Importanta principiilor logice in gandirea

umana
 Problema fundamentală a logicii o
reprezintă corectitudinea gândirii,
validitatea inferenţelor (raţionamentelor).
Gândirea discursivă conţine variate operaţii
logice, iar corectitudinea ei depinde de
anumite cerinţe. Există anumite cerinţe
fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi
raţionalităţii umane, indiferent de domeniul
activităţii cognitive şi conţinutul concret al
gândirii. Acestea reprezintă anumite norme
de maximă generalitate
ale validităţii raţionale, care sunt exprimate
de principiile logice.
DEFINITIE:

Principiul logic este o condiţie necesară a gândirii abstracte, criteriu fundamental prin

care distingem între corect şi incorect, un reper pentru alte forme şi condiţii de
raţionalitate.

sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi şi reguli logice, care

particularizează principiile logice la diferite operaţii raţionale cum sunt:
definirea, clasificarea, demonstraţia,etc.; fiind legi de maximă
generalitate, ele nu pot fi derivate din alte legi, mai generale. Principiile
logice pot fi întemeiate doar indirect; negarea lor antrenează consecinţe
absurde şi, de aceea, nu poate fi acceptată.

sunt condiţii necesare ale gândirii abstracte;

sunt fundamentale în raport cu propoziţiile
Operaţiile logice sunt valide numai dacă satisfac
adevărate, acestea fiind determinate de
cerinţele principiilor logice. Cele patru principii
cerinţele principiilor logice. De exemplu,
asigură caracterul logic la nivel global al gândirii
propoziţia adevărată „tâlhăria este infracţiune”
intuitive, elementare. „Cu toate că nu reprezintă
va rămâne adevărată, dacă şi numai dacă notele
nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil
definitorii ale tâlhăriei şi legea penală sunt
de îmbogăţire, ele dirijează cu succes gândirea în
invariabile în spaţiu şi timp (identice cu sine).
demersurile de cunoaştere”.
 În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării,
numite principii, a căror respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:

Principiul identităţii

• Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă

schimbare, iar, în anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite
raporturi, dispune de invariabilitate, stabilitate relativă, deci este ceea ce este,
adică identic cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare fiinţă umană
suportă variate şi multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi,
acelaşi om, aceeaşi persoană. De asemenea, în diverse faze ale unui proces
penal unitar, anume aceeaşi persoană fizică este considerată bănuit, inculpat,
învinuit, condamnat.

• Această însuşire a lucrurilor de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică de a

rămâne relativ aceleaşi, observată de oameni în decursul experienţei lor
multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra ideilor,
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a
constituit drept principiul identităţii.
• Aspectul logic al principiului identităţii a fost examinat de Aristotel în legătură cu
teoria noţiunilor, cu critica (în cadrul acestei teorii) concepţiilor relativiste „care
împiedică orice determinare precisă a lucrurilor cu ajutorul gândirii”.

• Aristotel considera: gândirea poate fi valabilă numai dacă se bazează pe termeni

precişi, bine determinaţi, deoarece “e peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti
la un anumit lucru. Pentru ca aceasta să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru
anumit să i se dea un nume anumit. Să rămână deci stabilit…cuvântul trebuie să
aibă un sens, şi anume un sens determinat”.Acest fragment exprimă aspectul logic
al principiului identităţii.

• Principiul identităţii stă la baza recunoaşterii, aplicate în ancheta penală. Această

acţiune procesuală oferă probe importante. Recunoaşterea constă în stabilirea
identităţii persoanei sau lucrului după semnele şi particularităţile sale, fiind
prezentate martorului, pătimaşului, bănuitului sau învinuitului. Altfel spus,
recunoaşterea, întemeiată pe principiul identităţii, constă în stabilirea factorului
invariabil în perceperea unui obiect ca unul şi acelaşi în situaţii diferite, de
exemplu, în procesul comiterii infracţiunii, în cadrul reconstituirii faptei, în
procesul interogării, în judecată etc.
 Principiul
noncontradicţiei

• Lumea se prezintă ca o reţea de variate legături (raporturi, relaţii) atât între

obiecte, cât şi între proprietăţi. Astfel, unele însuşiri coexistă (de pildă, greutatea şi
întinderea), în timp ce altele sunt incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine
concomitent aceluiaşi obiect:

1. o lege nu este, concomitent, adoptată şi respinsă

2. o acţiune nu este, în acelaşi timp, obligatorie şi interzisă

3. o faptă nu poate fi, în acelaşi timp, licită şi ilicită

4. un contract nu poate fi, în acelaşi timp, valabil şi nevalabil

• Imposibilitatea coexistenţei însuşirilor incompatibile la acelaşi obiect exprimă, la nivel

mintal, principiul noncontradicţiei conform căruia două propoziţii contrare, adică una de
formă p iar cealaltă de formă (non-p), nu pot fi adevărate, dar pot fi ambele false (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport).
• Principiul noncontradicţiei se manifestă ca mijloc raţional indispensabil şi
eficient în practica judiciară. El stă la baza alibiului (daca învinuitul în
momentul comiterii infracţiunii nu este prezent la locul infracţiunii, ceea ce
exclude implicarea lui în crimă). Conform acestui principiu sunt depăşite
contradicţiile în depoziţiile participanţilor (martorilor, învinuitului,
pătimaşului) în cadrul anchetei, a dezbaterilor judiciare. Inadmisibile sunt
contradicţiile în textele sentinţelor, hotărârilor judecătoreşti, actele juridice
procesuale.

