicării
piciorului apare o durere vie la nivelul zonei apendiculare
 Manevra Murphy – constă în plasarea mâinii examinatorului
în zona colecistocoledociană sub rebordul costal pe linia
medioclaviculară; invitând bolnavul să inspire adânc, în
momentul împingerii colecistului în mâna examinatorului se
provoacă o durere vie
3.PERCUŢIA
Normal: percuţia abdomenului relevă timpanism
(conţinut gazos intestinal) i zone de matitate
fiziologică (matitate hepatică, uter gravid, vezică
urinară plină)

Percuţia ficatului: se percută toracele anterior pe linia

medio-claviculară dreaptă. Normal, matitatea hepatică
începe din spaţiul al V-lea intercostal drept i se
întinde până la rebordul costal .
Disparitia matităţii hepatice:
1. pneumoperitoneu (ulcer perforat)
2.   interpoziţie de colon (sd. Chilaiditi)
3.   situs inversus (matitate hepatică în stânga)
Percuţia stomacului: zonă de timpanism în spaiul Traube (bula cu aer gastrică): delimitat de:
rebordul costal stg, matitatea cardiacă , matitatea hepatică i matitatea splenică .

Percuţia splinei :în decubit lateral drept, pe linia axilară medie a hemitoracelui stâng. Se percută
între coastele 9 i 11, până la rebordul costal .

Percuţia globului vezical sau uterului gravid :zonă de matitate în hipogastru, cu convexitatea în
sus

Percuţia ascitei:
- bolnavul în decubit dorsal: se percută radiar, în "evantai", pornind de la apendicele xifoid . Se
constată o zonă de matitate declivă, cu concavitatea în sus.
- bolnavul în decubit lateral: se constată că matitatea declivă este deplasabilă pe flancuri
- semnul "valului" : bolnavul în decubit dorsal, apasă cu marginea cubitală a unei mâini pe linia
albă abdominală. Medicul percută cu vârful degetelor mâinii drepte în flancul drept i percepe
undele de percuţie, transmise prin lichidul de ascită, cu palma mâinii stângi, plasată în flancul
stâng.
4.AUSCULTAŢIA
Normal: se aud zgomote hidroaerice (borborigme, garguimente), cu o frecvena
de 5-30/minut, datorate peristalticii intestinale.
Anomalii la auscultaie:
1.absena zgomotelor intestinale: ileus paralitic
2.garguimente lungi, asociate cu colici i oprirea tranzitului gazos i de materii
fecale: ileus mecanic
3.Frecături peritoneale:
- în hipocondrul drept: perihepatită
- în hipocondrul stâng: perisplenită
4.Sufluri abdominale :
- în epigastru: aorta abdominală
- paraombilical: artere renale
- deasupra arcadei inghinale: arterele iliace
- murmur venos peri-ombilical :în ciroza hepatică
 TACTUL RECTAL
Constituie un gest obligatoriu in examinarea
chirurgicala  a unui pacient.  La femei poate fi un
gest complementar tuseului vaginal.
  Pozitia pacientului  poate fi genu-pecturala (corect
ar fi sa spunem genu-cubitala), ginecologica,
decubit lateral  cu membrul pelvin liber, usor
flectat, sau in
ortostatism,cu  trunchiul  sprijinit  pe  o  masa.  Cea 
  mai  utilizata  este  cea genupectorala, in care
pacientul se sprijina pe genunchi si coate, cu
coapsele flectate pe abdomen si pe gambe.
 TEHNICA
pacientul este invitat sa nu contracte sfincterul anal si sa faca
un efort de defecare, moment in care indexul mainii drepte
(mana imbracata in manusa sterila), lubrifiat cu sapun si apa
sau ulei de parafina, patrunde bland in rect.

Se urmareste si se apreciaza tonicitatea sfincterului anal,

prezenta eventualilor hemoroizi, polipi, abcese perianale. Se
urmareste de asemenea, existenta hemoroizilor interni, a
fisurilor anale, a tumorilor mucoasei anale, a tumorilor
mucoasei rectale, supletea peretilor ampulei, daca ampula
este cu materii fecale sau este goala, daca sunt urme de scaun
melenic sau de sange proaspat.
Tactul rectal nu permite explorarea rectului pe o
distanta mai mare de 8 - 10cm. La barbat tactul rectal
trebuie sa aiba in vedere neaparat, examenul prostatei.
Se exploreaza volumul prostatei, forma lobilor
prostatici, prezenta santului median, consistenta,
sensibilitatea, netezimea acestora.
 Hipertrofia lobilor, stergerea santului median, sunt semne
ale adenomului de prostata. In caz de inflamatie a veziculei
seminale, sau ale glandelor Cowper, acestea pot fi palpate
prin tact rectal, introducand degetul dincolo de prostata.

Tactul rectal poate permite si palparea punctului ureteral

inferior, singurul loc unde ureterul poate fi palpat direct. Cu
indexul introdus profund si lateral in rect, se ajunge la
nivelul intrarii ureterului in vezica, momentul fiind marcat
de o durere vie si senzatia imperioasa de mictiune.

Se poate simti un calcul inclavat in portiunea intramurala a

ureterului sau chiar ureterul inflamat, un cordon proeminent
renitent.
Tactul rectal se efectueaza cu blandete, cu un singur
deget sau bimanual, prin palparea simultana a peretelui
abdominal anterior, cu mana stanga.

  La femei, tactul rectal permite pe langa explorarea

anorectala si explorarea organelor genitale, gest
efectuat curent mai ales la virgine.
Foaia de observație clinică generală
Definiție: Foaia de observație clinică generală este un
document medical, clinic, deoarece centralizează datele
clinice și paraclinice despre pacient, științific, fiind un
document al cercetării medicale și juridic (probă în justiție).
 Cuprins
1. Date personale pacient
2. Date calendaristice: data internării, data externării etc.
3. Diagnosticul – în diferite faze: de trimitere, la internare,
anatomo-patologic etc.
4. Motive internare, anamneza și istoricul bolii
5. Examen obiectiv
6. Examene de specialitate
7. Examene paraclinice
8. Susținerea diagnosticului și tratamentului
9. Evoluţia bolii, regimul alimentar, tratamentul aplicat și
eficienţa acestuia
 Anexe:

1. Materiale sanitare consumate pe perioada internării

2. Acordul pacientului informat
3. Obligațiile pacientilor
1. Date personale pacient- nume,prenume, data nașterii,
domiciliu, ocupația, cetățenie, asigurare etc.
2. Date calendaristice: data internării, data externării etc.
3. Diagnosticul – în diferite faze: de trimitere, la
internare, anatomo-patologic etc.
Diagnosticele secundare (complicaţii/comorbidităţi) se
înregistrează pentru celelalte afecţiuni, concomitente
cu diagnosticul principal, trecându-se exclusiv
complicaţiile/comorbidităţile pentru care pacientul a
fost investigat şi tratat în timpul episodului respectiv
de boală.
 4. Motive internare, anamneza și istoricul bolii
a) Motive internare – totalitatea simptomelor ce determină bolnavul să
se prezinte la medic; se va încerca ierarhizarea simptomatologiei
(după simptomul dominant), succesiunea şi evoluţia acesteia (de
ex.: pentru durere se va preciza sediul, iradierea, momentul
apariţiei, intensitatea, durata, periodicitatea, fenomene însoţitoare
etc).
b) Anamneza:
Antecedente heredo- colaterale- se referă la bolile de care au suferit
părinţii şi membri ai familiei (rude de gradul 1).
Antecendente personale fiziologice- se referă la datele de instalare
şi modalităţile de evoluţie ale unor funcţii normale.
La femeie cuprind: - menarha, regularitatea şi durata ciclului, durata
şi abundenţa fluxului menstrual, data ultimei menstruaţii, numărul
de sarcini, numărul de naşteri, numărul de avorturi: spontane,
La bărbaţi cuprind: momentul şi modul instalării pubertăţii, viaţa
sexuală, momentul şi modul instalării andropauzei.
 Antecedentele personale patologice -se referă la principalele
afecţiuni de care a suferit pacientul, din copilărie până în
momentul internării.
De exemplu: boli venerice, respiratorii, cardiovasculare,
digestive, renale, endocrine, neurologice ; Intervenţii
chirurgicale etc.
c) Condiții de viața și muncă
Profesia actuală sau anterioară pensionării importantă pentru a
aduce lămuriri privind:
- existenţa noxelor a gazelor
 condiţiilor improprii de lucru
 prezenţa stressului
 a poziţiilor vicioase în timpul muncii
d) Comportamente (fumat, alcool etc.)
Se referă la consumul prezent dar și din trecut
Se urmăreşte tipul, cantitatea şi frecvența consumului.
e) Medicaţie de fond administrată înaintea internării (inclusiv
preparate hormonale şi imunosupresoare)
Trebuie notată denumirea, doza, modul de administrare și frecvența
utilizării.
Istoricul bolii: pentru realizarea corectă a unui istoric, trebuie
precizate:
- debutul bolii (acut sau cronic)
- simptomele (generale sau locale)
- circumstanţele de apariţie, cronologia, succesiunea simptomelor,
localizarea, intensitatea, evoluţia, asocierea altor simptome
- atitudinea bolnavului faţă de afecţiunea sa (consultaţii, internări,
tratamente ambulatorii, investigaţii).
 5. Examen obiectiv

Starea generală- poate fi: gravă, mediocră sau bună

Talie
Greutate
Starea de nutriţie- poate fi subponderal/ normoponderal/
supraponderal/ obez. Se determină prin măsurarea indicelui
de masă corporală.
Starea de conştienţă- poate fi cooperant/ somnolent/ obnubilat/
comatos.
Facies -reprezintă modificarea fizică a feţei ce apare ca urmare a
unei boli.
- semnificaţie de mare valoare în semiologie şi în
stabilirea diagnosticului.
Tegumente și mucoase- se vor analiza: culoarea, cicatricile
postoperatorii/ postraumatice, elasticitatea. Se noteaza tatuaje,
peteșii, echimoze, escoriații etc.
Fanere
Ţesut conjunctiv-adipos- bine/ slab/ normal reprezentat.
Sistem ganglionar- se examinează ganglionii occipitali,
submandibulari, mentonieri, latero-cervicali, supraclaviculari,
axilari, inghinali.
În cazul unei patologii se vor nota- numărul, localizarea, consistenţa,
mobilitatea ganglionilor şi dacă sunt sau nu dureroşi spontan sau la
palpare. Interesează de asemenea momentul apariţiei şi dezvoltarea
lor (rapid sau lent).
Sistem muscular-se vor nota- tonusul, dezvoltarea musculaturii,
participare grupelor musculare la diferite mişcări etc.
Sistem osteo-articular- se vor urmări deformaţii osoase (post-
rahitism,
fracturi), discontinuităţi ale reliefurilor osoase însoţite de dureri
intense şi impotenţă funcţională a segmentului afectat (fracturi).
Aparat respirator

Inspecţia v-a consemna eventualele sechele de rahitism (stern

înfundat, în"carenă", mătănii costale etc), forma toracelui,
deformaţi (cifoză, scolioză, etc); se va aprecia amplitudinea
mişcărilor respiratorii.
Palparea v-a evidenţia frecvenţa respiraţiilor, expansiunea bazei
toracelui, transmitere vibraţiilor vocale (se cere bolnavului să
rostească "33").
La percuţie se distinge: sonoritate pulmonară normală,
timpanism, submatitate sau matitate (pneumonie, pleurezie,
hemotorace, etc).
Auscultaţia v-a preciza prezenţa ralurilor (crepitante,
subcrepitante, sibilante, ronflante).
Aparat cardiovascular

Inspecţia v-a preciza culoarea tegumentelor şi mucoaselor.

Palparea v-a constata bătaia vârfului cordului - şocul
apexian (normal spaţiul V intercostal stâng pe linia medio-
claviculară), pulsul periferic, freamăt sistolic.
Percuţia v-a preciza matitatea cardiacă.
Auscultaţia cordului se v-a face sistematic, pe focarele
aortei, pulmonarei, mitrală, tricuspidă; se vor observa
tulburările de ritm, tahicardia, diferenţele între pulsul
periferic şi cel central, suflurile sistolice sau diastolice.
Auscultaţia carotidelor, femuralelor şi aortei abdominale
permite evidenţierea unor leziuni stenotice.
Aparat digestiv

Se va preciza apetitul, scăderea ponderală, greţurile,

vărsăturile, durerea şi caracteristicele ei (sediu, durată,
intensitate, iradiere, ritmicitate, periodicitate etc); tranzitul
pentru gaze si materii fecale.
La inspecţie se va urmări: cavitatea bucală; abdomenul:
participarea la mişcările respiratorii, prezenţa cicatricilor
(traumatice sau postoperatorii), prezenţa tuburilor de dren, a
pansamentelor sau plăgilor.
Palparea poate fi superficială sau profundă (pentru evidenţierea
limitelor ficatului, splinei sau a formaţiunilor tumorale).
Percuţia evidenţiază matitatea hepatică, sonoritatea colică.
Auscultația evidențiază zgomotele intestinale
Ficat, căi biliare, splină
Palparea v-a evidenția forma și consistența. Și împreună cu percuția
se vor evidenția dimensiunile.

Aparat uro-genital
La palpare se vor aprecia zonele şi punctele ureterale dureroase. Se
va nota aspectul urinii, diureza, micţiunile, precum şi conformaţia
organelor genitale externe.

Sistem nervos,endocrine, organe de simț

Se va aprecia starea de conştientă a pacientului, orientarea
temporo-spaţială, reflexele osteo-tendinoase, cutanate
abdominale, cutanat plantar), reflexul pupilar, reacţia la durere.
Examene de specialitate – neurologic, oncologic,
oftalmologic etc.
Examene paraclinice:
Examene de laborator
Examene radiologice (rezultate)
Examene ecografice (rezultate).
Examene anatomo- patologice
Intervenții chirurgicale
 4. Susținerea diagnosticului si
tratamentului.
Cuprinde rezumativ principalele etape ale spitalizării şi ale
tratamentului acordat pe parcurs, recomandările date celui
externat, medicamentele prescrise, comportamentul indicat
acestuia în perioada următoare externării.
a) Clinic.
b) Paraclinic
c) Epicriza- reprezintă sinteza cazului cu datele esenţiale din
anamneză, examenul obiectiv, investigaţiile concludente,
tratamentul şi evoluţia în cursul spitalizării precum şi
indicaţiile oferite pacientului pentru continuarea
tratamentului sau a investigaţiilor după externare.
 5. Evoluţia bolii, regimul alimentar,
tratamentul aplicat şi eficienţa acestuia
a) Foaie de temperatură- cuprinde T.A., puls,
temperatură, lichide ingerate, diureză, scaune, dietă.
Aceastea vor fi înregistrate zilnic pe durata spitalizării.
b) Foaie de evolutie si tratament
 constă în notarea zilnică a stării generale, evoluţiei
postoperatorii (aspectul plăgii, drenajul, reluarea
tranzitului intestinal, reluarea alimentaţiei etc.)
 Se va preciza, de asemeni, medicamentele
administrate, doza, precum şi modul de administrare
(perfuzie intravenoasă, injecţii intravenoase,
intramusculare, administrare enterală, supozitoare etc.)
1. Materiale sanitare consumate pe perioada internării
2. Acordul pacientului informat- cuprinde: tabel cu
personalul medical care îngrijește pacientul, datele
pacientului, informatii în legătură cu actul medical,
semnătura pacientului, consimțământul pacientului
privind tratamente, investigații etc.
3. Obligațiile pacienților- cuprinde obligațiile pe care
pacienții trebuie să le respecte pe durata internării.
 PREGĂTIREA
PREOPERATORIE A
PACIENTULUI
1. Caractere generale. Definiție. Clasificare.
2. Obiective specifice. Scop. Principii de îngrjire.
3. Pregătirea fizică și psihică a pacientului.
Cuprin
4. Pregătirea general.
4.1. Bilanț clinic.
4.1.1. Bilanț clinic general.
4.1.2. Culegerea de date privind antecedentele pacientului.
4.1.3. Urmărirea și măsurarea funcțiilor vitale și vegetative.
4.1.4. Examen clinic pe aparte.
4.2. Bilanț paraclinic.
4.2.1. Examen de rutină.
4.2.2. Examene complete.
4.2.3. Examene special.
5. Pregătirea pentru operație.
5.1. Pregătirea preoperatorie generală din ziua care precede operația.
5.2. Pregătirea preoperatorie din seara care precede operația.
5.3. Pregătirea preoperatorie din ziua operației. Măsuri generale. Administrarea
premedicației. Transportul pacientului la sala de operație.
5.4. Pregătirea operatorie specială. Obiective. Indicații.
6. Măsuri speciale legate de aparatul sua organul care urmează a fi operat.Măsuri speciale legate
de afecțiuni preexistente.
7. Pregătirea preoperatorie de urgență. Măsuri preoperatorii de urgență.
8. Rolul moral al doctorului.
9. Concluzii .
 Pregătirea preoperatorie-
Definiție Caractere generale
 Pregătirea preoperatorie generală şi specifică reprezintă primul pas
al terapiei chirurgicale aplicată bolnavului.
 Pregătirea generală preoperatorie, constă în examenul clinic și
paraclinic, pregătirea psihică, îngrijiri igienice, urmărirea funcţională,
vitală și vegetativă, precum și observarea schimbării în starea
bolnavului și regimul dietetic preoperator.
Clasificare

I. Pregătirea fizică și psihică a pacientului

II.Pregătirea generală -a.Bilanț clinic
-b.Bilanț paraclinic
 Obiective specifice-Scop
Pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element
major de prevenire a infecțiilor postoperatorii. De ea depinde reușita
operației și evoluția postoperatorie.

Pregătirea pacientului pentru operație prin :

Neutralizarea surselor de suprainfecţie care au originea: la

nivelul pielii (incizie): la distanţă (naso-faringian şi vezică
urinară).

Reducerea posibilităţilor de contaminare a pielii, prin utilizarea

de antiseptice.

Depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL

  Pregătirea documentelor pacientului pentru operație prin:

·        revederea semnăturii consimțământului chirurgical.

·        completarea cu acuratețe a listei operatorii.
 furnizarea, preoperator, de informații și instrucțiuni
pacientului și familiei.
Principii de îngrijire
   Operația este un eveniment important în viața pacientului,
generator de stres fizic și psihic.
 Teama de spital, de anestezie, de operație, de suferința
postoperatorie fac ca bolnavii să fie anxioși, agitați, deprimați
psihic.
 Incizia operatorie determină durere și predispune la infecții.
  Anestezicele si drogurile analgezice au efect depresiv asupra
organismului diminuând durerea dar și capacitatea de reacție a
pacientului față de stimulii din mediul înconjurator.
 I.Pregătirea fizică și psihică a
pacientului
Pacienţilor ajunţi la secţia de chirurgie trebuie să li se asigure confort
fizic şi psihic.
Pacienţii internaţi sunt agitaţi, speriaţi, inhibaţi de teama intervenţiei
chirurgicale, de
diagnosticul imprevizibil , de anestezie, de durere, de moarte.

  Se recomandă tact și întelegere empatică în comunicarea cu

pacientul pentru a reduce disconfortul psihic creat de teama de
operație, anestezie.

  Se recomandă selectarea pacienților pe saloane, evitându-se

contactul celor nou internați cu cei care au avut o evoluție
postoperatorie dificilă, gravă sau cu muribunzii.
 Se oferă informații clare, accesibile legate de actul operator
și de consecințele acestuia (limitări, mutilări).

      Se obține consimțământul scris al pacientului conștient,

adult sau al familiei în cazul minorilor sau al pacienților
inconștienți.

      Se stabilește data intervenției și se comunică bolnavului.

  Consimțământul informat în intervențiile chirurgicale este

responsabilitatea medicului; nursa este responsabilă din
punct de vedere etic, nu legal, acționând ca un avocat al
pacientului (verificând dacă pacientul a înțeles informațiile
primite și daca sunt respectați toți pașii în pregătirea
preoperatorie).

      Formele de consimțământ trebuie semnate înainte ca

pacientul să primească medicația sedativă, preanestezică.
 II.Pregătirea generală
a) Bilanț clinic.
1.Bilanț clinic general
     Se măsoară și se reprezintă grafic funcțiile vitale : temperatura,
puls, T.A., respirație.

     Se cântărește bolnavul (greutatea sa-obezitatea şi caşexia), și se

apreciază talia pentru dozarea premedicației și anestezicelor. De
asemenea ,se observă şi se consemneaza aspectul general al
pacientului şi vârsta aparentă şi reală.

      Se semnalează medicului eventualele modificări ale tegumentelor

din zonele prevăzute pentru intervenție cum ar fi semnele de
inflamație sau de alergie. (ne ajută să cunoaştem starea de hidratare
sau deshidratare a organismului).
Se ia cunoştinţă de situaţia globală în care se află pacientul şi, într-
o manieră selectivă, se remarcă detaliile importante, schimbările care
apar în evoluţia lui şi utile pentru explorarea preoperatorie.

Se culeg date din diverse surse: foaia de observaţie, foaia de

temperatură, familia pacientului, ceilalţi membri ai echipei de
îngrijire, însă principala sursă rămâne pacientul. Culegerea datelor să
se facă cu mare atenţie şi minuţiozitate, pentru a nu scăpa problemele
importante şi pentru a se face o evaluare corectă a lor .

Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii

acestuia se notează permanent în F.O. şi planul de îngrijire, pentru a
obţine un tablou clinic exact, care va fi valorificat de echipa de
îngrijire.
2.Culegerea de date privind antecedentele pacientului
a. familiale:
- dacă în familie au fost bolnavi cu: - neoplasme
- diabet
- H.T.A.
- cardiopatii

-tuberculoze
b. chirurgicale:
- dacă a mai suferit alte intervenţii.
- dacă au avut evoluţie bună.
- dacă au fost complicaţii.

c. patologice:
- se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei.
- dacă a avut afecţiuni pulmonare şi dacă este fumător.
- afecţiuni cardiace, epilepsie,diabet.
3. Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi
vegetative
Se va urmări, măsura şi nota:
- tensiunea arterială
- pulsul
- respiraţia
- temperatura
- diureza
- scaunul
4. Examenul clinic pe aparate
Este făcut de medic prin:
- inspecţie
- palpare
- percuţie
- auscultaţie
Este foarte importantă şi utilă cunoaşterea examenului clinic pe
aparate, pentru completarea bilanţului clinic preoperator .
b) Bilanț paraclinic.
- completează examenul clinic
- permite o apreciere exactă a stării viitorului operat
- rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul şi
corectitudinea cu care s-a făcut recoltarea produselor biologice şi
patologice
Pentru o mai bună înţelegere a pregătirii preoperatorii, putem
clasa examenele paraclinice în:

1.Examene de rutină
sunt examene obligatorii înaintea oricărei intervenţii chirurgicale,
indiferent de timpul avut la dispoziţie pentru pregătire şi indiferent
de starea generală a pacientului: - timpii de sângerare şi de
coagulare
- determinarea grupei sanguine
- hematocrit
- glicemie
2.Examene complete
- hemoleucogramă completă,
- V.S.H.,
- echilibrul acido-bazic(E.A.B.),
- coagulograma completă,
- probe de disproteinemie,
- proteinemie,
- transaminaze,
- examen de urină,
- electrocardiogramă,
- radiografie sau radioscopie
pulmonară speciale
3.Examene
Sunt în funcţie de aparatul sau organul pe care se intervine
a. Explorarea aparatului respirator - radioscopia sau radiografia
pulmonară
- bronhografia și bronhoscopia
- tomografia
- explorarea funcţiei pulmonare:
b. Explorarea aparatului c. Explorarea tubului digestiv
cardiovascular - examenul radiologic:
- probe de efort • cu substanţă de contrast: • esofag
-oscilometrie, oscilografie baritat
-electrocardiograma, •
fonocardiograma tranzit baritat
-examenul fundului de ochi (la •
hipertensivi) irigografie
- examenele radiologice: • fără substanţă de contrast :•
• arteriografie esofagoscopie
• angiocardiografie •
• flebografie gastroscopie
- explorări izotopice •
- cateterism cardiac duodenoscopie
- recoltare de sânge pentru: •
• colesterol colonoscopie
• lipemie •
d. Examenul functiei hepatice e. Explorarea funcţiei renale

• explorarea funcţiei excretoare examenul de urină complet,

biliare: urocultură, ADDIS
- tubaj duodenal examenul de sânge: uree, acid
- recoltări de sânge pentru: uric, creatinina, ionograma,
bilirubina și colesterol echilibrul acido-bazic (EAB)
• explorarea funcţiei de coagulare: examene endoscopice:
- coagulograma completă -cistoscopie
- fibrinogen -cromocistoscopie
• explorarea funcţiei metabolice: examene radiologice:
- electroforeza, dozare de proteine - urografie i.v.
-probe de disproteinemie - cistografie
-lipide, colesterol - glicemie - pielografie
• explorarea pancreasului: examene izotopice:
-scintigrafie și pancreatografie - scintigrama
-arteriografie selectivă pancreatică renală
-duodenoscopie - renograma izotopică
 III.Pregătirea pentru operație
Pregătirea preoperatorie generală din
ziua care precede operația
REPAUS
Regimul alimentar trebuie să fie uşor digerabil şi cu consum de
lichide pentru:
-menţinerea tensiunii arterial
- dezintoxicarea
-mărirea diurezei
-diminuarea setei
- acidozei postoperatorii.

Alte pregătiri pentru intervenţie:

-antibioterapice când se anticipează apariţia unei infecţii
postoperatorii
-spălături vaginale repetate cu antiseptice pentru infecţii
 Pregătirea preoperatorie din seara
Pregătirea tubuluicare
digestivprecede
: operația
-clismă evacuatoare (cu excepţia intervenţiilor pe colon),iar după
clismă se administreaza o alimentaţie lejeră : supă de legume, băuturi
dulci sau alcaline.
-nu se dau purgative
-se face duşpielii:
Pregătirea
 Se depilează zona de intervenție prin raderea pilozităților cu un
aparat de ras individual, pe o suprafață largă (15 / 25cm) având grijă
să nu se creeze soluții de continuitate.

 Se interzice folosirea cremelor depilatoare care pot da reacții

alergice și iritații ale mucoaselor din zonele intime.

 Nu se depilează sprâncenele în cazul intervențiilor la nivelul

 Se dezinfectează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină (se
exclude riscul la alergie prin anamneză)

  Se acoperă câmpul operator cu un câmp steril.

  În caz de urgență imediată, bolnavul va fi ras  la pat sau la

UPU înainte de a fi transportat la blocul operator. Se contraindică,
temporar, actul operator in caz de leziuni cutanate în regiunea unde
urmează să se desfășoare intervenția.
 Pregătirea preoperatorie din
1.Măsuri generaleziua operației
•   Se supraveghează pacientul să ramână nemâncat și să nu fumeze.
•   Se masoară funcțiile vitale și vegetative: temperatura, puls, T.A..
• Se apreciază starea generală și comportamentul.
• Se comunică medicului eventualele modificări patologice ale
funcțiilor vitale, tusea, coriza, diareea, apariția menstruației la
femei și modificări din zona de intervenție.
• Se indepărtează bijuteriile, ceasul, peruca, protezele (dentare,
membrele artificiale), agrafele de păr, lentilele de contact și se cere
pacientei să-și facă toaleta de dimineată fără folosirea machiajului
sau a lacului de unghii, a rujului, pentru o bună observare a
extremitaților.
• Se invită pacientul să-și golească calea urinară sau se montează
aseptic o sondă, daca medicul indică.
• Se strânge părul lung într-o bonetă, sau se împletește în coadă, iar
 2.Administrarea
premedicației
    Se administrează medicația preanestezică (premedicația) cu 60
de minute înainte  de operație, dacă administrarea este orală și cu 45
de minute înainte de operație – în administrarea parenterală.

   Se interzice pacientului să se mai ridice din pat după

administrarea premedicației deoarece are acțiune sedativă și
deprimă circulația, determinând hipotensiunea arterială ortostatică.

    Se predau obiectele de valoare, bijuteriile bolnavului familiei sau

nursei-sefe, insotite de procesul verbal.
3.Transportul pacientului la sala de operație
      Se transportă bolnavul la sala de operație cu un mijloc
adecvat stării sale – cu brancarda, patul rulant, bine acoperit
și însoțit de nursă.

      Se însoțește bolnavul de documentele administrative: F.O.

cu rezultatele investigațiilor, cu consimțământul scris.

      Se evită transportul prea devreme la sala de operație

pentru a nu stresa bolnavul.

      Se verifică lista operatorie (data, ora, regiunea operatorie).

