UNIVERSITATEA TEHNICĂ

DIN CLUJ NAPOCA

CURS 3
Structura atomică a materialelor
Legături interatomice FACULTATEA DE INGINERIA
MATERIALELOR SI A MEDIULUI
Noţiuni de cristalografie
Defecte in cristale reale BODEA MARIUS
Mecanisme de deformare CURS DE MATERIALE - I
Karl Popper, "Science is a history of corrected mistakes"
ISTORIA MODELULUI ATOMIC
Aristotel şi Platon au descris materia ca
fiind compusă din patru elemente
fundamentale: pământ, foc, aer şi apă.

Standard
& String
Theory
M Theory

Prin experimentale sale la inceputul anilor 1800,

Dalton a dedus:
• toate elementele chimice sunt compuse din atomi
• atomii sunt indivizibili şi particule indestructibile
• atomii aceluiaşi element chimic sunt identici
• atomii unor elemente chimice sunt diferiţi între ei
• compuşii chimici sunt formaţi prin gruparea
atomilor a două sau mai multe elemente chimice
Modelul planetar al atomului.
Bohr a plasat electronii pe
niveluri energetice specifice.
În 1897 omul de ştiinţă englez
J.J. Thomson a promovat
idea că atomul este compus
din sub-particule elementare.
ISTORIA MODELULUI ATOMIC

În 1897 omul de ştiinţă englez J.J. Thomson a

promovat idea că atomul este compus din sub-particule
elementare.

El a propus un model denumit uneori modelul “budinca cu

prune”. Atomul este constituit dintr-un corp încărcat pozitiv
în care sunt dispersate particule încărcate negativ - denumiţi
Thomson
corpuscului, ca şi “stafidele într-o budincă”.
1897
Thomson a studiat trecerea curentului prin gaze şi a
remarcat prezenţa unor raze încărcate cu sarcină electrică
negativă. El a desus că sarcinile negative provin din
atomii de gaz care iniţial trecerii curentului electric prin
gaz nu au fost încărcaţi electric.

Deoarece gazul era neutru d.p.d.v. electric, atunci

Dispozitivul experimental al
Thomson a concluzionat că trebuie să existe sarcini
lui Thomson pozitive în atom care să compenseze sarcinile negative. A
căutat “corpusculii negativi” dar nu i-a “găsit” niciodată...
ISTORIA MODELULUI ATOMIC

Rutherford

1908

Rutherford a conceput un experiment prin care bombarda o foiţă subţire de aur (cca. 2000
diam. atomice) cu sarcini pozitive. Majoritatea din aceste “proiectile” (sarcini încărcate
pozitiv) treceau prin foiţa de aur fără ca să-şi schimbe traiectoria, ceea ce însemna că foiţa
este mai mult “spaţiu gol ”...
Totuşi unele sarcini pozitive erau deviate ca şi cum ar fi lovit “ceva solid ”. El ştia că
sarcinile pozitive resping sarcini pozitive şi a concluzionat că atomul are un centru mic,
dens şi încărcat cu sarcină pozitivă pe care l-a denumit nucleu.
ISTORIA MODELULUI ATOMIC

În 1913 danezul N.Bohr a adus unele îmbunătăţiri modelului

Rutherford. Bohr a plasat electronii pe niveluri energetice
specifice. Deasemenea a considerat că electronii se deplasează pe
orbite bine definite în jurul nucleului asemenea planetelor în jurul
soarelui. Orbitele sau nivelurile energetice erau localizate la
anumite distanţe faţă de nucleu (modelul planetar al atomului,
Bohr).
Bohr

1922
STRUCTURA ATOMICĂ
A MATERIALELOR
CERCETĂRI ÎN PREZENT
De la Rutheford (ecranul cu sulfat de
zinc, 1908) la CERN (Conseil Européen
pour la Recherche Nucléaire – 1988)
In the history of particle physics, the situation was particularly confusing in the late 1960s.
Before the discovery of quarks, hundreds of strongly interacting particles (hadrons) were
known, and believed to be distinct elementary particles in their own right. It was later
discovered that they were not elementary particles, but rather composites of the quarks.
The set of particles believed today to be elementary is known as the Standard Model, and
includes quarks, bosons and leptons
 STRUCTURA ATOMICĂ
A MATERIALELOR
CERCETĂRI ÎN PREZENT
Comparaţie între mărimea soarelui şi a
sistemului solar în raport cu mărimea
atomului de aur.
STRUCTURA ATOMICĂ A MATERIALELOR

