Universitatea Transfrontalieră “Dunărea de Jos”.

Galați
Facultatea Transfrontaliera
Practica inginerească

Practicant Inginereasca: ARSENE Igor

Mentor Practică - SL. Dr. Ing. PINTILIE Stefan Catalin

Mod. Coala Nr. document semnat Data

Efectuat
Verificat
Consultant

Control normativ
Aprobat
PRACTICA INGINEREASCA GALATI Dunare 1IMA
a de
jos
Galați 2021
 CUPRINS
1. Cum se evalueaza un material. Tehnici de analiza.
(Evaluarea materialelor teoretice și tehnici de analiză a acestora).
2. Procese metalurgice. Atlas metalografic.
3. Tehnici de maruntire. Studiu de caz: Macinarea in moara cu bile.
4. a. Utilizarea unui subler
b. Generator hidrogen (HHO)
c. Materiale intumescente
5. d. Membrane utilizate in tratarea apelor: tehnici, tipuri, utilizari
e. Membrane nanocompozite.
6. a. Utilizarea unui subler
b. Generator hidrogen (HHO)
c. Materiale intumescente
7. Redactare articole stiintifice/ teze disertatie. Plagiatul.
Tehnici de prezentare a unei lucrari stiintifice/ teze disertatie
8. Excel.
Word.
PowerPoint.
Solidwoeks.
1. Cum se evalueaza un material. Tehnici de analiza
7. Redactare articole stiintifice/ teze disertatie. Plagiatul.
Tehnici de prezentare a unei lucrari stiintifice/ teze disertatie
8. Excel.
Word.
PowerPoint.
Solidwoeks.
1.Redactarea lucrărilor ştiinţifice Articolul ştiinţific reprezintă principala modalitate
de valorificare a cercetărilor întreprinse de un cercetător, de un doctorand etc.
Articolele ştiinţifice vor fi luate în considerare, în cadrul procesului de recunoştere şi
apreciere a unei tezei de doctorat, numai dacă sunt publicate în volumele unor
manifestări ştiinţifice (conferinţe, simpozioane, congrese) naţionale şi internaţionale
sau în revistele ştiinţifice incluse în baze de date recunoscute pe plan internaţional. În
mod normal, în momentul susţinerii tezei, doctorandul trebuie să aibă publicate
câteva articole ştiinţific. Prin publicarea de articole doctorandul îşi validează
cercetările efectuate şi devine recunoscut din punct de vedere ştiinţific.

2.Redactarea lucrărilor ştiinţifice Când avem intenţia să scriem un articol, trebuie