 Se pregătește, între timp, salonul pentru primirea, în condiții
optime, a operatului :
·        igiena salonului
·        aerisirea salonului
·        schimbarea lenjeriei de pat
·        asigurarea cu material de protecție a patului.
 Se verifică sursa de oxigen, de aspirație.
 Se pregătesc :
·        tensiometru și stetoscop biauricular
·        stativ
·        trusa de perfuzat
·        soluții perfuzabile și medicamente prescrise de medic pentru
perioada postoperatorie
·        urinar
·        bazinet
·        taviță renală
·        alte materiale în funcție de tipul intervenției și de îngrijiri
(borcan de drenaj, de aspirație, etc).
4.Pregătirea operatorie specială
Obiective
 Corectarea deficiențelor organismului.

 Restabilirea echilibrului fiziologic pentru a suporta actul

operator.

 Evitarea complicațiilor grave în timpul sau imediat dupa

Indicații
operație
  Pacienții cu risc operator crescut creat de aparatul sau organul
pe care se va interveni.

  Pacienții cu afecțiuni preexistente : cardiovasculare,

pulmonare, hepatice, renale, diabet zaharat.
 Măsuri speciale legate de aparatul sau
organul care urmează a fi operat
      În cazul intervențiilor pe aparatul respirator se practică:
·        aspirarea secrețiilor traheo-bronșice
·        medicație specifică: -fluidifiante ale secrețiilor
 -expectorante
- bronhodilatatoare
  - intubația cu sonde speciale - sonda
CARLENS (prezintă două brațe, câte unul pentru fiecare bronhie)
când este necesară excluderea temporară a unui plămân sau pentru a
preveni  inundația bronșică cu secreții (ex. Chist hidatic)

      În cazul operațiilor pentru stenoză pilorică și a operațiilor pe stomac :

montarea unei sonde  naso-gastrice de aspirație a stazei gastrice, cu 3-4
zile înainte de operație
spălătura gastrică în seara dinaintea operației

     În caz de ocluzie intestinala:

 Măsuri specifice legate de afecțiuni preexisten
    Se recomandă obținerea avizului de la medicul specialist în domeniu
(diabetolog, cardiolog, gastroenterolog, neurolog, etc) cu specificarea riscului
anestezico-chirurgical și eventual a măsurilor terapeutice necesare atat pre-, cât și
postoperatorii.

    Se vor evita intervențiile pentru afecțiuni cronice în primele 6-l2 luni după un
infarct miocardic acut.

    Se convertește medicația cardiacă și antihipertensivă sau de reglare a glicemiei

pe cale orală în terapie parenterală până la reluarea tranzitului și alimentației
postoperator.

    Se face reechilibrarea hematologică parenterală (transfuzii) în cazul pacienților

cu anemie severă, preoperator.

  Se aplică măsuri specifice pentru pacienții hepatici :

·        dieta hipercalorică predominant glucidică
·        vitaminoterapie
·        reducerea aportului de proteine pentru a scădea riscul de apariție a
encefalopatiei portale
 Pregătirea preoperatorie de urge
Definiție
      Pregătirea preoperatorie pentru intervenția chirurgicală
efectuată în primele 2-3 ore de la internare sau în primele 4-6
ore (in caz de semiurgență).

     Pregătirea preoperatorie pentru urgențele majore cu risc

vital.
Obiective

      Salvarea vieții pacientului.

     Prevenirea complicațiilor intra, și postoperatorii

imediate.
Măsuri preoperatorii de urgență
      toaleta
sumară pe regiuni insistându-se pe aseptizarea
regiunii pentru operație

      monitorizarea funcțiilor vitale și vegetative

      deșocarea bolnavului șocat

      recoltarea de urgență a sângelui pentru:

-HLG
-HT
-glicemie
-uree
-teste de coagulare
-grup sanguin
-factor Rh
 Rolul moral al doctorului
În general, pentru pacient nu există intervenţie chirurgicală
„minoră", o operaţie fiind o experienţă nouă, pe care o trăieşte
bolnavul.

 Teama îi face pe unii pacienţi să refuze operaţia, sub pretextul că

ar dori să mai încerce cu tratament medicamentos, sau că doresc o
amânare pentru rezolvarea unei probleme personale.

 În acest sens, rolul doctorului este de a-l linişti pe pacient şi de a-i

da încredere. Aceasta se realizează prin:
•modul de a vorbi cu pacientul
•asigurarea că anestezia şi intervenţia sunt benigne
•exemple de reuşită a unui operat cu aceeaşi intervenţie
•menţinerea calmului, antrenând şi vecinii de salon
 Concluzii
Rolul pregătirii preoperatorii a pacientului deţine un loc important
în prevenirea infecţiilor nosocomiale.

Este necesară punerea în practică a unui protocol precis şi detaliat

al diferitelor etape din această pregătire.

Fiecare secţie este responsabilă de numărul şi frecvenţa

eventualelor infecţii, precum şi de urmărirea, alături de asistentul de
igienă, a executării corecte a modului de pregătire preoperatorie a
pacientului.
 Sitografie
http://www.esanatos.com/ghid-medical/asistenta-medicala/Pregatirea-preoperatorie-si-
in63485.php
http://www.spitalbuhusi.ro/wp-content/uploads/2015/11/Protocol-de-ingrijiri-preoperatorii-
acordate-pacientilor..pdf

Bibliografie
Titircă Lucreția, Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor
fundamentale, Bucuresți , Editura “Viața medicală româneasca”, 2008.
 Universitatea “Dunărea de Jos”
Galați
Facultatea de Medicină și
Farmacie
Specializarea: Medicină

Îngrijirea postoperatorie
a pacientului
 Perioada postoperatorie
 Supravegherea postoperatorie a pacientului
începe din momentul terminării intervenției
chirurgicale, deci înainte ca el să fie transportat
în cameră.

 Din acest moment, pacientul devine obiectul unei

atenții constante, până la părăsirea spitalului.

 Prima grijă este ca pacientul să fie ținut în sala

de urmărire postoperatorie a blocului operator,
până când sunt complet conștienți și au funcțiile
vitale restabilite.
 De aici, bolnavii se împart în două categorii:

●
●Se întorc în salonul de pe secția de

1
chirurgie.
●Pacienții operați pentru suferințe
●

cronice, în stare de echilibru cardio-

pulmonar, hidroelectrolitic și nutritiv.

●
●Se internează în secția de terapie

2
intensivă
●Pacienții vârstnici, tarați, cardio-
●

pulmonari, suferinzi cronici, denutriți,

cașectici, canceroși și urgențele mari.
 Transportul pacientului operat
 În general, pacientul este adus în cameră
însoțit de medicul anestezist și de asistenta de
anestezie, care va urmări respirația, dar și
modul în care este transportat și așezat în pat.

 Transportul este indicat a se face cu patul

rulant sau căruciorul care vor fi manevrate cu
atenție.
 Pacientul va fi acoperit, pentru a fi ferit de curenți
de aer sau de schimbări de temperatură. Asistenta
medicală se va asigura că pacientul stă comod, că
este în siguranță și că eventuala tubulatură(dren,
sonde, perfuzii) nu este comprimată.
 Poziția de transport este de decubit dorsal, cu
capul într-o parte, pentru a nu-și înghiți
eventualele vomitismente.
 În timpul transportului se urmărește:
 Aspectul feței
 Respirația
 Pulsul
 Perfuzia (și drenurile)
 Instalarea operatului
Se va face într-o cameră Patul:
cu:  Accesibil
 Mobilier redus și ușor
din
lavabil toate părțile
 Curată, bine aerisită,  Aparatele de
liniștită încălzit ținute la
 În semiobscuritate
distanță
 Temperatura între 18-
20°C
 Prevăzut cu
 Instalații de oxigen mușama și aleză
montate în perete bine întinsă
 Prize în stare de  Cu/fără pernă
funcționare
 Aparatură pentru
 Dacă este cazul,
aspirație saltea antiescară
 Poziția bolnavului în pat
 Transferul de pe patul rulant sau cărucior va
fi efectuat de către trei persoane, ale căror
mișcări trebuie să fie sincrone, pentru a evita
bruscarea operatului.
 Poziția de decubit dorsal
 Bolnavii ale căror operații au fost efectuate cu
anestezie locală nu au restricții deosebite. Ei pot
fi așezați în decubit dorsal, cu capul pe pernă și
în anumite limite își pot schimba poziția în pat.

 Bolnavii operați cu rahianestezie vor fi așezați

în pat fără pernă, cu capul flectat spre dreapta
cu tăvița renală alături, fiindu-le interzisă
ridicarea capului deasupra nivelului orizontal
al corpului.
 Poziția de decubit dorsal

Rahianestezie

Mișcări de lateralitate ale

Restricția ridicării capului
corpului și mișcări ale
până a doua zi
membrelor

 Așadar, poziția de decubit dorsal se aplică la

majoritatea cazurilor, depinde dacă așezăm capul
 pe pernă(anestezie locală sau generală) sau
 fără pernă(rahianestezie)
 Poziția ventrală
 Se folosește în cazul bolnavilor operați pentru
coloana vertebrală, flegmoane abdominale
sau cei cu tendință la escare de decubit.
Pentru a suporta mai ușor această poziție se
pune o pernă sub toracele superior, iar capul
va fi rotat la stânga sau dreapta.

 Această poziție se suportă puțin timp și

pentru un timp intermediar, bolnavul poate fi
așezat lateral dreapta sau stânga, dar nu în
cazul operațiilor pe coloană
 Poziția semișezând
 Constă în ridicarea jumătății superioare a
corpului sprijinită pe perne, mai sus decât
jumătatea inferioară.

 Bolnavii operați pentru afecțiuni pleuro-

pulmonare sau esofagiene sunt așezați în
această poziție pentru a favoriza drenajul.
 Poziția Fowler
 Pacientul este așezat în semișezând cu
genunchii flectați cu un sul sub ei.

 Este favorabilă bolnavilor cu operații pe

torace, peritonite ale etajului abdominal
superior, unde nu permite scurgerea de puroi
spre Douglas care este drenat.
 Poziția Trendelenburg
 Constă în ridicarea mai sus cu 15-20 cm
capătului patului de la picioarele pacientului.

 O folosim numai dacă socotim necesară

menținerea unei irigări cerebrale mai intense.
 Poziția de decubit lateral
 Poate fi drept sau stâng, culcat pe o parte cu
capul spirjinit pe o singură pernă, membrele
inferioare flectate ușor sau membrul inferior
care este în contact cu suprafața patului
întins iar celălalt îndoit.

 Este utilizată după intervenții intratoracice

sau renale și în cazul drenajului cavității
pleurale. Se va schimba din 30 în 30 de
minute, pentru a ușura drenajul căilor
respiratorii.
 Urmărirea funcțiilor cardiace și
respiratorii
 După aducerea pacientului în salon se vor
urmări:
TENSIUNEA ARTERIALA, PULSUL,
RESPIRAȚIA

Din 30 în 30
Din 15 în 15 Din oră în oră
minute
minute Următoarele 16
Următoarele 6
Primele 3 ore ore
ore
 Urmărirea evoluției febrei

 În primele 2 zile putem avea o stare

subfebrilă, datorată resorbției de la nivelul
plăgii operatorii.
 O ascensiune mai importantă a febrei în ziua
a treia poate arăta existența unei complicații:
supurația plăgii, infecția pulmonară sau
urinară

Dimineața

Seara
 Combaterea durerii
 Durerea postoperatorie este inerentă și rari sunt
pacienții care sunt astfel pregătiți psihic ca să nu
recepționeze și care să nu se manifeste foarte
zgomotos din cauza durerii.

 Durerea atinge maximum de intensitate în seara

operației și diminuează progresiv în 48 h.

 Intensitatea cu care se recepționează durerea

pentru acelasă tip de intervenție depinde în mare
măsură de elementul constituțional psihic al
individului.
 Persoanele anxioase percep și reacționează la
durere foarte zgomotos.
Pentru combaterea Printre analgeticele
durerii postoperatorii majore mai frecvent
se folosesc 2 grupe de utilizate sunt mialginul
substanțe: analgetice administrat fracționat
majore și minore. și la intervale mari de
timp, pentazocina,
fortralul, dipidolor și
Analgetice minore tramadol.
utilizate în dureri Opiaceele sunt
suportabile: analgetice puternice
algocalmin iv sau im, ameliorând mult
piafen, acid durerea viscerală, dar
acetilsalicilic, chiar și în doze mici pot
paracetamol și produce deprimarea
ibuprofen per os. centrului respirator.
 Mobilizarea bolnavului
 Trebuie să înceapă cât mai precoce.

 După ce bolnavul se trezește din narcoză și

devine cooperant, va fi pus să respire adânc, să
facă mișcări de respirație folosind și brațele,
destinzând abdomenul prin coborârea
diafragmului.

 Ori de câte ori se constată că are un arbore

bronșic încărcat, va fi pus să tușească și să
expectoreze.
 AVANTAJE:
Realizarea profilaxiei tromboemboliei
Crește încrederea pacientului în reușita
operației
Combate atelectazia pulmonară și
preîntâmpină apariția infecțiilor pulmonare
Facilitează reluarea tranzitului intestinal
Favorizează drenajul gastric
Evită vărsăturile precoce postoperatorii
Stimulează micțiunile spontane
Stimuleză contracțiile musculare ale
membrelor inferioare -> propulsarea
întoarcerii venoase
 Prevenirea stazei venoase
 Accidentele trombozei venoase rămân
complicația majoră în chirurgie.

 La bolnavii imobilizați la pat:

Mișcări active și contracții musculare
statice ale membrelor inferioare cu
perioade de repaus (10 contracții
succesive-pauză)
Flexia și extensia degetelor de la
picioare, flexia și extensia genunchilor,
mișcări de pedalare în pat.
 În afara contraindicațiilor, toți operații se vor
ridica din pat în seara intervenției sau a doua
zi dimineață
Metodă simplă și benefică
Favorizează:
amplitudinea respiratorie,
ventilația pulmonară
Tusea și expectorația
Accelerează reluarea tranzitului
intestinal
Influențează pozitiv psihicul bolnavului
NU va merge
membrelor
Ridicarea vasingur,
seinferioare șici
face treptat:
balansează
verifică șigambele
medicalăprezența nu trebu ie să
edemelor
-măsurăm
sprijin tensiunea
it marg
Întâi la de asistentaarterială
inea patului,
-membrelor
Gimnastică
exagereze deinferioare
respiratorie
prima și
dată
culcat.
balansează
medicală și gambele
nu trebu ie să
măsurăm tensiunea arterială
-exagereze
Gimnastică de respiratorie
prima dată
culcat.

Du
Du
pă
pă
ce
ce
nu
nu
ma
ma
ii
dor
dor
ește
ește
să
să
me
me
arg
arg
ă,
ă,
pac
pac
ient
ient
ul
ul
tre
tre
bui
bui
ee să
să
se
se
așe
așe
ze
ze
într
într
-un
-un
fot
fot
oli
oli
u
u
îna
îna
inte
inte
de
de
înt
înt
oar
oar
cer
cer
ea
ea
în
în
pat
pat
..

Vârsta pacientului, starea de nutriție sau starea

generală a acestuia, natura sau complexitatea
operației, NU reprezintă o contraindicație!
 Prevenirea complicațiilor de
decubit
 Complicațiile de decubit sunt frecvente la
pacienții care necesită imobilizare îndelungată
la pat = ESCARE

 Prevenirea escarelor:
 Lenjerie de pat și de corp permanent curată,
uscată și bine întinsă, fără cute, fără firimituri pe
pat
 Menținerea curată și uscată a pielii, în secial în
regiunea sacrococcigiana
 Schimbarea de poziție după orar – la două ore
 Masajul zonelor expuse escarelor
 Reluarea tranzitului intestinal
 Tranzitul intestinal postoperator se reia la 48-72 h.

 Dacă în ziua a 3a pacientul nu a avut scaun

spontan, va prezenta neliniște abdominală și jenă
dureroasă. Resturile fecaloide și eventual sângele
intestinal acumulat după operațiile pe tubul
digestiv, trebuie eliminate prin provocarea
scaunului.

 Se va face prin supozitoare cu glicerină introduse

în ampula rectală, fie prin clismă evacuatoare cu
apă călduță în care se introduce o spumă de săpun
amestecată cu 20-30 mL ulei de parafină.
 Pentru combaterea parezei intestinale se pot
folosi injecții de miostin, ulei de ricin sau
parafină administrate per os sau pe sondă
nazo-gastrică.

Pacient ●
●Stimulare peristaltică din prima zi de la
operație

operat pe ●Ulei de ricin 15-20g în 2 reprize

●

●Dilatație anală realizată la sfârșitul

●

intervvenției chirurgicale

colon
Pacient cu ●
Constipante pentru 4-5 zile
operații anale,
●

●
●Alimentare numai hidrică
●Seara zilei a 4a, 20 mL ulei de ricin
●

hemoroizi, ●Înainte de scaun, medicație care să calmeze

●

durerea

fistule, abcese
Reluarea micțiunilor
 Reluarea alimentației
 Pentru operațiile efectuate pe alte zone ale corpului
decât pe abdomen și mai ales pe tubul digestiv,
reluarea alimentației postoperator nu ridică
probleme deosebite.

 Dacă intervenția chirurgicală a constat în

secționarea unor segmente gastrice sau intestinale și
efectuarea de suturi anastomotice care nu trebuie
”forțate”, nu încărcăm în primele zile traiectul
digestiv pentru că la nivelul suturilor, mișcările
peristaltice sunt abolite sau încetinite și în același
timp, la acest nivel, se creează de multe ori un edem
important ce îngustează lumenul.

 Tubul digestiv se lasă în repaus 2-3 până la 5 zile.

 La pacienții la care  Pacienților cu drenaje
putem începe gastrice, cu suturi
alimentarea pe gură intestinale:
chiar din prima zi după  Nu le dăm să ingere
o intervenție în prima zi nici măcar
abdominală: lichide
 Numai lichide  Bucăți mici de gheață
neîndulcite, ușor reci pentru a le umezi
și în cantități mari gura și a le suprima
 În următoarele zi, senzația de uscăciune
alimente din ce în ce a mucoasei bucale
mai consistente
 În a 4a zi, dacă a avut
scaun, dacă nu varsă,
nu are meteorism
abdominal,
alimentația va începe
să fie normală,
respectând regimul
bolii sale.
 Supravegherea evoluției plăgii
operatorii și a drenajului
 De la sala de operație, bolnavul vine cu plaga
acoperită de un pansament steril. Asistenta
medicală are obligația să examineze acest
pansament și să observe dacă nu este îmbibat
cu sânge.

 Medicul va examina pansamentul în cazul

prezenței sângerării și, la nevoie, va efectua o
reintervenție chirurgicală pentru a descoperi
vasul care sângerează și a-l ligatura.
 Dacă în primele ore după operație se scurge o
cantitate mare de puroi prin tuburile de dren,
aceasta nu reprezintă nimic alarmant.

 Dar dacă se evacuează o cantitate mare de

sânge sau bilă, conținut gastric sau intestinal,
se va anunța medicul care va stabili dacă este
vorba de evacuări normale sau este nevoie o
reintervenție de urgență, pentru o complicație
postoperatorie.
 Plaga suturată neinflamată se tratează prin
pansare sterilă.
 Plaga operatorie poate fi lăsată fără pansament
după 48h dacă este productivă se acoperă cu
pansament steril, absorbant, și se schimbă la
timp monitorizând pierderile

 În evoluția normală, firele de sutură se

suprimă la aproximativ 7 zile în operațiile mici
și la aproximativ 10-12 zile la intervențiile
chirurgicale mai mari.
 Reechilibrarea hidroelectrolitică
 Dezechilibrul hidroelectrolitic se manifestă
clinic:
Deshidratare
Hiperhidratare
Deficit de Na+
Retenția de Na +
Deficit de K +
Retenția de K +
Acidoză metabolică
Acidoză respiratorie
Alcaloză metabolică
Alcaloză respiratorie
 Reechilibrarea hidrică - deshidratare:
 Menținerea unei corecte balanțe hidrice prin
calcul cât mai exact al pierderilor pe care le
prezintă cât și al intrărilor pe cale parenterală
și perorală
 Administrarea se va face în funcție de
examenul clinic amănunțit: starea generală,
tensiunea arterială, pulsul, diureza, numărul de
respirații, eventual cântărirea pacientului
 Evitarea hiperhidratărilor mai ales la pacienții
hipoproteici, hipertensivi și cu afecțiuni
cardiace
 Ritmul de perfuzare să nu fie mai mare de 300-
500mL/h pentru soluții izotonice(NaCl 9g‰) și
200mL/h la cele hipertonice(soluția Ringer),
pentru a evita supraîncărcarea patului vascular
 Reechilibrarea hidrică – hiperhidratare:
Uzual → tonicardice, diuretice
Toraco- și paracenteza → golirea
hidrotoraxului sau lichidului de ascită
Aspirație → staze gastrice
Flebotomie → accidente de supraîncărcare
vasculară
Dacă rinichiul este deficient → epurare
extrarenală
 Reechilibrarea
electrolitică – deficitul de
Na+ :
Soluții izotonice: ser
fiziologic
Soluții poliminerale:
soluția Ringer(NaCl,
KCl, CaCl2)
Soluție hipertonică:
NaCl de 10-20%
repartizată proporțional
în flacoanele de ser
glucozat cu care se face
perfuzia
Cantitatea administrată
de Na+ va fi în funcție
de iongrama serică,
urinară.
1g 16mEq
1g ClK
NaCl Na
 Reechilibrarea
electrolitică – deficitul de
K+ :
Soluțiile: soluția Ringer
Soluție hipertonică:
ClK de 10-20%
repartizată
proporțional în
flacoanele de ser
glucozat cu care se face
perfuzia
 Orientare după
valoarea ionogramei
serice
12mEq
K
 Reechilibrarea electrolitică – retenția de K+ :

În supradozaj terapeutic se utilizează:

Calciu gluconic iv
Perfuzii cu glucoză tamponată cu insulină
care favorizează trecerea K+ în spațiul
intracelular

În hiperpotasemia indusă de insuficiența

renală acută:
Rășini schimbătoare de ioni
Dializă extrarenală, dializă peritoneală
 Corectarea acidozei  Corectarea alcalozei
metabolice: metabolice:

Tratament  Tratament patogenic

patogenic: Asociată cu deficit de
corectarea
K în cazul pierderilor
diabetului, prin vărsătură, stază
a insuficienței
gastrică, dilatație
renale, acută de stomac →
a stărilor de șoc
soluție KCl
În
Tratament specific: hiperaldosteronism
soluții de bicarbonat primar →
de Na 8,4% spironolactonă
soluție 0,3 molară de Insuficiență renală
THAM → hemodializă
 Bibliografie
1. Dașchievici, Silvian și Mihăilescu Mihai, Chirurgie
– Specialități chirurgicale, editura Medicală,
București, 2012
2. Popa, Florin și colab, Manual de chirugie și
specialități înrudite, editura Carol Davila, București,
2004
3. Titircă, Lucreția, Ghid de Nursing vol I și II, editura
Viața medicală românească, București, 2008
4. Firescu, Dorel și colab, Chirurgia în semne și
simptome, editura Didactică și Pedagogică,
București, 2008
 Universitatea “Dunărea de Jos” Galați
Facultatea de Medicină și Farmacie

INSTRUMENTARUL
CHIRURGICAL
Instrumentarul chirurgical reprezintă totalitatea
ustensilelor ce se folosesc în scopul examinărilor
clinice şi de laborator şi în scopul tratamentului şi
îngrijirii bolnavului.
In cadrul instrumentelor uzuale se poate vorbi de
urmatoarele categorii:
  instrumente pentru secţionarea ţesuturilor
  instrumente pentru prehensiunea ţesuturilor
 
  instrumente de hemostază
  instrumente pentru depărtare a ţesuturilor
instrumente pentru sutură
instrumente pentru fixat campurile
INSTRUMENTE PENTRU TĂIERE
Bisturie

Foarfecele

Chiureta

Dalta

Osteotomul
 Bisturie
 simbol al chirurgiei – este de fapt o lama taioasa
fixata peun maner metalic . Acestea pot fi monobloc,
metalice si deci resterilizabile sau de unica folosinta.
 Foarfecele
sunt utilizate pentru tăierea țesuturilor, a firelor de
sutură, a bandajelor, dar și pentru disecția boantă
(foarfeca se introduce închisă între planurile care
trebuie separate și se scoate deschisă).
au dimensiuni şi forme diferite.
 pot fi drepte, curbe sau angulate.
 vârful poate fi ascuţit sau bont.
Foarfece
Foarfece
 Alte instrumente pentru tăiere

Chiureta
 are forma unei linguri cu marginile ascuțite și se folosește
pentru raclarea țesuturilor (de ex. pentru raclarea unui
țesut necrotic).
 Fierăstrăul

se folosește mai rar, pentru tăierea oaselor.

Mai comod și mai des folosit este fierăstrăul Gigli. Acesta este compus
dintr-o sârmă la care se atașează 2 mânere. Sârma se trece pe dinapoia
osului care trebuie secționat și este manevrată cu ajutorul mânerelor.

fierăstrău Gigli
 Dalta
 se folosește pentru tăierea osului; mai rar în chirurgia generală,
mai frecvent în alte specialități chirurgicale (ortopedie,
neurochirurgie).
Osteotomul
un alt instrument folosit pentru tăierea oaselor este
osteotomul. Este un fel de clește cu brațe puternice și
ascuțite.
 Dermatomul
dermatomul este un instrument manual sau electric folosit
în chirurgia plastică pentru recoltarea de piele liberă.
INSTRUMENTE PENTRU HEMOSTAZĂ
Pensele autostatice sunt formate din două părţi articulate în cruce
(ca şi foarfeca) și un mecanism de blocare. Elementele pensei sunt:
partea activă = brațele scurte, care prind ţesuturile
drepte / curbe
cu striuri transversale pe feţele interne
terminate simplu sau cu gheare (dinți) care se întrepătrund
articulaţia pensei
braţele pensei = brațele lungi terminate cu inele pentru introducerea
degetelor
la locul în care încep inelele se găseşte sistemul de fixare a pensei,
format din 2 lame prevăzute cu dinţi care se întrapătrund prin
apropierea braţelor.
 Pensa Pean

Pensa Kocher

Pensa Mosquito

Pensa Overholt

Pensa Satinsky

Pensa Guyon
Cele mai cunoscute modele de pense autostatice sunt
pensa Péan si pensa Kocher. Pensa Kocher este prevăzută
cu dinţi la capăt, în timp ce pensa Péan nu.

Pensa Pean Pensa Kocher

 Alte pense autostatice
Pensa Mosquito Pensa Overholt

Pensa Satinsky Pensa Guyon

INSTRUMENTE DE PRINDERE SI
PREZENTARE A ŢESUTURILOR

Pensa anatomică

Pensa chirurgicală
 Pensa anatomică
 Pensele anatomice (fără dinţi / ghiare la capăt) se folosesc
pentru prinderea şi prezentarea unor structuri fine (seroase,
vase, intestin).
Pensa chirurgicală

 Pensele chirurgicale (ce au capetele libere terminate cu ghiare

ce se întrepătrund) se utilizează pentru prinderea şi prezentarea
unor structuri mai rezistente (piele, aponevroză).
 Cum se utilizează pensa?
Pensa anatomică sau chirurgicală se ţine cu degetele 1
şi 2, spre partea volară a mâinii.Ţinerea pensei cu
capătul în palmă trebuie evitată; poziţia este incomodă
şi nu oferă precizie.
Trecerea pensei anatomice sau chirurgicale de la o
persoană la alta se face prin aplicarea instrumentului
cu coada (nu cu vârful) în mâna primitorului.
 INSTRUMENTE PENTRU DEPĂRTARE

Depărtătoare Depărtătoare
mobile autostatice

 Farabeuf  Gosset

Langenbeck Balfour

Doyen
Richard

Volkman
Weitlaner
Deavers
Finochietto
Kocher

Desmares  Thompson
se folosesc pentru a îndepărta țesuturile / organele
astfel încât în câmpul vizual să rămână doar
organele / țesuturile asupra cărora se acționează la
momentul respectiv.
depărtătoarele mobile sunt instrumente a căror
poziție e modificată în timpul operației. Sunt
manevrate de un ajutor; acest lucru este pe de o parte
avantajos pentru că ajutorul va expune exact acolo
unde e nevoie, dar pe de altă parte e dezavantajos
pentru că implică imobilizarea acelui ajutor.
depărtătoarele autostatice au un mecanism de
blocare, care le menține în aceeași poziție o perioadă
îndelungată de timp.
 depărtător Farabeuf depărtător Langenbeck

depărtător Wolkman depărtător Deavers

 depărtător Gosset depărtător Balfour

depărtător Richard depărtător Weitlaner

depărtător Thomson

Sistemul Depărtător
Autostatic Chirurgical
Thompson oferă o
expunere inegalabilă prin
acces neobstrucționat la
câmpul operator, o
depărtare excentrică și
posibilitatea montării
într-un număr nelimitat
de configurații, cu un
cadru unic pentru orice
tip de intervenție
chirurgicală și pacienți de
orice dimensiune.
Valvele sunt folosite pentru depărtarea unor organe în
timpul intervenţiilor chirurgicale având forme,
dimensiuni şi curburi diferite în funcţie de locul unde
se folosesc.