Energie

Forţă
 Electronii în atom
Potrivit mecanicii cuantice, electronii nu se
deplasează într-un atom pe orbite definite ca şi
planetele în jurul soarelui. De fapt este imposibil de a
determina locaţia exactă a unui electron. Astfel
atomul este considerat ca având un nucleu încărcat
pozitiv înconjurat de o regiune mare (orbitali) în care 6 electroni 14 electroni
2 electroni 10 electroni
sunt suficienţi electroni ptr. ca atomul să fie neutru.
În funcţie de energia de care dispun electronii se
găsesc într-o regiune specifică în norul electronic.
(electronii nu pot fi consideraţi ca simple particule).

Electronii manifestă un comportament dual undă-

corpuscul, sub forma unor unde staţionare. Energia
electronilor este proporţională cu frecvenţa
fundamentală al undei staţionare (cea mai joasă)
fiind un multiplu al acesteia (armonice). Electronii
pot efectua salturi energetice între orbitali (după o
interacţiune cu un foton - tranziţii energetice).

Locaţia probabilă a electronului în atom depinde de

ce cantitate de energie dispune electronul respectiv.
Electronii cu energii joase se regăsesc pe nivele
apropiate de nucleu, iar cei cu energii ridicate sunt
plasaţi pe nivele energetice mai îndepărtate de
nucleu (7 Nivele: K, L, M, N, O, P, Q).
Orbitali atomici

1s orbital 2s orbital 3s orbital

2p orbital 3p orbital 4p orbital

3d orbital 4d orbital 5d orbital

Orbitalul atomic reprezintă zona din jurul nucleului unde electronul are cea mai mare probabilitate
de a fi găsit (conform funcţiei de undă Schrödinger). Orbitalii sunt clasificaţi în s, p, d şi f având
forme caracteristice. Fiecărui orbital din atom îi corespunde un set unic de 4 nr. cuantice:
1.n (K, L, M, N, O, P, Q) este nr. cuantic principal,
2.l tipul orbitalului: s(l=0), p(l=1), d(l=2), f(l=3),
3.m (moment magnetic orbital)
4.s spinul electronului (+1/2) şi (-1/2).
Numerele cuantice n şi l determină configuraţia electronilor în atom.
ELECTRONEGATIVITATEA Legaturi „perfecte” – numai la extreme.
Majoritatea legaturilor interatomice –
Metale: χ = 0.7 (Cs, Fr) – 2.4 (Au) hibride (predomina un tip de legatura)
Nemetale: χ = 4 (F)

Electronegativitatea = măsura
aptitudinii de reţinere a electronilor
proprii şi de a capta electroni străini.
Determină tipul legăturii intre două
specii de atomi. Se exprimă prin:
electronegativitatea relativă
χ/χLi
Atomii cu stratul de valenta complet
ocupat cu electroni sunt cei mai
stabili.

Pentru a completa stratul de valenţă:

METALELE – cedează electroni (slab
electronegative)
NEMETALELE – acceptă electroni (puternic
electronegative)
 Electronegativitatea relativă χ/χLi

Cea mai uzuală metodă de calcul a electronegativităţii, este după scala

Linus Pauling. De la 0.7(Franciu) la 3.98 (Clor), electronegativitatea este o
proprietate de interacţiune dintre doi atomi. Este o mărime adimensională.
 LEGATURA IONICA

TARI COVALENTA NEPOLARA

LEGATURA METALICA
LEGATURI
INTERATOMICE COVALENTA POLARA

SLABE LEGATURA DE HIDROGEN

LEG. VAN DER WAALS

Materie barionică = masa

atomilor este formată peste
99% din masa nucleelor -
protoni si neutroni, care fac
parte din familia particulelor
subatomice compuse din câte
trei cuarci, cunoscute colectiv
sub numele de barioni,
particule grele (relativ la
electroni).
LEGĂTURA
IONICĂ