să ne asigurăm că ştim exact cine este publicul căruia ne adresăm. Acesta poate fi
compus din persoane, care nu au nici o legatură cu domeniul nostru de cercetare.
Una din cele mai frecvente greşeli pe care le putem comite este să nu stim nimic
despre cititorul articolului nostru. De multe ori, specialiştii scriu într-un mod complet
inaccesibil acestora.
3.Redactarea lucrărilor ştiinţifice Nu trebuie să ne apucăm de scris fără să citim
mai întâi instrucţiunile pentru autori ale revistei pe care o vizăm. Un articol propus
spre publicare unei anumite reviste, dar care a fost redactat dupa regulile impuse de
altă revistă, poate avea mai puţine şanse de a fi publicat, acest lucru putând sugeră
că articolul a fost respins anterior. Este bine ca, după scrierea fiecarei parţi din articol,
să recitim instrucţiunile şi să verificăm dacă le-am respectat.
4.Lucrarea ştiinţifică Metodologia de valorificare a unei cercetări ştiinţifice prin
intermediul unui articol presupune parcurgerea următorilor paşi: • Scrierea
(redactarea), • Evaluarea, • Publicarea.
5.Redactarea lucrărilor ştiinţifice A. Redactarea lucrărilor ştiinţifice în vederea
publicarii Structura (clasică) a unui articol ştiinţific este alcătuită din următoarele
secvenţe: • titlu; • rezumat; • cuvinte cheie; • introducere; • alte abordări; •
metodologia cercetării; • rezultate cantitative, calitative şi interpretări; • concluzii
şi dezvoltări ulterioare; • mulţumiri (opţional) • referinţele bibliografice.
6. Titlu lucrării Titlu trebuie să rezume cât mai adecvat conţinutul articolului,
urmat de numele autorilor, cu specificarea instituţiilor în care aceştia activează.
OBS. Autori : Primul autor – cel care a realizat esenţialul (concepţie,lucru, dirijare,
redactare). Ceilalţi autori, în funcţie de participare la lucru şi la redactare. Adresa
de corespondenţă (e-mail).
7.Rezumat (Abstract) Rezumat (Abstract) În rezumat se prezintă în mod succint
conţinutul lucrării (fiecare organizator de manifestare ştiinţifică sau redacţie de
revistă precizează întinderea rezumatului, în multe cazuri, se recomandă circa 150
de cuvinte). Se precizează domeniul ştiinţific în care se încadrează articolul,
cercetările ştiinţifice efectuate şi rezultatele importante obţinute împreuna cu
implicaţiile aferente. Rezumatul are în principal doua scopuri: de a sublinia
relevanţa, originalitatea şi calitatea cercetării respectiv de a sugera cititorului dacă
lucrarea îl interesează sau nu, în continuare. Nu se recomanda utilizarea citărilor
bibliografice în cadrul acestei secvenţe structurale.
8. Cuvinte cheie (Keywords), Cuvinte cheie (Keywords) În această secvenţă a articolului
suntenumerate principalele cuvinte cheie, consacrate domeniului ştiinţific în care se
înscrie lucrarea. Este recomandabil să se înceapă cu cele având un grad mai mare de
generalitate, continuându-se cu cele particulare, eventual derivate din problematica
sugerata de cele anterior scrise. În general, 5-7 cuvinte cheie sunt suficiente.
9.Introducere (Introduction), Introducere (Introduction) Introducereadescrie cadrul
ştiinţific general al lucrării, scopurile, tendinţele şi importanţa lor în cercetare, ipotezele
ştiinţifice ale lucrării (cele care stau la baza tezei) şi metodologia de principiu care a fost
aplicată, conţinutul secvenţelor ulterioare ale lucrării. Mulţi autori obişnuiesc să redacteze
introducerea şi rezumatul abia după redactarea tuturor celorlalte secvenţe (paragrafe).
10.Alte abordari (Related Work), Alte abordari (Related Work), În acest paragrafse
descriu în mod critic lucrările considerate relevante, în special cele din fluxul principal de
publicaţii (ISI Thomson Philadelphia - Institute of Scientific Information, Science Citation
Index - SCI, alte baze de date indexate) şi care abordează căi ştiinţifice identice, similare
sau chiar conexe celor abordate în articol. În această secvenţă a articolului este bine să se
descrie cu acurateţe şi în mod onest, deontologic, genul proxim şi diferenţele specifice
între abordările din articol şi altele prezentate în literatură, considerate importante,
focalizate pe aceeaşi temă sau pe una apropiată (“Un cercetător autentic trebuie să
recunoască explicit şi în mod clar rezultatele ştiinţifice ale unui coleg de-al sau, ca pe
bunuri personale ale acestuia”, scrie în codul de conduita al unei academii europene). Un
asemenea paragraf trebuie deci să descrie stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, într-un
mod clar, tematic, critic, coerent şi concis, raportat la realizări anterioare valoroase şi,
recomandabil, recente
11.Metodologia cercetării Metodologia cercetării, în care se prezintă metodele,
tehnicile, algoritmii, tehnologiile, cadrul experimental, cadrul de evaluare a
rezultatelor, materialele etc. utilizate în cadrul investigaţiei ştiinţifice. Desigur ca
metodologiile diferă, fiind extrem de diverse şi specifice, de la cercetarea
fundamentală la cea aplicativă, precum şi de la un domeniu ştiinţific la altul.
Important este ca acest cadru al cercetării să fie unul acceptabil din punct de vedere
ştiinţific, astfel încât să ofere elementele necesare reproducerii acelei cercetări în
oricare alt loc, cu garanţia obţinerii, practic, a aceloraşi rezultate esenţiale, de către
orice alt grup de cercetare care o utilizează întocmai (caracterul repetitiv şi
reproductibil al ştiinţei). Aceste aspecte sunt legate şi de caracterul deschis al
cercetării ştiinţifice de tip academic, care îşi valorifică rezultatele prin publicare. Tot
aici trebuie să se specifice în mod clar şi detaliat, aspectele originale propuse în
lucrare.
12.Metodologia cercetării Daca este posibil, superioritatea metodelor originale
propuse se demonstrează teoretic (fapt deseori posibil în cercetarea fundamentală
prin intermediul ştiinţelor tari, cele maturizate teoretic prin axiomatizare şi
matematizare) sau se justifica din punct de vedere teoretic şi, ulterior, se
demonstrează pe baze experimentale, statistice, euristice etc., cum deseori se
întâmplă în cercetarea de tip aplicativ, ingineresc (prin implementări fizice, emulări,
simulări etc.). Nu este necesar ca această superioritate a metodelor originale propuse
să fie una globala, absolută. Spre exemplu, chiar daca un algoritm nou propus nu este
superior altora din punct de vedere al timpului în care rezolvă problema
(complexitatea algoritmului), el poate fi superior din punct de vedere al necesarului
de memorie pe care îl implica sau al puterii electrice consumate, fapte remarcabile
de asemenea. În cadrul acestui paragraf se recomanda folosirea timpului trecut în
13.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. Rezultate cantitative şi calitative.
Interpretări Se expun rezultatele obţinute, se compara cu cele cunoscute prin intermediul
altor cercetări (le contrazice? le confirmă? există excepţii în cadrul rezultatelor obţinute?
dacă da, de ce? etc.) şi se interpretează importanţa şi utilitatea acestora (posibile aplicaţii).
Este inacceptabila prezentarea aceloraşi rezultate în mai multe forme (prin tabele, grafice,
cronograme, text etc.). Graficele trebuiesc însoţite de legende lămuritoare care să utilizeze
abrevieri şi notaţii consacrate. Se recomanda ca redactările metodologice şi cele cu privire la
rezultate, să se facă run-time, adică chiar pe parcursul efectuării cercetării, din motive de
exactitate a prezentării (altfel, fenomenul de uitare a unor detalii poate interveni în mod
nedorit). În special în acest paragraf se recomanda o redactare concisă, ne-repetitivă şi
obiectivă.
14.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. OBS. : 1. Stilul abordat în scrierea unui
articol. Simplitatea, claritatea si concizia sunt atuuri ale oricarui articol. Acesta este, înainte
de toate, o lucrare ştiinţifică, nu o opera literara…Trebuie sa folosim propozitii scurte şi
expresii cât mai simple, deoarece întotdeauna ceea ce este simplu spus este şi mult mai
uşor de citit. Scopul nu este de a impresiona, ci de a informa, iar cititorul trebuie să poata
înainta cu lectura, nu să fie ţinut pe loc. De vreme ce acesta s-a decis să citeasca articolul, el
vrea să înteleagă imediat despre ce este vorba, prin urmare, tot ceea ce stânjeneste
înţelegerea rapidă este nepotrivit. Trebuie acordată mare atenţie pentru corectitudinea
gramaticală, deoarece greşelile de acest gen, nu numai că distrag atenţia cititorului de la
conţinut, dar ne subminează foarte mult credibilitatea. Abrevierile trebuie folosite numai
atunci când considerăm ca ele îl ajuta pe cititor să înainteze cu lectura. Asadar, este bine să
încercăm să rezistam tentaţiei de a le folosi doar pentru faptul că astfel este mai comod
pentru noi, ca autori. Abrevierile trebuie definite la prima folosire şi trebuie păstrată o
consistenţă în folosirea lor. În plus, trebuie să ne asigurăm că am luat cunostinţă de regulile
stabilite de publicaţia căreia ne adresam pentru abrevierile care se folosesc de obicei.
15.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. OBS. : 2. Tabele Folosirea tabelelor este
preferabilă textului, tabelele având multiple avantaje. Ele prezintă informaţia sub o forma
vizuală accesibilă şi, dupa cum este cazul, descriu amanunţit sau, dimpotriva, rezuma informaţia
din text. Cu ajutorul lor, putem aseza informaţia într-un singur loc, la care putem face o trimitere
a cititorului (este bine însă ca trimiterea la un anumit tabel să fie făcută doar o singură data în
text). Tabelele uşurează compararea informaţiilor ţi permit clarificarea relaţiei dintre unele
categorii de date. Textul nu trebuie să reia integral datele prezentate în tabel, ci doar pe cele
esentiale.
16.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. OBS. : Titlul tabelului. Întrucât tabelul
trebuie să poată fi înţeles ca atare, titlul trebuie să îl descrie ca pe o structura de-sine-stătătoare.
Acesta trebuie formulat cât se poate de precis şi cât mai la obiect, fiind preferabil să nu cităm în
titlu o nota de subsol. Capetele de tabel. Capetele de coloana trebuie să spună cititorului ce
reprezintă datele/informaţiile din fiecare coloană. Ele trebuie să fie organizate de aşa manieră,
încât să nu mai fie nevoie să fie repetate şi ordonate, pentru ca tabelul să poată fi citit logic, de la
stânga la dreapta şi de sus în jos. Când numarul de coloane este superior sau dublu faţă de
numărul de linii, este recomandabil să inversăm liniile şi coloanele. Când capetele de tabel sunt
prea încărcate, putem folosi abrevieri, pe care le vom explica într-o nota de subsol.
17.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. OBS. : Corpul tabelului. Informaţia din
stânga, reflecta, în general, principiul de organizare a tabelului. Corpul nu trebuie să conţină
decât numere sau semne simple ( de ex. ,,+" sau ,,-"). Când avem prea multe valori de ,,0",
trebuie sa excludem parametrul respectiv, precizând eventual acest lucru într-o nota de subsol.
18.Rezultate cantitative şi calitative. Interpretări. OBS.: Note de subsol. Conţin informaţia
care nu a putut fi inclusă în tabel, dar este relevantă pentru ideea principală. Uneori, notele de
subsol pot chiar să reproducă o parte din text, dacă vrem să furnizăm detalii cu privire la
metodele experimentale, de exemplu. Atunci când recurgem la tabele, trebuie să evităm
unele ,,capcane", precum: tabele prea scurte sau, dimpotrivă, prea complexe din punct de
vedere vizual şi deci confuze; tabele cu titlu prea lung ori prea scurt sau cu titlu care nu
reflectă conţinutul sau ideea principală; tabele care conţin date eronate, informaţii inutile sau
informaţii care se repetă. Prin urmare, un tabel corect alcătuit, trebuie să fie uşor de înţeles ca
atare, fară alte explicaţii, şi să reflecte titlul. El trebuie să fie clar din punct de vedere vizual,
organizat, non-repetitiv, să aibă consistenţă internă şi consistenţă cu ideile din text.
19.Grafice si figuri Grafice şi figuri În general, graficele şi figurile fac ca articolul să fie mai
atractiv, însă trebuie să avem în vedere faptul că aceeaşi informaţie nu trebuie să apară în
articol şi sub formă de tabel şi sub forma de grafic. Desigur, trebuie să alegem tipul de grafic
cel mai potrivit, în raport cu informaţia pe care vrem să o furnizam. De exemplu, putem folosi:
• diagrama prin benzi (dreptunghiuri cu latura mare orizontală), pentru a indica marimea
diferitelor elemente sau grupuri de elemente studiate; • diagrama prin coloane (dreptunghiuri
cu latura mare verticală), pentru a indica dinamica unui fenomen, atunci când se au în vedere
doar câteva din datele observate de-a lungul unei perioade; • cronograma (linia frânta, rezultata
din unirea punctelor succesive, având drept coordonate timpul şi nivelul caracteristicii), atunci
când vrem să reprezentam întreaga serie cronologică; • diagrama de structură (segmentarea
proporţională a unei figuri geometrice simple: cerc, dreptunghi etc.) permite, prin colorare sau
haşurare distinctă, obţinerea unei imagini a fenomenului analizat); • cartograma, atunci când
vrem să subliniem deosebirea dintre unităţile administrativ-teritoriale ale ansamblului studiat.
În fine, trebuie să fim foarte precauţi în privinţa proportionalităţii scalei de reprezentare, pentru
ca graficul construit de noi să nu prezinte în mod distorsionat fenomenul studiat
20. Concluzii Concluzii şi dezvoltări ulterioare (Conclusions and Further Work) În acest
capitol seunde se prezintă în mod sintetic principalele concluzii ale cercetării şi, în baza
acestora, viitoarele oportunităţi de cercetare considerate a fi fezabile şi fertile din punct
de vedere ştiinţific. S-au întâlnit cazuri în care faptul de a nu fi scos în evidenţă în mod clar
concluziile novatoare ale cercetării, de a nu da interpretările adecvate şi de a nu sublinia
importanţa rezultatelor, a condus ulterior la pierderea paternităţii unor descoperiri
ştiinţifice valoroase. Chiar dacă ulterior se demonstrează că autorul respectiv a avut
prioritate ştiinţifică, faptul de a nu fi crezut suficient de mult în importanţa descoperirilor
sale ţi deci, de a nu le fi subliniat îndeajuns la momentul publicării lucrării, îi va putea fi
reproşat de către ceilalţi cercetători.
21.Mulţumiri Mulţumiri (acknowledgments) În mod opţional, lucrarea poate prezenta un
scurt paragraf de mulţumiri, în care, de obicei, autorii prezintă recunoştinţa lor instituţiilor
şi persoanelor fizice care i-au sprijinit, din punct de vedere ştiinţific sau/şi material, pentru
buna desfăşurare a cercetării expuse.
22.Bibliografie Bibliografie(references) Articolul se încheie cu referinţele bibliografice
utilizate. Acestea trebuie să fie relevante, recente şi, de recomandat, aparţinând fluxului
principal de publicaţii, pentru a fi consultabile de către orice alt cercetător (exista cazuri
când rezultate ştiinţifice valoroase publicate în reviste sau conferinţe obscure nu sunt
citate de alţi cercetători, deşi aceştia au cunoştinţă de ele, întrucât publicaţia respectivă nu
există în marile biblioteci). De menţionat faptul că fiecare referinţă bibliografică trebuie
citată în textul lucrării, cu motivarea clara a contribuţiei ştiinţifice la care se face referire
(în caz contrar, citarea este nejustificată, putând sugera multiple conotaţii negative
precum obedienţa, dorinţa de epatare etc.). Nu este recomandat să se facă referinţe la
lucrări nepublicate. Modul formal de a insera o citare în text diferă de la o publicaţie la
alta.
23.Bibliografie Bibliografie (continuare) Această sectiune este capitală pentru
credibilitatea noastră şi nu trebuie lasată pe ultimul moment sau încredinţată
spre redactare secretarei sau celui mai tânar dintre autori. Greşelile de
ortografie, în menţionarea unor titluri de lucrări sau nume de autori, ori
atribuirea citatelor unor altor autori sunt, evident, neplăcute pentru aceştia şi, în
plus, îl induc în eroare pe cititor. Este bine ca în aceasta secţiune să enumeram
numai referintele relevante publicate, de o maniera care să corespundă
condiţiilor impuse de publicaţia căreia ne adresăm. Un număr prea mare de
referinţe poate sugera nesigurantă sau, mai grav, incompetenţă. Din această
cauză, este recomandabil ca numărul lor să nu fie mai mare de 40.
24.Anexă Anexă (appendix) Uneori, articolul poate conţine şi o anexă în care se
pot detalia anumite rezultate folosite în corpul principal al lucrării.
25.Observaţii Observaţii   În general, un articol matur ştiinţific este
recomandabil să fie valorificat prin publicarea într-o revistă (journal) cu factor
de impact ridicat, cu un indicator JRK cât mai mare, care-i oferă deci o bună
vizibilitate. Se obişnuieşte ca pe parcursul unei cercetări serioase (inclusiv
doctorat), să se publice rezultatele parţiale obţinute în cadrul unor conferinţe
internaţionale special dedicate, de prestigiu. Acest fapt este foarte indicat şi
pentru asigurarea priorităţii cercetării, întrucât aceste conferinţe asigura
rapiditatea publicării în cazul unor lucrări de calitate, spre deosebire de reviste.
Este recomandabil ca la finele proiectului, să se scrie un articol de sinteză care
sa fie trimis la o revista importantă. În general, perioada între trimitere şi
publicare, în cazul acestor reviste, este una lunga, uneori chiar de 1.5 – 2 ani, în
primul rând datorita recenziilor ştiinţifice deosebit de exigente, care implica
26.Evaluarea lucrărilor ştiinţifice în vederea publicării B. Evaluarea lucrărilor ştiinţifice în vederea
publicării În cele ce urmează se vor evidenţia principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească o
lucrare ştiinţfică pentru a fi acceptată spre publicare într-o revistă de prestigiu sau într-o conferinţă de
valoare internaţională recunoscută, bazat pe o excelentă lucrare a lui Dr. Alan Jay Smith [3]. Cunoaşterea
acestora este de mare utilitate pentru autorii de lucrări ştiinţifice. Se va insista pe metodele de evaluare a
lucrării şi de scriere a recenziei aferente, evidenţindu-se standardele şi procedurile de facto. Aşa cum am
mai aratăt, aceste publicaţii ştiinţifice publică pe baza unor evaluări riguroase, făcute de experţi ai
domeniului în care se încadrează lucrarea . Acesti experţi independenţi se numesc referenţi iar procedura
de recenzie aferentă se numeşte peer review.
27.Evaluarea lucrărilor ştiinţifice în vederea publicării Recenzia lucrărilor ştiinţifice este considerată
un serviciu public, fiind o obligaţie profesională pentru un cercetător (care şi el la rându-i, a beneficiat de
serviciile profesionale ale unor alţi referenţi). Din pacate, nu exista modalităţi formale de instruire în
acest sens, referenţii învaţând să scrie recenzii din practică, în baza feedback-ului de la editori, văzând
referatele de recenzie ale propriilor lucrări, citind alte referate etc. Scopul final al recenziei unei lucrări
ştiinţifice este acela de a decide dacă respectiva lucrare a adus o contribuţie valoroasă în domeniu,
suficientă pentru publicare.
28.Evaluarea lucrărilor ştiinţifice în vederea publicării Referatul de recenzie ar trebui structurat în
câteva părţi distincte. Astfel, de obicei, se începe prin prezentarea succintă a recomandării făcute, însoţită
de principalele motive care o justifică. Apoi, ar trebui rezumată esenţa lucrării în maximum 5 fraze,
dovedindu-se astfel că referentul a înteles, cel putin principial, conţinutul lucrării. În al 3-lea rând ar
trebui evaluate semnificaţia şi obiectivele lucării. Apoi, ar trebui evaluată calitatea ştiinţifică a lucrarii
(metodologie, tehnici, acurateţea rezultatelor, interpretărilor precum şi a prezentarii). Daca la un moment
dat referentul a găsit una sau mai multe greşeli care compromit rezultatele lucrării, evident că recenzia în
continuare nu-şi mai are rostul. În final, pe aceasta bază, trebuie dată o recomandare globală editorului
(admisă spre publicare sau respinsă). Dacă această recomandare este una favorabilă, trebuie explicitate în
mod clar modificările necesare precum şi cele recomandate.
29.Evaluarea lucrărilor ştiinţifice în vederea publicării În general, lucrările
ştiinţifice focalizate pe cercetare originală se ierarhizeaza într-una din următoarele
categorii: • Lucrare cu rezultate majore, extrem de semnificative şi consecinţe
majore (statistic,mai putin de 1% din lucrări), • Realizări foarte bune, solide,
interesante, cu o contribuţie originală clară (mai putin de10% din lucrări), •
Contribuţii la cunoaşterea ştiinţifică minore dar pozitive (probabil 10% - 30%
dinlucrări), • Lucrare elegantă, corectă din punct de vedere ştiinţific sau tehnic, dar
de utilitate neglijabilă, • Nici elegantă, nici utilă, dar fără mari greşeli, • Lucrare de
foarte slabă calitate.
30.Publicarea lucrărilor ştiinţifice C. Publicarea lucrarilor ştiinţifice În urma
evaluării, funcţie de concluzia experţilor, unele lucrări pot primi acceptul de
publicare.[16].
Procese metalurgice. Atlas metalografic
 Primele două mari descoperiri făcute de către om, focul şi metalul, sunt probabil cele mai importante
din întreaga istorie a umanităţii. Dacă folosirea focului a favorizat detaşarea omului de strămoşul său
preistoric, atunci cu siguranţă utilizarea metalului a grăbit evoluţia sa până în prezent. Confirmarea celor
afirmate este evidentă dacă avem în vedere că în cei circa 10.000 ani de când utilizează metalul omul a
evoluat enorm faţă de progresul realizat de homo sapiens în îndelungata sa istorie. Este evident faptul că
omul a utilizat mai întâi metalul pe care putea să-l găsească ca atare în imediata sa apropiere. Aşa se explică
de ce primele metale cunoscute sunt aurul şi cuprul care se găsesc în stare nativă în scoarţa terestră, sau
aliajele Fe-Ni care provin din meteoriţii căzuţi pe pământ. Modelarea acestora se putea face prin ciocănire la
rece pentru obţinerea unor obiecte de diferite forme şi dimensiuni însă cu mult mai rezistente şi tenace decât
piatra. Utilizarea metalelor pentru producerea de unelte şi ustensile a uşurat şi rentabilizat activitatea omului.
Simultan s-au produs şi obiecte de luptă, iar mai târziu diverse tipuri de arme transformându-i pe unii în
învingători, iar pe alţii în victime. Deşi nu sună umanitar se pare că lupta pentru înarmare a avut încă din
cele mai vechi timpuri un mare rol în evoluţia omului. Este un lucru bine ştiut că civilizaţiile antice cele mai
evoluate au fost acelea care deţineau metale şi cunoşteau tehnica prelucrării acestora. Sunt multe exemple de
războaie antice purtate pentru acapararea surselor de metal. Desigur sursele de metale native sau din
meteoriţi erau extrem de reduse şi nu satisfăceau nevoia tot mai mare de metal. Probabil că întâmplător, un
strămoş al omului, făcând focul între nişte bolovani mai deosebiţi a constatat că aceştia se transformă prin
încălzire într-un material moale de culoare roşiatică. Lovind această “pepită de cupru” cu piatra el constată
că se deformează şi se poate modela după propria dorinţă. O altă legendă spune că o tânără de rang înalt din
somptuoasele palate ale faraonilor egipteni scapă în foc un bastonaş verde de malachit cu ajutorul
căruia îşi înfrumuseţa pleoapele şi în acest caz, în focul stins s-a găsit un material nou,
necunoscut, de culoare roşie şi uşor de deformat. Adevăruri sau legende, cert este că în zona
dintre Tibru şi Eufrat, precum şi în valea Nilului, metalul, respectiv cupru a fost obţinut cu circa
7000 ani înainte de Hristos prin reducerea minereurilor oxidice cu carbonul din lemnul ars. Noul
material avea proprietăţi de excepţie faţă de ce cunoscuse omul până atunci: plasticitate,
deformabilitate, rezistenţă la coroziune. Din el s-au confecţionat cuie, săbii, vârfuri de lance,
scuturi, obiecte de podoabă şi de cult, bijuterii, tuburi, ţevi, fâşii, table. În Egiptul antic şi apoi
în imperiul roman s-au folosit tuburi de cupru pentru aducţiunea de apă şi tablă de cupru pentru
consolidarea şi protecţia ambarcaţiunilor fluviale şi maritime. Inconvenientul principal, şi anume
că metalul era mai moale decât piatra a fost eliminat din întâmplare. Atunci când printre
bolovanii care conţineau oxizi de cupru s-au amestecat şi bolovani cu oxid de staniu, materialul
rezultat avea şi duritatea pe care omul şi-o dorea. Această banală greşeală a egiptenilor de a
amesteca malachitul cu casiteritul şi de a le reduce împreună a avut un impact enorm asupra
umanităţii. Atunci, cu aproape 4000 de ani înainte de Hristos s-a încheiat epoca pietrei şi a
început epoca bronzului. Mai bine de 2000 ani cele mai năstruşnice obiecte pe care omul şi lea
dorit, le-a făcut din bronz. A fost o perioadă înfloritoare pentru multe popoare din Asia Mică,
Egipt, China, India, Grecia. Epoca bronzului începe să apună cu circa 1300 ani înainte de Hristos,
când calibderii din sudul Caucazului şi apoi hitiţii stabiliţi în podişul Anatoliei au pus la punct
tehnica extragerii fierului din minereuri. Deşi aceştia nu au apucat să producă cantităţi mari de
fier, au reuşit să stârnească interesul pentru acest nou metal, mai rezistent şi mai dur decât
bronzul. Se pare că primii care au profitat de această nouă descoperire au fost asirienii, care au
creat o civilizaţie înfloritoare mai întâi cumpărând fier, iar mai apoi impunând un tribut în fier
pentru toate popoarele cotropite. În palatele regilor asirieni s-au găsit după circa 2500 ani
adevărate depozite de sute de tone de cupru, bronz şi fier. [9].
Organizare de lucru într-un atelier de laborator pe teoria proceselor metalurgice
În atelierul de laborator pe teoria proceselor metalurgice, principala este colectarea informatică a informațiilor
experimentale. Aceasta determină o serie de caracteristici ale organizării muncii:
Fiecare student primește o sarcină individuală, efectuează un întreg experiment sau o parte specificată a
acesteia și procesează informațiile primite. Rezultatul lucrării include caracteristicile numerice rezultate ale
fenomenului studiat și erorile definiției lor, grafică care ilustrează caracteristicile identificate și concluziile
obținute în întreaga combinație de informații. Discrepanța rezultatelor cantitative ale lucrărilor oferite în
rapoartele studențești, în comparație cu estimările de control, nu ar trebui să depășească 5%.
Opțiunea principală de proiectare a rezultatelor este prelucrarea datelor experimentale, a diagramelor de
construcție și a formulării concluziilor în mesele electronice Microsoft.Excel sau OpenOffice.calc.
Conform rezoluției profesorului, un raport de scriere de mână cu ilustrațiile necesare și cu grafice realizate pe
hârtie Millimeter este permis temporar.
Raportul privind lucrările de laborator este transferat la atelierele de laborator de conducere, care nu mai
târziu de ziua lucrătoare care precedă următoarea activitate de laborator. Ordinul de transmisie (prin e-mail,
Pauză de către orice profesor sau asistent de laborator, profesorul în acest moment) determină profesorul.
Următoarea lucrare de laborator nu este permisă studenților care nu au prezentat un raport privind munca
anterioară Și nu prin colocviu (testare).
Numai studenții care au absolvit instrucțiuni introductive privind măsurile de lucru în siguranță în cadrul
atelierului de laborator și instrucțiunea în instrucțiunea de instruire în contabilitate au dreptul să efectueze
lucrări de laborator.
Lucrul cu încălzirea și măsurarea dispozitivelor electrice, cu mâncăruri chimice și reactivi se efectuează
conform instrucțiunilor de siguranță din laborator.
După efectuarea lucrării, elevul pune în ordine la locul de muncă Și îi dă un asistent de laborator.
 Teoria proceselor metalurgice este o chimie fizică care descrie comportamentul sistemelor de reacție
chimică la temperaturi ridicate, variind de la 800 la 2500 K și mai mult.
Progresul accelerat al omenirii a început după ce oamenii au învățat să folosească metale. Nivelul țării și este
în prezent în mare parte determinat de nivelul de dezvoltare a industriilor metalurgice, chimice și miniere. În
prezent, căile de dezvoltare extinse au fost practic epuizate și problema dezvoltării intensive a tuturor
industriilor, inclusiv a metalurgiei, sa confruntat cu primul loc. Ultimele cauzate se caracterizează prin
abordări
1. noi calitative pentru toate procesele de producție, acesta este:

