PROBLEMELE DE BAZĂ ALE METEOROLOGIEI SINOPTICE

Meteorologia sinoptică, ramură a meteorologiei care studiază legile evoluţiei proceselor

atmosferice în scopul prevederii vremii, are drept probleme de bază: masele de aer, fronturile
atmosferice, ciclonii, anticiclonii şi prognoza timpului.

1. Masele de aer
 
Repartiţia inegală a radiaţiei solare incidente, pe de o parte şi neomogenitatea suprafeţei
incidente, pe de alta, determină deosebiri considerabile in încălzirea diferitelor porţiuni ale
suprafeţei terestre.
Aceste deosebiri se transmit aerului din stratul atmosferic inferior (troposfera) în cuprinsul
căruia se produc, drept consecinţă, modificări neîncetate ale distribuţiei diverselor elemente
meteorologice.
Se înţelege, aşadar, că troposfera nu poate constitui un tot omogen nici pe verticală, nici pe
orizontală. Dimpotrivă, ea este alcătuită din porţiuni (volume mari de aer) cu întinderi
comparabile cu cele ale continentelor sau ale unor părţi din continente, numite mase de aer.
Acestea se caracterizează prin unele însuşiri fizice comune (care le conferă o anumită
omogenitate) şi sunt antrenate în circulaţia generală a atmosferei de către principalii curenţi.
 Omogenitatea unei mase de aer se traduce prin lipsa variaţiilor importante în distribuţia
orizontală a elementelor meteorologice, ceea ce înseamnaă că, pentru un anumit interval de
timp, starea vremii în regiunea deasupra căreia se deplasează ori stagnează aceasta, este
pretutindeni aceeaşi sau, în orice caz, nu prezintă diferenţieri semnificative. Pentru a putea
imprima vremii un anumit aspect, masa de aer trebuie să aibe o extindere verticală de cel puţin
1-2 km. Aceste valori sunt depăşite frecvent, ajungându-se uneori până la nivelul tropopauzei.
Principalele însuşiri fizice prin care se deosebesc între ele masele de aer sunt
temperatura, umezeala şi gradul de transparenţă.
Întrucât temperatura reală variază amplu şi rapid, mai ales în masele de aer în mişcare,
pentru caracterizarea lor termică se utilizează temperatura echivalent-potenţială. Aceasta se
modifică numai în funcţie de procesele radiative, neputând fi influenţată nici de transformările
de fază ale apei şi nici de procesele adiabatice. Fiind cea mai conservativă însuşire a maselor
de aer, temperatura echivalent-potenţială constituie principalul criteriu de apreciere a acestora.
La rândul său, gradul de umiditate al maselor de aer se defineşte prin umezeala specifică
(g/kg) deoarece aceasta rămâne constantă la variaţiile de presiune, modificându-se numai sub
influenţa proceselor de evaporare şi condensare.
Transparenţa reprezintă, de asemenea, o însuşire conservativă care diferenţiază între ele
masele de aer cu origini diverse.
 1.1. Formarea maselor de aer
 