Se stabileste la diferente mari de electronegativitate

(Δχ dintre atomi este > 1.7); are loc prin schimb de electroni.
METALELE cedează electronii de valenţă NEMETALELOR, ambele
tipuri de atomi primesc configuraţii stabile, dar devin ioni –
forţele de legătură sunt electrostatice.
• caracter ionic
• grad minim de mobilitate a electronilor
• legături puternice (punct de topire ridicat)
• dure şi fragile
• buni izolatori (termici şi electrici)
• transparenţi
 LEGATURA COVALENTĂ
NEPOLARĂ

Apare la atomii din aceeaşi specie sau la atomii din specii diferite care au electronegativităţi foarte
apropiate (C şi H2 - esential la polimeri -C-C- ). Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un
electron şi fiecare atrage la fel de mult perechea astfel formată. Legătura covalentă nepolară este o stare
de echilibru dintre forţele de atracţie şi repulsie dintre atomi care ajung „la inţelegere” prin partajarea
electronilor de valenţă. Legătura se realizează când diferenta dintre electronegativitatea atomilor
este (Δχ < 1.7)
 LEGĂTURA METALICĂ

Între atomi ai metalelor (diferenţă mică de electronegativitate);

Tot prin partajarea electronilor de valenţă – între toţi atomii
(niveluri energetice suprapuse) → ioni pozitivi care formează reţea
cristalina în care se găseşte uniform distribuit „norul” de electroni
sau „gazul” de electroni de conducţie. Mobilitate mare a
electronilor. 
• luciu metalic
• conductivitate electrică / termică
• creşterea rezistivităţii cu temperatura
• emisie termoelectronică

Coeziunea mare a metalelor este explicata de catre L.Pauling prin existenta valentei metalice care este
cuprinsa intre 1 si 6. Valenta metalica este reprezentat de numarul electronilor care participa la
formarea legaturii metalice.
Prin urmare, numarul maxim de legaturi metalice este format de metalele tranzitionale cu coeziune
maxima din grupele VI b, VII b si VIII b. Metalele al caror numar de legaturi metalice este mare, au raze
atomice mici, densitati si duritati mari, temperaturi de topire si de firbere ridicate, precum si o rezistenta
remarcabila la solicitarile mecanice exterioare. Spre deosebire de legaturile covalente, legaturile
metalice sunt nesaturate, nelocalizate si nedirijate in spatiu, ceea ce ar explica plasticitatea metalelor.
LEGĂTURA COVALENTĂ POLARĂ

Intre un atom cu electronegativitate relativa mare si un atom cu χ mai mica

Exemplu: la polimeri C – O – C; χC = 2.5; χO = 3.5
Se realizează doar între atomi ai nemetalelor
din specii diferite.

Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte

un electron, dar atomul care are
electronegativitatea mai mare atrage mai
puternic perechea formată.

Partajare “inegala” a electronilor de valenta.

 LEGĂTURA DE HIDROGEN

Între atomi puternic electronegativi (O, N, F) dintr-o

moleculă şi un atom de hidrogen legat covalent de
atomi puternic electronegativi în altă moleculă.

Importanta la polimeri – legare transversală.

Acid carboxilic - dimeri

 LEGĂTURA VAN DER WAALS
Forțele van der Waals reprezintă interacţii de
atracție sau de respingere de putere relativ mică
dintre molecule neutre şi se datorează tendinței
acestora de a constitui dipoli electrici,
transmițând polarizarea la moleculele
învecinate.

Se manifestă între molecule în care există

legătură covalentă:
•forţa de interacţie între atomii moleculei este
puternică.
•moleculele formate din atomi diferiţi manifestă
un fenomen de polarizare.
•între molecule apare o forţă de interacţie slabă,
datorită polarizării moleculelor.

Ex; molecula de apă (H2O). Între legăţurile H-O

există un unghi de 104.5, iar la atomul de H
apare o polarizare pozitivă, iar la cel de O una
negativă.

Aceste forţe se întâlnesc şi la polimeri, dar

intensitatea forţei Van der Waals este mai
puternică. Aranjament molecule apă lichid şi gheaţă
 REŢELE CRISTALINE
Sisteme cristaline: retelele Bravais 7
fundamentale si 7 derivate de baza – atomi in
centrele volumelor sau fetelor + alte sisteme
derivate (atomi in alte pozitii)
La metale:
Cubic volum centrat (cvc) – Feα, Cr, W, W, Mo,
Tiβ, ...
Cubic cu fete centrate (cfc) – Feγ, Al, Cu, Au, Ag, ...
Hexagonal compact (hc) – Zn, Mg, Tiα, ...
 