energie
2. - economie de resurse,

prelucrarea
3. profundă a materiilor prime și a deșeurilor provocate de om,

folosind
4. cele mai recente realizări ale științei în producție,

utilizarea
5. micro și nanotehnologiei,

automatizarea și informatizarea proceselor de producție,

6.

să minimalizeze valoarea dăunătoare asupra mediului.

Cerințele enumerate (și altele) impun cereri mari la nivelul formării fundamentale și speciale a unui inginer
modern.
A oferit tutorial Potrivit teoriei proceselor metalurgice, este o încercare de a prezenta disciplina în primul, cel
mai scăzut nivel de complexitate, adică. Fără dovezi matematice, cu fundamentarea minimă a dispozițiilor
inițiale și a analizei rezultatelor rezultate. Manualul este alcătuit din 6 capitole care acoperă aproape întregul
proces de obținere a metalelor din minereuri și concentrate.
În primul rând, permiteți un proces de topire a fierului de la minereu de fier sau concentrate de
minereu
1. de fier din anul școlar al substanțelor chimice. Există trei faze în cuptorul de explozie:

faza
2. gazului constând din gaze CO, CO 2, vapori de metale și oxizi,

Faza
3. zgurii constând din oxizi topită Cao, Si02, Al 2 O 3, Feo, MNO, etc.

Faza metalică constând din fier lichid și dizolvată în impurități IT, cum ar fi carbonul, manganul,
siliciul, fosforul, sulful etc.
Toate cele trei faze interacționează între ele chimic și fizic. Oxidul de fier este restabilit în faza
zgurii și tranzitul în faza metalică. Oxigenul dizolvat în faza zgurii trece în faza metalică și
oxidează impuritățile în ea. Picăturile de oxizi plutesc în faza metalică, iar picăturile metalice
sunt decontate în faza zgurii. Trecerea componentelor dintr-o fază la alta este asociată cu
transferul acestora prin granițele partițiilor de fază, prin urmare inginerul  Metalurgul
funcționează cu sisteme multicomponente, eterogene, de reacție chimică.În prezent, metalurgia
primește aproximativ 70 de metale, care de obicei sunt împărțite în colorate și negre. Acesta din
urmă include 4 metal: fier, mangan, vanadiu și crom. Un grup de metale neferoase sunt mai
numeroase, deci este împărțită în următoarele subgrupuri.
Heavy:
2. cupru, plumb, zinc, nichel, staniu, mercur, doar 18 elemente.

Metale
3. ușoare: aluminiu, magneziu, titan, siliciu, metale și metale de căpușe, doar 12 elemente.

Noble: aur, argint, platină etc. Există doar 8 elemente, au primit numele lor datorită lipsei de
afinitate
4. pentru oxigen, prin urmare, în natură se află în starea liberă (neoxidată).

Metale rare: refractare - 5 elemente, elemente rare-pământoase și radioactive - 16 elemente.

Conform metodei de producție, procesele de producție a metalelor sunt împărțite în trei
grupe:pyrometalurgical.
hidrometalurgic I.
procese electrometalurgice.
Primul dintre ele continuă la temperaturi de aproximativ 1000-2500 la aceleași componente sunt
situate în stări topite și dizolvate.
Cea de-a doua curgere în acvatic, mai puțin frecvent în organice, solvenți, la temperaturi de 300 -
600 K. Multe procese hidrometalurgice apar și la presiuni crescute, adică. în autoclave.
Procesele electrometalurgice apar pe electrozi în ambele soluții apoase și se topeste la
temperaturi diferite. De exemplu, electroliza aluminei în topiturile topitelor Cryolit-Alumina se
scurge la 1230 k și electroliza platinei de la electrolitul apos - la 330 K.
Materiile prime pentru producerea multor metale sunt, în primul rând, minereurile oxidate, dintre
care sunt obținute aluminiu, fier, crom, mangan, titan, cupru parțial, nichel, plumb. Dintre
minereurile mai puțin frecvente de sulfură, astfel de metale sunt obținute ca metale de cupru,
plumb, nichel, cobalt și nobil. Metalele de magneziu, calciu și alcaline sunt obținute din
minereuri de clorură (din mări de apă și lacuri).
Producțiile metalurgice au un efect dăunător asupra mediului, și anume:
1.

emisiile
2. de gaze de reacție, cum ar fi CO, S02, S03, CI, CS 2 și multe alte gaze,

pulp
3. și particule lichide de diferite majorități și compoziții,

executarea volumelor mari de linii de apă poluante de apă industrială, inclusiv alimentarea cu
apă
4. potabilă.

resetarea mare a energiei excesive, cu valoare scăzută, care poate fi utilizată pentru încălzirea
serelor etc.
Acești factori au un impact negativ. În primul rând, angajații întreprinderilor, precum și orașele
și așezările din apropiere. Prin urmare, una dintre cele mai importante sarcini ale inginerului
este organizarea și planificarea producției astfel încât să minimizeze efectele dăunătoare asupra
mediului. Problemele de mediu ar trebui să fie, în primul rând, nu numai în producția publică, ci
și în auto-restricția personală a fiecărei persoane, sub forma unei abandonări complete sau
parțiale a transportului personal, de la consumul excesiv de resurse energetice etc.O evaluare
aproximativă arată că o persoană care ajunge la transportul public consumă aproximativ un
ordin de mărime mai puțin combustibil și oxigen, în comparație cu iubitorii de confort, care
călătoresc singur într-o mașină cu un volum de lucru al motorului în mai multe litri. Viitorul
omenirii, ca o comunitate de gândire, este situată pe calea activității conștiente de auto-angajare
în consumul de bunuri, servicii și, în cele din urmă, resurse energetice.[10].
Tehnici de maruntire. Studiu de caz: Macinarea in moara
cu bile.
 Proiectarea unei instalaţii de măcinare
 
Se va procesa o instalaţie de măcinare pentru obţinerea făinii brute. Se cunosc urmatoarele :
•Productivitatea : P= 57 [t/h]
•Reziduu pe sită de 90 [µm] : R90= 4.3 [%]
•Randament de separare: η = 82.5 [%]
•Raportul calcar/ argilă: 3:1
•Granulometria pentru calcar şi argilă (calcar 2 şi argila 1) ; acestea sunt date în tabelul următ

  clas < 2 4 6 9 1 >  

calcar a gra- 2  4 6 9 12 216 16 2
nulometric .690
ă
% 3 10 20 29 23 12 3
   
grav.

  clas < 0 0 1 3 5 >  

argilă a gra- 0,2 ,20, 5 ,5 1 3 5  10 10 2
nulometric .230
ă
% 7 13 17 23 21 14 5
   
grav.
Generalitati
Prin măcinare se urmăreşte modificarea dimensiunilor şi granulozităţii materialelor, astfel ca operaţiile urmatoare ale
procesului tehnologic (clasare, sortare,amestecare, omogenizare, uscare) precum şi transformările fizice şi chimice să se
producă în condiţii optime. Operaţia de măcinare are un rol esenţial în fabricarea ipsosurilor, a cimenturilor (aluminoase şi
portland) ,precum şi a lianţilor micşti, atât în prepararea reactanţilor cat şi în vederea operaţiilor termice sau în prepararea
produselor de fabricaţie pentru livrare. Macinarea fină reprezintă treapta de mărunţire principală consumatoare de energie,
pentru care optimizarea factorilor de influenţă a randamentului tehnic al operaţiei are o importanţă fundamentală, superioară
treptei de măcinare-concasare.
Principala maşină de măcinare fină este moara tubulară cu corpuri de macinare(bile, corpuri tronconice,biconice). În lucrare
se va prezenta moara cu bile. Aceasta are capacităţi în limite largi asigurând producţii mari, pot funcţiona în cicuit deschis-
discontinuu sau continuu , sau in cicuit inchis. Productivitatea morilor cu bile creste cu dimensiunea lor. Prin măcinare se
urmareşte funcţionarea corectă a proceselor fizico-chimice pe care le induce formarea produsului.
2.2.Legi de mărunţire
Pentru determinarea energiei tehnice necesare mărunţirii,
s-au enunţat diferite ipoteze denumite legi de mărunţire.
Prima exprimare matematică a unei ipoteze pentru determinarea energiei consummate în operaţiile de mărunţire, a fost
comunicată de Rittinger, în anul 1867. Potrivit acestei ipoteze, energia necesară este proporţională cu suprafaţa creată prin
mărunţire
ER= σ* ΔS = CR* D2
În anul 1874, V.L.Kirpiciev şi în anul 1885 F.Kick au emis ipoteza că energia de mărunţire corespunde valorii necesare
pentru deformarea corpului până la limita de rupere sub acţiunea forţelor exterioare:

EK = CK*D3
În anul 1952 F.C. Bond a publicat aşa numita teorie a treia de marunţire care se situează între ipoteza suprafeţelor şi cea a
volumelor.
Din punct de vedere fizic, această teorie presupune că energia transmisă corpului de mărunţit printr-un efort de
compresiune şi /sau de forfecare, se repartizează la început în masa sa şi este, în consecinţă, proporţionala cu D 3;odată cu
apariaţia de fisuri în suprafaţă, energia transmisă corpului se concentrează pe suprafeţele fisurilor, devenind atunci
proporţionala cu D2.
Teoria a treia a lui Bond se exprimă prin relaţia :
EB = CB* D2.5
sau raportată la o tonă de material mărunţit de la D 80 iniţial al materialului granular la d 80 la ieşirea din maşina de mărunţire cu
relaţia:
 [kWh/t.s].