Valvă abdominală
 INSTRUMENTE PENTRU SUTURĂ

sunt
reprezentate
de portace şi
ace.

Portacele cele mai des

folosite sunt de două
tipuri:
• Doyen - care are un
aspect asemanător cu o
pensă Pean
• Mathieu- care are o
cremalieră la nivelul
mânerului
Port ac Mathieu Port ac Hegar

Acele

Acele curbe (Hagedorn) sunt cel mai frecvent folosite în chirurgie întrucât sunt mai
comode decât acele drepte. Acele pot fi de multiplă utilizare (firul se introduce în primul
sau al doilea orificiu) sau de unică utilizare.

Acele de utilizare multiplă sunt denumite și ace traumatice întrucât la partea

terminală sunt mai late și lărgesc orificiul inițial de intrare. Acele sertizate mai
sunt denumite și ace atraumatice întrucât firul situat în continuarea acului are
același diametru ca și acul și ca urmare ieșirea acului din țesut nu produce un
traumatism tisular suplimentar.
Acele sunt de două tipuri în funcţie de forma secţiunii lor:
 ace rotunde folosite la sutura ţesuturilor fine (perete intestinal,
perete vascular)
 ace triunghiulare folosite la sutura aponevrozelor şi a
tegumentelor.
Atât acele cu secţiune rotundă cât şi cele triunghiulare pot fi drepte
sau curbe fiind astfel adaptate diferitelor necesităţi
intraoperatorii.

Ac Hagedorn cu firul in
continuarea acului

Ac Hagedorn cu
utilizare multiplă
 Materiale de sutură

Sunt împărţite în două categorii după comportarea lor în ţesuturi:

Materiale resorbabile
Materiale neresorbabile

Catgutul  este utilizat pe larg lasuturarea organelor interne şi a ţesuturilor moi. In funcţie
de grosimea firului, perioada deresorbţie variază între 2 şi 4 săptămâni.

Fibrele de colagen se folosesc ca înlocuitori ai catgutului. Se resorb bine, au antigenitatea

mai mică şi omogenitate mai mare decât catgutul.

Mătasea chirurgicală este cea mai utilizată dintre firele neresorbabile. Posedă o rezistenţă

la rupere şi o stabilitate foarte înaltă, de aceea se pretează pentru suturarea ţesuturilor
moi. După cicatrizarea ţesuturilor, firul se înlătură.
 INSTRUMENTE PENTRU FIXAT CÂMPURILE

Pentru prinderea câmpurilor sterile se folosesc instrumente speciale

cum sunt: pensa Backhaus si pensa Jones.

Pensă Backhaus Pensă Jones

INSTRUMENTE PENTRU ELECTROCHIRURGIE

Electrocauterul

se bazează pe efectul termic al curentului electric;

la trecerea curentului prin țesuturi se eliberează căldură, care
produce coagularea proteinelor efectul se folosește fie
pentru hemostază, fie pentru tăierea țesuturilor
există 2 tipuri de electrocauter: monopolar și bipolar
 Electrocauterul
monopolar

Electrocauterul
bipolar
 Sondele

 sunt instrumente destinate pentru explorarea

conductelor si traiectelor pre sau neoformate, pentru
evacuarea continutului unor organe cavitare sau pentru
introducerea in acestea a unor medicamente.
 Sonda canelata are formã unui jgheab folosit
ca ghidaj in timpul inciziei peritoneului pentru
protejarea viscerelor abdominale de eventuale
incizii accidentale.

Sonda butonata seamana cu o sarma prevazuta

cu cate un buton la fiecare capat, sau cu o
ureche ovala la una din extremitati. Se
utilizeaza pentru explorarea fistulelor si
efectuarea tamponarilor.

Sondele uretrale sunt folosite la evacuarea

vezicii urinare, la spalarea vezicala precum si
la drenarea vezicii, dar gasesc o larga utilizare
si in alte ramuri ale ingrijirii bolnavilor.
Bibliografie

1.Dr.Silvian Daschievici, dr.Mihai Mihailescu- Chirurgie, specialitati

chirurgicale. Manual pentru cadre medii si scoli sanitare postliceale,
Ed. Medicala Bucuresti, 2012.

2.Gica Rumina Chebac, Valeriu Ardeleanu-Elemente practice de

chirurgie

3.http://chirurgiagenerala.ro/02.005_Instrumentele_chirurgicale.htm

4.http://www.esanatos.com/ghid-medical/chirurgie/Instrumentarul-
chirurgical35353.php
VĂ MULŢUMESC!
INJECȚIILE
 Definiție

Introducerea unui medicament în țesuturi în scop diagnostic sau

terapeutic prin utilizarea unui instrumentar adecvat.
 Avantaje
Dozare precisă a substanțelor
Acțiune mai rapidă după administrare
Absorbție completă
Administrarea de substanțe ce pot fi distruse de sucurile
digestive
Calea orală inutilizabilă (stenoză pilorică, stenoze
esofagiene, ocluzii intestinale)
Administrarea la pacienți inconștienți sau necooperanți
În scop explorator sau diagnostic
 Materiale necesare
Seringi
Ace
Substanțe injectabile
Soluții antiseptice
 Tehnica injecțiilor

Intradermic
Subcutan
Intramuscular
Intravenos
Intraarterial
 Injecția intradermica

Fața anterioară a antebrațului

Aspect de “coajă de portocală”

• Definitie : manopera prin care se introduce o cantitate mică
de lichid (≤ 1ml) in grosimea stratului dermic al pielii

• utilizată in scop diagnostic pentru testări imunologice (de

ex. reacţia la tuberculină sau testarea la diferiţi alergeni

• se folosesc ace subţiri (25-30 G) şi scurte (1-2 cm), seringi

de volum mic (≤ 1 ml)
 Tehnica

badijonarea locului injectiei cu un tampon cu alcool

cu mana non-dominanta se intinde pielea antebratului (se

prinde in palma fata posterioara a antebratului si se intinde
pielea fetei anterioare intre degetele 2-5 de o parte si a
policelui de cealalta parte)
tinand seringa cu mana dominanta se introduce acul cu
bizoul in sus prin piele la un unghi de cca 15 ͦ (aproape
paralel cu planul cutanat); acul se introduce 1-2 mm astfel
incat sa se vada acul prin transparenta epidermului

introducerea substantei medicamentoase prin impingerea

lenta a pistonului
prin introducerea substantei epidermul este ridicat, aparand o
mica papula de 5-6 mm diametru
scoaterea acului; se aplica un tampon, dar nu se apasa
acul si seringa folosite se pun imediat in containerul
special pentru materiale ascutite, contaminate
Injecția intradermica
 Injecția subcutană
Fața antero-externă coapsă
Fața posterioară braț
Fața laterală torace
Perete antero-lateral abdomen
• Definitie: manevra prin care medicaţia este introdusă cu
ajutorul unui ac ataşat la seringă in ţesutul adipos
subcutanat
• preferată atunci cand se doreşte absorbţia lentă şi continuă
a substanţei (de ex. pentru administrarea insulinei sau
heparinei)
• Fată laterală a braţului este favorabilă pentru acest
tip de injecţie deoarece este puţin dureroasă şi
deoarece ţesutul adipos subcutanat nu conţine la acest
nivel vase sanguine mari.
• Abdomenul (regiunea periombilicală) este preferată
pentru administrarea heparinei deoarece stratul
adipos subcutanat este bine reprezentat la acest nivel.
• badijonarea locului injecţiei cu un tampon cu alcool
• cu mana non-dominantă se face un pliu din tegument şi
adipozitatea subcutanată (pentru a preveni introducerea
sunstanţei in musculatura subiacentă)
• tinand seringa cu mana dominantă se introduce acul prin
piele in pliul făcut anterior:
• intr-un unghi de 90 ͦ dacă acul este scurt şi stratul
subcutanat este gros
• intr-un unghi de 45 ͦ dacă acul este lung şi stratul subcutanat
este subţire
• verificarea poziţiei acului
• cu degetele care menţin pliul cutanat se palpează varful
acului; dacă acesta se simte, poziţia este corectă; dacă nu,
ar putea fi prea profund
• nu e necesară aspirarea, deoarece este foarte improbabil să
se inţepe un vas sanguin la acest nivel
• introducerea substanţei medicamentoase prin impingerea
lentă a pistonului
• scoaterea acului
• se aşteaptă 1-2 secunde pentru a preveni ieşirea substanţei
• se scoate acul
• se aplică un tampon; nu e nevoie de masaj local
• acul şi seringa folosite se pun imediat in containerul special
pentru materiale ascuţite, contaminate
 Injecția subcutană - incidente

Înțepare filet nervos - durere

Înțepare vas sanguin – extragere de sânge

Ruperea acului

Abcese sau flegmoane postinjectionale

Hematom postinjecțional
Abcese postinjecționale
 Injecția intramusculară
Regiunea deltoidiana

Fata antero-externa a coapsei

Regiunea fesiera
 Definitie: manevra terapeutica prin care substantele
medicamentoase sunt introduse in tesutul muscular striat

asigura un efect sistemic rapid si absorbtia unui volum

mare din medicatie (pana la 5 ml)

datorita inervatiei senzoriale reduse a tesutului muscular

injectia intramusculara permite administrarea chiar si a
unor substante iritante
locul administrarii se alege in functie de
starea generala a pacientului si scopul
injectiei

 nu se administreaza in zonele inflamate,

cu infectii locale sau cicatrici

 sunt contraindicate la pacientii cu

tulburari de coagulare
Tehnică
•spalarea mainilor
•alegerea locului injectiei
•regiunea gluteala este de obicei folosita in cazul
adultilor
•muschiul deltoid este potrivit pt. administrarea
injectiilor cu volum min (= 2 ml)
•vastul lateral este zona preferata in cazul copiiilor
•schimbati de fiecare data locul injectiei in cazul n
care pacientul are nevoie de injectii intramusculare
repetate
•badijonarea tegumentului cu alcool
•introducerea acului la 90
•se aspira prin miscarea pistonului inapoi pt. a verifica daca varful
acului nu este intr-un vas de sange

•se foloseste cealalta mana pentru actionarea pistonului, in timp ce

mana dominanta e folosita pentru mentinerea pozitiei seringii

•daca vine sange in seringa, se scoate imediat acul; injectia se va face

apoi in alt loc, se introduce medicamentul in masa musculara prin
apasarea pistonului

•nu se forteaza injectarea medicamentului prin apasarea puternica a

pistonului unele medicamente provoaca durere la injectare; acestea
provoaca o durere mai intensa daca medicamentul e injectat rapid

•se scoate acul, se aplica un tampon si se apasa usor

•seringa si acul se arunca intr-un container pentru materiale ascutite

 Injectia intramusculară - incidente

Înțepare nerv sciatic

Înțepare vas sanguin – hematom postinjectional

Ruperea acului

Flegmonul fesier
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Hematom postinjecțional
Abcese sau flegmoane
 Injecțiile intravenoase
Venele superficiale

Venele profunde
Injectia intravenoasa (I.V.)=administrarea pe vena a
medicatiei ,prin acces percutan
Scop: Explorator : administrare de substante de contrast
in radiologie / Terapeutic
 Solutii administrate :
 Izotone  Hipertone ( la copii numai pe venele
centrale)  NU ! solutii uleioase
Rezorbtia : instantanee
 Locul injectiei : in urgenta orice vena accesibila
 Tehnica
se alege locul punctiei ; pentru perfuzie se incepe cu venele
distale (venele dorsale ale mainii si cele ale antebratului ),
pastrand venele de la plica cotului pentru prelevari
sanguine
se antiseptizeaza zona inainte de punctionare, venele
trebuie bine evidentiate : se fac miscari in sensul circulatiei
de intoarcere cu partea cubitala a mainii , de exemplu pe
fata anterioara a antebratului; de asemenea se practica
incalzire locala in caz de vasoconstrictie periferica;
pentru evidentierea venelor la care nu se poate aplica garoul
se face presiune digitala pe traiectul venei deasupra locului de
punctie , deci in sensul circulatiei venoase si se realizeaza
staza venoasa cu ajutorul garoului plasat la 7-8 cm , deasupra
locului punctiei care trebuie sa produca numai staza venoasa,
fara comprimarea arterei al carei puls trebuie sa ramana
perceptibil
se inchide si se deschide pumnul de cateva ori , se palpeaza
vena ; la nevoie se tapoteaza traiectul venos ,se fixeaza
cordonul venos cu policele mainii stangi sub locul de injectare
la aproximativ 4-5 cm
se patrunde in vena sub un unghi de 25 grade ,apoi se
avanseaza tangential in traiectul venos
se aspira si se controleaza daca acul este in vena
se desface garoul
se injecteaza substanta mentinand gradatiile seringii in sus
pentru urmarirea exacta a cantitatii administrate
se retrage brusc acul dupa administrarea medicatiei si se aplica
un pansament compresiv steril imbibat cu alcool , cateva
minute
 se supravegheaza in continuare starea bolnavului , ca de altfel
pe toata durata administrarii
 Injecții intravenoase - incidente

• Vena nu poate fi puncționată

• Administrare paravenoasă

• Durere la injectare

• Embolie gazoasa, uleioasa

• Tromboflebită
Flebite diverse
Necroză postinjecțională
PANSAMENTELE SI INFASAREA
 Pansamentul este actul chirurgical prin care se realizeaza si se
mentine asepsia unei plagi cu scopul cicatricizarii ei.
 Realizarea scopului propus depinde de respectarea unor reguli
fundamentale in efectuarea pansamentului la care se adauga
indeplinirea unor conditii,in functie de:caracterele plagii, de
lezarea tesuturilor subiacente, de agentul vulnerant, de
momentul eolutiv al leziunilor.
Pentru a efectua un pansament sunt necesare:
cunostinte de asepsie-antisepsie,
cunostinte de mica chirurgie,
cunostinte de biologie a plagii
Conditiile unui bun pansament:
 sa fie facut în conditii aseptice;
 sa fie absorbant;
 sa fie protector;
 sa nu fie dureros;
 sa fie schimbat la timp
 Efectuarea pansamentului in conditii de
asepsie perfecta
tegumentele din jurul plagii rase si dezinfectate (evita
riscul de contaminare a plagii)
Plaga curatata si dezinfectata
Mainile celui care efectueaza pansamentul trebuie sa
fie protejate cu manusi sterile
Materialele de protectie trebuie sa fie sterile
Instrumentarul intrebuintat trebuie sa fie steril (nu se
folosesc aceleasi instrumente la mai multi bolnavi)
 Pansamentul sa fie absorbant
Cerinta necesara procesului de cicatrizare, mai ales in
plagile secretante sau drenante
 Pansamentul sa fie protector
Sa nu se desprinda, sa nu alunece de pe rana, pana la
schimbarea lui;
Trebuie sa protejeze plaga de microtraumatisme sau de
patrunderea germenilor din exterior
Stratul superior trebuie sa il depaseasca pe cel inferior
 Pansamentul sa nu fie dureros
Manevrele de efectuare trebuie sa fie blande, fara sa
declanseze dureri pacientului
Unele manevre (evacuarea diverselor colectii,
instalarea sau schimbarea tuburilor de dren, explorarea
unor traiecte) efectuate sub anestezie locala sau
generala (pentru evitarea producerii reflexelor
dureroase)
 Pansamentul sa fie schimbat la timp
Schimbarea pansamentului se face in functie de evolutia
plagii
In plagile aseptice schimbarea se face rar (chiar la
suprimarea firelor)
In plagile cu muguri de cicatrizare si si pe cale de
epitalizare schimbarea se face rar (ruperea mugurilor la
dezlipirea compreselor intarzie vindecarea plagii)
In plagile secretante schimbarea se face in functie de
cantitatea secretiilor
Prezenta durerilor la nivelul plagii sau a febrei necesita
controlul plagii cu schimbarea pansamentului
 Imobilizarea regiunii
Imobilizarea se face in pozitia de repaus a regiunii
(plaga este mai putin dureroasa, produce mai putine
reflexe dureroase)
Se folosesc atele
Materiale necesare:
1. Substante antiseptice (rol: sa realizeze curatirea si
dezinfectia plagii si a tegumentelor din jur):
- alcool
- tinctura de iod
- apa oxigenata
- cloramina
- betadina
- acid boric
2. Materiale care realizeaza protectia plagii (proprietati
generale: sa fie usoare, sa nu fie iritante pentru tegumente,
sa se poata steriliza, sa aiba putere absorbanta, sa se opuna
patrunderii germenilor din afara, sa realizeze o compresiune
elastica a plagii):
- comprese din tifon (pânza rara de bumbac): capacitate de
absorbtie mai mica decât a vatei;
- vata hidrofila (bumbac prelucrat si degresat)
3. Mijloace de fixare:
- leucoplast (se aplica pe tegument ras si degresat; este
impermeabil pentru aer);
- bandaj (realizeaza "înfasarea" chirurgicala).
4. Instrumentar chirurgical.
5. Alte materiale
Tehnica efectuarii unui pansament → mai multi timpi:
1. pregatirea medicului pentru pansament (manusi sterile,
servire de catre asistenta cu instrumentele necesare);
2. dezlipirea vechiului pansament, îndepartarea vechiului
pansament (cu blândete, eventual dupa umezire cu
alcool);
3. curatirea tegumentelor din jurul plagii, centrifug →
tampon de vata sterila îmbibat cu alcool (pentru
degresare);
4. dezinfectarea pielii din jur cu alcool sau tinctura de
iod;
5. tratamentul plagii → în functie de natura sa si momentul
evolutiei:
- plagi operatorii cu evolutie aseptica: nu necesita tratament
special, în afara de scoaterea tuburilor de dren, a firelor sau
agrafelor;
- plagi secretante: necesita curatire (spalare cu jet de solutie
antiseptica, excizie a tesuturilor mortificate),
- evacuare a colectiilor (seroame, hematoame): scoatere a 1-
2 fire de ata, întepare a cicatricei cu un stilet butonat;
- colectii purulente: deschidere larga, drenare cu tuburi;
- plagi accidentale: curatare de resturi vestimentare sau
telurice, debridare, regu­la­rizare, lavaj antiseptic, eventual
suturare;
6. protectia plagii: stratul de comprese trebuie sa
depaseasca marginile plagii, iar grosimea sa nu fie mai
mare de 1-2 comprese (pentru a realiza o buna
capilaritate);
7. fixarea pansamentului: galifix, leucoplast, fesi.
 Pansamentele efectuate de urgenta, la locul accidentului, folosesc
materialele necesare din trusele speciale de urgenta. Bolnavul trebuie
asezat in decubit dorsal. De modul in care se efectueaza primul
pansament depinde evolutia ulterioara a plagii.

 Curatarea tegumentelor din jurul plagilor accidentale prin spalare cu

apa si sapun

Se epileaza regiunea

 Dezinfectia tegumentelor cu solutii antiseptice

 Plagile se curata de resturile vestimentare sau telurice, se

debrideaza, se indeparteaza tesuturile devitalizate, se spala cu solutii
dezinfectante si se sutureaza daca este cazul
 Pansamentele efectuate bolnavilor internati se
efectueaza in salile de pansamente (aseptice sau septice) si
numai bolnavii netransportabili (politraumatizati sau
imobilizati) vor fi pansati la pat (instrumentele si
materialele necesare efectuarii pansamentului vor fi
transportate la patul bolnavului cu carucioare speciale
acestui scop)
 Tipuri de pansament
Pansament protector: utilizat in plagile aseptice, nedrenate
Pansament absorbant:utilizat in plagile septice, drenate
Pansament compresiv:indicat in plagile sangerande (in
scop hemostatic),pentru imobilizarea unei regiuni, pentru
reducerea unei cavitati superficiale, restante dupa
evacuarea prin punctie
Pansamentul ocluziv:indicat in plagile cu leziuni osoase,
se acopera plaga cu comprese si vata peste care se aplica
aparatul gipsat cu o fereastra in dreptul leziunilor care
necesita ingrijiri speciale
Pansament umed (priessnitz alcoolizat, cloraminat)
BANDAJE

Fasa = banda de tifon, pânza sau tesatura elastica, de latime si

lungime diferita în functie de regiunea pe care o acopera si
întinderea pansamentului; în general, latimea unei fesi trebuie sa
fie aproximativ egala cu diametrul regiunii pe care o înfasa (5-20
cm).

Indicatii:
- fixare a pansamentului în regiuni în care substantele adezive nu
îsi ating scopul (extremitati, regiune cefalica, plagi periarticulare);
- fixarea pansamentelor unor plagi usoare situate în regiuni
supuse traumatismelor în timpul activitatii (mâna, picior);
- efectuarea unui pansament compresiv;
-imobilizare temporara a unor traumatisme ale membrelor
(entorse, luxatii, fracturi).
 Principiile infasarii chirurgicale
 Punctul de plecare si de terminare este situat la distanta de
locul plagii
 La membre punctul de plecare de la extremitate spre radacina
membrului, in sensul circulatiei de intoarcere
 Bandajul sa acopere pansamentul in intregime
 Bandajul sa fie elastic, sa nu jeneze circulatia
 Sa nu produca dureri
 Sa permita moblilitatea articulatiilor peste care trece
Materiale necesare infasarii chirurgicale
FASA de tifon (moale, 28-32 de ochiuri/cm2), de
panza (confectionate din orice fel de tesatura, de
forma-triunghi, patrat, dreptunghi si marime diferita)
sau elastica (din fire de bumbac), are lungime si latime
diferita, in functie de intinderea pansamentului si de
regiunea pe care trebuie sa o acopere latimea fesei
trebuie sa fie egala cu diametrul regiunii unde se aplica
(exceptie fac degetele unde se folosesc fese mai late
decat diametrul lor); fesele se prezinta sub forma de
suluri cu lungime de 1-20m si 5-20 cm, variabile.
 Tehnica infasarii chirurgicale
Aplicarea fesei se face cu ambele maini
Fasa se prinde cu mana dreapta, intre police si celelalte 4
degete
Capatul initial se prinde cu mana stanga
Primul tur de fasa se aplica circular, la distanta de leziune
cu capatul intial oblic peste care se trec urmatoarele ture
Turele urmatoare aplicate astfel incat sa acopere jumatate
din tura precedenta
Turele de fasa aplicate fara tractiune pentru a nu produce
compresiune in circulatie
La terminare se trag 1-2 ture circulare
Capatul initial se fixeaza la distanta de leziune cu un ac,
romplast sau innodare (se despica fasa in doua, se
incruciseaza capetele la 180 de grade si se innoada in jurul
segmentului respectiv, nodul nu va ramane pe o zona de
sprijin sau pe portiunea ingusta a membrului
La suprimare fasa se desface la capatul terminal si se
deruleaza in sens invers sau se taie cu o foarfeca boanta
trecuta peste zone indemne, evitand eminentele osoase.
 Se descriu mai multe modalitati de infasare
- înfasare circulara: rapida si simpla, este indicata în regiuni
cilindrice (cap, gât, torace, abdomen, brat);
- înfasare în spirala: este indicata la membre, în regiuni
tronconice si pe suprafete întinse;
- înfasare în evantai: este indicata în cazul fixarii
pansamentului în jurul articulatiilor cotului si genunchiului;
- înfasare rasfrânta: este indicata în aceleasi regiuni ca
înfasarea în spirala, fiind mai etansa;
- înfasare "în spic de grâu" ("spica"): se aplica la
radacina membrelor sau în cazul pansamentului compresiv
dupa amputatia de sân la femei;
- înfasare în forma de 8: este indicata în plagile mâinii, în
plagile periarticulare si în entorsele articulatiei
tibio-tarsiene;
- înfasare recurenta: indicata pentru acoperirea bonturilor de
amputatie, la membre, la nivelul calotei craniene (se executa
cu 2-3 fese).
 Modalitati de infasare
INFASAREA CIRCULARA
Turele de fasa se suprapun una peste alta
Indicatii:cap ,gat, torace, abdomen, brate, articulatia
pumnului
Avantaje:executie rapida si simpla
Dezavantaje: se poate rasuci pe segmentele mobile si
mobilizeaza pansamentul,
INFASAREA IN SPIRALA
Turele circulare pentru fixare
Se aplica apoi ture oblice (urmatoarea tura acopera
jumatate din cea anterioara)
Indicatii:membre, regiuni tronconice, suprafete intinse
Dezavantaje:marginea caudala a fiecarei ture ramane
departata de tegument (corectia se face trecand al doilea
strat de la radacina membrului spre extremitatea distala)
INFASAREA IN EVANTAI
Indicatii:pentru articulatiile cotului si genunchiului
Este o imbinare intre infasarea circulara si cea in spirala
Se incepe prin ture circulare deasupra articulatiei
Se continua cu ture oblice descendente (oblicitatea scade
treptat) care ajung circulare la nivelul liniei articulare
Se termina tot cu ture oblice sub articulatie
INFASAREA RASFRANTA
 Indicatii:membre, regiuni tronconice, suprafete intinse (la fel ca
infasarea in spirala)
 Avantaje: este etansa pe toata lungimea ei
 Fixare cu ture circulare
 Se continua oblic in sus, pana pe fata anterioara sau posterioara a
antebratului unde se fixeaza cu policele de la mana stanga (sau cu
degetul unui ajutor), dupa care se rasfrange si se continua in jos,
inconjurand segmentul posterior
 Se continua oblic in sus acoperind jumatatea turei anterioare pana la
fata anterioara a antebratului unde manevra se repeta
 La sfarsit se trag ture circulare
INFASAREA TIP ‘’SPICA’’
Indicatii: radacina membrelor sau dupa amputatia de san
Se incepe deasupra sau dedesubtul articulatiei cu ture
circulare de fixare
Se trece apoi fasa sub articulatie in forma de ‘’8’’,
inconjurand zona vecina:gat, torace, abdomen
Tura urmatoare de fasa acopera ½, 2/3 din tura precedenta
La sfarsit se trag ture circulare de fixare
INFASAREA IN FORMA DE 8
Indicatii:mana, periarticular, entorsele articulatiei
tibiotarsiene
Se incepe sub articulatie cu ture circulare
Se trece apoi fasa oblic, deasupra articulatiei si se face un
alt tur circular sau se revine pe fata opusa cu incrucisarea
primei ture ascendente
Se continua in 8, acoperind jumatate din tura anterioara
Se continua deasupra articulatiei unde se fixeaza
INFASAREA RECURENTA
Indicatii:bonturile de amputatie, calota craniana
Se executa de 2 persoane cu 2-3 fesi care se trec circular si
vertical cu incrucisare in unghi drept
Se fixeaza cu fasa cirulara
 Tipurile de infasare pe regiuni
CALOTA CRANIANA
a)Infasarea recurenta
-2 fesi-cu una se fac ture circulare fronto-occipitale, de
fixare si cu una se fac ture antero-posterioare de acoperire
b)Capelina
-se efectueaza de 2 persoane
-se incepe de la protuberanta occipitala cu tura circulara
deasupra urechii drepte, arcadelor sprancenare, urechii
stangi
-dupa 2-3 ture circulare ne oprim la nivelul fruntii unde se
fixeaza cu policele
-se restrange antero-posterior, spre occiput, unde ajutorul o
fixeaza
-rasfrangerile antero-posterioare in evantai acopera toata
calota
-fixarea se face cu 3-4 ture circulare, cu capatul terminal
fixat frontal
-fixarea se mai poate face cu 2-3 ture trecute peste calota si
mandibula, preauricular.
c)Basmaua sau panza triunghiulara
-baza se fixeaza occipital
-coltul din mijloc fixat frontal, prin innodare cu celelalte
doua
FATA
a)Prastia
-folosita pentru mentinerea pansamentului la nas
-se foloseste fasa de 50-60 cm despicata la ambele capete cu
o zona mijlocie de 5-6 cm lungime care se aplica la nas
-capetele inferioare se innoada deasupra urechilor si cele
superioare sub nas
b)Capastrul
-folosit pentru mentinerea pansamentului la barbie
-se foloseste fasa de 50-60 cm despicata la ambele capetele ,
cu o zona mijlocie de 5-6 cm lungime care se aplica la
barbie
-capetele inferioare se innoada pe calota si cele superioare la
ceafa
c)Monoclul
-acopera o regiune orbitala
-se trec 2-3 ture circulare fronto-occipitale
-fasa ajunsa la radacina nasului se trece peste orbita, pe sub
ureche, protuberanta occipitala, regiunea parieto-occipitala
opusa, pana la orbita de unde se continua in acelasi mod
-fixarea se realizeaza cu ture circulare fronto-occipitale
d)Binoclul
-acopera ambele regiuni orbitale
-se executa in acelasi mod dar dupa trecerea peste orbita se
face o tura circulara fronto-occipitala si apoi se trece la
cealalta orbita
Monoclul Binoclul
TORACE
a)Spica sanului
-se incepe cu ture circulare la baza xifoidului
-se trece apoi fasa peste umarul opus si spate
-se ajunge a baza toracelui si se face iar o tura circulara care o depaseste
pe prima cu jumatate de latime
-se trece iar peste umar si spate, repetat pana se acopera tot pansamentul
-spica dubla se executa in acelasi mod acoperind ambii sani
b)Bandajul Desault
-indicatii: luxatiile umarului, fracturile subcapitale de humerus
-se incepe cu ture circulare pe torace
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi drept sprijinit
pe epigastru
-se trec ture circulare pe brat si antebrat si ture verticale peste umar si cot
-se fixeaza cu ture circulare toracice
c)Basmaua cu 4 colturi sau triunghiulara
-indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale de
humerus
-suspenda membrul superior ca intr-un hamac
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi
drept sprijinit pe epigastru
-se innoada capetele in spatiul interscapular si la ceafa
d)Bandajul Velpeau
-aceleasi indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale
de humerus
-diferenta fata de infasarea anterioara este data de pozitia
membrului superior: antebratul indoit in unghi ascutit cu
mana fixata pe umarul opus.
UMARUL SI AXILA
a)Infasarea in spica
b)Infasarea in 8
c)Basmaua:
-se trece pe sub axila
-se incruciseaza peste umar
-se innoada sub axila opusa
DEGETELE
-se pot infasa separat sau mai multe
-se pot utiliza infasarea circulara, in spiarala, spica (pentru police,
auricular, haluce)
REGIUNEA INGHINALA
-spica inghino-femuarala uni sau bilaterala
PICIORUL
-infasarea in 8
BONTUL DE AMPUTATIE
-se incepe cu ture circulare la distanta
-se rasfrange fasa antero-posterior
-se fixeaza cu ture circulare
-se poate folosi basmaua triunghiulara cu baza aplicata
posterior, unghiul drept acopera bontul si celealte 2 capete
se innoada pe fata anterioara
PERINEUL
-bandajul in ‘’T’’
-fasa de 25-30 cm/10-15 cm
-superior prezinta o banda care se trece in jurul abdomenului
--inferior este sectionata pe mijloc iar capetele se incruciseaza pe
partea interioara a abdomenului inferior si se fixeaza superior.
Facultatea de MedicinĂ Și Farmacie GalaȚi