Masele de aer cu însuşiri fizice caracteristice pot lua naştere numai cu condiţia
staţionării mai indelungate a aerului deasupra unei regiuni oarecare. Această staţionare permite
transmiterea către aerul de deasupra a însuşirilor fizice care constituie specificul regiuniii
respective. Ulterior, când masa de aer astfel formată, se deplasează spre alte regiuni, ea
transportă cu sine aceste însuşiri, modificând starea vremii pe traseul străbătut. Totodată, ea
interacţionează cu suprafaţa survolată, transformându-se treptat cu atât mai profund cu cât
viteza de deplasare este mai redusă. Încetarea deplasării şi staţionarea deasupra regiunii în care
a ajuns determină, fireşte, transformarea masei de aer iniţiale într-o alta cu însuşiri fizice
diferite. În mod obişnuit, orice anticiclon care staţionează mai îndelung într-o regiune oarecare,
determină prin caracteristicile sale (stabilitate, timp senin şi calm) intensificarea schimburilor
de energie dintre suprafaţa terestră şi aerul de deasupra şi favorizează astfel formarea unei
mase de aer.
Procesul de formare a maselor de aer poate avea loc însă şi în părţile superioare ale minimelor
barice cu caracter quasipermanent (mai ales ale celor de la latitudini mari, subpolare). El se
datorează mişcărilor ascendente, care determină răcirea adiabatică a aerului tropical şi
transformarea lui în aer polar.
 Formaţiunile barice cu caracter quasipermanent şi quasistaţionar în care iau naştere masele
de aer, poartă denumirea de centri barici de acţiune sau centri de acţiune ai atmosferei.
Principalii centri barici de acţiune ai regiunii sinoptice naturale europene sunt: Anticiclonul
Azorelor, Anticiclonul Siberian, Depresiunea Islandeză şi Minimele (depresiunile)
Mediteraneene, deoarece masele de aer generate în cuprinsul lor se deplasează pe deasupra
teritoriului menţionat, purtând cu ele caracteristicile specifice regiunilor de formare şi
determinând astfel evoluţia vremii.
1.2. Clasificarea maselor de aer
 
Masele de aer se clasifică în mod obişnuit după trei criterii distincte: termic,
termodinamic şi geografic.

1.2.1. Clasificarea bazată pe criteriul termic

 

În funcţie de temperatura lor, masele de aer se împart în două categorii: reci şi calde.
Deoarece caracterizarea variaţiilor termice pentru întreaga grosime a maselor de aer este dificilă,
se procedează, de regulă, la o clasificare termică relativă, adică la aprecierea temperaturii
acestora în comparaţie cu temperatura maselor de aer învecinate.
 În consecinţă, o masă de aer care pătrunde într-o regiune oarecare este considerată rece,
dacă temperatura ei este mai scăzută decât cea a masei de aer pe care o înlocuieşte.
Dacă, dimpotrivă, temperatura ei o depăşeşte pe cea a masei de aer înlocuită, este
considerată drept caldă.

1.2.2. Clasificarea bazată pe criteriul termodinamic

 
Deosebeşte mase de aer stabile şi instabile în funcţie de relaţiile existente între
gradientul termic adiabatic (a) și cel vertical local (l).
Pe scurt, o masă de aer este stabilă când l < a şi instabilă când l > a .

În primul caz, norii cumuliformi nu se pot forma nici chiar în orele din prima parte a
după-amiezii (cele mai favorabile convecţiei termice), cerul rămânând senin sau acoperindu-se
cu nori subţiri, în formă de pânză (Stratos, Stratocumulus) din care pot cădea burniţe sau ploi
slabe. Variaţia diurnă a celorlalte elemente meteorologice este, de asemenea, redusă. Obişnuit,
masele de aer stabile sunt cele calde. Răcirea lor în straturile inferioare (inversiunea termică)
determină o creştere apreciabilă a stabilităţii.
 În al doilea caz, mişcările convective ascendente din timpul zilei sunt puternice,
determinând (dacă aerul are suficientă umezeală) apariţia norilor cumuliformi şi căderea
precipitaţiilor. Evoluţia diurnă a principalelor elemente meteorologice prezintă variaţii importante
în cursul zilei şi neînsemnate în cursul nopţii (când cerul devine senin, iar vântul diminuează până
la calm).
În anumite condiţii, masele de aer stabile pot deveni instabile şi invers, datorită
caracteristicilor net diferenţiate ale celor două tipuri fundamentale de suprafaţă activă: uscatul şi
apa. Astfel, vara, când o masă de aer stabilă de pe ocean pătrunde deasupra continentului, ea
devine instabilă. În schimb, iarna, o masă de aer instabilă de pe ocean, devine stabilă dacă se
deplasează peste uscatul continentului mai rece.
Analiza stabilităţii şi instabilităţii maselor de aer în funcţie de principalele formaţiuni
barice conduce la concluzia că în ciclon predomină instabilitatea (mişcări ascendente), iar în
anticicloni, stabilitatea (mişcări descendente).
1.2.3. Clasificarea bazată pe criteriul geografic
 