Prin d80 respectiv D80 se exprimă dimensiunile în microni ale ochiurilor sitei la care corespund trecerii de 80% ale materialului.
KB - indice energetic de mărunţire – reprezintă energia necesară pentru marunţirea unei tone scurte dintr-un material de la
dimensiunea infinit de mare la 80% trecere prin sita cu ochiuri de 100µm.
2.3.Factorii care influenţează operaţia de măcinare
Pentru alegerea sau proiectarea unei maşini de mărunţit, este necesar să se analizeze principalii factori care
influenţeză procesul de măcinare. Sunt factori ce depind de caracteristicile materialului iniţial, factori care depind de
caracteristicile produsului ce trebuie obţinut, factori referitori la maşina de mărunţit, factori ce ţin seama de instalaţia de
mărunţire şi factori referitori la întreaga operaţie de mărunţire.
KB

 f S
2.4.Randamentele Măcinării

 E
Rezistenţa la rupere a corpurilor omogene şi izotrope poate fi evaluată cu ajutorul relaţiei :

 s
σt= , unde:
σt - rezistenţa teoretică de rupere la întindere a corpurilor omogene si izotrope

 = E σs- energia specifică superficială

E- modului de elasticitate r 0
r0- raza de acţiune a rezultantei forţelor moleculare
În funcţie de cantitatea de energie luată in considerare şi raportată la consumul efectiv de energie,
f
= care a fost necesar pentru efectuarea operaţiei de măcinare se definesc urmatoare randamente:

 10 
Randamentul teoretic de măcinare

 s S
Pentru stabilirea acestui randament se poate folosi relaţia:

 10 

, unde:
σs – energia superficială specifică
 d 
∆s – creşterea suprafeţei materialului granular produsă prin operaţia de macinare
D E
 80
Randamentul fizic al macinării 80 
E – energia produsă de maşina de marunţire
În acest caz se ia în considerare energia specifică preluată de granulă până la producerea rupturii. Randamentul fizic
al macinării se deduce din relaţia:
Căldura produsă în timpul deformării corpului poate prezenta, in unele cazuri, inconveniente tehnologice.
Randamentul tehnic al măcinării
Valoarea acestui randament este data de relaţia : 
=
 r  S
r
E

Rezistenţa la rupere reala este de la 100 pana la 1000 ori mai mică decat rezistenţa teoretică de rupere la întindere a
corpurilor omogene si izotrope, deoarece materialele granulare tehnice eterogene şi de multe ori anizotrope.
Clasificarea utilajelor de măcinare
Maşinile de măcinare se deosebesc dupa mai multe criterii şi anume:
 Domeniul de macinare
 Principiul de funcţionare
 Natura procedeului tehnologic
În funcţie de domeniul de mărunţire, maşinile de mărunţire se împart in general în 4 grupe:
 Concasoare
 Granulatoare şi mori intermediare
 Mori fine
 Mori foarte fine
Maşinile de mărunţire se împart în maşini cu acţiunea principală de acţiune şi maşini cu acţiunea principală de lovire.
În funcţie de pricipiile constuctive ale maşinii avem
1) A.
 concasoare cu falci
 concasoare cu con sau giratoare
 concasoare cu melc
 concasoare şi morile cu cilindri(valţuri)
B.- granulatoare şi mori cu corpuri rostogolitoare si anume:
 mori chiliene
 mori centrifuge cu bile
 mori pendulare
 mori cu inel vertical si valţuri
 mori cu disc orizontal si valţuri
 mori cu inel orizontal şi bile
C.- mori cu pietre
2) A.
 concasoare cu mori cu ciocane
 concasoare şi mori cu impact
 dezintegratoare
 mori cu jet
B. morile cu tambur rotativ şi cu corpuri de măcinare libere(bile, cuburi,vergele,etc.)
morile vibratoare cu corpuri de măcinare libere(bile, cuburi, vergele,etc.)
Dupa modul de solicitare principală al bucaţii de material, maşinile de mărunţire pot fi împărţite în :
maşini care realizează sfărmarea prin compresie şi frecare(concasoare cu fălci, concasoare conice, concasoare cu cilindrii, mori
cu corpuri de rostogolire, moară cu inel şi valţuri).
maşini care realizează sfărmârea prin şoc(concasoare şi mori cu ciocane, mori cu tambur rotativ cu corpuri libere,
Moara cu bile
Morile cu bile cunoscute si sub denumirea generală de mori cu tambur rotativ
sunt destinate măcinarii în domeniul fin şi ultrafin a materialelor moi cu duritate medie, dure şi
casante.Se compun în esenţă dintr-un tambur cilindric sau uneori clindro-conic, care se roteşte
în jurul axului său orizontal. Corpurile de măcinare împreună cu materialul de mărunţit ocupă
între 20 şi 40% din volumul util al morilor cu tambur.
Avantajele morii cu bile:
- posibilitatea de a măcina fin materiale având aptitudini la măcinare foarte diferite;
- obţinerea unor productivităţi ridicate, depăşind 200t/h, la fineţe înaintată de mărunţire,
caracterizate de exemplu printr-un reziduu de 10% pe sita de 0.090 mm;
- reglarea usoară a fineţei de măcinare a produsului;
- menţinerea productivităţii la un nivel aproape constant prin completarea şi reclasarea periodică
a corpurilor de măcinare;
-siguranţa în expluatare (fiabilitate) ridicată –grad de funcţionare extensive 7500-7800 ore/an.
Dezavantajele morii cu bile sunt urmatoarele :
-consumuri specifice de energie şi de metal importante, în general între 10 şi 70kWh/t
respective între 0.5 şi 1.5 kg metal/t, în funcţie de aptitudinea materialului la măcinare şi
gradului de fineţe cerut şi de calitatea metalelor corpurilor de măcinare întrebuinţate;
-gabarit şi masă constructivă specifică mari – cost ridicat al investiţiei;
-zgomot puternic în timpul funcţionarii.
 
Amestecul brut pentru obtinerea cimentului portland (faina bruta de ciment)
 
Faina bruta poate fi reprezentata de amestecul omogen de materii prime: calcar, argilă, folosit pentru obţinerea clincherului de ciment
portland.
Pentru obţinerea unui clincher de bună calitate, amestecul brut trebuie să fie foarte omogen ceea ce duce la nevoia unei măcinari fine
corespunzătoare. Fineţea de măcinare se poate exprima prin reziduu în procente ramas în urma cernerii materialului pe site cu diferite mărimi.
 
 Dimensiunea tehnologică a morii cu bile
 
3.1. Caracterizarea granulometrică a materialelor prime. Stabilirea lui D80 şi d80.
 
Distribuţia granulometrică a dispersiilor grosiere (caracterizate de dimensiuni ale particulelor peste 1 m) se
determină în funcţie de diametrul particulelor prin clasare volumetrică sau gravimetrică (simptotică). Clasarea poate avea ca scop:
separarea granulelor care depăşesc o limită superioară sau care nu ating o mărime limită (superioară sau inferioară);
separarea în mai multe fracţii granulometrice pentru determinarea suprafeţei specifice a materialului granular.
Distribuţia granulometrică a dispersiilor granulare se determină, în funcţie de mărimea particulelor, cu ajutorul următoarelor
metode de analiză:
cernerea uscată sau umedă;
separarea pneumatică în câmp gravitaţional şi în câmp centrifugal;
levigarea;
sedimentarea în câmp gravitaţional şi câmp centrifugal;
determinarea la microscopul optic a ponderii diferitelor particule, după dimensiuni;
dispersia unui fascicol laser.
Din efectuarea multor analize granulometrice a rezultat că distribuţia mărimii particulelor urmează destul de exact o lege simplă,
denumită legea distribuţiei granulometrice. Formularea cea mai comodă a acestei legi se obţine, dacă se foloseşte modul cumulativ sau
integral pentru exprimarea granulometriei grosiere. În acest caz se indică totalitatea particulelor mai mici sau mai mari decât ochiul sitei, spre
deosebire de exprimarea diferenţială care dă numai mărimea unei fracţiuni granulometrice dintre două site consecutive.
Una din relaţiile matematice cele mai mult folosite pentru determinarea distribuţiei granulometrice cumulative a dispersiilor grosiere
este legea Rosin-Rammler-Sperling (cunoscută ca legea R.R.S.):

 
 
 n
 x 
- ' 
R x  100  e x 
[%]

unde Rx = procentul granulelor mai mari decât

x (reziduu cumulativ); x = dimensiunea
granulelor (mărimea ochiului sitei), prin
normare nu contează dacă se exprimă în mm
sau m; n = parametru granulometric (indice
de uniformitate); x’ = dimensiunea (diametrul)
caracteristică a particulelor (indică gradul de
fineţe a dispersiei). Când x = x’  Rx ia valori
constante.
100
R x'   36,8
e
[%]
 Legea RRS poate fi reprezentată grafic în diagrama Bennet. Prin logaritmare dublă a ecuaţiei (1) se obţine relaţia
liniară:

 100  (3.3)
ln  ln   n  ln x  n  ln x '
 Rx  În figura 1 se prezintă grafic, în coordonate adecvate, dependenta R x - x, în cazul ideal (diagrama
RRRS).
6 100
R
Ss 
100  

R 0
Suprafaţa
x mi
i specifică a unei dispersii se poate calcula cu relaţia:

[m2/Kg] (3.4)
unde  = densitatea materialului [Kg/m3]; Ri = cantitatea de particule între două site consecutive, [%]; xmi = dimensiunea medie a
particulelor unei clase granulometrice, [m] (xmi = (xi + xi+1)/2)
Stabilirea curbei de distribuţie granulometrică
Tabelul Distribuţiile granulometrice ale materiilor prime

Nr.crt Tip de Distribuţie granulometrică

material
    clasa gra-
< 2 4 6 9 1 >
    nulometric
1. Calcar 2 ă 2  4 6 9 12 216 16
  % grav. 3 10 20 29 23 12 3
Rx 97 87 67 38 15 3 0
xi 2 3 5 7.5 10.5 14 16
    clasa gra-
< 0, 0 1 3 5 >
    nulometric
2. Argila 1 ă 0,2 20, 5 ,5 1 3 5  10 10
    % grav. 7 13 17 23 21 14 5
Rx 93 80 63 40 19 5 0
xi 0.2 0.35 0.75 2 4 7.5 10
 Metoda analitică
După cum s-a arătat, ecuaţia (3) arată o dependenţă liniară între ln(ln 100/R x) şi ln x, deci ecuaţia (3) se poate
scrie :

unde s-a notat Y = între ln(ln 100/Rx); X = ln x, a = n şi b = - n.ln x’ .

Metoda regresiei liniare simple (cu o singură variabilă) permite determinarea constantelor a şi b pe
baza datelor experimentale (măsurătorilor de distribuţie). Relaţiile de calcul ale regresiei liniare
simple, pentru determinarea constantelor a şi b, sunt :

(6)
în care N reprezintă numărul de date (măsurători)
experimentale.

N N
a Xi  b N   Yi Y  a X b
i 1 i 1
N N N
a   X  b   X i   Yi  X i
i
2

i 1 i 1 i 1
 Distribuţiile granulometrice ale materiilor
prime

Nr.crt Tip de Distribuţie granulometrică

material
    clasa gra-
< 2 4 6 9 1 >
    nulometric
1. Calcar 2 ă 2  4 6 9 12 216 16
  % grav. 3 10 20 29 23 12 3
Rx 97 87 67 38 15 3 0
xi 2 3 5 7.5 10.5 14 16
    clasa gra-
< 0, 0 1 3 5 >
    nulometric
2. Argila 1 ă 0,2 20, 5 ,5 1 3 5  10 10
    % grav. 7 13 17 23 21 14 5
Rx 93 80 63 40 19 5 0
xi 0.2 0.35 0.75 2 4 7.5 10
 Metoda analitică
După cum s-a arătat, ecuaţia (3) arată o dependenţă liniară între ln(ln 100/R x) şi ln x, deci ecuaţia (3) se poate
scrie :
Y  a X b

unde s-a notat Y = între ln(ln 100/R x); X = ln x, a = n şi b = - n.ln x’ .

Metoda regresiei liniare simple (cu o singură variabilă) permite determinarea constantelor a şi b pe
baza datelor experimentale (măsurătorilor de distribuţie). Relaţiile de calcul ale regresiei liniare simple, pentru determinarea constan
sunt : (6)
în care N reprezintă numărul de date (măsurători)
experimentale.