Incizii
PANSAMENTELE SI INFASAREA
 Pansamentul este actul chirurgical prin care se realizeaza si se
mentine asepsia unei plagi cu scopul cicatricizarii ei.
 Realizarea scopului propus depinde de respectarea unor reguli
fundamentale in efectuarea pansamentului la care se adauga
indeplinirea unor conditii,in functie de:caracterele plagii, de
lezarea tesuturilor subiacente, de agentul vulnerant, de
momentul eolutiv al leziunilor.
Pentru a efectua un pansament sunt necesare:
cunostinte de asepsie-antisepsie,
cunostinte de mica chirurgie,
cunostinte de biologie a plagii
Conditiile unui bun pansament:
 sa fie facut în conditii aseptice;
 sa fie absorbant;
 sa fie protector;
 sa nu fie dureros;
 sa fie schimbat la timp
 Efectuarea pansamentului in conditii de
asepsie perfecta
tegumentele din jurul plagii rase si dezinfectate (evita
riscul de contaminare a plagii)
Plaga curatata si dezinfectata
Mainile celui care efectueaza pansamentul trebuie sa
fie protejate cu manusi sterile
Materialele de protectie trebuie sa fie sterile
Instrumentarul intrebuintat trebuie sa fie steril (nu se
folosesc aceleasi instrumente la mai multi bolnavi)
 Pansamentul sa fie absorbant
Cerinta necesara procesului de cicatrizare, mai ales in
plagile secretante sau drenante
 Pansamentul sa fie protector
Sa nu se desprinda, sa nu alunece de pe rana, pana la
schimbarea lui;
Trebuie sa protejeze plaga de microtraumatisme sau de
patrunderea germenilor din exterior
Stratul superior trebuie sa il depaseasca pe cel inferior
 Pansamentul sa nu fie dureros
Manevrele de efectuare trebuie sa fie blande, fara sa
declanseze dureri pacientului
Unele manevre (evacuarea diverselor colectii,
instalarea sau schimbarea tuburilor de dren, explorarea
unor traiecte) efectuate sub anestezie locala sau
generala (pentru evitarea producerii reflexelor
dureroase)
 Pansamentul sa fie schimbat la timp
Schimbarea pansamentului se face in functie de evolutia
plagii
In plagile aseptice schimbarea se face rar (chiar la
suprimarea firelor)
In plagile cu muguri de cicatrizare si si pe cale de
epitalizare schimbarea se face rar (ruperea mugurilor la
dezlipirea compreselor intarzie vindecarea plagii)
In plagile secretante schimbarea se face in functie de
cantitatea secretiilor
Prezenta durerilor la nivelul plagii sau a febrei necesita
controlul plagii cu schimbarea pansamentului
 Imobilizarea regiunii
Imobilizarea se face in pozitia de repaus a regiunii
(plaga este mai putin dureroasa, produce mai putine
reflexe dureroase)
Se folosesc atele
Materiale necesare:
1. Substante antiseptice (rol: sa realizeze curatirea si
dezinfectia plagii si a tegumentelor din jur):
- alcool
- tinctura de iod
- apa oxigenata
- cloramina
- betadina
- acid boric
2. Materiale care realizeaza protectia plagii (proprietati
generale: sa fie usoare, sa nu fie iritante pentru tegumente,
sa se poata steriliza, sa aiba putere absorbanta, sa se opuna
patrunderii germenilor din afara, sa realizeze o compresiune
elastica a plagii):
- comprese din tifon (pânza rara de bumbac): capacitate de
absorbtie mai mica decât a vatei;
- vata hidrofila (bumbac prelucrat si degresat)
3. Mijloace de fixare:
- leucoplast (se aplica pe tegument ras si degresat; este
impermeabil pentru aer);
- bandaj (realizeaza "înfasarea" chirurgicala).
4. Instrumentar chirurgical.
5. Alte materiale
Tehnica efectuarii unui pansament → mai multi timpi:
1. pregatirea medicului pentru pansament (manusi sterile,
servire de catre asistenta cu instrumentele necesare);
2. dezlipirea vechiului pansament, îndepartarea vechiului
pansament (cu blândete, eventual dupa umezire cu
alcool);
3. curatirea tegumentelor din jurul plagii, centrifug →
tampon de vata sterila îmbibat cu alcool (pentru
degresare);
4. dezinfectarea pielii din jur cu alcool sau tinctura de
iod;
5. tratamentul plagii → în functie de natura sa si momentul
evolutiei:
- plagi operatorii cu evolutie aseptica: nu necesita tratament
special, în afara de scoaterea tuburilor de dren, a firelor sau
agrafelor;
- plagi secretante: necesita curatire (spalare cu jet de solutie
antiseptica, excizie a tesuturilor mortificate),
- evacuare a colectiilor (seroame, hematoame): scoatere a 1-
2 fire de ata, întepare a cicatricei cu un stilet butonat;
- colectii purulente: deschidere larga, drenare cu tuburi;
- plagi accidentale: curatare de resturi vestimentare sau
telurice, debridare, regu­la­rizare, lavaj antiseptic, eventual
suturare;
6. protectia plagii: stratul de comprese trebuie sa
depaseasca marginile plagii, iar grosimea sa nu fie mai
mare de 1-2 comprese (pentru a realiza o buna
capilaritate);
7. fixarea pansamentului: galifix, leucoplast, fesi.
 Pansamentele efectuate de urgenta, la locul accidentului, folosesc
materialele necesare din trusele speciale de urgenta. Bolnavul trebuie
asezat in decubit dorsal. De modul in care se efectueaza primul
pansament depinde evolutia ulterioara a plagii.

 Curatarea tegumentelor din jurul plagilor accidentale prin spalare cu

apa si sapun

Se epileaza regiunea

 Dezinfectia tegumentelor cu solutii antiseptice

 Plagile se curata de resturile vestimentare sau telurice, se

debrideaza, se indeparteaza tesuturile devitalizate, se spala cu solutii
dezinfectante si se sutureaza daca este cazul
 Pansamentele efectuate bolnavilor internati se
efectueaza in salile de pansamente (aseptice sau septice) si
numai bolnavii netransportabili (politraumatizati sau
imobilizati) vor fi pansati la pat (instrumentele si
materialele necesare efectuarii pansamentului vor fi
transportate la patul bolnavului cu carucioare speciale
acestui scop)
 Tipuri de pansament
Pansament protector: utilizat in plagile aseptice, nedrenate
Pansament absorbant:utilizat in plagile septice, drenate
Pansament compresiv:indicat in plagile sangerande (in
scop hemostatic),pentru imobilizarea unei regiuni, pentru
reducerea unei cavitati superficiale, restante dupa
evacuarea prin punctie
Pansamentul ocluziv:indicat in plagile cu leziuni osoase,
se acopera plaga cu comprese si vata peste care se aplica
aparatul gipsat cu o fereastra in dreptul leziunilor care
necesita ingrijiri speciale
Pansament umed (priessnitz alcoolizat, cloraminat)
BANDAJE

Fasa = banda de tifon, pânza sau tesatura elastica, de latime si

lungime diferita în functie de regiunea pe care o acopera si
întinderea pansamentului; în general, latimea unei fesi trebuie sa
fie aproximativ egala cu diametrul regiunii pe care o înfasa (5-20
cm).

Indicatii:
- fixare a pansamentului în regiuni în care substantele adezive nu
îsi ating scopul (extremitati, regiune cefalica, plagi periarticulare);
- fixarea pansamentelor unor plagi usoare situate în regiuni
supuse traumatismelor în timpul activitatii (mâna, picior);
- efectuarea unui pansament compresiv;
-imobilizare temporara a unor traumatisme ale membrelor
(entorse, luxatii, fracturi).
 Principiile infasarii chirurgicale
 Punctul de plecare si de terminare este situat la distanta de
locul plagii
 La membre punctul de plecare de la extremitate spre radacina
membrului, in sensul circulatiei de intoarcere
 Bandajul sa acopere pansamentul in intregime
 Bandajul sa fie elastic, sa nu jeneze circulatia
 Sa nu produca dureri
 Sa permita moblilitatea articulatiilor peste care trece
Materiale necesare infasarii chirurgicale
FASA de tifon (moale, 28-32 de ochiuri/cm2), de
panza (confectionate din orice fel de tesatura, de
forma-triunghi, patrat, dreptunghi si marime diferita)
sau elastica (din fire de bumbac), are lungime si latime
diferita, in functie de intinderea pansamentului si de
regiunea pe care trebuie sa o acopere latimea fesei
trebuie sa fie egala cu diametrul regiunii unde se aplica
(exceptie fac degetele unde se folosesc fese mai late
decat diametrul lor); fesele se prezinta sub forma de
suluri cu lungime de 1-20m si 5-20 cm, variabile.
 Tehnica infasarii chirurgicale
Aplicarea fesei se face cu ambele maini
Fasa se prinde cu mana dreapta, intre police si celelalte 4
degete
Capatul initial se prinde cu mana stanga
Primul tur de fasa se aplica circular, la distanta de leziune
cu capatul intial oblic peste care se trec urmatoarele ture
Turele urmatoare aplicate astfel incat sa acopere jumatate
din tura precedenta
Turele de fasa aplicate fara tractiune pentru a nu produce
compresiune in circulatie
La terminare se trag 1-2 ture circulare
Capatul initial se fixeaza la distanta de leziune cu un ac,
romplast sau innodare (se despica fasa in doua, se
incruciseaza capetele la 180 de grade si se innoada in jurul
segmentului respectiv, nodul nu va ramane pe o zona de
sprijin sau pe portiunea ingusta a membrului
La suprimare fasa se desface la capatul terminal si se
deruleaza in sens invers sau se taie cu o foarfeca boanta
trecuta peste zone indemne, evitand eminentele osoase.
 Se descriu mai multe modalitati de infasare
- înfasare circulara: rapida si simpla, este indicata în regiuni
cilindrice (cap, gât, torace, abdomen, brat);
- înfasare în spirala: este indicata la membre, în regiuni
tronconice si pe suprafete întinse;
- înfasare în evantai: este indicata în cazul fixarii
pansamentului în jurul articulatiilor cotului si genunchiului;
- înfasare rasfrânta: este indicata în aceleasi regiuni ca
înfasarea în spirala, fiind mai etansa;
- înfasare "în spic de grâu" ("spica"): se aplica la
radacina membrelor sau în cazul pansamentului compresiv
dupa amputatia de sân la femei;
- înfasare în forma de 8: este indicata în plagile mâinii, în
plagile periarticulare si în entorsele articulatiei
tibio-tarsiene;
- înfasare recurenta: indicata pentru acoperirea bonturilor de
amputatie, la membre, la nivelul calotei craniene (se executa
cu 2-3 fese).
 Modalitati de infasare
INFASAREA CIRCULARA
Turele de fasa se suprapun una peste alta
Indicatii:cap ,gat, torace, abdomen, brate, articulatia
pumnului
Avantaje:executie rapida si simpla
Dezavantaje: se poate rasuci pe segmentele mobile si
mobilizeaza pansamentul,
INFASAREA IN SPIRALA
Turele circulare pentru fixare
Se aplica apoi ture oblice (urmatoarea tura acopera
jumatate din cea anterioara)
Indicatii:membre, regiuni tronconice, suprafete intinse
Dezavantaje:marginea caudala a fiecarei ture ramane
departata de tegument (corectia se face trecand al doilea
strat de la radacina membrului spre extremitatea distala)
INFASAREA IN EVANTAI
Indicatii:pentru articulatiile cotului si genunchiului
Este o imbinare intre infasarea circulara si cea in spirala
Se incepe prin ture circulare deasupra articulatiei
Se continua cu ture oblice descendente (oblicitatea scade
treptat) care ajung circulare la nivelul liniei articulare
Se termina tot cu ture oblice sub articulatie
INFASAREA RASFRANTA
 Indicatii:membre, regiuni tronconice, suprafete intinse (la fel ca
infasarea in spirala)
 Avantaje: este etansa pe toata lungimea ei
 Fixare cu ture circulare
 Se continua oblic in sus, pana pe fata anterioara sau posterioara a
antebratului unde se fixeaza cu policele de la mana stanga (sau cu
degetul unui ajutor), dupa care se rasfrange si se continua in jos,
inconjurand segmentul posterior
 Se continua oblic in sus acoperind jumatatea turei anterioare pana la
fata anterioara a antebratului unde manevra se repeta
 La sfarsit se trag ture circulare
INFASAREA TIP ‘’SPICA’’
Indicatii: radacina membrelor sau dupa amputatia de san
Se incepe deasupra sau dedesubtul articulatiei cu ture
circulare de fixare
Se trece apoi fasa sub articulatie in forma de ‘’8’’,
inconjurand zona vecina:gat, torace, abdomen
Tura urmatoare de fasa acopera ½, 2/3 din tura precedenta
La sfarsit se trag ture circulare de fixare
INFASAREA IN FORMA DE 8
Indicatii:mana, periarticular, entorsele articulatiei
tibiotarsiene
Se incepe sub articulatie cu ture circulare
Se trece apoi fasa oblic, deasupra articulatiei si se face un
alt tur circular sau se revine pe fata opusa cu incrucisarea
primei ture ascendente
Se continua in 8, acoperind jumatate din tura anterioara
Se continua deasupra articulatiei unde se fixeaza
INFASAREA RECURENTA
Indicatii:bonturile de amputatie, calota craniana
Se executa de 2 persoane cu 2-3 fesi care se trec circular si
vertical cu incrucisare in unghi drept
Se fixeaza cu fasa cirulara
 Tipurile de infasare pe regiuni
CALOTA CRANIANA
a)Infasarea recurenta
-2 fesi-cu una se fac ture circulare fronto-occipitale, de
fixare si cu una se fac ture antero-posterioare de acoperire
b)Capelina
-se efectueaza de 2 persoane
-se incepe de la protuberanta occipitala cu tura circulara
deasupra urechii drepte, arcadelor sprancenare, urechii
stangi
-dupa 2-3 ture circulare ne oprim la nivelul fruntii unde se
fixeaza cu policele
-se restrange antero-posterior, spre occiput, unde ajutorul o
fixeaza
-rasfrangerile antero-posterioare in evantai acopera toata
calota
-fixarea se face cu 3-4 ture circulare, cu capatul terminal
fixat frontal
-fixarea se mai poate face cu 2-3 ture trecute peste calota si
mandibula, preauricular.
c)Basmaua sau panza triunghiulara
-baza se fixeaza occipital
-coltul din mijloc fixat frontal, prin innodare cu celelalte
doua
FATA
a)Prastia
-folosita pentru mentinerea pansamentului la nas
-se foloseste fasa de 50-60 cm despicata la ambele capete cu
o zona mijlocie de 5-6 cm lungime care se aplica la nas
-capetele inferioare se innoada deasupra urechilor si cele
superioare sub nas
b)Capastrul
-folosit pentru mentinerea pansamentului la barbie
-se foloseste fasa de 50-60 cm despicata la ambele capetele ,
cu o zona mijlocie de 5-6 cm lungime care se aplica la
barbie
-capetele inferioare se innoada pe calota si cele superioare la
ceafa
c)Monoclul
-acopera o regiune orbitala
-se trec 2-3 ture circulare fronto-occipitale
-fasa ajunsa la radacina nasului se trece peste orbita, pe sub
ureche, protuberanta occipitala, regiunea parieto-occipitala
opusa, pana la orbita de unde se continua in acelasi mod
-fixarea se realizeaza cu ture circulare fronto-occipitale
d)Binoclul
-acopera ambele regiuni orbitale
-se executa in acelasi mod dar dupa trecerea peste orbita se
face o tura circulara fronto-occipitala si apoi se trece la
cealalta orbita
Monoclul Binoclul
TORACE
a)Spica sanului
-se incepe cu ture circulare la baza xifoidului
-se trece apoi fasa peste umarul opus si spate
-se ajunge a baza toracelui si se face iar o tura circulara care o depaseste
pe prima cu jumatate de latime
-se trece iar peste umar si spate, repetat pana se acopera tot pansamentul
-spica dubla se executa in acelasi mod acoperind ambii sani
b)Bandajul Desault
-indicatii: luxatiile umarului, fracturile subcapitale de humerus
-se incepe cu ture circulare pe torace
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi drept sprijinit
pe epigastru
-se trec ture circulare pe brat si antebrat si ture verticale peste umar si cot
-se fixeaza cu ture circulare toracice
c)Basmaua cu 4 colturi sau triunghiulara
-indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale de
humerus
-suspenda membrul superior ca intr-un hamac
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi
drept sprijinit pe epigastru
-se innoada capetele in spatiul interscapular si la ceafa
d)Bandajul Velpeau
-aceleasi indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale
de humerus
-diferenta fata de infasarea anterioara este data de pozitia
membrului superior: antebratul indoit in unghi ascutit cu
mana fixata pe umarul opus.
UMARUL SI AXILA
a)Infasarea in spica
b)Infasarea in 8
c)Basmaua:
-se trece pe sub axila
-se incruciseaza peste umar
-se innoada sub axila opusa
DEGETELE
-se pot infasa separat sau mai multe
-se pot utiliza infasarea circulara, in spiarala, spica (pentru police,
auricular, haluce)
REGIUNEA INGHINALA
-spica inghino-femuarala uni sau bilaterala
PICIORUL
-infasarea in 8
BONTUL DE AMPUTATIE
-se incepe cu ture circulare la distanta
-se rasfrange fasa antero-posterior
-se fixeaza cu ture circulare
-se poate folosi basmaua triunghiulara cu baza aplicata
posterior, unghiul drept acopera bontul si celealte 2 capete
se innoada pe fata anterioara
PERINEUL
-bandajul in ‘’T’’
-fasa de 25-30 cm/10-15 cm
-superior prezinta o banda care se trece in jurul abdomenului
--inferior este sectionata pe mijloc iar capetele se incruciseaza pe
partea interioara a abdomenului inferior si se fixeaza superior.
 Cuprins
1. Inciziile-definitie și principii
2. Reguli generale privind inciziile în scop explorator sau
terapeutic.
3. Reguli generale privind inciziile ca metodă de tratare a
infecției locale
4. Tipuri de incizii
5. Elemente de mică chirurgie
6. Tehnica chirurgicală de efectuare a inciziilor
7. Materiale necesare efectuării unei incizii
8. Principiile unei incizii corecte
9. Tipuri de incizii în mica chirurgie
 Inciziile
Inciziile reprezintă actul chirurgical prin care
sunt secționate țesuturile și se execută fie pentru a
pătrunde în profunzime – în scop explorator și/sau
terapeutic , fie pentru tratarea infecțiilor locale
ajunse în stadiul de colecție.
Principii:
Cunoașterea anatomiei zonei respective ;
Respectarea regulilor de asepsie și antisepsie ;
Respectarea planurilor , incizia făcându-se plan cu
plan.
 Reguli generale privind inciziile în scop terapeutic sau
explorator:
Se întinde bine tegumentul , fie între degetele
operatorului , fie ajutat de un alt operator și se
incizează inițial tegumentul și țesutul celular
subcutanat până la aponevroză . Incizia se face dintr-o
singură trăsătură de bisturiu.
După practicarea inciziei tegumentare se regularizează
unghiurile plăgii astfel ca planurile secționate să se
găsească la același nivel, evitându-se “efectul de
pâlnie” .
Urmează hemostaza superficială cu scopul de a se
evita sângerarea intraoperatorie cât și formarea unor
hematoame subcutanate care reprezintă un factor
favorizant pentru infecțiile localizate și
supurații.Hemostaza este preferabil să fie făcută prin
electrocauterizare.
În final urmează deschiderea aponevrozei iar în cazul
chirugiei abdominale și deschiderea cavității
peritoneale.
 Reguli generale privind inciziile ca metodă de tratare a
infecției locale:
Infecțiile locale ajunse la stadiul de supurație impun
evacuarea colecției diminuând astfel tensiunea locală
care este principalul factor generator al durerii locale și
pe de altă parte asigurând o cale de drenaj pentru
secrețiile și produsele patologice rezultate în urma
metabolismului bacterian.
Dupa efectuarea unei aspirații riguroase a tegumentului
se practică anestezia locală.
 Incizia colecțiilor trebuie să respecte unele reguli:
Să evite suprafețele tegumentare sănatoase
Să fie suicient de întinsă
Să respecte liniile de forță ale pielii, în vedereavunei
cicatrizări cât mai estetice.
Să se execute în zona de maximă fluctuență
Să fie executată decliv în vederea asigurării unui
drenaj eficient
Tipuri de incizii:
a) Incizii abdominale
celiotomie=laparotomie
Inciziile parietale pentru celiotomie trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
Să ofere o cale de acces ușoară,largă și directă asupra
organului sau regiunii în care se operează;
Să necesite delabrări minime de țesuturi parietale;
Să poată fi prelungită la nevoie în orice sens;

Să permită o refacere solidă, funcțională și rapidă a

peretelui.
Inciziile abdominale se clasifică în incizii:
-verticale
-orizontale
-oblice
-alte tipuri
Incizii verticale
Sunt : a)mediane (cele mai folosite laparatomii)
b)paramediane
a) După sediul lor laparatomiile mediane pot fi:
-laparatomii supraombilicale(de la apendice xifoid la
ombilic)
-laparatomii subombilicale(de la ombilic la simfiza pubiană)
-laparatomii supra- și subombilicale(de la apendice xifoid la
simfiza pubiană, ocolind de obicei ombilicul prin stânga
pentru a evita secționarea coardei fibroase a venei
ombilicale)
INCIZII VERTICALE: modalităţi de branşare laterală a inciziei
transformarea inciziei me- incizia Barraya sau Marin
1,2,3: incizii mediane mediane supraombi-licale ( Mayo Robson,
diane supraombilicale în Popescu-Urluieni
4: incizie transrectală Marshal, Rio Branco)
toracofrenola-parotomie
5,6: incizii pararectale
b) Incizii paramediane:
1.Incizia paramediană: efectuată pe marginea internă a
mușchiului drept abdominal, la 2cm. de linia mediană;
risc scăzut de eventrație postoperatorie.
2.Incizia transrectală: efectuată pe marginea externă a
mușchiului drept abdominal și disocierea fibrelor
musculare.
3.Incizia pararectală: efectuată pe marginea externă a
mușchiului drept abdominal cu deschiderea tecii fără
disocierea fibrelor musculare.
Incizii orizontale
Sunt incizii transversale practicate de obieci pe părțile
laterale ale peretelui abdominal și care la nevoie se pot
prelungi la nivelul mușhiului drept abdominal. Se împart
în:
1.Incizii transversale inferioare suprapubiene (au
indicații în obstretică-ginecologie)
2.Incizii transversale supraombilicale ( care interesează
teaca dreptului abdominal)
 Tipurile de intervenții transversale:
 Incizia Sprengel
 Incizia Sanders
 Incizia Leclerc
 Incizia Ross
 Incizia Bastien
Incizii oblice
Incizia subcostală de tip Kocher;
Incizia McBurney;
Incizia Roux;
Incizia în fosa iliacă dreaptă sau stângă;
Incizia Phocas;
Incizia bi-subcostală Ross.
b) Incizii la nivelul regiunii cervicale:
-incizia Kocher, se execută în regiunea anterioară
cervicală, la circa 2cm deasupra furculi’ei sternale, între
cele două margini anterioare ale
sternocleidomastoidienilor, până la fascia cervicală
superficială , după care se va inciza plan cu plan; este
folosită pentru abordul chirgical al tiroidei.
 c) Incizii la nivelul glandei mamare:
-Incizia hemiareolară;
-Incizia periareolară;
-Incizia transareolară;
-Incizia radiară sau arciformă;
-Incizia axilară;
-Incizia submamară;
-Incizii in chirurgia radicală a neoplasmului de sân.
 d) Incizia vasculară , este indicată pentru vase de
calibru mare; după izolarea vasului se aplică niște
pense Dieffenbach sau lasouri de cauciuc trecute de
două ori în jurul vasului între linia de incizie după care
se execută incizia in sens longitudinal sau transversal.
e) Incizia viscerala diferă între organele
parenchimatoase și organele cavitare:
 Incizia organelor parenchimatoase , au ca scop
evacuarea unor colecții sau pentru extragerea de
calculi.
Incizia organelor cavitare,se execută după golirea
prealabilă a organului cavitar, în scop explorator sau
evacuator.
Elemente de micĂ chirurgie
 În mica chirurgie, incizia este metoda chirurgicală de
tratament al infecției (folosită cand procesul infecțios
este în faza de supurație).
Incizia colecțiilor purulente are urmatoarele efecte:
 Efect mecanic:
-evacuarea puroiului îndepărtează substanțele biologic
active, enzimele și toxinele din colecție diminuă
tensiunea locală și înlătură factorul de excitație
secundară asupra terminațiilor nervoase din jurul
colecției;
 Efect antiparabiotic:
-scurgerea lichidului de edem cu subtanțe biologic
active,enzimele și toxinele din colecție înlătură
reflexele produse de germeni si de tensiunea mecanică
care apar în țesuturi;
Materiale necesare efectuĂrii unei incizii
 Bisturiu;
 Pense hemostatice;
 Foarfece;
 Drenuri;
 Seringi pentru recoltarea puroiului și pentru anestezie;
 Materiale pentru pansament;
 Dezinfectante;
 Mănuși sterile.
Principiile unei incizii corecte
1. Asepsie riguroasă : dezinfecția regiunii și izolarea cu
câmpuri sterile.
2. Anestezia : se face în funcție de sediul și profunzimea
colecției.
3. Incizia: -să nu fie localizată pe fața funcțională a
membrului;
-să fie suficient de largă
Tipuri de incizii În mica chirurgie
Furunculul antracoid
-conglomerat de furuncule,cu aspect de
fagure,constituind un placard ciuruit care dezvoltă în
profunzime un flegmon.
-incizia de preferat cu electrocauterul,în cruce cu excizia
țesuturilor necrozate până în zona sănătoasă.
Panarițiile
-infecție localizată a degetelor;
-incizia se face lateral,la limita dintre tegumentul dorsal
si palmar .
Abcese mamare
-incizia radiară spre mamelon,incizia în șanțul
submamar,incizia retropectorală și incizia periareolară.
Abcesul fesier
-incizie paralelă cu fibrele musculare ale mușhiului
mare fesier; oblică de sus în jos și dinăuntru în afară.
Abcesul perianal
-incizie radiară spre anus
Abcesul de fosă ischiorectală
-incizie în afara anusului, în plin centru al abcesului.
Bibliografie
Elemente de patologie chirurgicală-Vol I , Ed.
Medicala București 2005
https://ro.wikipedia.org/wiki/Incizie_chirurgical%C4%
83
http://www.scritub.com/medicina/TIPURI-DE-
ABORDURI-SI-INCIZII-1851720148.php
VĂ MULȚUMESC !
UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS”
FACULTATEA DE MEDICINĂ
ȘI FARMACIE, GALAȚI
SPECIALIZAREA MEDICINĂ

Drenaje

2018
 Definiție clinică

Drenajul- reprezintă metoda chirurgicală

prin care se realizează evacuarea la exterior a
colecțiilor lichidiene acumulate în condiții
patologice în anumite cavități naturale sau
neoformate ale organismului, precum și în
perioada postoperatorie.
 Scurt istoric

- descris pentru prima dată pe vremea lui

Hippocrate, în tratamentul empiemelor;
- folosit de Celsius în tratamentul ascitei;
- în 1859, Chassaignac introduce tubul de cauciuc;
- în 1882, Kehrer folosește pentru prima dată meșa
de tifon;
- în 1898, Keaton instituie drenajul aspirativ;
- dezvoltări ulterioare: folosirea tuburilor de
polietilenă, drenajul
 Obiective

Drenajul chirurgical urmăreşte evacuarea lichidelor

patogice sau prevenirea acumulării acestora în anumite
cavităţi sau interstiţii.