Este clasificarea cea mai veche şi are drept criteriu de bază originea maselor de aer sau,
altfel spus, zona geografică în care acestea s-au format. Ea distinge patru tipuri de mase de aer
(arctic şi antarctic; polar sau temperat; tropical; ecuatorial) dintre care primele trei prezintă şi câte
 Deplasările în lungul meridianelor determină transformarea maselor de aer dintr-un tip
geografic într-altul, iar cele de pe uscat pe ocean şi de pe ocean pe uscat, transformarea aerului
continental în aer oceanic şi invers. Adesea, cele două feluri de transformări au loc simultan.
Aerul arctic (A). Ia naştere în bazinul arctic, dominat quasipermanent de un anticiclon termic.
Prezintă gradienţi termici verticali foarte mari, fiind rece pe toată grosimea lui.
Aerul arctic continental (cA) pătrunde în Europa dinspre mările Kara şi Barents (NE şi N), fiind
deosebit de rece, uscat şi transparent. Iarna, în prezenţa stratului de zăpadă, favorizează
producerea unor temperaturi extrem de scăzute şi a ceţurilor de radiaţie. Are extensiuni verticale,
de obicei, reduse.
Aerul arctic marin (mA) ajunge în Europa venind dinspre Groenlanda şi Arhipelagul Spitzberg
(NV şi N) încălzindu-se întrucâtva la trecerea peste apele Mării Norvegiei. Are extinderi verticale
mari (3-5 km) şi pătrunde frecvent până în centrul şi chiar sud-estul Europei. Fiind oarecum
încălzit şi umezit la partea inferioară, devine instabil, producând pe faţada nord-vestică a
continentului european precipitaţii abundente însoţite de fenomene orajoase, chiar şi în timpul
iernii. În România, pătrunderile lui determină ninsorile timpurii de toamnă, târzii de primăvară şi
montane în timpul verii.
Aerul polar (P). Se numeşte şi temperat, formându-se în zonele temperate, mai ales în
anticiclonii dezvoltaţi, fie deasupra întinderilor oceanice, fie deasupra continentelor întinse.
Însuşirile lui fizice se deosebesc net de la semestrul rece (când sunt mai apropiate de cele ale
aerului tropical).
Aerul polar continental (cP) ia naştere iarna, în anticiclonii din Siberia şi Europa răsăriteană, dar
şi în cei din Scandinavia. Are temperaturi foarte scăzute, mai ales în partea inferioară (inversiune
termică), stabilitate mare, umezeală specifică redusă şi umezeală relativă ridicată. Când rezultă
din transformarea aerului polar marin, favorizează apariţia norilor Stratus şi a ceţurilor dense, iar
când provine din aerul arctic, favorizează timpul senin şi geros.
Vara se formează în anticiclonii slabi din Eurasia şi prezintă o oarecare instabilitate ce
poate genera averse izolate de ploaie, după-amiaza.
Aerul polar marin (mP) ajunge în Europa venind dinspre vest. Iarna, se formează în Anticiclonul
Canadian ca aer polar continental, dar la traversarea Oceanului Atlantic se încălzeşte şi se
umezeşte devenind aer polar marin. Pătrunzând pe continentul mai rece, determină o încălzire a
vremii şi precipitaţii abundente însoţite de descărcări electrice.
Vara, se formează în nordul Atlanticului şi provoacă pe continentul încălzit scăderea
temperaturii şi precipitaţii bogate datorită instabilităţii lui accentuate. Pe măsura înaintării spre est
 Aerul tropical (T). Se formează în anticiclonii subtropicali atât pe oceane, cât şi pe
continente, fiind caracterizat prin temperaturi ridicate şi stabilitate mare.
Aerul tropical continental (cT) ia naştere în deşerturile subtropicale din Africa şi Arabia,
precum şi ceva mai la nord, în Peninsula Balcanică, Asia Mică, sud-estul Rusiei, Asia Centrală
etc. În Europa se formează sau pătrunde mai ales vara, favorizând încălziri excesive şi producerea
unor maxime termice absolute ridicate.
Caracteristicile lui esenţiale sunt temperatura foarte mare, instabilitatea (care generează unele
averse de ploaie după-amiaza) şi transparenţa redusă din cauza concentraţiei mari a pulberilor în
suspensie. Iarna pătrunde mai rar, producând încălziri pronunţate şi topirea stratului de zăpadă.