N N
a Xi  b N   Yi
i 1 i 1
N N N
a   X  b   X i   Yi  X i
i
2

i 1 i 1 i 1
Sumele corespunzătoare calculului constantelor a si b pentru calcar

Obtinerea sistemului
13.1788a + 7b = -4.5156
28.5167a + 13.1788b = -1,3079, din care obţinem :
a = -3.3327 ; n= -3.3327
b = 5.6294 ; x’ = 5.4149
D80 = 4.6940

Tabel
Nr. xi Xi = ln xi X2i Rxi Yi=lnln100/Rxi Yi.Xi
1. 2 0.6931 0.4803 97 -3.4913 -2.4198
2. 3 1.0986 1.2069 87 -1.9713 -2.1656
3. 5 1.6094 2.5901 67 -0.9150 -1.4726
4. 7.5 2.0149 4.0598 38 -0.0329 -0.0662

5. 10.5 2.3513 5.5286 15 0.6403 1.5055

6. 14 2.6390 6.9643 3 1.2546 3.3108

7. 16 2.7725 7.6867 0 - -

∑ / 13.1788 28.5167 / -4.5156 -1.3079

Sumele corespunzătoare calculului constantelor a şi b pentru
argilă
Tabel 3.2.2
Obţinerea sistemului
3.4499a + 7b = -3.3782
7.9883a + 3.4499b = 7.4648, din care obţinem :
a = 1.4519 ; n= 1.4519
b = -1.1981 ; x’ = 2.2821
D80 = 0.3158

Nr xi Xi = ln xi X2i Rxi Yi=lnln100/Rxi Yi.Xi

.
1. 0.2 -1.6094 -2.5901 93 -2.6231 4.2216
2. 0.35 -1.0498 -1.1020 80 -1.4999 1.5742
3. 0.75 -0.2876 -0.0827 63 -0.7721 0.2220
4. 2 0.6931 0.4803 40 -0.0874 -0.0605
5. 4 1.3862 1.9215 19 0.5072 -0.7030
6. 7.5 2.0149 4.0598 5 1.0971 2.2105
7. 10 2.3025 5.3015 0 - -
∑ / 3.4499 7.9883 / -3.3782 7.4648
Metoda grafică
Datele experimentale se reprezintă grafic (sub formă de puncte), în diagrama Bennet determinandu-se
astfel din diagrama n si x’; unde n reprezintă panta dreptei Y = a .X + b.
Calculul parametrului n:
-cazul calcarului: n=
-cazul argilei: n=
Tabel 3.3.Valorile parametrilor obţinute prin ambele metode de calcul:[11. ]

Parametru x’ D80
[mm] [mm]
Metoda
analitica Calcar 5.4149 4.6940
Argila 1.4519 0.3158
grafica Calcar    
Argila    
a. Utilizarea unui subler
b. Generator hidrogen (HHO)
c. Materiale intumescente
a. Utilizarea unui șubler
Șublerul este un instrument de măsură a
lungimii, folosit pentru a măsura cu o precizie
de până la o sutime de milimetru, lungimea sau
lățimea unui obiect, distanța între două planuri
sau profunzimea unei găuri.
Șublerul este utilizat în general în mecanică
pentru a măsura distanța dintre suprafețele
opuse ale corpurilor.
Un șubler poate fi un simplu compas sau poate
fi dotat de scală gradată pentru a putea citi
măsura rilevata în mod imediat, cum este de
exemplu șublerul cu cursor nonio, cunoscut și
ca șublerul Vernier.
O rudă apropiată a șublerului este micrometrul
(instrument mai precis decât șublerul),
cunoscut și sub numele de șubler palonamic
Șublerul compas
Acestea țin de două categorii, și anume - pentru exterior și pentru interior. Șublerul compas este constituit din două
brațe, având o formă adecvată uzului, cel pentru măsurarea interioarelor având extremitatea liberă a brațelor îndoită către
exterior, iar cel folosit la măsurarea exterioarelor, având extremitatea liberă a brațelor îndoită către interior. În mod
normal acest tip de șubler nu poate fi citit imediat deoarece nu este dotat de scala gradată. Totuși, acest tip de instrument
poate fi denumit instrument de măsură, deoarece permite compararea a două mărimi fizice.
În mod normal, acest tip de șubler este utilizat pentru a face confruntări rapide între măsuri interne sau externe, în
funcție de caz, și însoțit de o riglă gradată pentru referință. Acest tip de șubler se folosește închizând sau deschizând
brațele instrumentului până când ele ating suprafețele de controlat, după care se compară cu rigla gradată măsura
obținută. În acest mod, cu acest tip de șubler se pot obține măsurări de mică precizie, cu o toleranță de până la 1mm. Dar,
însoțit de un micrometru se pot face măsurări cu o toleranța de până la o sutime de milimetru.
Se pot defini două tipuri de șubler compas: - șublerul compas simplu, ale cărui brațe sunt libere fara nici un sistem de
blocaj - șublerul cu arc, in schimb, este forțat a se deschide de către un arc de forma literei C, aplicat puțin deasupra
punctului în care cele doua brațe se unesc, iar blocajul este realizat prin intermediul unui șurub care blochează
deschiderea la o anumită cotă. Acest tip de șubler este într-adevăr mai scump însă elimină problema menținerii cotei
relevate în urma măsurarii.
ȘUBLERUL CU CURSOR
Șublerul cu cursor este constituit din două părți. Partea fixă, care încorporează și rigla gradată si partea mobilă sau mai
simplu cursor. De aici și numele acestui instrument. În acest caz, cursorul dispune de un sistem de blocaj, pentru a evita
pierderea accidentală a cotei relevate. De obicei este folosit un șurub de blocaj pentru a împiedica mișcarea accidentala a
cursorului.
CLASIFICARE IN FUNCȚIE DE UZ Șublerul în fucție de uz, dispune de diferiți apendici (ex: ciocul șublerului), acest
lucru ne permite împărțirea șublerelor in mai multe categorii:
•1. extern, dotat de un cioc gândit pentru a măsura doi pereți, două planuri sau suprafete externe si diametral opuse, ale
unui obiect.
2. intern, dotat de un cioc in formă de cuțit folosit pentru a masura doi pereți, planuri sau suprafețe interne si diametral
opuse, ale unui obiect. 3. universal, acesta dispune de o serie ciocuri si apendici care permit efectuarea mai multor tipuri
de măsurări. A fost inventat în 1631 păstrându-și aceiași formă pe care o cunoaștem astăzi. Se găsesc și în varianta cu
display digital care nu are aceiași precizie micromilimetrica. Cele mai bune sunt produse de compania japoneză:
Mitutoyo Co.
Componente și mod de utilizare
PARTILE COMPONENTE:
1 - rigla gradata 2 - șurub de fixare 3 -
cursor 4 - șurub de blocare 5,6 - ciocuri
scurte 7,8 - ciocuri lungi 9 - vernier 10 -
dispozitiv de avans fin 11 - tija
MOD DE UTIZILARE: 1. Se prinde piesa
de măsurat între ciocul riglei și cel al
cursorului, lungimea care măsoara fiind
egală cu distanța dintre suprafețe de
măsurare ale ciocurilor. 2. Se citește
numărul de milimetri de pe rigla gradată,
depășiți de reperul "0" de pe vernier la care
se adaugă o fracțiune calculată în felul
următor: se observă a câta diviziune de pe
vernier se aliniază cu una de pe riglă și se
înmulțeste cu precizia de măsurare a
șublerului.[12].
b. Generator hidrogen (HHO)
 Ce este gazul HHO.
Chiar dacă HHO Gaz este prezentat ca o nouă tehnologie revolutionară, este pur si simplu
oxidrogen.
Oxidrogenul este produs prin electroliza apei. Sub influenta electricitătții de diferite origini, apa
este defalcată în componentele sale.
Hidrogen si oxigen. (2 (H2O) -> 2H2 + 02) Electroliză cu hidrogen
Dacă aceste două gaze nu sunt stocate separat în timpul productiei, ci comprimate împreună, se
produce gaz detonant care poate fi utilizat pentru diferite aplicatii.
Gazul de oxigen este de 7 ori mai aprins decât benzina, atunci când este ars ca o temperatură de
flacără de 3000 de grade Celsius, prin care se creează numai apă.
Cea mai curată combustie a flăcării.
Această tehnologie are deja peste 200 de ani, dar a fost pur si simplu ignorată din motive de
afaceri.

Pentru mai multe informatii, faceti clic aici

Aplicatii cu gaz HHO.

Hidroxidul de gaz HHO este deja utilizat cu succes:

productia de sticlă si bijuterii.

În productia de sticlă, de exemplu la fabricarea pieselor turnate din cupă, există o margine după
presare. Acest lucru este netezit folosind flacără oxidrogenă, astfel încât să nu existe riscul de
rănire.
În productia de bijuterii, pentru lipirea fină a inelelor, lanturilor, etc., deosebit de mici, pentru diferite sisteme de
încălzire.
Oxidrogenul poate fi folosit si aici. Gazul detonant poate fi amestecat cu toate echipamentele lichide si gazoase.
Aici, gazul oxhidrogen poate fi văzut ca un aditiv pur. Nu stim despre niciun sistem de încălzire care să poată fi
folosit cu oxihidrogen pur din industrie.
Există numeroase evolutii în sectorul hobbyist si hobby, cu toate acestea, acestea sunt încă departe de un produs
„la cheie” care se poate vinde.
Pentru sisteme de răcire / sisteme de climatizare.

Pentru a numi doar un exemplu, frigiderele care sunt operate cu cartuse de încălzire. Ca frigiderele de camping.
Aici, cartusul de încălzire de 12 volti / 220 volti poate fi înlocuit cu o flacără de gaz detonant. Racordul cu gaz
propan nu trebuie înlocuit pur si simplu cu oxidrogen, cu cel mai mare risc de incendiu. Dacă doriti, gazul
oxhidrogen trebuie amestecat doar ca aditiv în cantităti rezonabile.
Model lansatoare de rachete pentru constructii.

Acum, ceea ce poate face NASA, constructorii de modele sunt, de asemenea, atât de buni. Toate rachetele lansate
în spatiu sunt alimentate de oxidrogen. Pe partea rachetei puteti vedea două containere cilindrice mari. Unul este
umplut cu oxigen, iar celălalt cu hidrogen. Cele două gaze sunt introduse în camera de ardere si generează
impulsul duzei. Dacă cele două recipiente sunt goale, acestea sunt aruncate.

Flacăra cu oxidrogen este, de asemenea, foarte utilă în realizarea modelelor, deoarece este întotdeauna vorba de
piese mici. Datorită proprietătilor speciale ale gazului oxhidrogen, este posibilă o lucrare foarte mică de lipire fără
iertarea sau supraîncălzirea pieselor.
Ca aditiv pentru combustibil pentru benzină, gaz, motorină, motoare în sisteme mobile si stationare, de exemplu.
Plante CHP.
Gazele de oxigen pot fi adăugate la motoarele cu ardere internă ca aditiv la:

- Îmbunătătirea ignitabilitătii unui combustibil

- Îmbunătătirea valorilor gazelor de esapament ale unui motor
- Dacă este utilizat corect, reduceti consumul unui motor.

Dacă sunteti interesat de această zonă, vă recomandăm acest tip de generator == >> celulă auto. 
Construieste-ti singur generatorul de gaz HHO.
Are sens să construiesti singur un generator? Sau este mai bine să cumpărati deja un generator / sistem
terminat? Răspunsul este „da si nu”! Da, dacă sunteti deja un utilizator cu experientă, nu, dacă sunteti un
începător sângeros si toată cunostinta dvs. constă doar din videoclipuri YouTube vizualizate sau din site-uri
web pe care se promite totul cât de mare si simplu este toată lumea, atâta timp cât nu ati cumpărat nimic.
După cumpărare, nu există de obicei nimeni la care să poată fi contactat telefonic si, dacă există, există o
mie de motive pentru care acest lucru nu functionează pentru tine! Obtineti sfaturi în avans, cunoasterea
este putere si vă protejează împotriva surprizelor urâte! 
Pentru mai multe informatii, faceti clic aici.
Seturi de piese HHO instructiuni de constructie.
Ce părti sunt necesare pentru o instalatie de electroliză?
Piesele necesare depind de aplicatia care urmează să functioneze cu un astfel de generator de electroliză!
Există multe generatoare diferite de celule umede, celule uscate celule uscate sau generatoare hibride.

Această scenă HHO are acum 10 ani buni. Prin urmare, nu există nimic care să nu existe, există multi
furnizori de generatoare cu sisteme diferite. Toată lumea se jură prin tehnica sa, dar este cu adevărat
potrivit pentru proiectul tău? În cine poti avea încredere? Întrebări după întrebări.
Cel mai simplu sistem generator este format din sursa de alimentare, generatorul în sine si aplicatia! Nu
sunt necesare rezervoare de expansiune, balonuri.

Un sistem mai complex este format din sursa de energie, care poate proveni din celule solare, turbine
eoliene sau direct de la reteaua electrică. O unitate de stocare a bateriei, generatorul de electroliză în sine cu
toate componentele sale necesare, precum o sursă de alimentare completă automată, generator în sine,
rezervor de expansiune, bubbler , dispozitiv de blocare flashback , după cum este necesar / cerut, circuite
electronice de sigurantă si, în final, aplicatia reală. Instructiuni de constructie HHO
Modele de tip generator HHO.
Tipuri / modele de generatoare. 
distincdie de bază se face între celulele umede si generatoarele de celule uscate.
Generatoarele de încăpere umedă sunt generatoare în care toate componentele sunt amplasate într-o singură
carcasă. Acestea pot fi, de asemenea, subdivizate în generatoare fără si cu un rezervor de expansiune extern.
Avantajul acestor generatoare este că puteti face x orice configuratie. Dacă generatoarele sunt proiectate în
acest fel, le puteti extinde cu usurintă.
Circuite paralele si seriale pot fi implementate atât electric, cât si tehnologie pe gaz. Astfel de generatoare pot
fi, de asemenea, usor răcite din exterior.
Se preferă generatoarele de încăpere umedă dacă:
- nu aveti o tensiune de functionare constantă (functionare directă cu celule solare sau turbine eoliene)
- pentru generarea de gaze mixte, de ex. Adaos ca aditiv pentru motoarele cu combustie internă.
Puteti vedea un exemplu de astfel de generator de celule umede == >> Generatoare de celule
uscate cu celule sunt generatoare în care numai electrolitul este în interiorul generatorului, toate configuratiile
si conexiunile electrice ale celulelor individuale sunt realizate în afara electrolitului.

Astfel de tipuri de generatoare, numite si celule uscate, pot fi de tipul proiectării:

- generati gaz detonant pur. Ambele gaze, hidrogenul si oxigenul, sunt evacuate împreună.
- sau tipul de constructie, separati cele două gaze. Aceasta înseamnă că cele două gaze sunt produse separat în
timpul productiei si sunt, de asemenea, umplute separat în recipiente individuale.