Conţinutul patologic se poate evacua la exterior:

 direct : punând în contact cavitatea cu exteriorul prin
intermediul unui tub de dren
 indirect : folosind metode chirurgicale de evacuare a
cavităţii patologice în altă cavitate care comunică cu
exteriorul (derivaţie)
 Clasificare

a) După materialul folosit:

 tuburi de cauciuc sau polietilenă;
 meșe de tifon;
 lame de latex sau cauciuc, fire de setolină

b) După scopul urmărit:

 drenaj profilactic (postoperator): instituit ori de câte ori există riscul colectarii
de produse biologice (sânge, limfa, conținut intestinal, biliar, contaminare
septică)
 drenaj curativ: evacuare a colecțiilor purulente, hematice, sau de altă natură,
acumulate în diferite țesuturi sau cavități ale organismului.

c) După principiul fizic conducător:

 drenaj pasiv (postural, gravitațional);
 drenaj activ (aspirativ).
 Materiale necesare

 tuburi de cauciuc sau material plastic (polietilenă);

avantaj: permit drenaj eficient, de profunzime;
dezavantaje: permit contaminarea din afară, produc reacție de izolare din partea
țesuturilor, pot produce leziuni de decubit ale organelor vecine, sunt ușor
compresibile, sunt iritante pentru țesuturi;
 lame din cauciuc sau material plastic, netede sau ondulate;
 meșe din tifon; avantaje: asigură drenajul secrețiilor acumulate prin fenomen de
capilaritate, având în plus și rol hemostatic prin tamponament; dezavantaj major:
pot funcționa ca un dop, blocând evacuarea la exterior a colecției lichidiene, cu
favorizare consecutivă a apariției infecției;
 fire de setolină: utile în special în drenajul subcutanat;
 recipiente colectoare;
 tubulatură pentru interconectare;
 sistem aspirator (pompa de vid).
 Indicațiile drenajului

a) Indicaţii profilactice – constau în prevenirea formării sau infectării colecţiilor în diverse

plăgi sau cavităţi 
plăgi contuze, delabrante, contaminate. Aceste plăgi trebuie considerate de la început ca fiind
infectate;
zone care au necesitat decolări intinse unde se produc scurgeri seroase abundente (lojă renală,
zonele retroperitoneale, pelvis);
suturi sau anastomoze intraperitoneale;
favorizarea obliterării unor cavităţi cu pereţi supli care se alipesc mai repede.

b) Indicaţii terapeutice – urmărește evacuarea unor colecții patologice din țesuturi și organe
Infecții sau colecții a parților moi (abcese, flegmoane)
Colecții supurate în diverse cavități seroase (pleura, pericard, peritoneu)
abcese dezvoltate în organe parenhimatoase (ficat, pancreas, plămân)
perforarea unor organe cavitare cu revărsate (bila, suc gastric, conținut intestinal)
Intervenții pe organe cu procese inflamatorii, purulente (apendicite acute, colecistite acute,
piosalpinx)
revărsate pleurale, pneumotorax, intervenții pe organe intratoracice 
 Principiile drenajului
Un drenaj corect trebuie să fie:
decliv (poziționare a capătului intern al tubului în punctul de colectare al
secrețiilor sub acțiune gravitațională)
 direct (traiect scurt al tubului pâna la tegument)
eficient (tub cu lumen corespunzător naturii secrețiilor și volumului
acestora)
plasat la o oarecare distanță față de formațiuni vasculare, trunchiuri
nervoase sau diverse organe, pentru a nu produce ulcerații, hemoragii,
fistule sau nevralgii;
fixat în siguranță la tegument (pentru a putea fi menținut pe o perioada de
timp suficient de lungă pentru atingerea scopului său).
suprimat după 48 ore de la dispariția secrețiilor sau când ele au căpătat un
aspect seros. Pentru plăgile adânci, drenajul va fi suprimat progresiv prin
scurtare cu 1-2 cm la 2-3 zile, dirijand astfel procesul de granulare către
suprafață.
 Pregătirea fizică și psihică a pacientului

a) Pregătirea psihică a pacientului :

 se explică necesitatea îngrijirii sau schimbării tubului de

dren
 se obţine consimţământul pacientului
 se explică modul de desfăşurare al procedurii
b) Pregătirea fizică a pacientului:

 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul care trebuie îngrijit, pentru a-i fi

cât mai comod.
 se studiază cu atenție tubul de dren și conținutul acestuia se golește conținutul
pungii de dren sau se înlocuiește punga
 se curăţă tegumentul din jurul plăgii de urmele de leucoplast
 cu substanţe degresante se îndepărtează din  jurul plăgii eventualele secreţii prin
tamponare cu comprese sterile uscate şi se aruncă fiecare compresă utilizată
în tăviţă
 se toarnă in jurul plagii apa oxigenată, având rol dezinfectant, 
hemostatic şi de îndepărtare a impurităţilor şi secreţiilor (prin efervescenţa
produsă)
 se curăţă marginile plăgii periferic și tubul de dren, de câteva ori, la fiecare
ştergere se folosește un alt tampon steril, se şterg marginile plăgii cu un tampon
uscat, se dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii cu alcool iodat 1%;
tinctură de iod sau alcool de 70 grade, se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile
care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm, sau îmbibate cu soluţii
antiseptice indicate
 se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie de
regiune.
 Tehnici de drenaj

a) Drenajul cavităților superficiale

b) Drenajul cavității toracice
c) Drenajul cavității abdominale
a) Drenajul cavităților superficiale
Se pot folosi:
 tuburi
 meşe de tifon
 lamele din cauciuc
 fire de setolină sau nylon

În cazul zonelor cu decolări întinse se poate folosi drenajul aspirativ

Tehnica:
 Se aşează în profunzimea cavităţii în aşa fel încât tubul să ajungă în partea cea
mai declivă a ei.
 Scoaterea tuburilor de dren se face prin contraincizie la câţiva centimetri de
marginea plăgii. Se face o mică incizie cu bisturiul şi cu o pensă Kocher curbă se
pătrunde în cavitate, scoţându-se tuburile care se taie oblic.
 Se poziţionează decliv tubul de dren şi se fixează cu fir de nylon la tegument.
Tuburile tip Redon sunt prevăzute cu ac în grosimea tubului, care se scoate prin
ințeparea tegumentului şi se fixează la aspiraţie. Meşele se aşează în cavitate (au şi
rol hemostatic) cu o pensă şi se exteriorizează prin plagă sau contraincizie.
b) Drenajul cavității toracice
Se folosesc :
tuburi de dren cu diametrul într 0,6–1 cm din material plastic
sonda Petzer
tuburi siliconate
borcane colectoare unice sau multiple în sistem închis
sistem aspirator

Obiective :
evacuarea colecţiilor lichidiene (seroase, sanguinolente, purulente) din pleură
eliminarea aerului din pleură şi desfiinţarea spaţiului aerian dintre pleură şi
plămân, care să permită reexpansionarea acestuia şi menţinerea
reexpansionării
realizarea unui echilibru mediastinal normal (după rezecţii pulmonare)
 aprecierea cantităţii şi controlul pierderilor sanguinolente postoperatorii
 
Indicaţii : 

 revărsate pleurale: aeriene, hemoragice, chiloase sau

purulente
 după orice traumatism toracic care are drept rezultat
pneumotoraxul
 colecţii pulmonare (abcese, chisturi hidatice) care se
evacuează operator
 segmentectomii, lobectomii, pneumonectomii
 decorticări pleuropulmonare
  
Tehnică :

 se face obligatoriu radiografie toracică pentru diagnosticul de

colecţie lichidiană pleurală (sau aerică) şi aprecierea cantităţii

 locul de elecţie este în spaţiul III – IV intercostal pe linia

axilară posterioară.
 anestezia – locală cu xilină 1%
 incizie cu bisturiul cca 1 cm
 cu o pensă se decolează muşchii intercostali razant cu
marginea superioară a coastei
 se introduce cu pensa tubul de dren, pensat în prealabil
 se racordeaza tubul de dren la sistemul de drenaj inchis
(baterie, borcan tip Beclere) şi se trece un fir de aşteptare (va
închide breşa tegumentară la scoaterea tubului)
Pneumotorax spontan total Aspect postpleurotomie
drept dreaptă-plămân drept
expansionat
Traumatism toracic drept
cu fracturi costale C2 - C6
Pneumotorax total drept
Traumatism toracic cu
fracturi costale C2 - C6
Plămîn drept
expansionat (prezența
tubului de dren
radioopac)
Suprimarea tubului de dren se face după obținerea reexpansiunii
pulmonare și dispariția cavității pleurale, respectând un protocol :

 dezinfecția cu tinctura de iod a regiunii din jurul tubului de dren

 secționarea firului de fixare la firul de așteptare
se face un nod de așteptare
 se cere pacientului să expire forțat
 se extrage rapid tubul de dren, în timp ce ajutorul innoadă firul
de așteptare
pansament steril

În cazul pneumotoraxului, tubul de dren se suprimă cand

plămânul este expansionat și nu există pierderi aeriene, iar pentru
hemotorax sau empiem, tubul de dren se va extrage când nu se mai
elimină sânge sau puroi și nu există pierderi aeriene.
 Pentru pneumotorax, se mai poate folosi ca metoda de
aspirație și drenajul pleural valvular cu valvă de tip
Heimlich - care exclude astfel folosirea trusei de drenaj
aspiratic și imobilizarea la pat a pacientului. Valva de
tip Heimlich realizează un drenaj unidirecțional al
aerului din cavitatea pleurală spre exterior, în vederea
obținerii reexpansiunii pulmonare.

 La finalul intervențiilor chirurgicale majore ( rezecții

pulmonare, decorticări, chist hidatic, vidări de cheag ),
obligatoriu cavitatea toracică se drenează cu două
tuburi, unul dispus anterior și celalalt posterior, care se
vor cupla la un sistem de aspirație activă. După
pneumonectomie, cavitatea pleurală se va drena cu un
singur tub de dren, care se va conecta la un sistem de
aspirație pasivă, tip Beclere.
 c) Drenajul cavității abdominale
Se face după unele intervenţii chirurgicale în scop profilactic sau terapeutic.  
 
Tehnică:
Plasarea drenului se face în funcţie de natura intervenţiei şi topografia organului operat.
Astfel, drenul se plasează:
subhepatic – în intervenţii pe stomac, duoden,vezicula biliară, căi biliare, ficat
în loja splenică – după splenectomie 
în fundul de sac Douglas în intervenţii în etajul abdominal submezocolic, pelvis
parietocolic – în afecţiuni şi intervenţii pe colon
 
Traiectul tubului trebuie să fie cât mai scurt, să nu treacă prin zone ce pot fi
contaminate.

Deosebim :
drenajul simplu – se drenează cavitatea respectivă
drenajul spălătură – folosit în special în peritonitele difuze. Pe un tub se introduc substanţe
antiseptice care spală cavitatea peritoneală şi pe alte tuburi se drenează cavitatea.
 Drenaj biliar
Drenajul Kehr 

constă în aplicarea tubului în T imaginat de Kehr în 1897 (braţul scurt

al T-ului se introduce în canalul biliar principal, iar piciorul T-ului se
exteriorizează prin peretele abdominal)
 constituie o „supapă de siguranţă” în perioada postoperatorie când
sfincterul Oddi e închis, protejând sutura canalului biliar principal şi
împiedicând cicatrizarea stenozantă a acesteia.
 se menţine 9-14 zile, timp în care sutura coledociană se cicatrizează;
în ultimele zile tubul poate fi pensat progresiv pentru a
testa permeabilitatea papilară, în penultima zi se face colangiografie de
control pe Kehr ,dacă nu se descoperă calculi reziduali urmează
extragerea tubului după 24 ore prin simpla tracţiune (datorită
elasticităţii sale tubul iese din coledoc transformându-se din T în Y, iar
orificiul restant ca şi traiectul tubului se vor închide spontan).
 Îngrijiri postoperatorii
 verificare zilnică a funcționalității drenului, cu
aprecierea aspectului și cantității drenajului; asigurarea
permeabilității tubului de dren, prin aspirare sau spălare
de finețe
 suprimarea drenului în momentul diminuării marcate a
drenajului, eventual după "scurtare" a sa în zile
succesive cu 1-2 cm spre exterior (drenul poate
întreține prin poziția sa un drenaj generat de reacția de
corp străin sau iritarea / lezarea prin decubit a
țesuturilor învecinate).
 Complicații
 risc crescut de infecţie;
 scoaterea accidentală a tubului de dren;
 hemoragia – sângerare;
 nevralgia traumatică – durere vie , continuă şi
intermitentă în interiorul plăgii sau la distanţă. Este
datorată interceptării unor terminaţii nervoase de
excitaţiile mecanice din plagă ;
 edemul traumatic – este determinat de acţiunea directă
a agentului traumatic;
 embolia şi tromboza venoasă post traumatică;
 supuraţia plăgii;
Incidente și accidente ale
drenajului chirurgical

 dren nefuncțional, prin viciu de poziționare, izolare de către

organele înconjurătoare, obstruare prin cheag ; necesită
repoziționare sau dezobstrucție prin spălare cu seringa Guyon
(seringă cu vo­lum mare, de circa 100-250 ml);
 ieșirea drenului din cavitate (viciu de fixare sau smulgere de
către pacient); necesită repoziționare, u­neori posibilă prin
împingere de la exterior pe același traiect;
 compresii sau leziuni ale unor vase sau nervi de vecinatate;
necesită recunoaștere a lor și corectare promptă;
 intrare a drenului în cavitate (prin viciu de fixare sau
necunoaștere a tehnicii de extragere).
 Bibliografie

Coman, C. G., Coman, B.C.C.C.- Urgențe medico-

chirurgicale toracice, Editura Medicală, București, 1989.
Horvat T.- Elemente de patologie chirurgicală – Note de
curs pentru studenții Facultății de Medicină, Ed.Inedit,
București, 1999.
Light R- Chest tubes - in Pleural Diseases, Third Edition,
1995, .327-337
Miller, A.C., Harvey,J.E.- Guidelines for the management
ofspontaneous pneumothorax – BMj, 1993, 307: 114-6.
Heimlich, H.J.: Valve drainage of the pleural cavity.
Chest, 1968; 53:282.
Puncțiile
Punctia venoasa
Prin punctie venoasa se intelege recoltarea de sange din
lumenul unei vene cu ajutorul unui ac.

Scopul:

 explorator:
• recoltarea sangelui pentru examene de laborator: biochimice,
hematologice, serologice si bacteriologice
 terapeutic:
• administrarea unor medicamente sub forma injectiei si perfuziei
intravenoase
• recoltarea sangelui in vederea transfuzarii sale
• executarea transfuziei sangelui sau derivate ale sangelui
• sangerare de 300-500 ml in EPA, HTA
Locul punctiei
Se examineaza calitatea si starea venelor:

 vena de la plica cotului (bazilica si cefalica), unde se formeaza un

“M” venos prin anastomozarea lor
 venele antebratului
 venele de pe fata dorsala a mainii
 venele subclaviculare
 venele femurale
 venele maleolare interne
 venele jugulare si epicraniene
Pentru evidentierea venelor:
 se fac miscari in sensul circulatiei de intoarcere cu partea
cubitala a mainii pe fata anterioara a antebratului

 se introduce mana si antebratul in apa calda

 pentru evidentierea venelor la care nu se poate aplica garoul se

face o presiune digitala pe traiectul venei deasupra locului
punctiei (in sensul circulatiei venoase)
Materiale necesare
 De protectie:

1. perna elastica pentru sprijinirea bratului

2. Musama
3. Aleza

 Pentru dezinfectia tegumentului:

1. tampon
2. alcool

 Instrumentar si materiale sterile:

1. ace de 25-30 mm, diametrul 6/10, 7/10, 10/10 mm
2. seringi de capacitate
3. pense
4. manusi chirurgicale
5. tampoane
 Alte materiale:

1. garou sau banda Esmarch

2. Eprubete uscate si etichetate
3. cilindru gradat
4. fiole cu solutii medicamentoase
5. solutii perfuzabile
6. tavita renala
Pregatirea pacientului:
 Pregatirea psihica: se informeaza asupra scopului punctiei
 Pregatirea fizica: pentru punctia la venele bratului, antebratului:

 se aseaza intr-o pozitie comoda atat pentru pacient, cat si

pentru persoana care executa punctia (decubit dorsal)
 se examineaza calitatea si starea venelor
 se aseaza bratul pe pernita si musama in abductie si extensie
maxima
 se dezinfecteaza tegumentele
 se aplica garoul la o distanta de 7-8 cm deasupra locului punctiei
strangandu-l astfel incat sa opreasca circulatia venoasa fara a
comprima artera
 se recomanda pacientului sa deschida pumnul venele devenind
astfel turgescente
Tehnica
Asistenta imbraca manusile sterile si se aseaza vizavi de bolnav:

 se fixeaza vena cu policele mainii stangi, la 4-5 cm sub locul

puncţiei, exercitand o uşoară compresiune şi tracţiune in jos
asupra ţesuturilor vecine

 se fixeaza seringa, gradatiile fiind in sus, acul atasat cu bizoul in

sus, in mana dreapta, intre police si restul degetelor

 se patrunde cu acul traversand, in ordine, tegumentul- in directie

oblica (unghi de 30 de grade), apoi peretele venos- invingandu-se
o rezistenta elastica, pana cand acul inainteaza in gol

 se schimba directia acului 1-2 cm in lumenul venei

 se controleaza patrunderea acului in vena prin aspiratie cu seringa

 se continua tehnica in functie de scopul punctiei venoase: injectarea

medicamentelor, recoltarea sangelui, perfuzie

 in caz de sangerare, se prelungeste acul de punctie cu un tub de

polietilena care se introduce in vasul colector, garoul ramanand legat
pe brat

 se indeparteaza staza venoasa dupa executarea tehnicii prin

desfacerea garoului si a pumnului

 se aplica tamponul imbibat in solutie dezinfectanta la locul de

patrundere a acului si se retrage brusc acul
 se comprima locul punctiei 1-3 min, bratul fiind in pozitie verticala
 Accidente Interventii

Hematom (prin infiltrarea sangelui in se retrage acul si se comprima locul

tesutul perivenos) punctiei 1-3 min

Strapungerea venei (perforarea peretelui se retrage acul in lumenul venei

opus)

Ameteli, paloare, lipotimie se intrerupe punctia, pacientul se aseaza

in decubit dorsal fara perna, se anunta
medicul
De evitat:
 punctionarea venei din lateral

 punctionarea venei cu acul avand bizoul in jos

 manevrarea incorecta a materialului steril

 atingerea produsului recoltat (punctia creand o legătură directă

intre mediul exterior şi sistemul vascular pot intra şi ieşi germeni
patogeni)

 flectarea antebratului pe brat cu tamponul la plica cotului,

deoarece impiedica inchiderea plagii venoase, favorizand
revarsarea sangelui
 Toracocenteza
Toracocenteza sau punctia pleurala este stabilirea unei legaturi
intre cavitatea pleurala si mediul exterior, prin intermediul unui
ac de punctie.
Scopul toracocentezei
explorator terapeutic
Se punctioneaza cavitatea Pentru evacuarea unei colectii de
pleurala pentru verificarea lichid pleural
prezentei unei colectii pleurale
Pentru stabilirea naturii colectiei Pentru introducerea unor
medicamente
Pentru pregatirea unei punctii Pentru a executa spalatura
evacuatoare cavitatii pleurale
Locul punctiei
 daca lichidul este in stare libera, punctia se face in spatiul VII-
VIII intercostal pe linia axilara posterioara
 daca lichidul este inchistat, punctia se face in plina matitate,
zona stabilita prin examen clinic
 colectiile purulente si tuberculoase se punctioneaza cat mai
aproape de nivelul lor superior pentru a preintampina fistulizarea
lor
 punctia se face deasupra marginii superioare a coastei
inferioare, indiferent de locul punctiei
Pregatirea punctiei
Materiale necesare:

 de protectie a patului
 alcool, tinctura de iod, vata, tampoane, tifon steril, emplastru
 instrumente si materiale sterile: 2-3 ace de 10 cm lungime,
cu diametru de 1mm, 2-3 seringi de 20-50 ml, seringa de 5 ml si
ace pentru anestezie, pense, manusi, camp chirurgical,
comprese
 2-3 eprubete sterile, etichetate si inchise cu dop de vata,
lampa de spirt, aparate aspiratoare, tavita renala
 medicamente: atropina, morfina, anestezice
seringa de 1-2 ml, cu ace subcutanate pentru anestezie locala
 materiale pentru Reactia Rivalta: pahar conic de 200 ml, 50
ml apa distilata, solutie de acid acetic glacial, pipete
Pregatirea psihica a pacientului

 se informeaza pacientul cu privire la scopul punctiei si al pozitia in care

va sta in timpul punctiei

Pregatirea fizica a pacientului

 se administreaza cu 30 min inaintea punctiei o fiola de atropina

 se aseaza in pozitie sezand la margina patului, cu mana de partea

bolnava ridicata peste cap pana la urechea opusa sau cu trunchiul usor
aplecat in fata, cu antebratele flectate pe brate, cu mainile la ceafa,
coatele inainte

 pacientii cu stare buna se aseaza calare pe un scaun cu spatar,

antebratele fiind sprijinite pe spatarul scaunului

 pacientii in stare grava se aseaza in decubit lateral, pe partea

sanatoasa, la marginea patului
Executia punctiei
 Se face de catre medic ajutat de doua asistente medicale
 Asistenta 1 pregateste radiografia pacientului
 spalatul si dezinfectatul mainilor de catre medic si
asistente
 Asistenta 2: administreaza o fiola de atropina cu 30 min
inaintea punctiei
 aseaza musamaua si aleza pe masa de punctie
 dezbraca toracele pacientului
 Medicul stabileste locul punctiei
 Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitia corespunzatoare
locului ales
 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie
 serveste seringa cu anestezic
 Medicul efectueaza anestezia si asteapta efectul anesteziei
 Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, apoi campul
chirurgical
 Asistenta 2 mentine pacientul, il supravegheaza
 Medicul aseaza campul chirurgical in jurul toracelui, su locul
punctiei
 Asistenta 1 serveste acul de punctie adaptat la seringa
 dezinfecteaza locul punctiei
 Medicul executa punctia si aspira lichidul
 Asistenta 1 preia seringa cu lichid si il introduce in eprubete
 serveste aparatul aspirator
 Asistenta 2 mentine pacientul, il indruma sa-si retina tusea,
observa culoarea fetei si respiratia
 Asistenta 1 serveste seringa cu solutie medicamentoasa in
functie de scopul punctiei
 Medicul introduce solutiile medicamentoase
 Asistenta 2 mentine pacientul, observa culoarea fetei si
respiratia
 Medicul retrage acul de punctie
 Asistenta 1 dezinfecteaza locul si il comprima cu un tampon
steril
 aplica pansament uscat, fixat cu romplast
 Asistentele ajuta pacientul cu miscari blande sa se aseze in
pat

●
Boli inflamatorii sau tumori
pulmonare, insuficienta cardiaca
Indicatii insotita de colectii lichidiene in
cavitatea pleurala (>1,5l)

●
Tulburari de coagulare a
sangelui- hemofilie
Contraindicatii ●
Tratament cu
anticoagulante
Lichidul poate fi:

seros sau serocitrin: limpede, galben deschis, avand

cauze inflamatoare sau o tulburare circulatorie

tulbure: purulent sau chilos cu aspect albicios

lactescent

hemoragic sau serohemoragic: este roz sau rosu intens

in hemoragiile pleurale si pleurezia hemoragica
 Accidente Interventii
1. accese de tuse determinate de iritatia se intrerupe punctia
pleurei
2. lipotimie, colaps se suspenda tehnica, se culca pacientul in
decubit dorsal, se administreaza analeptice
3. edem pulmonar acut, determinat de se intrerupe punctia, se administreaza
evacuarea rapida a lichidului diuretice si tonico-cardiace
4. pneumotorax prin ranirea plamanului cu
acul
 Paracenteza
Punctia abdominala sau paracenteza consta in traversarea
peretelui abdominal cu ajutorul unui trocar in diferite scopuri.
Ascita poate avea drept cauza:

obstacole in circulatia portala, ceea ce determina

hipertensiune in ramurile venei porte (in circulatia hepatica,
insuficienta cardiaca, tumorile peritoneale)

inflamatia (peritonita tuberculoasa)

 Scop explorator Scop terapeutic

punerea in evidenta a prezentei evacuarea unei colectii libere de

lichidului peritoneal lichid in ascitele masive

recoltarea lichidului si examinarea pentru efectuarea dializei

sa in laborator pentu stabilirea peritoneale
naturii sale
 Locul punctiei
 Pe linia Monroe-Richter – in fosa iliaca stanga, la punctul de unire a 1/3 medii
cu cea mijlocie a liniei ce uneste ombilicul cu spina iliaca antero-superioara
stanga
 Pe linia ombilico-pubiana la mijlocul ei

Pregatirea punctiei:
1. Materiale necesare:
 seringa de 2-5 ml, uscata si sterila, novocaina 1% pentru anestezia locala
 alcool, tinctura de iod
 o musama si o traversa sub bolnav
 un cearsaf impaturit in trei in lungime, asezat sub regiunea lombara pentru
bandajarea abdomenului
 un vas de 10 kg
 o tavita renala
 substante analeptice si tonicardice, seringi sterile de marimi adecvate
 materiale necesare pentru pansament local si agrafe sterile
 cilindru gradat de 100-200 ml, densimetru, 2 eprubete sterile
astupate si etichetate
 manusi sterile, bisturiu, substante necesare pentru reactia Rivalta
 un trocar gros cu diametrul de 3-4 mm, cu mandren ascutit si unul
bont de rezerva
Pacientul

Pregatirea psihica:
 Se informeaza asupra necesitatii punctiei, i se asigura
intimitatea
Pregatirea fizica:
 se invita sa urineze, se dezbraca regiunea abdominala
 se aseaza pacientul in pozitie decubit dorsal in pat, peste
cearsaful impaturit in lung, cu flancul stang la marginea patului
si trunchiul usor ridicat, se masoara circumferinta abdominala
Executia punctiei
 Se face de catre medic ajutat de 2 asistente, in sala de tratamente

 Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza

 Medicul alege locul punctiei

 Asistenta 2 pregateste patul cu musama, aleza, cearsaf, aseaza

pacientul in pozitie corespunzatoare locului ales
 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste seringa cu
anestezic
 Medicul face anestezie locala, protejeaza locul punctiei cu camp steril

 Asistenta 1 serveste bisturiul sau direct trocarul

 Medicul executa incizia sau direct punctia cu trocarul, scoate

mandrinul
 Asistenta 2 supravegheaza faciesul, respiratia, starea bolnavului

 Asistenta 1 recolteaza in eprubete lichidul de ascita, serveste tubul

prelungitor al canulei trocarului ( pentru evacuare)
 Medicul adapteaza tubul prelungitor

 Asistenta 1 schimba pozitia pacientului daca se intrerupe scurgerea

lichidului
 Medicul retrage trocarul, aplica agrafa Michel daca a folosit bisturiul
pentru incizie
 Asistentele dezinfecteaza locul punctiei, aplica pansament uscat
compresiv, strang cearsaful in jurul abdomenului pacientului, fixandu-
l cu ace de siguranta
 La prima paracenteza se poate evacua o cantitate de maxim 4-5 l.

 Viteza de scurgere a lichidului este de 1l la 15 min.

 Se noteaza circumferinta abdominala inainte si dupa evacuarea

lichidului.
Accidente

Colaps Hemoragie
vascular prin digestiva
deprimarea manifestata
brusca a prin
cavitatii hematemeza
abdominale si melena

Persistenta
Perforarea
orificiului de
intestinului
punctie prin
determina
care se
peritonita
scurge lichid
 Punctia rahidiana
 Punctia rahidiana reprezinta patrunderea cu un ac in
spatiul subarahnoidian, printre vertebre .