Alotropie (pentru metale) = proprietate de a cristaliza
in sisteme diferite; trecerea de la o stare alotropica la
alta – transformare alotropica
cfc – cea mai buna plasticitate, rezistenta / duritate mica
cvc – plasticitate mai scazuta, rezistenta / duritate mare
hc – plasticitate scazuta

Deformaţiile în cristal au loc in principal în planele de

alunecare (plane cu densitate atomica maxima). Numar
mare de plane de alunecare → plasticitate bună.
REŢELE CRISTALINE
Celula cristalina: unitatea structurala care pastreaza caracteristicile
cristalului 3D. Prin repetare pe cele 3 axe se genereaza cristalul.
 
Celula elementara: cea mai mica formatiune 3D de atomi care prin
repetare genereaza reteaua.(diferente la sistemul hexagonal)
Structura şi proprietăţile materialelor depind de aranjamentul
atomilor în reţeaua cristalină, de anumite plane atomice care
au o anumită orientare, densitate de atomi etc.

h k l reprezintă indicii lui Miller. Aceştia sunt numere întregi care

se obţin din coordonatele (a,b,c) ale punctelor de intersecţie ale
planului considerat cu axele de coordonate (X,Y,Z).
h – reprezintă planul perpendicular pe axa X
k – reprezintă planul perpendicular pe axa Y
l – reprezintă planul perpendicular pe axa Z
Valorile negative sunt reprezentate cu o bară deasupra.
 • analize structurale
ANALIZA MATERIALELOR PRIN DIFRACŢII CU RAZE X • tip structuri cristaline
• dimensiuni grăunţi cristalini
• stare de tensiuni din material

Legea lui Bragg

Diffraction of x-rays
by planes of atoms
(A–A’ and B–B’).

Peak intensităţi difracţie pe plane cristalografice

Schematic diagram of
an x-ray diffractometer;
T x-ray source,
S specimen,
C detector,
O the axis around
which the specimen and
detector rotate.
REŢELE CRISTALINE
INDICII MILLER

b
a
Z
a b c

X
REŢELE CRISTALINE
INDICII MILLER

h k l reprezintă indicii lui Miller. Aceştia sunt

numere întregi care se obţin din coordonatele
a,b,c – valorile reciproce ale punctelor de
intersecţie ale planului considerat cu axele de
coordonate (X,Y,Z).
DEFECTE IN CRISTALELE REALE
DEFECTE IN CRISTALELE REALE
DEFECTE IN CRISTALELE REALE
BENZI DE ALUNECARE IN CRISTALE

Cadmium crystal after deformation to

100 % strain
DEFECTE IN CRISTALELE REALE

DISLOCATIE MARGINALA

Cadmium crystal after deformation to

100 % strain

DEPLASAREA DISLOCATIILOR IN CRISTAL

Când tensiunea tangenţială depăşeşte o valoare limită, dislocaţiile se

deplasează în planele de alunecare (plane cu densitate atomică maximă)
→ deformare prin alunecare
– c.f.c. are 8 plane de alunecare Diferenţe de plasticitate datorită caracteristicilor
– c.v.c. are 6 plane de alunecare reţelei cristaline. Blocarea propagării dislocaţiilor 
– h.c. revin cca. 2 plane de alunecare creşterea rezistenţei la deformare a materialului.
DEFECTE IN CRISTALELE REALE

Precipitarea unor faze dure în matricea metalică (la metale) sau prezenţa
unor particule/fibre de armare (la compozite) în matricea
metalică/ceramică/organică conduce la creşterea rezistenţei mecanice.
DEFECTE IN CRISTALELE REALE

Precipitarea unor faze dure în matricea metalică (la metale) sau prezenţa
unor particule/fibre de armare (la compozite) în matricea
metalică/ceramică/organică conduce la creşterea rezistenţei mecanice.
DEFECTE IN CRISTALELE REALE

Precipitarea unor faze dure în matricea metalică (la metale) sau prezenţa unor
particule/fibre de armare (la compozite) în matricea metalică/ceramică/organică
conduce la creşterea rezistenţei mecanice.
DEFECTE IN
CRISTALELE
REALE

Orientarea grăunţilor
cristalini conduce la
anizotropie (aceasta
poate rezulta după
deformări plastice).