Celulele uscate, cunoscute si sub denumirea de celule uscate, sunt utilizate acolo unde este absolut necesar
pentru a genera gaze cât mai pure. Un exemplu este generarea unei flăcări.[13].
c. Materiale intumescente
1. Vopsele intumescente - un mod eficient de
protecție a materialelor din oțel împotriva
incendiilor

Acoperirea intumescentă, numită adesea și vopsea intumescentă, este una dintre cele mai
simple și eficiente modalități de a proteja elementele de rezistență ale clădirilor împotriva
incendiilor. Acoperirea cu vopsele intumescente întârzie prăbușirea structurii prin izolarea
elementelor structurale (coloane, grinzi, podele și acoperișuri) care susțin clădirea,
realizându-se astfel nivelurile de rezistență la incendiu specificate ca timp. Prin urmare se
obține cea mai înaltă protecție pasivă împotriva incendiilor, prevenind prăbușirea clădirii și
permițând un timp suficient pentru o evacuare în siguranță a persoanelor din interior, și
făcând-o mai sigură pentru intervenția serviciilor de urgență și a echipelor de salvare.
Aplicarea stratului de vopsea intumescentă este o metodă din ce în ce mai folosită pentru a
oferi protecție pasivă împotriva incendiilor pentru structurile portante, în special cele din oțel
structural, și devine tot mai populară în designul arhitectural modern atât pentru clădirile
industriale, cât și pentru cele comerciale. Ca mijloc de protecție împotriva incendiilor,
aceasta prezintă următoarele avantaje:
•nu modifică proprietățile intrinseci ale materialelor, ca de exemplu proprietățile mecanice;
•este ușor de procesat și
•pot fi folosite diferite tipuri de vopsele intumescente pe o varietate de materiale, cum ar fi
oțelul, lemnul, materialele compozite și betonul.
Stratul de vopsea intumescentă este unul reactiv și se umflă ca rezultat al expunerii la căldură,
astfel mărindu-și volumul și scăzând în densitate. Mai exact, o vopsea intumescentă este ca un
înveliș care reacționează la căldură, umflându-se într-o manieră controlată până ajunge la
o grosime de câteva ori mai mare decât cea inițială, producând o spumă carbonică
formată dintr-un număr mare de bule mici care acționează ca un înveliș izolator pentru a
proteja substratul.
Domeniul de aplicare al produselor intumescente este prevenirea prăbușirea structurii unei
clădiri, care se poate produce atunci când elementele structurale portante din oțel ating o stare
critică.
Pentru oțel, aceasta are legătură cu temperatura critică, definită ca temperatura la care
capacitatea portantă devine egală cu rezultanta sarcinilor aplicate (așadar elementul din oțel este
foarte aproape de prăbușire). Temperatura critică a oțelului poate varia de la 350 °C la 750
°C, depinzând în mare parte de schema de încărcare, dar în majoritatea cazurilor va fi
între 500 °C și 620 °C.
Pentru beton, starea critică este legată de temperatura critică a barelor de ranforsare (care este
de obicei între 350 °C și 500 °C) și de atingerea unei temperaturi de 500 °C în interiorul
elementului de beton.
Pentru lemn, starea critică este legată de secțiunea reziduală a elementului portant din lemn
după ardere.
Cum să aplicați corect vopseaua intumescentă pe materiale din oțel – Sfaturi de pregătire
Vopselele intumescente fac întotdeauna parte dintr-un sistem. Pentru structurile din oțel,
sistemul conține un grund anticoroziv și (în cele din urmă) un strat de acoperire. Primul se
folosește pentru a se asigura aderența la substrat în condiții reci, protecția anticorozivă și
aderența spumei intumescente formate în timpul expunerii la foc, în timp ce al doilea are ca scop
o funcție mai mult estetică și, în caz de agresiune atmosferică, acționează ca un izolator pentru a
preveni degradarea prematură și inactivarea stratului intumescent și rezistența la intemperii
pentru condițiile de utilizare finală.
Înainte de a fi acoperit de un grund compatibil, materialele din oțel trebuie pregătite în
conformitate cu Standardul Suedez SA 2,5. Dacă s-a întâmplat deja acest lucru, acestea trebuie să
nu prezinte urme de grăsimi, ulei, rugină, murdărie sau orice alt contaminant care poate inhiba
procesul de aderență.
Grunduri compatibile, testate împreună cu produsele principale Promat sunt:
•Acril
•Grund alchidic scurt/mediu
•Grund epoxidic cu două componente
•Grund epoxidic cu conținut ridicat de zinc (conținând aproximativ 80% din masă pulbere de
zinc metalic)
•Grund epoxidic cu conținut ridicat de zinc (conținând aproximativ 96% din masă pulbere de
zinc metalic)
•Silicat de zinc
•Polibutadienă (Promat® TY ROX).
Prepararea pentru beton și lemn depinde de starea fizică a suportului. Pentru mai multe
informații contactați departamentul nostru tehnic.
Pentru viteza și calitatea finisajului,
vopseaua intumescentă se aplică de preferat
prin pulverizare cu un echipament de
vopsire fără aer. Este posibilă și aplicarea cu
pensula sau trafaletul.
1.Vopsea intumescentă aplicată prin
pulverizare, cu pensula sau cu trafaletul.
2.Strat de acoperire aplicat prin pulverizare, cu
pensula sau cu trafaletul (dacă este necesar).
3.Grund aprobat prin certificare internațională
sau de către Promat. Vă rugăm să contactați
departamentul nostru tehnic.
4.Coloană și grindă din oțel structural.
Curățate, uscate și fără praf, ulei, zgură sau
rugină sau alte probleme care pot preveni buna
aderență ȘI curățate prin sablare în concordanță
cu standardele internaționale adecvate.
Ce reprezintă grosimea stratului uscat de vopsea (DFT) al vopselelor intumescente?
Grosimea stratului uscat de vopsea și cantitatea de material necesar pentru un anumit timp de rezistență la foc (R 30, 60,
90, 120 de minute sau mai mult) depinde de mai mulți factori.
Grosimea stratului uscat de vopsea intumescentă pentru oțel structural este determinată de următorii factori:
•Factorul de masă (denumit și coeficient de masivitate, factor de secțiune sau H p /A sau Ap /V) reprezintă raportul dintre
suprafața oțelului expus la foc și volumul secțiunii de oțel. Cu cât acest factor de masă este mai mare, cu atât se va încălzi
mai repede secțiunea de oțel și astfel va fi nevoie de o grosime mai mare a stratului de material protector.
•Expunerea sau numărul de fețe expuse la foc. Este vorba despre coloane, grinzi, elemente compozite sau secțiuni goale
pe dinăuntru?
•Temperatura critică reprezintă temperatura de limitare în funcție de gradul de utilizare. Cu cât este mai scăzută
temperatura critică, cu atât mai rapid o va atinge secțiunea de oțel și va avea nevoie de un strat mai gros de material
protector.
•Durata sau gradul de incendiu sau nivelul de protecție necesar (R60, R120 etc.).
•Standarde de testare și avize – diferite standarde pot indica diferite grosimi pentru același nivel de protecție.
Când se măsoară grosimea stratului umed (WFT) și grosimea stratului uscat (DFT)?
În timpul aplicării, este necesară măsurarea frecventă a grosimii stratului umed (WFT) cu ajutorul unui indicator de
grosime a stratului umed.
Pentru a determina grosimea stratului uscat (DFT) pe baza grosimii stratului umed (WTF), este necesară înmulțirea WFT
cu un număr specific care diferă de la un produs la altul. Pentru gama de produse Promat, valoarea se situează între 0,68 si
0,7 (consultați fișa tehnică a produselor pentru mai multe informații).
Grosimea maximă care poate fi aplicată pentru fiecare acoperire variază în funcție de produs și de consumul asociat (TSR:
rata teoretică de acoperire).
După o perioadă de uscare suficientă, trebuie efectuată o măsurătoare a grosimii peliculei uscate folosind un instrument
calibrat corespunzător. Este foarte util un instrument cu inducție electromagnetică prevăzut cu funcție statistică pentru a
stoca citirile și a calcula mediile lor. În cazul în care citirile stratului uscat includ un grund și/sau un strat de acoperire,
trebuie lăsată o toleranță pentru aceste straturi și să se scadă din valoarea totală.
Trebuie să aplic strat de acoperire peste vopseaua intumescentă pentru protecția oțelului?
Vopseaua intumescentă pentru aplicații interioare normale poate fi utilizată fără niciun strat de acoperire decorativ
suplimentar. Adăugarea unui strat de acoperire este necesară pentru aplicațiile exterioare semi-expuse sau cu
umiditate ridicată.
Natura mediului în care pot fi expuse straturile de acoperire le poate afecta durabilitatea sau performanțele într-o situație de
incendiu. Dacă este necesar, trebuie aplicat un strat de acoperire suplimentar pe suprafața stratului intumescent, fie ca o
protecție împotriva degradării, fie în scop decorativ.
Cum să aleg cel mai bun tip de vopsea intumescentă pentru proiectul meu?
Stratul de acoperire trebuie specificat pe baza destinației de utilizare a sistemului și a condițiilor de mediu.
Următoarele categorii de utilizare sunt definite pentru produsele de protecție împotriva incendiilor în conformitate cu ETAG
018:
•Tipul X: Sistem de acoperire reactiv destinat tuturor condițiilor (intern, semi-expus și expus)
•Tipul Y: Sistem de acoperire reactiv destinat condițiilor interne și semi-expuse. Acesta din urmă include temperaturi sub
zero grade, dar fără expunere la ploaie și expunere limitată la raze UV (care nu este evaluată).
•Tipul Z1: Sistem de acoperire reactiv destinat condițiilor interne (cu excepția temperaturilor sub zero) cu umiditate ridicată.
•Tipul Z2: Sistem de acoperire reactiv destinat condițiilor interne (cu excepția temperaturilor sub zero) cu clase de umiditate
diferite de Z1.
Dacă sunt protejate cu un strat de acoperire specific (în funcție de condițiile meteorologice), vopselele intumescente pot fi
aplicate și în condiții de umiditate ridicată, semi-expuse sau expuse.
Principalele familii chimice ale stratului de acoperire utilizate pentru protecția la intemperii sunt:
•poliuretan cu două componente
•poliuretan acrilic cu două componente
•copolimer acrilic
•poliuretan
•PU acrilic
•epoxy
•uretan alchidic.
Pot folosi vopsele intumescente pentru a proteja construcțiile din beton sau lemn?
Vopselele intumescente pot fi utilizate și pentru protejarea betonului, caz în care grosimea necesară pentru timpul de
rezistență la foc se calculează în funcție de temperatura critică atât a barelor armăturii din oțel (între 350 °C și 500 °C), cât și
a stratului de beton (cea mai mică distanță dintre suprafața armăturii încorporate și suprafața exterioară a betonului).[14].
a. Membrane utilizate in tratarea apelor: tehnici,
tipuri, utilizari
b. Membrane nanocompozite
Apa este o resursă naturală esențială pentru societatea de astăzi. Calitatea și cantitatea apei este un aspect
critic pentru orice regiune sau țară. Printre diferitele tehnologii dezvoltate pentru tratarea apei se remarcă
tehnologiile membranare și, în special, osmoza inversă (OI) și nanofiltrarea (NF) [99]. În prezent, peste un
miliard de oameni din întreaga lume continuă să nu aibă acces la apă potabilă. Mai mult, de 2,5 miliarde
(adică 36% din populația planetei) trăiesc în zone în care există un risc crescut al dispariției resurselor de
apă, acestea fiind regiunile în care este realizat 20% din Produsul Intern Brut global [99]. În multe țări,
deficitul de apă poate reprezenta o amenințare semnificativă pentru securitatea națională și poate
impulsiona conflictele în regiuni deja instabile și fragile. Prin urmare, tratarea și purificarea apei, precum și
noile tehnologii în refolosirea apelor uzate sunt de o importanță tot mai mare la nivel global folosind
procese de trecere a presiunii prin membrană cum ar fi nanofiltrarea (NF) sau osmoza inversă (OI) [66,
127, 167]. În aceste tehnologii de purificare a apei pe bază de membrană, preocuparea pentru combaterea
colmatării membranelor este o problemă importantă. În acest sens, au fost realizate un număr semnificativ
de cercetări, deoarece acesta este un proces complex care poate limita performanțele instalațiilor folosite în
tratarea apei [7, 40, 45, 59]. Cu scopul principal de a depăși aceste inconveniente, s-au dezvoltat noi tipuri
de membrane ceramice (anorganice), care prezintă proprietăți mai bune comparativ cu performanțele
membranelor polimerice, cum ar fi: rezistența la temperaturi ridicate și pH extrem, o rezistență mai mare la
colmatare și permeabilități mai ridicate [44]. Așadar, studiile și cercetările realizate și prezentate în teză au
pornit de la aceste noi evoluții, care prezintă un mare interes pentru aplicații industriale și vor avea un
viitor promițător. Teza de doctorat contribuie la dezvoltarea cercetării și cunoașterii într-un domeniu de
mare actualitate pe plan internațional, cel al membranelor de nanofiltrare (NF) și de osmoză inversă (OI),
cu scopul de a contribui la îmbunătățirea procesului de filtrare a apei și pentru utilizarea adecvată a
membranelor în funcție de contaminanții prezenți în apă.
Surse de apă În jur de 70% din suprafața pământului este acoperită cu apă, oceanele deținând circa 96,5% din toată apa planetei. Sursele de apă sun
apele de suprafață (izvoarele, râurile, lacurile, apa de mare) și apele subterane, acestea din urmă având toate calitățile apei potabile. Celelalte ap
necesită tratare și totodată trebuie corectate pentru a deveni ape potabile [121, 165]. 1.2. Cerințe de apă Cantitatea de apă care trebuie furnizată î
punctele de utilizare, astfel încât procesele în care este folosită să fie satisfăcute integral și în mod rațional fără întreruperi și restricții, reprezin
necesarul de apă. Necesarul de apă se satisface din cerința de apă și apa recirculată. Cantitatea de apă care trebuie preluată din sursă pentru a acope
necesarul de apă în mod rațional constituie cerința de apă [3]. 1.3. Caracteristicile apei pentru diferite cerințe Calitatea apei necesară pentru o anum
utilizare este în prezent factorul important care decide orientarea alimentărilor cu apă și tehnologia de tratare necesară pentru a realiza indicatorii d
calitate [172]. După modul de utilizare și complexitatea schemei tehnologice de tratare, stațiile de tratare pot produce: apă potabilă, apă industrială d
diferite categorii, apă pentru complexe zootehnice și apă pentru irigații [172]. 1.3.1. Condiții de calitate pentru apa potabilă Apa destinată consumulu
uman trebuie să posede următoarele calități [172]: - să nu conțină nici un fel de agenți patogeni sau alte microorganisme și să fie lipsită de risc d