• Admiterea contradicţiilor în deciziile judiciare şi actele juridice au drept

consecinţă denaturarea stării de fapt ce nu corespunde principiilor dreptăţii,
echităţii, etc.

• Conduita legală (respectiv, ilegală) reprezintă o aplicare a principiului

noncontradicţiei în materie juridică. Ea poate fi definită astfel: o conduită p
este legală, dacă şi numai dacă acţiunea p este executată şi atunci când p este
interzis, acţiunea p nu este executată (respectiv, o conduită este ilegală, dacă
şi numai dacă p este obligatoriu şi p nu este executat sau p este interzis şi p
este executat.
 Principiul terţului
exclus

• Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un

ansamblu ordonat şi nu haotic de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi
află reflectare în ordinea gândurilor. Întocmai după cum obiectele şi
fenomenele reale sunt ordonate (după specificul lor) în anumite clase, tot aşa
propoziţiile se grupează în sisteme de propoziţii, pe domenii de cunoaştere.

• Cea mai elementară, şi, totodată, fundamentală, din trăsăturile ordinii

obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are un anumit loc în ansamblul
realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale în principiul terţului exclus.

• În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este adevărată/

neadevărată/acceptată/neacceptată într-un sistem de propoziţii, a treia
posibilitate este exclusă (terţul este exclus) sau : din două judecăţi
contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu există.
Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede
luare de decizii în mod principial şi categoric.

• Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în

antichitate (de exemplu, în Grecia Antică) pedeapsa se stabilea de către judecată
numai după pronunţarea prin vot a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de
exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi în activitatea
judecătorească contemporană: judecata stabileşte faptul săvârşirii ori nesăvârşirii
unei infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este
vinovat ori nu-şi recunoaşte bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte
paternitatea reclamatul,etc.

• Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică,

trebuie să avem în vedere particularităţile domeniului de referinţă: acţiunea
normelor juridice în timp, spaţiu asupra persoanelor; vârsta, starea socială, psihică
a persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţie. Spre exemplu, din punct de
vedere juridic, starea unei persoane poate fi
de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită
cu vinovăţie sau nevinovăţie.
 Principiul raţiunii
suficiente

• Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali,
ceea ce se numeşte interdependenţă, conexiune universală („determinism”).

• Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea

denumită principiul raţiunii suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu există nici o
schimbare fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui
enunţ nu se face fără un temei.

• Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în
conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este considerată
adevărată sau neadevărată.

• Aşadar, raţiunea suficientă este un principiu al raţionalităţii, care exprimă

interdependenţa valorică a anumitor propoziţii logice: adevărul propoziţiei determinate
(consecinţei) depinde de adevărul propoziţiei determinante (condiţiei), iar falsitatea
propoziţiei determinante (condiţiei) depinde de falsitatea propoziţiei determinate
(consecinţei).
•  Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice
sau juridice este raţiune suficientă pentru crearea sistemului organelor de ocrotire a
normelor de drept cu instituţiile, mijloacele, garanţiile de rigoare – juridice şi statale.
Examinând problemele delincvenţei şi răspunderii juridice, este necesar să aplicăm
corect cerinţele principiului raţiunii suficiente.
 
• Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii
suficiente în materie juridică, deoarece pentru declanşarea răspunderii juridice este
nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii obiective şi subiective. Răspunderea
juridică intervine numai în cazul unei conduite ilicite, adică a unui comportament
care nu este conform prevederilor legale şi care provoacă anumite prejudicii
persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc. (condiţia obiectivă a
răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia –
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ(aspectul intelictiv
al vinovăţiei), dea manifesta un act de voinţă, a-şi alege o anumită comportare în
raport cu scopurile urmărite în mod conştient, de a-şi asuma riscul acestui
comportament (aspectul volitiv al vinovăţiei),etc.
 Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar
nu şi suficiente) pentru a gândi logic-corect sunt specifice pentru fiecare principiu logic.

 principiul identităţii impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act raţional formele

logice să rămână invariabile, adică să-şi păstreze întotdeauna trăsăturile, conţinutul,
înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de adevăr. 

 principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge

între adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. 

 principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm consecvenţă, să decidem riguros

dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr.

 principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a

nu se respinge nici o propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.

Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate,

precizie, coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei
valoric şi pragmatic în activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare,
cercetare şi apreciere (evaluare) a probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin
în acest proces etc.
Multumim pentru atentia acordata !

Dudui Ştefan, Marin Larisa, Matei Ana, Turza Ana