Scop explorator Scop terapeutic Scop anestezic

Masurarea presiunii Decomprimare in caz Introducerea
LCR de HIC substantelor
anestezice=
rahianestezia
Recoltarea lichidului Introducerea
in vederea medicamentelor
examenului citostatice,
macroscopic si de antibioticelor sau
laborator serurilor imune in
spatiul
subarahnoidian
injectarea
substantelor
radioopace pentru
Indicatii

Boli inflamatorii
ale SNC(meningita,
encefalita)
Scleroza
multipla

Tumori
cerebrale

Hemoragie
subarahnoidia
na
Interventii
chirurgicale-cu
scop anestezic
Locul punctiei
 Punctia lombara D12-L1 sau L4-L5
 Punctia dorsala D6-D7
 Punctia suboccipitala- intre protuberanta occipitala externa si
apofiza axisului, pe linia mediana
Materiale necesare:
 Alcool, tinctura de iod
 Instrumente si materiale sterile, ace lungi cu diametrul 1-1,5 mm
cu mandren, seringi, ace si seringa pentru anestezie, campuri
chirurgicale, comprese si tampoane, manusi de cauciuc, pense
hemostatice, anatomice
 Eprubete, lampa de spirt, tavita renala, manometrul Claude
 Medicamente- anestezice locale, pentru rahianestezie,
antibiotice, citostatice, seruri imune, preparate cortizonice
Pregatirea fizica a pacientului
 pacientul este a jeun
 pozitia este data in functie de locul punctiei si starea lui
 pozitia decubit lateral in pat cu spatele la marginea patului,
coapsele flectate pe abdomen, barbia atinge pieptul (pozitia
spate de pisica)
 Pozitie sezand pe masa de operatie sau de tratament cu mainile
pe coapse, capul in hiperflexie
Executia punctiei
 se face de catre medic, ajutat de 2 asistente medicale
 Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
 Asistenta 2 dezbraca pacientul, protejeaza patul sau masa de
punctie cu musama si aleza
 Medicul stabileste locul punctiei
 Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitie corespunzatoare, in
functie de starea lui si locul punctiei
 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste
seringa cu anestezic
 Medicul face anestezia locala
 Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, campul steril,
medicul aseaza campul sub locul punctiei
 Asistenta 2 mentine pacientul in pozitia recomandata,
sustinandu-i ceafa cu o mana, iar cu cealalta impingand usor
regiunea epigastrica
 Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei, serveste acul de punctie cu
mandrin
 Medicul executa punctia, scoate mandrinul
 Asistenta 1 mentine eprubetele pentru recoltarea lichidului, serveste
manometrul Claude
 Medicul masoara tensiunea LCR
 Asistenta 1 serveste seringa cu solutiile medicamentoase pregatite
 Medicul retrage acul de punctie
 Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei, comprima cu o compresa
sterila locul punctiei, aplica pansamentul uscat fixat cu romplast si
aseaza pacientul in pat in pozitie decubit dorsal, fara perna.
Pregatirea produsului pentru examinare
 examinarea macroscopica se face imediat, apreciindu-se
culoarea, aspectul, presiunea lichidului (normal lichidul este
limpede, clar ca apa de stanca, se scurge picatura cu picatura)
 in stari patologice, LCR poate fi hemoragic, purulent, xantocrom,
iar viteza de scurgere poate creste
 pentru examenul citologic, biochimic, bacteriologic, lichidul este
trimis la laborator
 Punctia articulara
 Def. Punctia articulara reprezinta realizarea unei
comunicari instrumentale intre cavitatea articulara si
mediul extern.

Scop explorator Scop terapeutic

punerea in evidenta a lichidului evacuarea lichidului
articular (seros, purulent,
sanguinolent)

recoltarea lichidului articular in administrarea medicamentelor in

vederea examinarii sale cavitatea articulara (produse
cortizonice, anestezice locale,
substante de contrast pentru
radiologie)
 Indicatii Contraindicatii

artrite acute sau cronice, artrita procese inflamatorii tegumentare

tuberculoasa in zona in care urmeaza sa se faca
punctia
traumatisme articulare insotite de se punctioneaza mai frecvent
hemartroza articulatiile: genunchiului, cotului,
umarului, gleznei
Materiale necesare
 2-4 ace sterile de punctie, cu  2-3 campuri sterile
o lungime de 8-10 cm si de  medii de cultura
grosime 0,5-2 mm
 2-3 eprubete sterile, uscate si
 acele vor fi ascutite si taioase
etichetate
dar cu varful taiat scurt, vor fi
 un recipient de 200 ml
sterilizate intr-o cutie
 manusi de cauciuc sterile
metalica, impreuna cu o pensa
 seringa de 20 ml etansa,  tifon, vata, fasa
sterila, uscata
 alte seringi pentru
introducerea medicamentelor
 medicamentele prescrise

 seringa de 2 ml, sterila, cu ace

subcutanate, novocaina 1%
pentru anestezie
 substante dezinfectante

 o musama si o traversa sub

Locul punctiei
 Medicul alege locul punctiei

 Punctia se face la nivelul regiunii unde se simte fluctuatia

maxima si cavitatea articulara este mai usor accesibila, fara
pericolul lezarii pachetului vasculo-nervos

 Pozitia bolnavului, respectiv a articulatiei, pentru punctie va fi

astfel aleasa, ca ea sa fie cat mai relaxata, iar exsudatul
intraarticular sa bombeze cat mai mult
Executia punctiei
 Se face de catre medic ajutat de 2 asistente

 Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza

 Asistenta 2 protejeaza patul sub articulatia punctionala

 Medicul alege locul punctiei (zona de maxima fluctuenta)

 Asistenta 2 mentine pacientul in pozitia adecvata

 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste

seringa cu anestezic
 Medicul efectueaza anestezia locala

 Asistenta 1 serveste manusile sterile, campul protector

 Medicul aseaza campul sub locul punctiei

 Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei , serveste seringa cu

acul de punctie
 Medicul executa punctia, aspira lichidul

 Asistenta 1 colecteaza lichidul in vasul gradat, recolteaza in eprubete

 Medicul retrage acul de punctie

 Asistenta 1 dezinfecteaza locul si comprima cu un tampon steril,

fixeaza cu fasa pansamentul, aplica atele pentru imobilizarea
articulatiei punctionate

Ingrijirea ulterioara a bolnavului:

 se asigura repausul regiunii

 se supravegheaza starea generala si semnele vitale

 se supravegheaza aspectul pansamentului

 se mentine pansamentul compresiv si imobilizarea in atele 2-3 zile

 Punctia osoasa
 Def. Prin punctia osoasa intelegem patrunderea cu un ac
prin stratul cortical pana in spongioasa unui os, realizand
astfel o comunicare intre cavitatea medulara si mediul
extern.
Scop explorator Scop terapeutic
recoltarea maduvei osoase administrarii unor medicamente
pentru examinare in vederea (antibiotice), lichide hidratante
stabilirii structurii, compozitiei si nutritive

studiul elementelor figurate ale transfuzii de sange intraosoase

sangelui in diferite faze ale
dezvoltarii lor
La indivizii sanatosi pentru
recoltarea de maduva rosie in
vederea transfuzarii ei la
bolnavi cu suferinta organelor
hematoietice
Locul punctiei
La nivelul oaselor superficiale, usor accesibile, cum ar fi:
 spina iliaca postero-superioara

 creasta iliaca

 sternul- manubriul sau corpul

 maleolele tibiale

 calcaneul

 apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsalesi primelor

vertebre lombare
Materiale necesare
 materiale pentru protectia  mediu de cultura
patului  Alte materiale:
 materiale pentru dezinfectie  sticla de ceas
(apa, sapun, aparat de ras,
 lame de microscop
tampoane sterile cu
dezinfectant, manusi sterile)  Medicamente:

 Instrumentar si materiale  anestezice

sterile:  ser fiziologic
 ace de punctie Rohr,  solutii perfuzabile
Rosegger, Klima( de 5 cm  medicamente prescrise in
lungime, cazul punctiei terapeutice
rezistente, cu diametrul 1-2
mm, varful scurt, ascutit, cu
mandrin
 seringi de 10-20 ml

 ace si seringa pentru

anestezia locala
Pozitia pacientului
Se controleaza in preziua punctiei, timpul de sangerare, timpul de
coagulare, timpul Quick
Se aseaza in pozitia adecvata:
 decubit dorsal cu toracele usor ridicat, pe un plan dur, pentru
punctia sternala
 decubit ventral pe un plan dur sau decubit lateral cu genunchii
flectati pentru punctia in creasta iliaca
 Se rade pilozitatea
Executia punctiei
 Se face de catre medic, ajutat de 2 asistente

 Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza

 Asistenta 2 protejeaza patul

 Medicul stabileste locul punctiei

 Asistenta 2 dezbraca regiunea, aseaza pacientul in pozitie

corespunzatoare locului ales
 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, serveste seringa incarcata
cu anestezic
 Medicul face anestezia

 Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, campul chirurgical

 Medicul aseaza campul chirurgical

 Accidente

Imediate Tardive

punctia alba hematoame

perforarea viscerelor infectii ale osului (osteomielita)
fracturi tulburari de crestere la copii, dupa
punctia tibiala
pneumotorax
Punctiile biopsice: hepatica, splenica, renala,
ganglionara
 Def. Prin punctie biopsica se intelege scoaterea unui
fragment dintr-un organ parenchimatos, cu ajutorul unui
ac de punctie.

 Scop: explorator
 fragmentul de tesut extras este supus examenului histopatologic
pentru stabilirea diagnosticului
 Indicatii:
 imbolnaviri ale organelor mai sus mentionate, se face pentru
confirmarea diagnosticului sau pentru precizarea stadiului
imbolnavirilor
 punctia splinei se utilizeaza in sindroamele hematologice, care
evolueaza cu splenomegalie
 punctia hepatica se practica pentru diferentierea hepatitelor acute
virale de hepatitele cronice
 punctia ganglionara se utilizeaza in cazul adenopatiilor etiologic
nediagnosticabile prin mijloace clinice si hematologice
 punctia tumorilor: diferentierea celor benigne de cele maligne

Contraindicatii:

 diateze hemoragice
 rinichi unic- pentru punctia renala
Locul punctiei:
 Punctia hepatica:
 fata anterioara sau laterala a ficatului pe linia mediana imediat sub
rebordul costal sau in plina matitate
 de-a lungul liniei axilare posterioare in spatiul IX sau X intercostal drept

 Punctia splenica:
 spatiul VIII sau IX intercostal stang, pe linia axilara anterioara si cea
medie, in afara rebordului costal
 Punctia renala:
 regiunea lombara, in dreptul discului intervertebral L1-L2 la 8 cm de linia
mediana
 se prefera punctia rinichiul drept fata de cel stang, pentru a evita lezarea
splinei sau a unor vase mari
 Punctia ganglionara sau a tumorilor solide:
 locul se alege in functie de masa ganglionara sau tumorala selectionata
pentru examenul histopatologic
Materiale necesare:
 de protectie a mesei de  pense hemostatice
operatie  Alte materiale:
 pentru dezinfectia  lame de microscop
tegumentului
 hartie de filtru
 Instrumente si materiale
 tavita renala
sterile:
 Vas cu 50 ml ser fiziologic
 2-3 ace Vim- Silverman,
 Medicamente:
Menghini (pentru punctia
hepatica)  tonice cardiace

 ace lungi de 10 cm, cu bizoul  hemostatice

alungit (pentru punctia  sange izogrup, izoRh
splenica)
 ace cu diametrul 1-2 mm si
lungimi diferite (pentru
punctia ganglionara)
 seringi de 5-10 ml, ace pentru
anestezie
Pozitia pacientului in timpul punctiei
 pentru punctia hepatica – decubit dorsal cu trunchiul usor ridicat
sau decubit lateral stang cu mana dreapta sub cap
 pentru punctia splenica – decubit dorsal cu membrele superioare
pe langa corp, necontractate, sau decubit lateral drept cu mana
stanga sub cap
 pentru punctia renala – decubit ventral cu un saculet de nisip
asezat sub abdomen
 pentru punctia tumorilor si ganglionilor - pozitia in functie de
localizarea si marimea lor
Executia punctiei
 E facuta de catre medic ajutat de 2 asistente

 Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza

 Medicul alege locul punctiei

 Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitie corespunzatoare locului

punctiei
 Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfecteaza locul,
serveste medicului seringa cu acul pentru anestezie, medicul
face anestezie locala
 Asistenta 1 serveste campul chirurgical, manusile sterile

 Medicul protejeaza locul punctiei cu campul chirurgical steril

Ingrijirea ulterioara a pacientului
 pacientul ramane la pat 1-2 zile in decubit lateral drept, pentru
punctia hepatica si in decubit dorsal, dupa punctia splenica si
renala

 se supravegheaza pulsul, tensiunea arteriala, pansamentul timp

de 24 ore

 la locul punctiei se aplica gheata

 se administreaza calmante ale tusei daca este cazul

 se controleaza urina 3-4 zile dupa punctia renala pentru a depista

aparitia hematuriei
 Accidente
S
He Tu
mo se
ra
gie
ins
ta
o
ca
re
nt
an
c
se
co
ee
sa
p
mb u l
at he
e mo e
pri tor
n ax u
ad mo
mi de r
nis rat
tra de a
re ter
a mi l
me na
dic t
ati de
ei ati
he ng
mo er
st ea
ati ple
ce ur
ala
 PUNCTIA ABDOMINALA (PARACENTEZA)

INDICATIILE PARACENTEZEI

analiza unui revarsat peritoneal diagnosticat clinic

depistarea unui hemoperitoneu la pacientii

politraumatizati la care se suspecteaza leziuni ale
organelor interne
evacuarea unui revarsat lichidian peritoneal în vederea
ameliorarii functiei respiratorii si circulatorii
ascita în tensiune (în cadrul unei insuficiente cardiace,
ciroze hepatice sau sindrom nefrotic)
ascitã la pacienti decompensati (febrili, cu distensie
abdominalã dureroasã, iritatie peritonealã, hipotensiune,
encefalopatie)
evidentiere a colectiilor pelvine, la femei (sarcina extrauterina
rupta, chist de ovar, hidrosalpinx, piosalpinx), prin
punctionarea fundului de sac Douglas
suspiciune de ascitã neoplazicã
pacienti cu dializã peritonealã care acuzã dureri abdominale,
febrã sau alte semne si simptome de sepsis
CONTRAINDICATIILE PARACENTEZEI

colectii închistate (peritonita tuberculoasa, ascita

închistata)

prezenta de aderente peritoneale (zone cicatriciale

posttraumatice sau postoperatorii

diateze hemoragice (necorectate)

pacienti cu meteorism abdominal

infectii tegumentare (celulitã) la locul punctiei

TEHNICA PARACENTEZEI
Materiale necesare:
antiseptic (tinctura de iod), câmpuri sterile, pansament steril,
ac/trocar/cateter special din plastic siliconat, tub de drenaj,
recipient colector, materiale pentru fixare la perete, manusi
sterile.
Pozitia pacientului:
pentru punctia peritoneala cu abord în fosa iliaca stânga
pacientul este asezat în decubit dorsal, usor înclinat spre
stânga (sau chiar în decubit lateral stâng), la marginea
patului.
pentru punctia fundului de sac Douglas pacientul este asezat
pe masa ginecologica, în pozitie anti-Trendelenburg
Locul punctiei:
 se practica de obicei în fosa iliaca stânga (colonul descendent
fiindsituat într-un plan posterior, spre deosebire de cec,
care este foarte aproape de peretele abdominal anterior în fosa
iliaca dreapta), pe linia spino-ombilicala, la unirea 1/3
distale cu 2/3 proximale (corespondentul punctului McBurney
pe stânga) sau la jumatatea distantei dintre cele 2 repere
(punctul Monro).
acul se introduce în plina matitate percutorie, evitând vasele
superficiale (paracenteza se efectueaza des la pacienti cirotici,
cu hipertensiune portala, la care desenul venos este adesea
accentuat)
 poate realiza si sub ghidaj ecografic, pentru mai multa
siguranta si pentrudepistarea colectiilor localizate
Descrierea tehnicii propriu-zise:
se dezinfecteaza zona cu tinctura de iod si se izoleaza cu
câmpuri sterile
se poate practica anestezie locala cu xilina 1%, strat cu
strat (tegument,strat muscular, peritoneu parietal)
se ataseaza trocarul la mandren sau acul la o seringa
se introduce acul/trocarul perpendicular pe peretele
abdominal (3-4 cm);depasirea peritoneului este semnalata
printr-o senzatie de "scapare în gol"
la scoaterea mandrenului sau aspirarea cu seringa apare
lichid peritoneal
initial se recolteaza eventualele probe pentru analiza
lichidului peritoneal(biochimica, citologica,
bacteriologica)
daca punctia este evacuatorie, se ataseaza tubul de dren
laac/trocar/cateter si se permite scurgerea lichidului în
recipientul colector; nu se vor evacua mai mult de 5-6
litri/sedinta si nu se va depasi un debit de 1litru/5 minute
(dacã se tenteazã evacuarea a mai mult de 5 litri, pacientul
va primi simultan lichide în perfuzie intravenoasã).
daca punctia este terapeutica, dupa evacuarea
colectiilor septice/neoplazice se introduc
antibiotice/citostatice
dupa evacuarea cantitatii de lichid stabilite, se extrage
brusc acul/trocarul,apoi se maseaza zona pentru stricarea
paralelismului planurilor si se panseaza.
INCIDENTELE si COMPLICATIILE PARACENTEZEI
imposibilitatea patrunderii trocarului (se
incizeaza tegumentul cu vârful bisturiului )
punctie negativa, prin obstructia acului cu fragmente
tisulare (se introduce xilina sau ser fiziologic pentru
dezobstruare sau se repeta punctia în alt loc)
oprirea scugerii lichidului peritoneal denota obstructia
acului cu un franjur epiploic sau cu membrane fibrinoase
(se va încerca minima mobilizare a acului sau repetarea
punctiei
sincopa (reflexul vagal sincopal poate aparea
datorita înteparii peritoneului sau evacuarii prea rapide a
unei cantitati mari de lichid): se va practica resuscitarea
cardiorespiratorie.
hemoragii digestive sau intraperitoneale (apar datorita
decompresiunii brustea cavitatii peritoneale, în special la
persoanele cu risc hemoragic - cirotici,ulcerosi, malnutriti)
hematoame (prin lezarea vaselor parietale)
lezarea splinei (la pacientii cu splenomegalie importanta) –
necesita hemostaza chirurgicala
lezarea ficatului (la pacientii cu hepatomegalie importanta,
când punctia sepractica în fosa iliaca dreapta)
lezarea viscerelor cavitare (anse intestinale, vezica urinara)
fistule parietale la locul punctiei
supuratii locale (aparute ca urmare a nerespectarii
masurilor de asepsie si antisepsie)
dupã paracentezã, pacientul trebuie monitorizat
sub aspectul tensiunii arteriale, frecventei cardiace,
temperaturii si frecventei respiratorii
 Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi
Facultatea de
Medicină şi Farmacie
Specializarea: Medicină

Tubaje și spălături digestive

TUBAJUL ŞI SPĂLĂTURA GASTRICĂ
 Prin tubaj gastric se înţelege introducerea unei sonde de
cauciuc sau material plastic în cavitatea stomacului.
 Scopul tubajului gastric este: • explorator
• terapeutic
Nu se efectuează această la bolnavii cardiovasculari, cu
insuficienţe respiratorii decompensate, la bolnavi cu varice
esofagiene deoarece provoacă hemoragii prin ruptură de
vase esofagiene, precum si la pacientii cu traumatisme
faciale severe.
 Tubajul în scop explorator se efectuează pentru recoltarea
sucului gastric, investigarea funcţiei evacuatorii a stomacului şi
pentru determinarea chimismului gastric.
 După ce s-a extras conţinutul stomacal se fac diferite
investigaţii:
• examenul citologic al conţinutului gastric
• examenul macroscopic al conţinutului gastric
• examenul microscopic
•aspectul conţinutului gastric, miros, culoare, cantitate,
conţinutul ingerat de bolnav.
Tubajul gastric cu scop terapeutic se însoţeşte
întotdeauna de spălătura gastrică. După ce s-a extras
conţinutul stomacal se curăţă mucoasa gastrică de
substanţele străine, exudate, etc. Aceasta se face în
intoxicaţiile cu substanţe toxice, alimentare, în procese
fermentative intrastomacale din staza gastrică şi în
pregătirea pentru intervenţii chirurgicale sau fibroscopie.
Materiale necesare
Sonda Faucher: este confecţionată din cauciuc semirigid
cu dimensiuni 1,5m şi grosime 10-12mm. Marcajul de
40- 50 este distanţa medie dintre centrul stomacului şi
arcada dentară.
 Sonda Leube este o sondă de cauciuc mai moale, de 75
cm cu lărgime de 8mm.
Sonde din material plastic sunt sondele Levin, Ventral,
Salem etc. Ele au calitatea că sunt transparent, moi şi
sunt de unică folosinţă.
Sonda Einhorn – este cea ma folosită sondă şi este
confecţionată din material plastic.
Materiale adjuvante
 muşama
 o tăviţă renală
 recipiente pentru colectarea conţinutului stomacal
 două şorţuri de cauciuc lungi
 un scaun rotativ
 o pâlnie de sticlă (cu D =20-25cm)
 o cană cu apă
 o găleată pentru golirea lichidului evacuat
 mănuşi de cauciuc
 medicaţie specifică (antihistaminice, antiemetice, anestezice
locale, sedative, O2 , etc.)
Pregătirea bolnavului
Manopera se execută în sala de tratament sau la patul
bolnavului dacă starea lui este mai precară.
Poziţia bolnavului este şezând sau dacă este inconştient
se aşază în decubit lateral stâng cu capul flectat pe spate.
Se face pregătirea psihică a bolnavului explicându-i
cum decurge manopera şi rugându-l să ajute la manoperă
prin respectarea indicaţiilor care se dau.
Se acoperă bolnavul cu şorţul de cauciuc sau un
material plastic, i se dă în mâini o tăviţă renală pentru a
scuipa saliva şi pe care o va ţine sub bărbie (se va îndepărta
proteza dacă o are).
Tehnica sondajului
identificarea pacientului;
explicarea manoperei (pt. pacient)
imbracarea manusilor
pacientul este asezat in pozitie semisezanda
examinarea narinelor pentru a aprecia care este potrivita pentru
introducerea tubului
se solicita pacientului sa ocluzioneze cate o narina si sa respire
pe cealalta
se alege nara prin care aerul trece mai usor
masurarea lungimii potrivite pentru introducerea tubului
(capatul tubului se tine la varful nasului si tubul se aplica pe
lobul urechii homolaterale apoi se masoara distanta de la lobul
urechii la varful apendicelui xifoid la locul stabilit se aplica un
semn (cu o banda de leucoplast sau cu un marker)
se lubrifiaza varful sondei (4-5 cm) cu pacientul avand
gatul extins
se introduce tubul in nara aleasa si se directioneaza tubul
inferior si posterior;
cand sonda ajunge in faringe pacientul poate avea o
senzatie de sufocare sau de greata se solicita pacientului sa
coboare barbia in piept si sa inghita (apa cu paiul)
cu fiecare deglutitie se avanseaza tubul cu cativa cm;
nu se avanseaza cand pacientul inspira;
nu se introduce tubul fortat;
daca e nevoie se poate roti tubul daca pacientul se sufoca
sau tuseste persistent
se verifica pozitia sondei apasand limba cu o spatula si
inspectand faringele
se avanseaza sonda pana la marcaj
se scoate tubul daca statusul respirator al pacientului se
altereaza sau daca tubul a trecut in gura si se rasuceste aici
 verificarea pozitiei sondei (se ataseaza o seringa la sonda si
se aspira, se observa aspectul aspiratului de asemenea se
poate introduce cu seringa aer pe sonda si concomitent se
face auscultatia regiunii epigastrice cu stetoscopul;
borborismele care se aud confirma pozitia corecta a sondei
testarea aspiratului cu o banda de pH arata aciditatea (pH <
6) )
 fixarea sondei cu leucoplast lipit pe aripile nazale
atasarea pungii colectoare
asigurati-va ca starea pacientului e buna
Tehnica propriu-zisa
Se umezeşte sonda gastrică sau se lubrefiază cu un ulei, se face
anestezia locală a faringelui cu un spray anestezic cu cocaină.
Asistentul medical sau medicul care efectuează manopera îşi
îmbracă şorţul de cauciuc, mănuşile de cauciuc şi se aşează în partea
dreaptă a bolnavului.
Fixează capul bolnavului cu mâna stângă şi îl ţine între mâna
stângă şi torace. Cu mâna dreaptă ia sonda gastrică. Bolnavul este invitat
să-şi deschidă larg gura, să respire adânc. Sonda gastrică se poate
introduce atât pe gură cât şi pe o nară a nasului.
După ce se introduce capătul rotunjit până la peretele posterior al
faringelui, cât mai aproape de rădăcina limbii i se spune bolnavului să
înghită. Cu ajutorul deglutiţiei sonda va aluneca pe calea naturală spre
esofag. Dacă apare greaţa se invită bolnavul să inspire profund pentru a
inhiba centrul vomei din bulb.
 Când sonda ajunge în stomac dispare rezistenţa înaintării
sondei şi apare uneori un zgomot şuierător de aer care iese
din stomac, apoi apare conţinutul stomacal. Conţinutul se
colectează într-un balon Erlenmeyer . În cazul când
conţinutul stomacal întârzâie să apară şi suntem siguri că
sonda gastrică este în stomac se aspiră conţinutul gastric
cu o seringă de 20-30 ml. Extragerea sondei se face cu
aceeaşi mână cu care s-a introdus printr-o manevră rapidă
şi prin pensarea capătului distal.
Dacă s-a introdus o sondă Faucher în scop de spălătură
gastrică la capătul distal se adaptează o pâlnie. Pe pâlnie
se introduce apă sterilă. Înainte ca pâlnia să se golească
complet este lăsată în jos cu 30-40cm sub nivelul
epigastrului în poziţie verticală. După ce pâlnia s-a umplut
se goleşte conţinutul ei prin răsturnare în găleată sau
lighean. Procesul se repetă de 5-6 ori. În caz de intoxicaţii,
spălătura se face de câteva ori, bolnavul fiind aşezat în
poziţie decubit dorsal.
Tubajul gastric cu sonde Einhorn
Se face în scop de a menţine sonda în stomac un timp
mai îndelungat (ore sau zile). Este confecţionată dintr-
un tub de cauciuc elastic lung de 1,5m şi 4-5mm
grosime, prevăzut la o extremitate cu o olivă metalică
care prezintă orificii.
 Există sondă Einhorn confecţionată din material plastic
dar care nu are la capăt această olivă. Este sonda care
este tolerată cel mai bine de bolnavi şi poate fi păstrată
în stomac o perioadă de timp mai îndelungată. Pe sonda
de cauciuc este marcată lungimea sondei din 5 în 5 cm
distanţă pentru cunoaşterea profunzimii ei în stomac.
Materiale necesare
Aceleaşi ca şi pentru celelalte sondaje, iar în plus mai
este nevoie de:
• două seringi de 20ml
• o pensă hemostatică pentru închiderea sondei
• un cilindru gradat
• un stativ cu 10 eprubete
• vată hidrofilă
• dejunul de probă.
 Pregătirea bolnavului se face la fel ca şi pentru
celelalte sonde.
Tehnica de execuţie
Se introduce sonda la fel ca şi celelalte sonde pe gură
sau pe orificiul nazal. Prezenţa sondei în stomac o
arată existenţa sucului gastric pe capătul distal al
sondei. După verificarea sondei care a pătruns în
stomac se vor injecta 20 ml lichid în stomac, pe sondă
care se aspiră înapoi. Se introduc apoi pe sondă
stimulente ale secreţiei gastrice. Se extrag apoi
fracţiuni de suc gastric care se introduce în eprubete.
Incidente şi accidente
greaţă
 vărsătură
 intoleranţă gastrică
 colaps
 strănut
 încolăcirea sondei
 introducerea sondei în căile respiratorii
 tuse
 tulburări de respiraţie
 obstruarea sondei cu secreţii vâscoase
Tubajul duodenal
Reprezintă introducerea unei sonde Einhorn în duoden dincolo de
pilor cu diferite scopuri:
• explorator
• terapeutic
• alimentar
◘ În scop explorator din duoden se extrag:
• o parte din sucul gastric
• suc pancreatic
• bilă
• suc duodenal
Tubajul duodenal oferă relaţii despre funcţia căilor biliare, puterea
de concentrare a veziculei.
 ◘ În scop terapeutic:
• pentru introducerea unor medicamente locale în duoden
• drenarea căilor biliare
◘ În scopul alimentaţiei artificiale:
• se introduc lichide şi alimente pasirate după intervenţii
chirurgicale pe stomac la bolnavii inconştienţi şi la cei cu
afecţiuni gastrice
◘ În scopul aspiraţiei continue:
• în ocluziile intestinale
Materiale necesare
• sondă duodenală Einhorn
• un stativ cu 10 eprubete
• două seringi de 20 ml
• o tăviţă renală
• o pernă cilindrică
• soluţie sulfat de Mg 33%
• ulei de măsline
• medii de cultură
• plus celelalte materiale necesare tubajului gastric
Pregătirea bolnavului
• Se face pregătirea psihică.
• Tubajul se execută în patul bolnavului sau în sala
de tratamente. Bolnavul este izolat de ceilalţi bolnavi
prin paravane, în cazul efectuării tubajului duodenal sau
gastric în salon
• Cu 24 ore înaintea tubajului duodenal bolnavul nu
mănâncă alimente solide numai lichide, apoi în ziua
tubajului el rămâne nemâncat
• Se face la ora dejunului
Execuţia tehnicii la bolnavul conştient
Se aşează bolnavul pe muşama la marginea patului după care i se
pune un şorţ de cauciuc şi i se dă o tăviţă renală care şi-o ţine sub
bărbie.
 Se introduce sonda ca şi la tubajul gastric, apoi se aşează bolnavul
în decubit lateral drept cu capul şi trunchiul uşor aplecate în jos,
coapsele flectate pe bazin. El este aşezat cu hipocondrul drept pe o
pernă rotundă, pentru ca sonda Einhorn să se adapteze curburii
mici a stomacului şi pentru a putea înaintea spre pilor. Sonda se
introduce în 2-3 minute. La dimensiunea 6T în dreptul arcadei
dentare sonda este în faţa pilorului, iar la dimensiunea 7T în
dreptul arcadei dentare, oliva sondei este în D2.
După ce sonda a ajuns în duoden prin ea curge în câteva minute
sucul duodenal format din suc duodenal şi bilă galben aurie.
Pentru a verifica existenţa sondei în duoden se practică: •
insuflarea cu aer cu o seringă de 20ml. Când sonda este în
stomac bolnavul simte aerul în stomac
• injectarea cu lapte: se introduce 10 ml lapte pe sondă.
Dacă sonda este în stomac se poate extrage înapoi în
seringă laptele, dacă este în duoden nu se poate extrage
• controlul radiologic: se vizualizează oliva bulbară pe
ecranul radiologic (în cazul în care tubajul duodenal se face
cu sonda Einhorn cu olivă)
Incidente şi accidente:
• încolăcirea sondei în stomac
• spasmul pilorului. În acest caz se introduce 20-30 ml
bicarbonat de sodiu 10% sau lapte
• obstacol anatomic pe căile extrahepatice
• spasmul sfincterului Oddi
• coagularea bilei
• lipsa secreţiei biliare (hepatite)
Proba Meltzer-Lyon
Urmăreşte separarea bilei veziculara de cea hepatică din sucul
duodenal pentru a putea vedea unde sunt localizate procesele
patologice. Dimineaţa pe nemâncate se introduce sonda Einhorn
în duoden. În câteva minute se scurge pe sondă bila A care este
un lichid clar galben auriu (bilă coledociană). Se injectează pe
sondă 40 ml soluţie călduţă de MgSO4 33% şi se închide
capătul distal al sondei. După 15-20 minute se deschide sonda şi
pe ea se scurge bilă din vezicula biliară de culoare castanie, este
vâscoasă (30-40 ml) şi se numeşte bila B. Apoi urmează după
evacuarea bilei B, o bilă cu aspect clar, transparent, galben aurie
care este bila C sau hepatică. Toate aceste bile se depistează
separate una de alta şi se trimit la laborator.
Tubajul pentru alimentare
La sonda Einhorn se adaptează la capătul distal un rezervor
care conţine alimentul lichid, iar pe tubul de legătură se
montează un picurător Martin şi o clemă Hoffman.
Spălăturile duodenale se fac pe aceeaşi sondă cu ser
fiziologic 9‰, apă minerală, bicarbonat de sodiu.
Tubajul intestinal
Reprezintă introducerea unei sonde de cauciuc sau material
plastic dincolo de duoden în scop de alimentaţie în unele
afecţiuni gastrice sau în scop de aspiraţie continuă (ocluzie
intestinală). Capătul distal al sondei se racordează la un
aspirator în cazul aspiraţiei continue. Este un tratament
eficace în ileusul paralitic. Această aspiraţie se practică
întotdeauna sub reechilibrare hidroelectrolitică a bolnavului.
Spălătura gastrică
Definiţie
Spălătura gastrică → evacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea
mucoasei exsudate de substanţe străine depuse. Spălarea gastrică este o
măsură terapeutică care trebuie aplicată înainte, mai ales în primele 4 ore
de la indigestia alimentului.
Scop
• Terapeutic.
• Evacuator.
 Contraindicaţii:
• Perioada dureroasă a ulcerului gastric.
• Cancer gastric.
• Intoxicaţii cu substanţe caustice (risc de perforatie)
• Ciroza hepatica decompensata
Materiale necesare:
• 2 şorţuri de cauciuc sau material plastic
• sondă gastrică Faucher
• sticlă cu diametru de 20-25 cm
• cană metal sau sticlă de 5L, cu apă la temperatura 25-26°C
• recipient pentru captarea lichidului evacuat.
• pâlnie
• prosoape
Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
• Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea efectuării tehnicii.
• Bolnavul este rugat să coopereze, să urmeze întocmai instrucţiunile
primite.
• Se aşează bolnavul pe un scaun cu spetează, cu spatele cât mai drept.
• Se îmbracă bolnavul cu unul din şorţuri pentru protejarea hainelor.
• Dacă bolnavul prezintă proteză dentară mobilă, aceasta se îndepărtează.
• Se aşează tăviţa renală sub bărbia bolnavului pentru a capta saliva,
solicitându-l s-o menţină în această poziţie.
Tehnica spălăturii gastrice
• Spălarea pe mâini cu apă şi săpun.
• Asistenta va îmbrăca celălalt şorţ şi îşi va pune mănuşile.
• Sonda se umezeşte pentru favorizarea alunecării prin faringe şi esofag.
• Asistenta se aşează în dreapta bolnavului fixându-i capul cu mâna
stângă, ţinându-l între mână şi torace.
• Cu mâna dreaptă, se apucă extremitatea rotunjită a sondei întocmai ca
pe un creion. • Se cere bolnavului să deschidă gura larg, să respire adânc
şi se introduce capătul sondei cât mai aproape de rădăcina limbii,
invitând bolnavul să înghită.
• Pentru a ne asigura că sonda a ajuns în stomac (şi nu în trahee),
introducem capătul liber al acesteia într-un pahar cu apă: apariţia bulelor
de aer confirmă pătrunderea în căile respiratorii şi se îndepărtează
sonda.
• Odată ajunsă în stomac , se adaptează la capătul sondei o
seringă Guyon, plină cu apă potabilă. Apa se introduce în stomac
şi apoi se va aspira conţinutul gastric (pentru determinări
toxicologice de laborator).
• Se coate seringa şi se adaptează o pâlnie prin care se toarnă apă
călduţă (la care se poate adăuga o lingură de sare şi o suspensie
de cărbune medicinal 4-6 linguri la un litru de apă).
• Se introduce odată 300-500ml şi se provoacă vărsătura prin
mişcarea tubului în sus şi în jos. Se repetă administrarea unei noi
cantităţi de lichid, urmată de extragerea acestuia, până se ajunge
la o cantitate de 3-5 litri, iar lichidul de spalatura este limpede. •
Se extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, dar cu precauţie.
Îngrijirea bolnavului după tehnică
• Clătirea gurii cu un pahar apă călduţă.
• Se şterg mucozităţile de pe faţă şi de pe bărbie.
• Se îndepărtează tăviţa renală şi şorţul de cauciuc.
• Se aşează bolnavul comod în pat.
Reorganizarea locului de muncă
• Se spală instrumentele folosite, se dezinfectează şi se dau la sterilizare.
Accidente şi incidente
• Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând
respiraţie profundă.
• Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, faciesul bolnavului se
cianozează – se îndepărtează imediat sonda.
• Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin
insuflare de aer. Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie.
Bibliografie selectivă

Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijire

corespunzătoare a nevoilor fundamentale-Lucreția Titircă
 Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenți
medicali-Lucreția Titircă
Elemente practice de chirurgie-Gica Rumina Chebac, Valeriu
Ardeleanu
https://
sanitaracraiova.spiruharet.ro/images/scoala-sanitara/rc_8b.pdf
http://
cursuriamg.blogspot.ro/2012/07/sondajespalaturiclisme.html
https://1bmedical.wordpress.com/2013/03/02/sondajul-duoden
al
/
CLISME
DEFINIŢIE

 Clisma reprezinta introducerea prin anus in rect

si in colon a unor lichide pentru indepartarea
materiilor fecale sau efectuarea unor tratamente.
 SCOP
EVACUATOR
 Evacuarea continutului intestinului gros

 Pregatirea pacientului pentru examinari (rectoscopie,

irigografie)
Pregatirea pacientului pentru interventii chirurgicale

TERAPEUTIC
 Introducerea de medicamente

 Alimentarea sau hidratarea pacientului

 CLASIFICAREA DUPA EFECT

CLISME EVACUATOARE:
SIMPLE
INALTE
PRIN SIFONAJ
ULEIOASE
PURGATIVE
CLISME TERAPEUTICE :
MEDICAMENTOASE CU EFECT LOCAL

ANESTEZICE

CLISME DIAGNOSTICE:
CLISME BARITATE

CU SCOP EXPLORATOR

Materiale necesare :
 Irigator Esdmarch cu un tub de cauciuc cu calibrul de 10 mm si
1,5-2 cm lungime, prevazut cu robinet sau pensa Mohr
 Canula rectala din ebonit sterilizata
 Tavita renala
 Bazinet
 Musama si traversa
 cearceaf pentru acoperirea bolnavului
 substanta lubrifianta(vaselina boricata)
 casoleta cu comprese sterile
 stativ pentru irigator
 apa calda 35-37 grade C(500-1000ml pentru adulti, 250ml
pentru adolescenti, 150 ml pentru copii, 50-60 ml pentru sugari)
 sare( o lingurita la un litru de apa) sau ulei(4 linguri la 1 l) sau
glicerina(40g la 500 ml), sapun(1 lingurita rasa la un litru)
 PREGATIRE PACIENT

PSHIC
Se anunţă şi i se explică tehnica

Se respectă pudoarea

FIZIC
Se izolează patul cu paravanul si se protejează cu muşamaua si aleza

Se asează pacientul în funcţie de starea generală , în poziţie :

 Decubit dorsal , cu membrele inferioare uşor flectate

 Decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi

dreptul flectat
 Genupectorală

 Se aşează bazinetul sub regiunea sacrală şi se înveleşte

pacientul cu învelitoarea
CLISME EVACUATOARE
CLISMA EVACUATOARE SIMPLĂ
 Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide

robinetul
 Se verifică temperatura apei sau a soluţie
medicamentoase
 Se umple irigatorul

 Se evacuează aerul si prima coloană de apă

Se lubrifiază canula cu o compresă de tifon

Se fixează irigatorul pe stativ

Asistenta se spală pe mâini si se dezinfectează

Indepartează fesele pacientului cu mâna stângă

Introduce canula prin anus în rect, cu mâna dreaptă, perpendicular

pe suprafaţa subiacentă, cu vârful îndreptat înainte în directia

vezicii urinare
După ce vârful canulei a trecut prin sfinter se ridică extremitatea

externă şi se îndreaptă vârful în axa ampulei rectale

Se introduce canula 10-12 cm
Se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de

scurgere a apei prin ridicarea irigatorului la aproximativ 50

cm deasupra patului pacientului
Pacientul este rugat să respire adânc, să-şi relaxeze

musculatura abdominală , să reţină soluţia 10-15 minute

Se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie

de nivelul tubului de scurgere

Se îndreaptă canula şi se aşează în tăviţa renală
Pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi

decubit dorsal pentru a uşura pătrunderea apei la o adâncime

mai mare
Se captează scaunul la pat sau la toaletă

CLISMA ÎNALTĂ
Se procedează la fel ca la clisma evacuatoare simplă

Se introduce o canulă flexibilă la 30 -40 cm in colon

Se ridică irigatorul la 1,5 m pentru a realiza o presiune mai

mare a apei
Temperatura apei va fi mai scăzută 15-16 grade
CLISMA PRIN SIFONAJ
Se practică pentru îndepărtarea mucozităţilor, puroiul,
exudatelor sau toxinelor microbiene de pe suprafaţa mucoaselor
In parezele intestinale , ocluzia intestinală

Se foloseşte o canulă rectală de 35-40 cm lungime si 1,5 cm

diametru, din cauciuc semirigid şi prevăzută cu orificii largi

Se adaptează la tubul irigatorului o pâlnie de 1,5 l , în loc de

rezevor
Se umple pâlnia cu apă caldă la 35 de grade şi se deschide

robinetul sau pensa lăsănd să iasă aerul

Se lubrifiază canula şi se introduce până în colonul sigmoid

Se ridică pâlnia la înalţimea de 1 metru şi se dă drumul apei

Inainte ca aceasta să se golească, se coboară sub nivelul

colonului , apa se va reîntoarce în pâlnie

Se goleşte pâlnia într-un recipient

Se repetă operaţia de 5-6 ori până ce prin tub se evacuează

apă curată
EFECTUAREA CLISMEI CU
TRUSA DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

AVANTAJE
Pacientul îşi poate face clisma singur , la domiciliu

PREGATIREA PACIENTULUI
Informarea lui asupra scopului clismei şi a pozţiei pe

care trebuie să o adapote în timpul administrării

CLISMA ULEIOASĂ
 Se folosesc uleiuri vegetale , încalzite la 38 de grade în

baie de apa
 Intoducerea în rect se face cu ajutorul unui irigator la care

rezervorul este inlocuit cu o palnie sau cu ajutorul unei seringi

 Se introduce la presiune joasa

 Aproximativ 200 ml de ulei se introduc în 15-20 min

 Se mentine în rect 6-12 ore

 Se indica în constipaţii cronice, fecalom

CLISMA PURGATIVĂ
 Evacueaza colonul prin actiunea purgativa ( nu mecanica )

 Se utilizeaza soluţie concentrata de sulfat de magneziu ,

care prin mecanism osmotic produce o transsudatie de lichid

prin pereţii intestinali în lumen , formand un scaun lichid
abundent
 Se mai poate folosi bila de bou ( un varf de cuţit de bila

pulbere la 250 ml apa ) care are actiune stimulanta asupra

peristaltismului intestinal
 PREGĂTIREA MATERIALELOR

Flaconul cu soluţie, flaconul este confecţionat din material

plastic flexibil , care constituie para şi o prelungire

lubrefiată ce constituie canula , care este protejată cu un
capişon
Flaconul conţine soluţia pentru administrare :

ex. Narmacol –Lavement

ex. Rowasa
 EFECTUAREA
 Se detaşează capişonul

 Se introduce canula prin orificiul anal

 Se comprimă uşor , ritmic , corpul flaconului

Se retrage canula

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
Aceeasi ca şi în celelalte cazuri
MICROCLISME

Substanţă medicamentoasă se dizolvă în 10-15 ml

apă, ser fiziologic sau soluţie izotonă de glucoză şi se
introduce cu ajutorul unei seringi adaptate la canula
rectală
CLISMA PICĂTURĂ CU
PICĂTURĂ
 Se pot introduce în organism 1-2 l soluţie medicamentoasă în 24 h

 Pentru menţinerea constantă a temperaturii soluţiei , se vor folosi

rezevoare termostat sau se înveleşte irigatorul într-un material moale ,

vată ,pernă electrică
 Se foloseşte şi în scop anestezic ,eterul poate fi administrat sub

form unei clisme picătură cu picătură

 Pentru efectul local se utilizează clismele cu bicarbonat de sodiu ,

infuzie cu muşeţel , cortizon , vitamina A , decoct de usuroi

ÎNGRIJIREA ULTERIOARĂ A PACIENTULUI

Se efectuează toaleta regiunii anale pe un bazinet curat

Se îndepărtează materialele de protecţie

Se aşează pacientul comod , se înveleşte

Se aeriseşte salonul

 INCIDENTE SI ACCIDENTE:
 Canula intampina rezistenta - in acest caz se retrage

cativa cm sau se va da drumul la apa din irigator pentru

ca aceasta sa permita inaintarea canulei in continuare,
prin intinderea si largirea rectului precum si prin
dizolvarea si dislocarea materiilor fecale
 Daca in fata canulei se aseaza schibale care
ingreuneaza trecerea apei se va ridica irigatorul care va
mari presiunea de scurgere, restabiland curentul normal.
 Dureri, crampe intestinale - in acest caz se

opreste curentul de apa pentru cateva minute pana ce

se linisteste musculatura colonului

Iritatia mucoasei anorectale

Perforatia peretelui rectal- exceptional, in

neoplasmul rectal
Clisma este contraindicata in apendicita acuta –
risc de perforatie si peritonita!
Sondajul Vezical
 Definitie

Sondajul vezical reprezinta
introducerea unei sonde sau
cateter prin uretra in vezica
urinara realizand astfel o
comunicare intre interiorul vezicii
si mediul extern.
 Indicatii :

explorator – cand se efectueaza pentru

recoltarea unei cantitati de urina in
vederea examenelor de laborator sau cand
se efectueaza pentru depistarea unor
terapeutic – cand se efectueaza
modificari patologice ale uretrei si vezicii
pentru evacuarea continutului
urinare ;
vezicii in situatia cand aceasta nu se
face spontan (retentie acuta de
urina) sau pentru executarea unor
procedee terapeutice prin sonda; in
cazul operatiilor pe micul bazin.
 Contraindicatii :
Ruptura
traumatica a
uretrei
(creare de
cai false)

Stricturi
uretrale
stranse
(cistostomie
temporara)

Infectii ale
uretrei (risc de
insamantare )
Principii :
●
Respectarea regulilor de asepsie si antisepsie ;
●
selectarea tipului de sonda şi a grosimii ei in functie de uretra
ce trebuie cateterizata;

manevra blanda de introducere a sondei;

●

golire lenta a vezicii, cu pensare a sondei pentru 1-2 minute dupa

●

evacuarea a 150- 200 ml urina (risc de hemoragie „ex vaquo”);

●
fixare a sondei a demeure (umflarea
balonaşului sondei Foley).
 Materiale Necesare :

Sonde uretrale sterile de diverse tipuri şi

dimensiuni (Nélaton, Foley, Thieman);

Sonda :
-tub din cauciuc , metal sau plastic;
-prevazut cu un varf de forma clindrica tronconica , in continuarea
corpului sondei sau usor indoit , cu unul sau mai multe orificii
laterale ;
- Pavilion in form de palnie , mai gros decat corpul , avand inscris
pe el numarul sondei .
 - manuşi sterile pentru cel care sondeaza, pensa
porttampon,pean ;

- comprese sterile, solutii antiseptice

(betadina,cloramina,etc.) pentru dezinfectia
glandului şi a vulvei ;

- ulei de parafina sau glicerina sterile (lubrefiere a

sondei);

- seringa şi apa distilata pentru controlul permeabilitatii

sondei, aspirarea microcheagurilor din vezica şi pentru
umplerea balonetului sondei Foley ;
- vase sterile pentru colectarea urinii (tavite renale,
urinare, pungi din plastic);

- camp steril decupat ptr. regiunea organelor genitale ;

- musama si aleza , bazinet .

 Sonda Foley
Punga colectoare

Lubrifiant uretral (flaconul contine

un gel cu lidocaina 2%)
Lubrifiantul se
Campuri sterile Tampoane sterile

Seringa Seringa cu ser fiziologic

Tehnica Sondajului Vezical

A. La Barbat
1. Pregatirea psihica si fizica a bolnavului :
Se anunta bolnavul si i se explica necesitatea tehnicii .
Cand se efectueaza in salon, se izoleaza patul bolnavului cu un
paravan.

 Se asaza musamaua si aleza.

Se asaza bolnavul in decubit dorsal, cu picioarele intinse si usor

indepartate .

Se indeparteaza perna de sub capul bolnavului, iar patura se ruleaza la

picioare.
Se acopera bolnavul lasand accesibila numai regiunea genitala .

Se asaza tavita renala intre coapsele bolnavului.

Se efectueaza toaleta regiunii genitale cu apa si sapun.

2. Efectuarea Tehnicii :
- se imbraca manusile de cauciuc sterile;
- plasarea campului steril ;
- se alege sonda cu care efectueaza sondajul folosind o pensa
anatomica sterila;
- sonda este lubrifiata;
- se dezinfecteaza meatul  urinar cu ser fiziologic steril si
oxicianura de mercur;
- intre degetele inelar si mic ale mainii drepte se prinde
extremitatea libera a sondei si cu ajutorul unei pense sterile
tinuta in aceiasi mana se apuca sonda in imediata vecinatate a
varfului;
-se introduce varful sondei in meatul urinar si se impinge
usor cu pensa in timp ce cu mana stanga se intinde
penisul cat mai bine pentru ca sa dispara cutele
transversale ale mucoasei uretrale care ar putea
impiedica patrunderea sondei in vezica;
- daca pe parcursul inaintarii sondei aceasta intalneste
obstacole anatomice sau functionale sau daca se produc
spasme, se retrage sonda si se pregateste o alta de calibru
mai mic (sonda Thieman);
-patrunderea sondei in vezica se semnaleaza prin
scurgerea urinei prin sonda;
- sonda se fixeaza cu leucoplast pana se evacueaza urina;
- urina se recolteaza in eprubetele sau recipientele
pregatite in functie de examenele de laborator  ce se vor
efectua;
- restul urinei se capteaza in tavita renala sau intr-un alt
recipient;
- indepartarea sondei se va face cu ajutorul unei pense
anatomice dupa ce extremitatea libera a fost inchisa prin
comprimare.
 Aplicarea campurilor sterile

Se scoate punga colectoare din Se scoate lubrifiantul din ambalaj

Se scoate sonda urinara din
ambalaj
ambalaj
Materialele sterile sunt asezate pe Cu mana stanga se indeparteaza
campul steril. preputiul.

Se badijoneaza cu betadina
meatul uretral si glandul -
succesiv cu 3 tampoane, mergand
circular dinspre meat spre Se introduce gelul lubrifiant prin
periferia glandului. meatul uretral in uretra.
Se introduce sonda prin meatul Dupa ce apare urina la capatul
uretral sondei se avanseaza inca 3-4 cm.

Tragand sonda ne asiguram ca

Umplerea balonasului balonasul fixeaza sonda in vezica.
3. Ingrijirea ulterioara a pacientului :
-dupa indepartarea sondei se efectueaza toaleta
organelor genitale externe;
- pacientul este ajutat sa se imbrace si se
schimba lenjeria de pat daca este nevoie;
- tehnica se noteaza in F.O. a bolnavului
mentionand cantitatea de urina recoltata,
aspectul macroscopic, numele persoanei care a
efectuat-o si eventualele accidente sau
incidente.
 B. La Femeie :

1. Pregatitea fizica si psihica a pacientului :

- se anunta bolnava, i se explica necesitata tehnicii;
- se izoleaza patul cu un paravan, se protejeaza cu musama si
aleza;
- pacienta este asezata in decubit dorsal cu genunchii departati
(pozitie ginecologica);
- se indeparteaza perna si patura;
- se acopera pacienta lasand libera regiunea genitala;
- se aseaza bazinetul si se efectueaza toaleta organelor genitale
externe;
- se indeparteaza bazinetul si se aseaza intre coapsele
pacientei, tavita renala.
2. Efectuarea tehnicii :
– sondajul se efectueaza in conditii de asepsie perfecta
atat pentru pacienta cat si pentru mainile celui ce-l
efectueaza si pentru instrumentar;
– se imbraca manusile de cauciuc sterile;
– se evidentiaza meatul urinar (locul pe unde iese
urina);
– se dezinfecteaza cu oxicianura de mercur orificiul
uretral, de sus in jos in directia anusului;
– se scoate sonda cu o pensa anatomica sterila si o
prinde intre degetul mediu si inelar ale mainii drepte;
– se  lubrifiaza sonda cu ulei steril;
– sonda va fi orientata cu varful in sus si se introduce
in uretra 4-5 cm;
– paralel cu inaintare sondei, extremitatea libera a
acesteia va fi coborata printr-o miscare in forma de arc
pentru a-i usura trecerea/inaintarea ei prin vezica;
– primele picaturi de urina se lase sa se scurga in
tavita renala apoi urina se colecteaza in recipientele
pregatite in functie de scop sau intr-un recipient de
colectare ;
– dupa ce urina a fost recoltata, capatul liber il pensam
cu o pensa hemostatica iar extragerea sondei se va
face cu aceleasi miscari in  sens invers.
3. Ingrijirea ulterioara a pacientei :

– se efectueaza toaleta regiunii vulvare ;

– pacienta este ajutata sa se imbrace si sa se instaleze
comod in pat;
– va fi supravegheata in continuare;
– tehnica se noteaza in F.O. a bolnavului precizand:
numele celui care a efectuat-o, cantitatea de urina
recoltata si aspectul macroscopic al urinei .
 Incidente si Accidente :

I
●
- lipsa de progresie a sondei (strictura uretrala, creare
de cale falsa) → retragere a sodei, reluare a manevrei
cu alta sonda, punctie suprapubiana

II
●
- absenta scurgerii urinare dupa intrarea in vezica
(cheaguri care au astupat orificiile sondei) → spalare
– aspirare cu seringa Guyon

III - sangerare uretrala (creare de cale

●

falsa), hemoragie ex vaquo

LP semiologie chirurgicala-
colostomiile
actul chirurgical prin care se realizeaza derivatia catre
exterior a continutului colic.

Topografic, se descriu trei tipuri de colostomii:

cecostomia, parasita in ultimul timp;
colostomia transversa, care ridica unele probleme de
tratament ulterior;
colostomia iliaca stanga
Indicatiile se refera la:
leziunile obstructive maligne ale colonului distal, rectului si
anusului, inextirpabile (in care colostomia este singura
solutie) sau extirpabile, in care se practica operatia
Hartmann sau amputatia abdomino-perineala, cazurile grave
care reclama un anus temporar, urmat ulterior de operatie
radicala, stenozele rectale sau anorectale, inflamatorii,
posttraumatice sau radice;
leziuni care necesita punerea in repaus a tubului digestiv
distal (rectite, fistule recto-vaginale sau recto-vezicale, plagi
rectale, dezunirea unor anastomoze colo-rectale) sau
interventii pe segmentele colorectale in care anusul iliac
reprezinta un anus de protectie situat deasupra anastomozei.
Indicatiile mai rare : leziuni traumatice rectale din cadrul
unor politraumatisme, plagi rectale neglijate care nu permit
un tratament ideal, la pacientii cu stare generala alterata, ca
solutie de prudenta, ca metoda operatorie temporara sau
preliminara unei colectomii ulterioare, cancere genitale
depasite cu invazia rectului

Contraindicatiile sunt foarte rare si se refera la situatiile

in care se pot practica interventii de amploare.
Complicatiile precoce sunt:
retractia sau reintegrarea colonului sau a ansei exteriorizate in
abdomen; retractia bontului inferior la un anus cu pinten este
relativ frecventa; retractia poate fi timpurie sau tardiva; cand se
produce imediat denota o eliberare incompleta, cu o fixare sub
tractiune a intestinului; obezitatea poate favoriza aceasta
complicatie; de obicei, retractia se face progresiv, anusul fiind
ingropat in peretele abdominal, fapt ce duce la dificultati de
evacuare a materiilor fecale; se impune reinterventia, cu
deschiderea cavitatii peritoneale, eliberarea ansei colice si
confectionarea unui nou anus in conditii confortabile;
necroza ansei, abcesul si fistula peristomala, evisceratia
parastomala trebuie recunoscute si operate in urgenta;
ocluzia mecanica a intestinului subtire prin strangulare intr-o
bresa coloparietala; impune un diagnostic precoce si interventie
imediata.
Anusul iliac stang poate fi de doua feluri:

anus temporar, cand leziunea este extirpabila si

continuitatea digestiva se poate restabili ulterior, dupa
rezectie;

anus definitiv, realizat ca o operatie paleativa pentru o

leziune inextirpabila sau ca timp operator dupa operatia
Hartmann sau dupa amputatie.
Principiile dupa care se realizeaza corect un anus sunt:
sa asigure o derivare efectiva a materiilor fecale la exterior;
sa fie pe cat posibil continent;
sa fie usor de inchis.
Primele doua principii sunt valabile pentru anusul permanent, iar
al treilea pentru anusul temporar.

Anusul se poate realiza:

in continuitatea colonului, exteriorizand ansa sub care se creeaza
o sicana;
prin intreruperea continuitatii colonului, derivatia devenind
terminala.