contaminare; - să fie incoloră, insipidă și inodoră; - să prezinte “atractivitate” pentru băut; - să nu formeze depozite de depuneri sau pete; - s
întrunească cerințele minime prevăzute în lege. Toate aceste cerințe sunt transpuse în parametrii de calitate ai apei, principalii indicatori fiind
organoleptici și fizici, chimici, generali și toxici, bacteriologici, biologici și de radioactivitate [172]. 1.3.2. Condiții de calitate pentru apa industria
Pentru apa industrială, cerințele calitative sunt diferite, în funcție de rolul apei în procesul tehnologic, natura materiei prime și tipului de utila
folosite [172]. 1.3.3. Condiții de calitate pentru apa de irigații Indicatorii frecvent utilizați pentru aprecierea calității apelor utilizate pentru irigaț
sunt: indicatori salini, concentrațiile de cloruri și sulfați, indicatori toxici (cu referire la concentrațiile de arsen, cianuri, crom, plumb, zinc, mangan
indicatori contagioși (se referă la numărul de bacterii din apa de irigații) [172]. 1.4. Parametrii de calitate ai apei potabile Parametrii de calitate ai ap
potabile sunt de trei tipuri: microbiologici, chimici și indicatori. 1.4.1. Proprietățile apei netratate Proprietățile fizice ale apei sunt: densitate
culoarea, temperatura, turbiditatea, gustul, mirosul și pH-ul [60]. 1.4.2. Caracteristicile apei din surse de suprafață Termenul „ape de suprafață" s
referă la toate tipurile de ape de pe suprafața continentelor, fie că sunt ape curgătoare sau stătătoare, dulci sau sărate [60]. 1.4.2.1. Caracteristici
apelor de râu Cursurile de apă (râuri și afluenți), sunt caracterizate, în general, printr-o mineralizare mai scăzută, suma sărurilor minerale dizolva
fiind sub 400 mg/L. Aceste săruri sunt formate din cloruri și sulfați de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Duritatea totală este, în general, sub 15 grad
Germane [172].
1.4.2.2. Caracteristicile apelor din lacuri Apa lacurilor se caracterizează, în general, printr-un conținut mai ridicat în substanțe organice, nutrienţi
biomasa planctonică, care pot avea repercusiuni și asupra unor indicatori organoleptici și fizici cum ar fi gustul, mirosul, culoarea, turbiditatea și pH
[172]. - 7 - 1.4.3. Caracteristicile apei din surse subterane Apele subterane sunt caracterizate, în general, printr-o mineralizare mai ridicată, conținutul
săruri minerale dizolvate fiind peste 400 mg/L și format, în principal, din cloruri și sulfați de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Duritatea totală e
cuprinsă între 10 ÷ 20 grade germane [24]. 1.4.4. Proprietățile apei uzate 1.4.4.1. Proprietățile fizice Proprietățile fizice ale apei uzate sunt: temperatu
turbiditatea, culoarea și materiile solide totale (MST) [4]. 1.4.4.2. Proprietățile chimice Compoziția chimică a apelor uzate menajere este semnifica
influențată de proteinele, grăsimile și hidrocarbonații din produsele alimentare, precum și de compoziția apei din rețeaua de alimentare, care conține
anumite limite, carbonați, sulfați, cloruri, fier etc. [4]. 1.4.4.3. Proprietățile anorganice Proprietățile anorganice ale apei uzate sunt următoare
aciditate, alcalinitate, pH, potențialul de oxidoreducere, clorurile și sulfurile, metalele grele, detergenții, nitriții și nitrații [4]. 1.4.4.4. Proprietăț
organice Substanțele organice din apele uzate menajere provin din dejecțiile umane și animale, din resturile de alimente, precum și din alte mate
organice evacuate în rețeaua de canalizare și sunt puse în evidență cu ajutorul următorilor parametrii: oxigenul dizolvat, consumul biochimic de oxig
(CBO), consumul chimic de oxigen (CCO), carbonul organic total (COT), consumul total de oxigen (CTO) și putrescibilitatea, stabilitatea și stabilita
relativă [4]. 1.4.4.5. Proprietățile bacteriologice și biologice În apele uzate menajere se găsesc specii de microorganisme care descompun mate
organică. Aceste organisme constituie indicatorul biologic ce caracterizează pozitiv gradul de încărcare al apei cu substanțe organice sau gradul său
saprobitate. Organismele respective pot fi: bacterii, protozoare, alge etc [4]. 1.5. Procedee și tehnici de tratare/ epurare a apei Tratarea și epurarea ape
uzate constituie un ansamblu de măsuri și procedee prin care impuritățile de natură minerală, organică și bacteriologică conținute în apele uzate su
eliminate sau reduse la anumite limite, astfel încât aceste ape să nu afecteze caracteristicile calitative ale receptorului în care se evacuează. Pen
tratarea și epurarea apelor uzate se utilizează mai multe procedee având la bază procese fizice, chimice și biologice [172]. Procedeele de epura
precum și instalațiile de epurare, sunt de trei categorii [22]: a. procedee de epurare mecanică; b. procedee de epurare mecano-chimică; c. procedee
epurare mecano-biologică. 1.5.1. Procedee și tehnici de tratare mecanică Prin procedeul de tratare mecanică se elimină corpurile mari, particulele gr
care se depun sau plutesc din apele uzate [172]. Principalele procedee de tratare mecanică a apei sunt [172]:  reținerea pe grătare și site (sitarea);
deznisiparea (presedimentarea);  decantarea (sedimentarea);  centrifugarea;  filtrarea. 1.5.2. Procedee și tehnici de tratare biologică Prin trat
biologică se înțelege activitatea biologică care stă la baza eliminării bacteriilor patogene, virusurilor și materiilor organice [172]. 1.5.3. Procedee
tehnici de tratare chimică Metoda de tratare chimică a apei asigură eliminarea impurităților nedizolvate parțial, a celor dizolvate, precum și a coloizil
prin folosirea procedeelor de: coagulare – floculare, schimb ionic, clorinare, ozonizare, dezinfecția cu radiații ultraviolete și procese de aerare oxid
[172]. 1.6. Procedee și tehnici de filtrare Filtrarea este o metodă de separare a impurităților solide din fluide în urma curgerii prin medii poroa
permeabile, denumite medii filtrante sau filtre [122]. - 8 - În comparație cu celelalte metode sau procedee de separare, filtrarea nu este condiționată
diferența densităților fazelor care se separă [122]. 1.6.1. Filtrarea prin membrane În sens general, o membrană poate fi considerată o barieră care sep
două compartimente. Din punct de vedere al filtrării, membrana este un mediu filtrant selectiv care permite transferul preferențial al unei particu
molecule, faze sau substanțe sub acțiunea unei forțe motrice de transport (fig. 1.7) [122]. Fig. 1.7. Reprezentarea schematică a principiului de separ
cu ajutorul membranelor [154]. Membranele filtrante prezintă o varietate de structuri (poroase sau dense, izotrope sau anizotrope), și de stări (solide s
lichide). Grosimea unei membrane filtrante poate fi de la câteva sute de nanometri până la câțiva milimetri [122]. Caracterizarea membranelor
bazează pe studiul proprietăților fizico-chimice cum ar fi: capacitatea de schimb ionic, reținere de apă, conținut de apă, grosimea filmului, stabilita
termică și chimică [122]. În cazul filtrării transversale, fluxul de alimentare trece prin suprafața membranei cu flux transversal și sunt generate do
ieșiri: fluxul de permeat, care este partea fluidului care trece prin membrana și fluxul de respingere, care este restul fluxului de alimentare care nu tre
prin membrana de flux transversal [109].
 Clasificarea membranelor Membrana este o zonă de discontinuitate interpusă între
două faze, rolul său fiind acela de a acționa ca o barieră selectivă care permite trecerea
preferențială a unui component din amestec. Există o mare diversitate de membrane,
diferențiate prin structura și funcția pe care o îndeplinesc [131]. În procesele de tratare
a apei sunt utilizate câteva tipuri de membrane. Acestea sunt: membrane pentru
microfiltrare (MF), ultrafiltrare (UF), osmoză inversă (OI) și nanofiltrare (NF) [122].
De exemplu, în cadrul procesului de filtrare cu membrane de OI, se analizează
următorii parametri specifici [72]: - Apa de alimentare = apa care intră în instalație,
supusă tratării prin OI; - Permeat = apa desalinizată care a trecut prin membrana
semipermeabilă și iese din instalația de osmoză inversă la consumator; - Concentrat =
apa cu conținut îmbogățit de săruri, care parcurge membrana numai la suprafața ei și
iese din instalația de osmoză inversă la drenaj; - Randamentul/ Gradul de rejecție [%]
= (Debit permeat / Debit apa alimentare) x 100; valoare maximă admisă în funcționare
= 75%; - Grad de desalinizare [%] = definește gradul de purificare al permeatului față
de apa de alimentare; aprox. 97%; - Fluxul de permeabilitate (J) este definit în general
ca fiind volumul de fluid care parcurge membrana în unitatea de timp pe unitatea de
suprafață.
 Membranele polimerice Teoretic toți polimerii pot fi folosiți pentru
confecționarea membranelor, dar pentru cerințele de procesare și durata de
funcționare a membranelor, numai un număr limitat se folosesc în practică. Cei mai
răspândiți sunt celulozele și derivatele lor [47]. Altă clasă de polimeri pentru
membrane hidrofile sunt poliamidele. Poliamidele aromatice sunt al doilea tip de
polimeri, după celuloza diacetată care se folosesc pentru desalinare datorită
proprietăților lor de permeabilitate selectivă. Pentru stabilitatea chimică și termică
următorii polimeri hidrofobi se pot folosi la realizarea membranelor:
politetrafluoretilenă (PTFE), polietilenă (PE), polipropilenă (PP) etc. [47]. 1.6.1.1.2.
Membranele ceramice Membranele ceramice reprezintă clasa principală a
membranelor anorganice. Materialele ceramice sunt oxizi, nitrură sau carbură de
aluminiu, zirconiu și titan [47]. Membranele ceramice de nanofiltrare nu sunt
omogene, cum sunt cele polimerice, deoarece au pori. Acestea posedă în general o
stabilitate chimică, mecanică și termică superioară materialelor polimerice [47]. - 9 -
1.6.1.2. Osmoza Inversă Osmoza inversă este un procedeu utilizat la tratarea apelor
și la epurarea apelor uzate. Tratarea apei prin osmoză inversă are un avantaj major,
deoarece elimină până la 99% din substanțele organice și anorganice dizolvate în apă,
precum și cca. 99% din contaminanții biologici (bacterii, virusuri), fără să implice
vreun impact negativ asupra mediului ambiant, procedeul fiind bazat pe un fenomen
fizic și nu pe unul de natură chimică [72]. Din punct de vedere constructiv modulele
de separare prin osmoză inversă pot fi spirale, plane, tubulare și membrane din fibre
tubulare (de tip Hollow fiber). Lungimea acestor module este de circa 1m, diametrul
de până la 200 mm și au o suprafață totală cuprinsă între 30-60 m2 . Mai multe astfel
de module pot fi înseriate și plasate într-un recipient sub presiune
b. Membrane nanocompozite
Nanofiltrarea Nanofiltrarea este un procedeu relativ recent de filtrare prin membrană, utilizat cel mai adesea pentru apa cu
cantități reduse de solide totale dizolvate, cum ar fi apa de suprafață și apa subterană proaspătă, cu scopul de a elimina
cationii polivalenți și de a îndepărta precursorii de produs secundar de dezinfecție, cum ar fi materia organică naturală și
materia organică sintetică [80, 129]. Un filtru de NF are o dimensiune a porilor de aproximativ 0,001 microni.
Nanofiltrarea elimină majoritatea moleculelor organice, aproape toți virușii, majoritatea materiei organice naturale și o
serie de săruri [80]. 1.7. Concluzii privind procedeele și tehnicile de tratare și epurare a apei - Sursele de apă din lume pot
fi subterane și de suprafață, pot avea caracteristicile apei potabile, sau pot fi ape care necesită procedee și tehnici de
tratare și epurare pentru a deveni ape potabile; - Cerințele de apă se stabilesc în funcție de cantitatea de apă care trebuie
preluată din sursă pentru a acoperi necesarul de apă în mod rațional [3]; - Parametrii de calitate ai apei potabile și valorile
admise pentru aceștia sunt prezentați în Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, Legea nr. 311 din
28 iunie 2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile; - Pentru tratarea și
epurarea apelor se utilizează mai multe procedee având la bază procese fizice, chimice și biologice [172]; - Filtrarea este
o metodă de separare a impurităților solide din fluide în urma curgerii prin medii poroase permeabile, denumite medii
filtrante sau filtre [122]; - Soluțiile optime care îmbină procesele convenționale cu tehnologiile avansate, precum filtrarea
prin membrane, garantează un nivel ridicat de flexibilitate și calitate superioară a apei [128]; - Membranele filtrante
prezintă o varietate de structuri (poroase sau dense, izotrope sau anizotrope) și de stări (solide sau lichide). Grosimea unei
membrane filtrante poate fi de la câteva sute de nanometri până la câțiva milimetri [122]; - Procesele de nanofiltrare (NF)
și de osmoză inversă (OI) sunt aplicate prin flux în cruce, ceea ce înseamnă, că fluxul permeabil este direcționat
perpendicular pe fluxul de alimentare. Astfel, impuritățile rămân în alimentare, alimentare care își reduce volumul,
părăsind instalația prevăzută cu membrană sub forma unui flux rezidual concentrat [124]; - Membranele de osmoză
inversă (OI) și de nanofiltrare (NF) sunt hidrofile (apa se poate asocia membranei). Din acest punct de vedere se impune
ca acestea să posede stabilitate mecanică, termică și rezistență chimică [47]; - Tratarea apei prin osmoză inversă are un
avantaj major, deoarece elimină până la 99% din substanțele organice și anorganice dizolvate în apă, precum și cca. 99%
din contaminanții biologici (bacterii, virusuri), fără să implice vreun impact negativ asupra mediului ambiant, procedeul
fiind bazat pe un fenomen fizic și nu pe unul de natură chimică [72]; - Nanofiltrarea elimină majoritatea moleculelor
organice, aproape toți virușii, majoritatea materiei organice naturale și o serie de săruri [80]. –[15].
Tehnologii de valorificare a deseurilor. Tehnici de
reciclare.
- Polimeri
- Circuite electrice
- Cauciucuri etc.
 Planificări ale gestionării deşeurilor, ştiinţifice şi adaptate nevoilor, dintr-o regiune pot fi realizate numai pe baza
unor date sigure şi a unei analize fundamentate asituaţiei existente. In acest sens, sunt necesare, pe lângă cunoştinţe
detaliate privind structurile de salubrizare disponibile, şi date realiste despre cantitatea absolută de deşeuri, ca şi despre
originea şi compoziţia acestora.
 