Aerul tropical marin (mT) se formează în Anticiclonul Azorelor şi pătrunde în Europa dinspre
sud-vest, prin intermediul dorsalei trimise de acesta către est (peste Marea Mediterană). Având
temperaturi ridicate se umezeşte puternic deasupra Mării Mediterane, dar, din cauza stabilităţii
mari, condensările au loc numai în straturile lui inferioare, generând burniţe şi ceţuri.
Cantităţile considerabile de praf (transportat pe Oceanul Atlantic de alizee) şi produsele de
condensare în suspensie fac ca aerul tropical marin să fie mai puţin transparent decât cel tropical
continental.
 Aerul ecuatorial (E). Ia naştere în zona ecuatorială atât pe continente, cât şi pe oceane, fără
a se diferenţia suficient de mult pentru a justifica separarea subtipurilor continental şi oceanic.
Este aerul cel mai cald (dacă are în vedere întreaga sa rezervă de căldură), cel mai umed şi cu
extinderea verticală cea mai mare. În straturile inferioare circulă de la ecuator spre tropice prin
mijlocirea musonilor.
 

2. Fronturile atmosferice
 

Frontul este zona de separaţie între două sau mai multe mase de aer cu însuşiri fizice
diferite, în care gradienţii principalelor elemente meteorologice au valori deosebit de mari.
Convenţional, această zonă se numeşte suprafaţă de discontinuitate sau suprafaţă frontală,
când este situată la înălţime şi linie frontală sau linia frontului, când suprafaţa frontală
intersectează suprafaţa terestră. Fronturile trasate pe hărţile sinoptice reprezintă tocmai
liniile de intersecţie ale diferitelor suprafeţe frontale cu suprafaţa terestră.

2.1. Frontogeneza şi frontoliza

 
Naşterea şi destrămarea fronturilor necesită întrunirea în câmpul curenţilor atmosferici a
unor condiţii specifice.
2.1.1. Frontogeneza
 

Frontogeneza sau naşterea fronturilor este condiţionată de existenţa curenţilor aerieni de sens
contrar, care apropie masele de aer cu însuşiri fizice diferite.
Aceştia apar, de regulă, în formaţiunile barice caracterizate prin fenomenul de convergenţă
a maselor de aer: ciclon, talveg, depresionar, şa barică pe axa de comprimare.
Fronturile iau naştere şi în situaţiile când convergenţa se datorează deplasării în aceeaşi
direcţie, dar cu viteze diferite a două mase de aer, precum şi în cadrul aceleiaşi mase de aer,
când instabilitatea şi contrastele termice orizontale sunt accentuate. Frontogeneza se poate
constata până la înălţimi la care sunt sesizabile formaţiunile barice depresionare.

 2.1.2. Frontoliza
 
Frontoliza sau destrămarea fronturilor are loc în formaţiunile barice caracterizate prin
fenomenul de divergenţă a maselor de aer: anticiclon, dorsală anticiclonică şi şa barică pe
axa de dilatare. Frontoliza se poate constata până la înălţimile la care sunt sesizabile
formaţiunile barice anticiclonale.
 2.2. Mişcările specifice fronturilor
 

Pe linia frontului, în afara mişcărilor convergente orizontale, iau naştere şi curenţi

ascendenţi puternici, care ating adesea viteze de 100-200 km/h. Aceştia determină formarea
norilor frontali şi averselor de precipitaţii.
Deplasarea frontului se realizează cu o viteză egală cu cea a componenţei vântului
perpendiculară pe front, în direcţia către care este orientată această componentă.
2.3. Clasificarea fronturilor
 

Prezintă variante multiple în funcţie de criteriile care îi stau la bază.