Anizotropia se poate
corecta prin tratament
termic.

Dislocaţiile se propagă prin grăunţii cristalini şi se blochează la limita de grăunte.

Ca urmare, cu creşterea lungimii limitelor de grăunţi (corespunde micşorării
dimensiunilor grăunţilor cristalini), se va obţine o îmbunătăţire a caracteristicilor
mecanice de rezistenţă.
 DEFECTE IN CRISTALELE REALE
DISLOCATII ELICOIDALE. VECTORUL BURGER
10-6 m: Dislocation Growth Spiral
The pyramidal surfaces of the hillocks on the graphite surface contain numerous
"fundamental" growth spirals nucleated by a screw dislocation. The height of the
steps in these spirals is 6.7 x 10-10 m, the unit cell dimension of graphite along [001].
The average step separation is 90 nanometers. Arrows point to step regions of height
3.3 x 10-10 m, the d-spacing of graphite along [001]. Atomic force microscope (AFM)
image (deflection data) by Dr. John Rakovan (Miami University, Oxford, Ohio).

Cadmium crystal after deformation to

100 % strain
 MECANISMUL DE DEFORMARE PRIN ALUNECARE

Cadmium crystal after deformation to

100 % strain

Cristal
fixat la Cristalul după deformarea plastică Localized deformation of a tensile structured
capete prin tracţiune. Alunecarea se aluminum wire of 25µm diameter

produce în plane distincte paralele

Legea lui Schmid Într-un cristal pot exista mai multe plane de alunecare. Pe măsură ce sarcina creşte, cresc
eforturile tangenţiale  pe fiecare plan de alunecare până când eventual se atinge valoarea
critică c într-unul din planurile de alunecare. Cristalul începe să se deformeze plastic prin
alunecare după planul respectiv denumit sistem (plan) de alunecare primar. Creşterea
sarcinii de solicitare conduce la creşterea eforturilor tangenţiale şi în alte plane de alunecare
după care se produc alte alunecări (după depăsirea valorii critice  )
 MECANISMUL DE DEFORMARE PRIN MACLARE

Două regiuni ale grăuntelui cristalin sunt deplasate simetric

după un plan de separaţie. Mărimea deplasării zonei cristaline
nu coincide uzual cu distanţa atomică (linia punctată).
 
Se disting trei tipuri de macle:
a – macle mecanice (de deformare) – se întâlnesc la sisteme:
h.c., c.v.c. (la rece).
 
Maclele de deformare se formează pentru a minimiza energia
superficială şi conduc la despicarea în două zone simetrice a
grăuntelui cristalin.
 
b – macle de recoacere – se întâlnesc la sistemul c.f.c.
c – macle de creştere – se întâlnesc la sistemul c.f.c.
 
Maclele de recoacere sau de creştere apar datorită tendinţei de
minimizare a energiei de interfaţă şi prin urmare prezintă
muchii drepte.
 CONCLUZII: ALUNECARE vs. MACLARE

Agregat policristalin – ansamblu de

cristalite cu orientare diferită a reţelei.

Deformare: fiecare grăunte după orientarea

proprie + deformări la limitele de grăunte
(interacţiuni grăunte deformat – grăunte
nedeformat).
 
Orientarea cea mai favorabila: 45° fata de
axa de solicitare
Orientarea cea mai defavorabila: 0° sau 90°
 ASPECTE METALOGRAFICE
Maclele (de deformare sau
recoacere) sunt vizibile la
microscopul optic după
lustruire şi atac chimic.
Orientarea cristalografică
diferită, a zonei de maclare
controlează unghiul de
reflexie a luminii la intrarea
în obiectivul microscopului.

Benzile de alunecare apar

sub forma unor linii paralele,
iar limitele de grăunţi sub
forma unor linii curbe, mai
mult sau mai puţin apropiate
de forme poliedrice (tip
procesare).
Rupere ductilă Rupere fragilă
•prin forfecare •prin smulgere
•alunecare •decoeziune grăunţi
•tenacitate •suprafeţe plane în casură
•aspect mat neregulat, cu •aspect strălucitor casură Casură = aspectul suprafeţei
cratere (rupere con-cupă) materialului în secţiunea de rupere