1.1. Factori care influenţeazã cantitatea si compoziţia deseurilor
Dacã se comparã bilanţurile locale de deseuri din comunitãţi diverse, se observã diferenţe accentuate atât din
punctul de vedere al cantitãţii de deseuri menajere (cu granulaţie mare) si industriale, cât si din acela al compoziţiei. Pe
lângã factorii arbitrari, cum ar fi erorile sau lacunele din statisticile deseurilor ca si din controlul intrãrilor de deseuri, acest
lucru este cauzat de factori, care influenţeazã fie direct (de ex. structura economicã si a locuinţelor) fie indirect (de
exemplu condiţii marginale de management al deseurilor) cantitatea si compoziţia deseurilor. Printre multiplii factori de
influenţãtrebuie sã facem deosebirea între:
 Factorii care influenţeazã efectiv cantitatea de deseuri si resturi, cum ar fi:
dezvoltarea economiei si a populaţiei, structura de locuinţe, structura socialã, structura economicã, comportamentul
consumatorului, tehnicile de producţie, mãrimea gospodãriilor, anotimpul;
 Factorii care influenţeazã cãile de salubrizare a deseurilor, ca de ex.:
sistemele de recipiente pentru deseuri, mãrimile recipientelor, rãspândirea obligaţiei de a fi conectat si de a utiliza un
serviciu de salubritate, oferta de sisteme pentru colectare selectivã, tipul si frecvenţa de ridicare a gunoiului cu granulaţie
mare, asigurarea evacuarii deseurilor lãsate pentru salubrizare, conform legislaţiei in vigoare, situaţia actualã pe piaţa
materialelor vechi;
 Factorii care influenţeazã cantitatea de deseuri si care indicã soluţii pentru
salubrizare, ca de ex.: mãrimea taxelor, tipul de taxã solicitatã, oferta în volume de recipiente de deseuri, date legale (de
ex. obligaţia de reprimire etc.), subvenţionãri comunale pentru materiale vechi;
 Factorii unde se presupune o influenţã, ca de ex.: modul de îndepãrtare,
respectiv tratare în fiecare localitate în parte, modul de salubrizare îninstalaţiile învecinate, taxele pentru instalaţiile
învecinate;
 Influenţe prin modificãri în condiţiile cadrului legislativ.
Analiza deseului
 
Analizele de deseuri reprezintã fundamentul elaborãrii conceptelor comunale de
management al deseurilor si al planificãrilor pentru instalaţiile de valorificare si
îndepãrtare a deseurilor. În particular, examinãrile deseurilor servesc
urmãtoarelor
scopuri:
 Colectarea de date de pornire pentru planurile de management al deseurilor,
în vederea determinãrii potenţialelor pentru împiedicarea formãrii lor,
valorificarea, tratarea si îndepãrtarea deseurilor, ca si în vederea estimãrii
capacitãţilor necesare si a dimensionãrii instalaţiilor de tratare si îndepãrtare care
trebuie implementate;
 Pregãtirea, controlul reusitei si evaluarea eficienţei mãsurilor de management
al deseurilor (de ex. implementarea sistemelor de colectare a materialelor
valorificabile);
Determinarea efectelor unor condiţii cadru modificate (de ex. mãsuri implementate
ale colectãrii materialelor valorificabile, condiţii economice si/sau sociale modificate);
 Prognoza cantitãţilor de deseuri din localitate;
 Evaluãri statistice generale.
Analizele deseului menajer
Prin .gunoi menajer. înţelegem deseuri solide, colectate si transportate de cãtre
responsabilii cu salubrizarea sau de un terţ contractat, în recipiente standardizate si
amplasate în zonele de salubrizare.
In mediul rural si în zonele periurbane din România, unde existã pânã la ora
actualã slaba conectare la sistemul de salubrizare publicã (adicã numar insuficient
de
recipienti pentru colectare, ridicare neregulatã a gunoiului menajer), nu poate fi
utilizatã aceastã metodã. In acest caz, trebuie mai înainte de toate sã se creeze
premisele unei colectãri normale a deseurilor, ca de exemplu colectarea gunoiului în
fiecare gospodãrie în recipiente corespunzãtoare, ca si ridicarea regulatã a deseurilor.
O schemã de desfãsurare cuprinzând activitãtile esentiale necesare unei analize a
deseurilor menajere este reprezentatã in figuraFactorii care influenteazã cantitatea si
compozitia gunoiului menajer, considerati ca fiind siguri si confirmati printr-o
multitudine de cercetãri, sunt:
 structura localitãtii;
 tipul, respectiv mãrimea recipientelor;
 oferta de volumul al recipientului pentru un locuitor;
 frecventa de golire a recipientelor;
 sistemele de colectare si salubrizare existente;
 tipul de încãlzire al unitãtilor de locuintã.
 
Pregatire- implementare- evaluare
EVITAREA PRODUCERII DE DEŞEURI
 
Noţiunea de evitare a producerii deşeului cuprinde posibilităţile de acţiune, care
împiedică sau reduc formarea deşeurilor încă de la inceputul producerii lor, producatorii
diversi, prin distribuţie, si până la consum. Evitarea producerii deşeului este prima
etapa importantă in realizarea unui concept integrat de gospodărire a deşeurilor.
 
Definirea şi îngrădirea conceptului
 
Conceptul de .evitare a deşeului., în literatura de specialitate, nu este nici clar
definit, nici utilizat univoc. De cele mai multe ori, prin .evitare a deşeului. înţelegem
strategii şi măsuri, care, în sens restrâns, reprezintă diminuarea/reducerea
cantităţii de deşeu prin măsuri de valorificare. Mai exact însă, conceptul de
diminuare/reducere a deşeului cuprinde activităţi atât de evitare a formării cât şi de
valorificare a deşeurilor.
Pentru o intelegere clară a conceptului de evitare a formării deşeurilor, este
absolut necesara explicarea lui dataliata.
În managementul deşeurilor s-a impus o diferenţiere a măsurilor de evitare a
deşeurilor, din perspectiva aspectelor calitative şi cantitative
Evitarea producerii deşeurilor
 
 2.1. Evitare cantitativă şi calitativă a deşeurilor
 
Măsurile evitării cantitative vizează să reducă fabricarea şi comercializarea
produselor, ca şi utilizarea de materie primă pe unitate de produs (proces de
producţie sărac în deşeuri şi reducere absolută a producţiei).

 
Măsurile evitării calitative au ca scop reducerea poluării mediului (apa, aer, sol) la
producţia, comercializarea, utilizarea şi salubrizarea bunurilor.
Cea din urmă poate fi obţinută prin substituţia produselor sau ambalajelor
cuconţinut toxic prin produse ecologice. Astfel, de ex. înlocuirea recipientelor de unică
folosinţă din policlorură de vinil (PVC) prin recipiente de unică folosinţă din sticlă
reprezintă o evitare calitativă, din perspectiva emisiilor dăunătoare, la incinerare. Nu
trebuie însă să ne aşteptăm în acest caz la o reducere a cantităţii de deşeuri.
 
 Măsurile cantitative şi calitative de evitare a deşeurilor se pot afla în concurenţă, dar se pot şi compensa
reciproc. În aceste cazuri, depoluarea mediului nu se poate obţine prin evitarea deşeului. Următoarele exemple
sunt edificatoare :
Reducerea cantitativă a deşeurilor poate conduce la mărirea concentraţiei
substantelor toxice din deşeu. Pe de altă parte, diminuarea potenţialului toxic prin
înlocuirea PVC prin polietilenă (PE) la sticle, ţevi şi folii poate avea drept consecinţă
creşterea cantităţii de deşeu (dacă este necesară o întărire a grosimii materialului), din cauza menţinerii
unor cerinţe de calitate identice.

Evitarea deseului

 Evitarea calitativă a deşeului

 Reducerea producţiei
 Producţie săracă în deşeuri
 Producţie mai săracă în substanţe toxice
Exemple:
 Substituirea bateriilor primare cu acumulatori
 Substituirea recipientelor de unică folosinţă din PVC cu recipiente de unică folosinţă din sticlă
Exemple:
 înlocuirea sistemelor ambalajelor de unică folosinţă cu sisteme de ambalaje de folosinţă multiplă
 înlocuirea produselor cu viaţă scurtă cu cele cu viaţă lungă
 
Semnificaţia şi efectele măsurilor de evitare a deşeurilor nu se limitează la
domeniul descris anterior al diminuărilor cantitative şi calitative ale deşeurilor. În
rezumat, scopurile generale ale evitării deşeurilor pot fi formulate după cum urmează:
 protejarea resurselor prin diminuarea utilizării materiilor prime la producţie;
 economisirea energiei la producţie, comercializare, salubrizare ;
 diminuarea emisiilor de substanţe toxice;
 diminuarea emisiilor la producţie, comercializare, consum şi salubrizare;
 depoluarea salubrizării prin diminuarea cantităţilor de deşeuri ca şi a reducerii toxicităţii deşeurilor.
Evitarea deşeurilor în ciclul de viaţa al produselor
Exemple de scheme de recuperare
INSTALAŢIE PENTRU COLECTARE, RECUPERARE, REGENERARE ŞI RECICLARE MATERIALE PLASTICE

În cadrul acestui proces, buteliile, colectate printr- un sistem oarecare sunt

transformate în granule de înaltă calitate, cu utilizare alimentară. Calitatea aceasta este
determinata de urmatorii factori:
1.Sistemul asigură mărirea vâscozităţii materialului reciclat
2.Testele efectuate pe granulele obţinute au determinat calitatea alimentară a produsului.
[16].
Bibliografie
1. Anderson G. - How to Write a Paper in Scientific Journal Style and Format - Bates
College, Lewiston, Maine, USA (http://abacus.bates.edu/~ganderso/
biology/resources/writing/HTWtoc.html)
2. Bamfield Marine Sciences Centre - Guidelines for Writing Scientific Papers
(http://www.bms.bc.ca/ library/Guidelines%20for%20writing%20Scientific
%20papers.pdf)
3. Day R.A. – How to Write and Publish a Scientific Paper – 5th Ed., Cambridge
University Press, 1998
4. Dodd J.S. - The ACS Style Guide: A Manual for Authors and Editors, 2nd Ed., Oxford
University Press, (http://www.oup.com/us/samplechapters/ 0841234620/?view=usa)
5. International Committee of Medical Journal Editors – Uniform requirements for
manuscripts submitted to biomedical journals – J Am Med Assoc, 1993; 269:2282-2286
6. Jones S.P. - How to write a great research paper - Microsoft Research, Cambridge
(http://research. microsoft.com/Users/simonpj/papers/giving-atalk/writing-a-paper-
slides.pdf)
7. Matthwes J.R., Bowen J.M., Matthews R.W. – Successful Scientific Writing: a step-
by-step guide for the biological and medical sciences – Cambridge University Press,
1996 8. Oxford University Press - Digital Art Requirements for Submission
(http://www.us.oup.com/ us/corporate/authorresources/authorartguidelines.pdf)
9. https://sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Carcea3-C.Roman-R.Chelariu-Ingineria-
proceselor-metalurgice.pdf
10. https://ro.scribd.com/doc/253093442/Opera-uii-%C4%8Di-Procese-metalurgice
11. https://ro.scribd.com/doc/54282458/Macinare-in-Moara-Cu-Bile
12. https://www.hho-generator.de/ro/cumpar-generator-hidrogen-hho.htm
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98ubler
14.
https://www.promat.com/ro-ro/constructii/proiect-protectie-la-foc/zona-expertilor
/39704/vopsele-intumescente-protectie-eficienta-impotriva-incendiilor-structuri-otel
/
15. https://
www.ub.ro/files/scoala-doctorala/Teze/dascalu/Rezumat_final_roman%C4%83_teza
_Mihaela_Dasc%C4%83lu.pdf
16. https://ro.scribd.com/document/70229991/Reciclarea-Deseurilor
17. Vintan, Lucian N.,Scrierea şi publicarea ştiinţifică • Tereanu, Carmen , Cum sa
scriem un articol stiintific • Smith A. J., The Task of the Referee, IEEE Computer,
April 1990