2.3.1. Clasificarea bazată pe dimensiuni şi dinamism
 

Din acest punct de vedere, fronturile se împart în: principale şi secundare.

2.3.1.1. Fronturile principale. Separă mase de aer cu origini geografice diferite.
Ele poartă denumirea uneia dintre masele de aer separate:
frontul arctic (antarctic) care separă aerul arctic (antarctic) de cel polar;
frontul polar care separă aerul polar (temperat) de cel tropical;
frontul ecuatorial (intertropical) care separă masele de aer ale alizeului din emisfera
nordică de cele ale alizeului din emisfera sudică, constituind limitele extreme ale musonilor.
 Fronturile principale nu alcătuiesc brâuri circumterestre, ci numai sectoare întrerupte sau
ramificaţii. Astfel, frontul polar (temperat) este alcătuit din patru sectoare: frontul polar
(temperat)-atlantic, frontul polar (temperat)-asiatic, frontul polar (temperat)-pacific, frontul polar
(temperat)-mediteraneean.
2.3.1.2. Fronturile secundare. Separă mase de aer cu aceeaşi origine, dar având însuşiri fizice
(temperatură, umezeală etc.) diferite, din cauza interacţiunii mai mult sau mai puţin îndelungate
cu suprafaţa activă peste care s-au deplasat. Ele sunt mai frecvente în masele de aer polar
(temperat), care prezintă diferenţieri accentuate de temperatură şi umezeală între varietăţile
continentale şi oceanice (marine).
Într-o altă accepţiune, fronturi principale sunt cele importante din punct de vedere dinamic
(gradienţi mari şi elementelor meteorologice), iar fronturi secundare, cele mai puţin importante
din punct de vedere dinamic (gradienţi mici ai elementelor meteorologice).
Acestea pot evolua sau involua, transformându-se unele în altele, adică frontul secundar
poate deveni principal şi invers.
2.3.2. Clasificarea bazată pe dezvoltarea verticală distinge două categorii de fronturi:
fronturi troposferice (cu mare întindere verticală) şi
fronturi la sol (puţin înalte), care se pot transforma unele în altele.
 2.3.3. Clasificarea bazată pe modul cum circulă aerul
 

După modul cum circulă aerul în zona frontului se disting:

anafronturile, la care aerul cald alunecă ascendent pe deasupra suprafeţei frontale şi
catafronturile, caracterizate prin mişcarea descendentă a aerului deasupra suprafeţei frontale.

2.3.4. Clasificarea bazată pe direcţia de deplasare

 

După direcţia de deplasare, se deosebesc:

fronturi calde, care se deplasează spre masa de aer rece, în timp ce aerul cald alunecă
ascendent de-a lungul penei de aer rece şi
fronturi reci, care se deplasează spre masa de aer cald, deasupra părţii lor posterioare
putând exista atât mişcări ascendente ale aerului cald (front rece de ordinul I), cât şi mişcări
descendente (front rece de ordinul II).
Spre deosebire de acestea, fronturile staţionare, paralele cu izobarele, nu-şi modifică
poziţia în spaţiu, de-a lungul lor masele de aer deplasându-se orizontal.
2.3.5. Clasificarea bazată pe complexitatea zonei de separaţie
 
După complexitatea lor, fronturile pot fi:
simple, când separă două mase de aer şi complexe sau
ocluse, când separă mai mult de două mase de aer.
Fronturile ocluse. Iau naştere în formaţiunile barice depresionare din cauza deplasării mai
rapide a frontului rece, care îl ajunge din urmă pe cel cald, contopindu-se cu el.
În funcţie de temperaturile celor trei mase de aer pe care le separă, fronturile ocluse pot fi de tip
cald şi de tip rece.

2.3.6. Clasificarea bazată pe intensitatea proceselor meteorologice

 

După intensitatea fenomenelor şi proceselor meteorologice, fronturile pot fi:

active, când sunt însoţite de sisteme noroase bine dezvoltate şi precipitaţii abundente şi
pasive (inactive), când nebulozitatea aferentă este slabă şi nu dă precipitaţii.