Complicatiile tardive sunt: mecanice (stenoza, prolapsul stomal,

eventratia) si infectioase.
 Universitatea
Dunărea de Jos Galaţi
Facultatea de
Medicină si Farmacie
Specializarea
Medicină

Hemostaza
 Hemostaza spontană
-este hemostaza realizată de organism fără intervenție din afară;
-este prezentă și posibilă la nivelul vaselor mici și mai ales la
nivelul venulelor;
-cuprinde mai multe etape ce se succed după instalarea leziunilor
vasculare:
 Vasoconstrictia capetelor lezate
 Vasodilatatia vaselor colaterale printr-un reflex local”de axon”
indus de durere determină: *scăderea volumului sangvin care
circulă prin vasul afectat
*scăderea volumului de sânge pierdut
*reduce diametrul defectului de reparat
Realizarea trombosului alb trombocitar
*celulele din peretele vasului lezat:eliberează colagen,se
edematizeaza
*edemul scade și mai mult lumenul vascular
*colagenul aglutinează trombocitele realizând un dop alb
trombocitar
Realizarea cheagului roșu
*trombocitele și țesutul lezat secretă un factor
tromboplastic care transformă protrombină din sânge în
trombină
*la rândul ei trombina transformă fibrinogenul în
fibrină=>o rețea în ochiurile căreia se prin hematiile
Retracția cheagului
*rezultă coagulul roșu care astupă definitiv defectul
vascular
*organizarea fibroasă a coagulului se produce în 7-10 zile
La procesul de coagulare participă mai mulți factori
cum ar fi:
Factor Calc
ul VII iu

Vitam
ina K

Facto
rul V
 Hemostaza provizorie

-reprezintă măsurile luate în regim de urgență în scopul

opririi temporare a hemoragiei, până la crearea condițiilor
materiale și anatomice pentru realizarea hemostaziei
definitive;
-se face de regulă prin compresiune locală sau distant;
-local se poate face tamponament și pansament
compresiv(mai ales la nivelul extremităților), cu acțiune
directă asupra capetelor vasului sau vaselor lezate;
-la distanță de leziune hemostaza se poate face prin
compresiune digitală sau ligatura cu garoul
-compresiunea digitală este obositoare și se adresează mai ales
următoarelor vase:
*carotida primitivă-la nivelul marginii anterioare a SCM, pe apofiza
vertebrei C6
*artera subclavie –in fosa supraclaviculară, apăsând pe diafiza humerală
*artera axilară-în axial pe capul humeral
*artera brahială-pe fața internă a brațului, apăsând pe diafiza humerală
*artera femurală-în triunghiul lui Scarpa
-compresiunea cu garoul este aplicabilă la nivelul membrelor
și garoul se aplică:
*pentru leziunile arteriale în amonte de leziune
*pentru cele venoase în aval
-pe timpul transportului garoul va fi însoțit de un bilețel pe
care se notează ziua și ora la care a fost montat
-un garou nu trebuie să fie lăsat mai mult de 2 h timp în care
din 20 în 20 de minute se slăbește 1-2 min ,pentru a iriga
membrul ischemiat
 Hemostaza definitivă
-este hemostază chirurgicală
-se realizează de regulă într-o sală de operație sau într-o sală de pansamente
-utilizează următoarele mijloace: *electocauterizare
*ligature
*forcipresură
*tampinament compresiv
*capitonajul
-obliterarea prin corpi străini(cearamburete resorbabil)-folosite în chirurgia
ortopedică și neurochirurgie
-tratamentul leziunilor asociate presupune tratamentul:plăgilor,al
fracturilor,al peritonitei,etc
-compresarea pierderilor se face prin transfuzii,perfuzii,etc
 Hemostaza medical-farmaceutică

Hemostaza medical-farmaceutică se realizează prin mai multe metode:

1. Administrarea de hemostatice precum: adrenostazin,
fitomenadiona, etamsilat de sodiu, calciu,vitamina C
2. Antisecretorii gastrice precum blocanții receptorilor H2 sau
inhibitorii pompei de protoni(omeprazol)
3. Aplicarea unor hemostatici local, la locul unei hemoragii, agenți
care au ca substata activă gelatina(Gelapson, TachoComb, TachiSil,
Surgigel), agenți care pot fi aplicați incluziv intraoperator
4. Transfuzii de sânge, plasmă integrală, trombocite sau adminstrarea
de factori de coagulare .
Îngrijirea pacientului cu sindroame
hemoragice sau cu stări produse de
tulburarea hemostazei
 Culegearea datelor

Circumstanțe de apariție
 persoane cu antecedente heredocolaterale de hemofilie
 prezența hemoragiilot la traumatisme mici
 nou născuți cu întârzierea hemostazei după tăierea cordonului
ombilical
Manifestări de dependență (semne și simptome)
 hemoragii abundente la traumatisme mici, situate la nivelul
tegumentelor ,mucoaselor,articulațiilor
 amețeli
 astenie
 prezența hemartrozelor
 Probleme

intoleranță la activitate fizică

tulburări de mobilitate, cauzate de hemartroze(mâini,
genunchi, coate)
deficit de cunoștințe pentru prevenirea complicațiilor
risc de complicații prin compresiuni produse de
hematoame( paralizii, gangrene necroze)
 Obiective

 Pacientul să fie ferit de traumatisme, hemoragii

 Să se prevină complicațiile invalidante, determinate
de compresiunea hematoamelor
 Pacientul să fie conștientizat cu privire la modul sau
de viață, să știe să se autoingrijeasca în caz de
hemoragii
 Intervenții în bolile hematologice
Asistenta asigură repausul la pat al pacientului în saloane liniștite,
luminoase, călduroase: repausul la pat este obligatoriu pentru pacientul
febril, dispneic, adinamic
 prin condițiile de salon, trebuie să se asigure prevenirea infecțiilor
intercurente,intraspitalicești, având în vedere rezistența scăzută la
infecții a pacienților cu boli hematologice
În caz de hemartroză, articulația să fie relaxată
Asigură igiena tegumenteleor și a mucoaselor
 asigură prevenirea escarelor de decubit, în cazul pacienților gravi, prin
mijloacele cunoscute
 asigură alimentația pacientului în funcție de nevoile sale cantitative și
calitative, modificate de boală
monitorizează temperatura, pulsul tensiunea arterială,
respirația, la intervale de timp în funcție de gravitatea
cazului, consemnnand datele în foaia de temperatură
sesizează apariția elementelor hemoragice pe tegumente și
mucoase: petesi, echimoze, hematoame și informează
medicul
aplică comprese reci pe articulație, în cazul hemartrozei
Administrează tratamentul prescris:
-transfuzia de sânge ibtegral sau a derivatelor lui
-sesizează apariția accidentelor transuziei
-tratamentul antihemoragic -vitamine C, K și tratamentul
hormonal prescris
 Bibliografie
Dorel Firescu, Elemente de patologie chirurgicală vol I,
Editura Medicală, București, 2005

Gica-Rumina Chebac, Valeriu Ardeleanu, Elemente

practice de chirurgie

Lucreția Titirica, Îngrijiri speciale acordate pacienților de

către asistenți medicali, Editura Viața medicală
românească, București, 2006
Vă mulţumesc !
Universitatea ,,Dunarea de Jos” Galati
Facultatea de Medicina si Farmacie

CATETERISMU
L
VASCULAR
 Definitie
cateterismul venos se defineste ca totalitatea
modalităţilor prin care se asigură acces direct,
disponibil în permanenţă şi de durată, la sistemul
vascular al unui pacient.
 Obiective
presupun instalarea unui tub de plastic în lumenul
venos, percutan sau prin denudare venoasă.
Vena cateterizată poate aparţine sistemului venos
periferic (superficial sau profund) sau poate fi
reprezentată de una din venele cave - cateterism
venos central.
 Indicaţii
 prelevarea repetată de sânge de la bolnav pe parcursul unei
perioade mai lungi
 administrarea rapidă sau prelungită de perfuzii şi/sau
transfuzii
 alimentaţie parenterală
 terapie intravenoasă prelungită
 măsurarea presiunii venoase centrale şi monitorizare
hemodinamică cu cateterul Swan – Ganz
 stimularea cardiacă temporară sau permanentă -
hemodializă şi alte tehnici de epurare extrarenală
(hemofiltrare, hemoperfuzie)
 Cateterizarea venei jugulare externe
 Locul de elecţie este la jumătatea distanţei dintre unghiul
mandibulei şi claviculă
 Poziţia bolnavului în decubit dorsal, în Trendelenburg (15
- 20°) cu capul rotit în partea opusă
 Anestezie locală cu xilină 1%
 Se stabilizează şi comprimă vena cu indexul şi policele
mâinii stângi
 Cu mâna dreaptă se inseră canula de teflon prin tegument şi
venă, ca la orice puncţie venoasă, şi se introduce cateterul
care se adaptează la trusa de perfuzie.
 Cateterizarea venei
 Locul de elecţie variaza functie de tipul de abord –
subclaviculare 
infraclavicular sau supraclavicular
 Poziţia bolnavului în decubit dorsal, cu umerii relaxaţi şi
braţele întinse pe lângă corp, capul flectat în direcţie opusă
 Anestezie locală cu xilină 1%
 Abordul supraclavicular – puncţia se face la vârful
unghiului format de faţa superioară a claviculei cu limita
laterală a inserţiei muşchiului sternocleidomastoidian sub
un unghi de 45°
 Abord infraclavicular – la unirea 1/3 interne cu cea
mijlocie a claviculei
 Acul de puncţie adaptat la seringă se introduce sub un
unghi de 15° medial şi ascendent între claviculă şi prima
coastă
 se aspiră uşor, în permanenţă. Când se pătrunde în venă, va
veni sânge abundant.
 se introduce cateterul şi se adaptează la trusa de perfuzie
 Cateterizarea venei jugulare
 Locul de elecţie – se poate utiliza abordul medial sau
interne
lateral
 Poziţia bolnavului în decubit dorsal, în uşor
Trendelenburg (20°) cu capul flectat posterior şi rotit spre
partea opusă
 Anestezie locală cu xilină 1%
 abordul median – se identifică triunghiul format de cele
două inserţii ale muşchiului sternocleidomastoidian şi
claviculă. Vena se găseşte posterior faţă de marginea
medială a fascicului clavicular. Artera este situată medial
de venă.
 Acul se introduce în jos şi lateral în direcţia mameleonului
de aceaşi parte sub un unghi de 45°. Cu celalată mână se
palpează şi protejează artera carotidă.
 Abordul lateral – acul se introduce la marginea laterală a
muşchiului sternocleidomastoidian, la 5 cm deasupra
claviculei sub un unghi de 30 - 40° faţă de tegument, de sus
în jos şi din afară spre înăuntru, traversând muşchiul
sternocleidomastoidian.
 Cateterizarea venei femurale
 Locul de elecţie – se reperează pulsaţiile arterei femurale
sub ligamentul inghinal. Vena femurală se găseşte medial
de artera femurală
 Poziţia bolnavului în decubit dorsal
 Anestezie locală cu xilină 1%
 acul se introduce la 1 – 2 cm sub arcada crurală şi la 1 cm
medial fată de artera femurală protejată cu indexul mâinii
stângi, orientat oblic ascendent sub un unghi de 45° faţă de
tegument.
 Cateterul venos central
 Cateterul venos central sau dispozitivul pentru
acces vascular este un tub lung, subtire si flexibil, folosit
pentru administrarea substantelor medicamentoase,
lichidelor, substantelor nutritive sau produselor
din sange pentru perioade indelungate, in general cateva
saptamani sau mai mult.
 De ce aveţi nevoie de un
 Dacă vasele de sânge ale unui pacient sunt deteriorate sau
CVC?
foarte fragile, nu se poate crea o fistulă. CVC-urile sunt
utilizate pentru tratamente de urgenţă deoarece accesul
vascular este în acest caz foarte rapid. Dacă un cateter
central venos este cea mai bună variantă pentru
hemodializă, medicul sau chirurgul îl va introduce într-o
venă centrală - o venă jugulară (aflată la gât), o venă
subclavă (piept) sau o venă femurală (zona inghinală).
 Pentru ce se foloseste cateterismul venos
central?

 administrarea pe termen lung a tratamentelor pentru durere,

infectie, cancer sau suplimentelor alimentare;
 administrarea medicamentelor cu actiune cardiaca, mai ales
daca se doreste un efect rapid;
 pentru masurarea presiunii la nivelul venei cave superioare,
care ajuta la diagnosticarea anumitor afectiuni cardiace.
 Tipuri de catetere venoase centrale
 Un PICC (un cateter central cu insertie periferica) este un
cateter venos central inserat intr-o vena a bratului fata de
alte tipuri ce se insera intr-o vena a gatului sau toracelui.

Un cateter tunelizant este inserat chirurgical intr-o vena a
gatului sau toracelui si este fixat subcutanat. Numai capatul
cateterului este adus la suprafata pielii, in vederea
administrarii medicatiei. Trecerea cateterului sub piele
faciliteaza fixarea mai buna a lui, il face mai putin restrictiv
si mai putin vizibil.
 Un implant cu orificiu este asemanator cateterului
tunelizant dar este dispus in totalitate sub piele. Substantele
medicamentoase sunt administrate prin piele in cateter.
Unele implante includ un rezervor mic care poate fi umplut
in acelasi mod. Odata incarcat, rezervorul elibereaza lent
substantele in circulatia sanguina. Un implant cu orificiu
este mai putin vizibil si cere mai putina ingrijire decat un
cateter tunelizant. Influenteaza mai putin activitatea unei
persoane decat un PICC sau un cateter tunelizant.
 Complicatii
 sangerare, cauzata de inserarea cateterului in vena 
colaps pulmonar (alipire a peretilor alveolari provocata de
turtirea plamanilor prin pneumotorax), Riscul de colaps
pulmonar depinde de abilitatile persoanei care insera cateterul
si de regiunea anatomica unde este plasat; este mai frecvent in
cazul inserarii la nivelul toracelui, desi riscul este totusi mic.
 infectie care necesita tratament cu antibiotice sau scoaterea
cateterului 
 infundarea sau rasucirea (torsiunea) cateterului; irigarea
regulata a cateterului previne instalarea blocajului, iar in cazului
torsiunii este necesara repozitionarea cateterului 
 durere la nivelui locului de insertie in vena a cateterului 
 deplasarea cateterului, un cateter care s-a deplasat poate fi
repozitionat uneori, daca nu este posibil se va inlocui cu altul.
 Îngrijirea CVC
 Îngrijirea CVC este de obicei făcută de asistente. Locul de
ieşire al cateterului trebuie curăţat după fiecare dializă.
Asistenta medicală trebuie să poarte echipament de
protecţie personală. Pacientul trebuie să poarte o mască în
timpul schimbării pansamentului şi la fiecare deschidere a
cateterului, cum ar fi în timpul procedurilor de conectare şi
deconectare. Suturile pentru cateterele non-tunelate trebuie
lăsate la locul lor atâta timp cât cateterul este introdus.
Dacă aveţi un cateter tunelat, suturile trebuie îndepărtate
după ce manşeta cateterului s-a vindecat.
 Cateterul venos central, un tip special de cateter intravenos
(tub) este indispensabil în centrele de dializă de astăzi.
Anumiţi pacienţi încep hemodializa fără un acces vascular
permanent - cel mai adesea au un cateter venos central
(CVC).
 Hemodializa
 Hemodializa este una din cele mai eficiente metode pentru
tratamentul insuficientei renale avansate.
 Boala renala cronica si insuficienta renala acuta sunt
afectiuni care reduc capacitatea rinichilor de a-si indeplini
in mod corespunzator functiile in organism, in principal
cele de metabolizare si excretie a unor substante cu
potential toxic.
 Daca aceste substante sau metabolitii lor nu sunt eliminati
prin urina, se pot acumula in interiorul organismului si pot
influenta nefavorabil alte organe si sisteme. 
• Hemodializa este un proces care foloseste o membrana
artificiala (facuta de om) pentru a:
 Elimina din organism produsi metabolici; 
 Restabili echilibrul electrolitic in sange; 
 Elimina fluidele in exces din organism. 
• Printre tipurile de cai de acces vascular pentru hemodializa se
numara si:
Cateterul venos:
• El poate fi folosit temporar, mai ales daca nu este suficient timp
pentru a se obtine un alt tip de acces (un acces permanent).
Cateterul este plasat de obicei intr-o vena din regiunea cefalica,
toracica sau inghinala.
 Are de obicei doua lumenuri (sau se pot pune doua catetere
separate) si se introduce intr-o vena de calibru mare, ceea ce
permite filtrarea unor cantitati crescute de
sange. Sangele iese printr-un lumen, ajunge in dializor si prin
al doilea lumen se reintoarce in corp. 

Deoarece cateterul se poate infecta sau se poate obstrua, el

nu este considerat intotdeauna o cale eficienta de acces
pentru dializa si este folosita doar rar.
 Daca insa pacientul are indicatie imediata de dializa,
cateterul poate fi o optiune, cel putin pana cand se realizeaza
o cale permanenta de acces. In cazul insuficientei renale
acute, hemodializa se poate realiza pana cand functia renala
 Cateterul venos periferic
 Cateterul venos periferic, denumit uzual si branula sau
canula intravenoasa, este folosit pentru mentinerea unei linii
venoase pentru o perioada cuprinsa intre 24 si 96 de ore si
permite administrarea facila de fluide si medicamente
intravenoase.
 CVP este utilizat în tot sistemul de îngrijire al sănătăţii
pentru multiple terapii intravenoase. Acestea pot include
infuzia de fluide, electroliţi, sânge şi produşi de sânge,
antibiotice/agenţi anti-infecţioşi, analgetice, anestezice,
citostatice. Pacienţii cu CVP pot dezvolta complicaţii ca
rezultat al locului de inserţie, mărimea cateterului
comparativ cu cea a venei şi cu starea vasului, ca şi tipul
fluidelor şi medicamentelor de infuzat.
 Tehnica
 Pentru puncţionarea venelor periferice se alege de obicei
sistemul venos cav superior, începând cu venele dosului
mâinii, venele antebraţului şi doar în ultimul rând cele de la
plica cotului. Plasarea vârfului cateterului altundeva decât
în vena cavă este considerat abord periferic. Venele
sistemului cav inferior sunt mai predispuse la tromboze şi
mobilitatea bolnavului este mult redusă, fapt pentru care
sunt utilizate în cazuri extreme. Puncţionarea venei se face
în decubit dorsal, cu membrul superior în abducţie,
antebraţul fixat pe un stativ, astfel:
1. Se alege o venă palpabilă şi vizibilă.
2. Se aplică un garou în jurul braţului şi se cere pacientului
să strângă pumnul.
3. Dezinfecţia şi degresarea tegumentului cu alcool 70%,
betadina, clorhexidina sau tinctură de iod 2%.
4. Se infiltrează aria de puncţie cu anestezic local sau se
foloseşte o cremă cu anestezic (EMLA), mai ales la copii.
5. Se inseră acul/canula prin tegument în venă; apariţia
sângelui în ambou indică faptul că vena a fost
puncţionată.
6. Se scoate acul în timp ce canula este avansată.
7. Se conectează la trusa de perfuzie.
8. Se aplică pansament steril.
 Puncţia venelor periferice în afecţiuni ale tegumentului,
eczeme, infecţii extinse, arsuri, traumatisme, paralizia
membrului, epuizarea capitalului venos prin flebite chimice
se va face doar în cazul în care nu există altă alternativă.
 Complicatii associate cvp
 CVP este de ales când
terapia nu durează peste 5
zile. Complicaţiile apar
când terapia periferică se
extinde de la zile la
săptămâni. Locul de inserţie
se rotează la 48-72 de ore.
Când acest lucru este
ignorat, apar complicaţii.
Conform ghidurilor de
prevenire a infecţiilor legate
de dispozitive
intravasculare, factorii
asociaţi cu riscul de flebite
cauzate de CVP sunt:
• materialul CVP;
• mărimea cateterului;
• locul de inserţie;
• experienţa personalului;
• durata cateterizării;
• compoziţia infuzatului;
• frecvenţa schimbării
pansamentului;
• infecţia legată de CVP;
• pregătirea tegumentului;
• factori legaţi de pacient;
• puncţia venei în urgenţă.
 Alte complicaţii asociate
abordului periferic includ
leziuni de nervi, puncţie
arterială, infiltrare, embolie,
extravazare. Acest tip de
cateter este rar asociat cu
infecţii majore. Eventual, locul
de inserţie se poate irita, iar cu
durata folosirii, manipularea,
contaminarea pielii, medicaţia
administrată, se irită vena şi
riscul de infecţie creşte.
Curbe de temperatură
• Definiție
o reprezentare grafică a fluctuațiilor de temperatură în
măsurarea zilnică. Curbele de temperatură dau o
reprezentare vizuală a naturii febrei; au adesea o
semnificație de diagnostic și prognostic.
• Clasificarea curbelor febrile

Tipurile de curbe ne permit să distingem următoarele

tipuri de febră:
 1. Febra continua (febris continua)
 temperatura corpului este de
obicei ridicată, în limitele a 39
°, păstrată timp de câteva zile
sau săptămâni, cu fluctuații de 1
°. Se întâmplă în bolile
infecțioase acute: tifos ,
pneumonie, erizipel etc.(Fig.1)
2. Febra relaxantă sau remitentă (febris
remitent)
se caracterizează prin fluctuații semnificative zilnice
ale temperaturii corpului (până la 2 ° și mai mult), iar
limita inferioara are valori mai mici decat cele normale
ale temperaturii - are loc cu boli purulente, supuratii,
septicemii, tuberculoza, bronho-pneumonie (figura 2).
3.Febră intermitentă(febria
intermitenta)
 se caracterizează printr-o creștere accentuată a
temperaturii corpului la 39-40 ° și mai mult și o
scădere într-un timp scurt până la cifre normale și chiar
subnormale; După 1-2-3 zile, aceeași creștere și cădere
se repetă. Caracteristic pentru malarie, angiocolite,
cancere digestive, infectii urinare (Figura 3).
4. Febră hectica (febris hectica)
se caracterizează prin fluctuații zilnice mari ale
temperaturii corporale (peste 3 ° C) și o scădere bruscă
a temperaturii sale până la cifre normale și
subnormale, cu fluctuații de temperatură mai mari
decât cu febră remitentă; se observă în septicemii și
forme severe de tuberculoză (Figura 4).
5. Febră recurentă (febris recurrens)
Temperatura corpului se ridică imediat la cifre mari, se
menține la aceste valori timp de câteva zile, apoi scade
la normal. După un timp, febra se întoarce și din nou
dă drumul la remisiune (există mai multe atacuri
febrile, până la 4-5). Acest tip de febră este
caracteristic pentru unele spirochetoze ( tifos recurent ,
etc.) (Figura 5).
6. Febră ondulată (febris undulans)
 Perioade febrile alternante cu afebrile de-a lungul
unor intervale largi. Apare la bruceloză, boala
Hodgkin, endocardite (Figura 6).
7. Febră pervertită (febra inversa)
Temperatura de dimineața este mai mare decât seara -
are loc cu tuberculoza cavitara; semn de prognostic
nefavorabil.
8. Febra neregulată
curba nu poate fi sistematizată – supuratii, septicemie.
• Evoluția
Cresterea temperaturii urmează 3 etape:
1. Perioada inițială (de debut) sau stadiul creșterii
temperaturii (stadiul incrementi). În funcție de natura
bolii, această perioadă poate fi foarte scurtă și
măsurată în ore, de obicei însoțită de frisoane (de
exemplu, cu malarie sau pneumonie) sau întinsă pe o
perioadă lungă de până la câteva zile (de exemplu,
febră tifoidă).
2. Perioada de stare (fastigium). Aceasta durează de
la câteva ore până la multe zile; in aceasta etapa
curba termica atinge apogeul (acmee).
3. Perioada de declin - de reducere a temperaturii
(stadium decrementi). O scădere rapidă a
temperaturii se numește o criză (malarie, pneumonie
cronică, tifos, figura 8); o scădere treptată se
numește liza ( febră tifoidă , etc., Fig. 9).
Figurile 1-9. Diferite tipuri de curbe de temperatură.
Figura 1-7 Febră: Fig. 1 este o constantă; Fig. 2 - indulgent;
Fig. 3- alternante; Fig. 4. - hectar; Fig. 5 - returnabil; - fig.6;
Fig. 7 - incorect. Fig. 8. Criza. Fig. 9. Liza
• Curba principală de temperatură
este determinarea zilnică în dimineața după trezire a
temperaturii rectale. In timpul ciclului menstrual, în
prima jumătate, temperatura fluctuează în jurul
valorilor scăzute (normale). În mijlocul ciclului, crește
cu 0,6-0,8 ° datorită ovulației, apoi se menține la un
nivel relativ ridicat și scade brusc cu 1-2 zile înainte de
apariția menstruației.
• Manifestări clinice de insotire
1. Frisonul = senzatia de frig - se caracterizează
prin:contractia musculaturii cu degajare de energie,
vasoconstrictie care diminuează pierderea de energie,
cresterea bruscă a temperaturii; este frecvent întâlnit în
boli infectioase.
2. Transpiratia = accelerarea termolizei - se
caracterizează prin cresterea vasodilatatiei care duce la
intensificarea sudoratiei.
3. Starea de rău general = curbatura - este manifestare
generală care apare în febra în care bolnavul afirmă
"parca as fi bătut". In această situatie, febra creează o
suferintă inflamatorie a musculaturii, apar dureri
musculare, osoase si cefalee cu caracter pulsatil.
4) Alte manifestări care apar frecvent în febra:
→ oboseala
→ insomnie
→ iritabilitate
→ scăderea capacitatii de concentrare
→ scăderea apetitului
→ greată
→ vărsăturile
5. Manifestări severe clinice care pot însoti febra:
→ alterări psihice: stări confuzionale, delir, halucinatii
→ miscări involuntare generalizate = convulsii (sunt
foarte asemănătoare cu cele din epilepsie). La copiii al
căror sistem nervos este sensibil, la febră apar
convulsii febrile, ceea ce constituie motiv de
îngrijorare ani de zile pentru părinti, care se tem ca
acestia să nu devina epileptici. La temperaturi mai
mari de 39°C există această posibilitate.
→ reactivarea unor infectii virale lente: herpes, sub
formă de vezicule la nivelul buzelor si nasului, se
numeste herpes nazo-labial si apare la temperaturi
mari.
• Manifestări de laborator

Apar modificări legate de reactantii de faza acută în

stadiul de inflamatie din sindromul febril :
→ proteina C reactivă
→ creste concentratia de fibrinogen
→ leucocitoză
→ creste VSH
• Etiologia febrei mari
1 Cauze infectioase:
→ cauze virale cu rezolvare spontană în timp sau
boli infectioase cronice care durează mult timp si duc la
scaderea imunitătii.
→ abcese, flegmoane
→ TBC
→ bruceloza
→ HIV (SIDA)
→ malarie
2.Boli autoimune si neoplazice
- pentru adulti acestea reprezinta a doua si a treia cauza
a febrei ca frecventa
Boli neoplazice: → hematologice: → leucemie
→ limfom
→ cancere solide ale structurilor viscerale
(rinichi, pancreas, etc.)
3. Inflamatii ale vaselor si consecintele acestora
împreuna cu trombozele vasculare.
- pentru adulti reprezinta de asemenea o cauza
frecventa. (Ex: tromboflebita, tromboze arteriale
,tromboza coronariana care duce la infarct miocardic
acut)
4. Boli endocrine si metabolice (porfirii)
- apar sub formă de criză, disfunctii severe ale
diferitelor glande
5. Febra medicamentoasă
6. Febra de cauza neuropsihică, inclusiv febra falsă
- apare în boli neurologice, inclusiv tumori ale
structurilor nervoase
- apare în tulburări psihice (inclusiv febra falsă) :
pacientul pretinde ca are febră si încearcă sa
dovedească acest lucru (frecarea termometrului pentru
a indica mai mult)
Clasificarea febrelor
In functie de gradul cresterii
temperaturii se deosebesc 2 stări:

-starea subfebrilă – intre 37 si 38 grade

-starea febrilă :
1. moderată – intre 38 si 39 grade
2. ridicată – intre 39 si 41 grade
3. hipertermie – intre 41 si 42 grade
In functie de durată, febra este:
→ de scurta durată: - 1-3 săptămâni

→ prelungită: - tine mai mult de 3 săptămâni

In functie de efectul pe care il are asupra organismului, febra mai
poate fi:

 Utilă
- prin cresterea temperaturii centrale (febra), se
intensifică mecanismele de apărare ale organismului
(fenomen folosit pentru tratarea unor boli)
- în trecut se obisnuia sa se producă infectia cu alte
organisme, ce duce la cresterea temperaturii (tipuri de
malarie)
 Dăunătoare
- febra prea mare si prelungită determină productia
mare de citokine, care determină la rândul lor accidente
acute, convulsii, delir si consecinte generale metabolice
(scăderea în greutate prin cresterea metabolismului,
actiuni toxice directe)
Vă mulțumesc !