BIOCHIMIA

STRUCTURA
PROTEINELOR
 Obiectivele:
 1.Rolul biochimiei în sistemul de instruire a medicului
 2.Particularităţile materiei vii
 3. Metodele de studii biochimice
 4. Cele mai importante descoperiri ale secolului XX
 5. Proteinele, rolul lor biologic
 6. Teoria polipeptidică a structurii proteinei
 7. Gradele de organizare ale moleculei proteice
 a) AA, structura, principiile de clasificare
 b) structura primară şi principiul descifrării ei
 c) Structura secundară
 d) Structura terţiară. Domenile.
 e) Structura cuaternară
 8) Proteinele fixatoare de Ca
 9) Colagenul
 10) Clasificarea proteinelor
 11) Endotelinele
 Biochimia:
 pentru prima dată ca termen a fost întrodus
in 1903 de către Carl Neiberg.
 “bios” - din greacă înseamnă viaţă

 Este ştiinţa despre structura şi transformarea

substanţelor chimice în organism,
proceselor fizico-chimice care stau la baza
activităţii vitale
 Biochimia
ca disciplină este înrudită cu:
- chimia organică – ce studiază structura şi
proprietăţile substanţelor componente ale
materiei vii;
- fiziologia – ce studiază funcţiile
organismelor vii;
-fizica – în ce priveşte metodele de studiu ale
substanţelor organice.
 Scopul biochimiei
 studiul legăturii reciproce a substanţelor şi
funcţiilor acestora;
 modificările compuşilor chimici din
organismul viu;
 modul de transformare a energiei în sistemele
vii;
 mecanismele de reglare ale transformărilor
chimice şi ale proceselor fizico-chimice în
celule, ţesuturi şi organe;
 mecanismele moleculare de transmitere a
informaţiei genetice în organism.
 Deosebim:
 Biochimia statică - studiază structura
chimică a materiei vii (P, G; L; AN) şi
proprietăţile lor.
 Biochimia dinamică – studiază
metabolismul P; G, L; AN şi reglarea
hormonală sau enzimatică ale proceselor
metabolice în organism.
 Biochimia funcţională – cercetează
procesele chimice ce stau la baza
diferitelor manifestări ale vitalităţii.
 Rolul biochimiei în practica medicală:
- oferă cunoştinţele necesare înţelegerii stării
de sănătate şi a mecanismelor patogenetice în
orice boală;
- stabilirea diagnosticului clinic de laborator;
- explică modul de acţiune al medicamentelor,
ca modulatori ai activităţii enzimatice,
oferind datele necesare pentru sinteza de
substanţe cu acţiune farmacologică dorită;
- permite tratarea cu succes a avitaminozelor; a
insuficienţei sau hiperfuncţiei endocrine;
 Rolul biochimiei în practica medicală:
- progresele biochimiei au evidenţiat cauza
unor boli numite “erori înăscute de
metabolism” (oligofrenia fenilpiruvică)
- este ştiinţa care explică “bolile moleculare”
(anemia falciformă – sinteza unei Hb
anormale Hb-S (Hb-seceră) care
cristalizează în eritrocite ducând la
hemoliză şi în final la moarte;
- analizele biochimice permit evidenţierea
precoce a numeroase boli, evoluţia lor şi
eficacitatea tratamentului.
 Cele mai importante descoperiri în Biochimie în
sec. XX
 1.Emil Fischer (1902) – a efectuat sinteza
artificială a peptidelor şi a elaborat teoria
polipeptidică a structurii proteinelor.
 a fost descifrată structura primară a insulinei
(Sanger,1953); vasopresinei şi oxitocinei (Viniu,
1953) ; structura Hb (Perutz), lizozimei (Filips).
 2. Au fost separate enzimele în stare cristalină,
stabilindu-se structura lor, mecanismele
reacţiilor enzimatice şi reglarea activităţii
acestora (Sumner; Severin, Orehovici,
Michaelis- Menten, Koshland).
 3. 1953 – Crick şi Watson au descoperit
structura secundară a DNA
 1961 Nirenberg şi Matei au descoperit
codul genetic, iar Jacob şi Monod–
mecanismul de reglare a sintezei proteinelor
(teoria “lac-operonului”).
 1970 – s-a pus bazele ingineriei genetice ,
care studiază compoziţia chimică a genelor,
inserarea lor în celulă şi repararea defectelor
genetice
 Cele mai importante descoperiri în
Biochimie în sec. XX
4. Bioenergetica -Bah, Krebs, Lipman,
Leninger, etc
 În 1931 Enghelhard a descoperit
fenomenul de fosforilare oxidativă
 în 1961 Mitchell a formulat ipoteza
chimioosmotică.
 5. Au fost studiate principalele căi
metabolice ale metabolismului :
 a. glucidic (Embden, Krebs, Dikens,
Engelhardt, Parnas) ;
 b. lipidic (Knoop, Lynen, Lipman) ;

 c. proteic (Krebs; Henseleit, Mardaşev.

Beriozov, Nicolaev).
 6. Bayliss – a utilizat termenul de hormon
 Particularităţile materiei vii:
 Gradul superior de organizare structurală
(caracterizat prin structura compusă şi
diversitatea de molecule)
 Fiecare parte componentă are sensul său
specific şi o funcţie strict determinată
 Capacitatea de a extrage, a transforma şi a
utiliza energia mediului ambiant
 Schimbul de substanţe cu mediul
încongurător şi autoreglarea transformărilor
chimice.
 Capacitatea de autoreplicare sau transmitere
a informaţiei genetice.
 Metode de studii biochimice
- Obiect de studiu poate fi:
- organismul integru - administrarea unor
substanţe şi determinarea produselor finale, care
se elimină,
- organ, ţesut, celulă (mai întîi se supun
omogenizării (fărîmiţării) pînă la structuri
subcelulare (nuclee, mitocondrii, lizozomi,
peroxisomi, citomembrane),
- Ultimele se separă prin ultracentrifugare, apoi se
extrag structuri biomoleculare, care se reextrag,
se purifică prin: distilare, evaporare, dializă,
electroforeză, cromatografie.
 Metode moderne de cercetare:
 Spectroscopia infraroşie – se studiază
caracterul structural al moleculei, determinarea
în microcantităţi a compuşilor străini;
 Metoda cromotografică în straturi subţiri –
permite extragerea metaboliţilor din ţesut
(cantităţi minimale)
 Metode imunochimice – identificarea
proteinelor individuale; secvenţa AA în lanţ
 Scintigrafia – examinarea proceselor
metabolice la toate nivelurile sistemului viu.
 Proteinele
 “protos” - primul, de prima importanţă
 sunt substanţe organice azotate, alcătuite din AA,
legaţi în catene prin legături peptidice şi care posedă
organizare structurală complicată.
 Principalele caracteristici:
1. conţinutul de azot destul de constant (16% din masa
uscată);
2. prezenţa permanentă a AA;
3. legăturile peptidice între AA;
4. masa moleculară mare (4-5000 – pînă la milioane de
Da);
5. organizarea structurală complicată, care determină
proprietăţile fizico-chimice, biologice ale proteinelor.
 Rolul biologic al proteinelor:
1. structural (colagenul, elastina, keratina);
2. catalitic (amilaza, pepsina, LDH);
3. de recepţie (receptorii hormonali);
4. contractil şi locomotor (dinamic) –actina, miozina;
5. transport şi depozitare (Hb transportă oxigenul, iar Mb – îl
depozitează în muşchi; transferina şi feritina transportă şi
depozitează fierul în sănge, ficat);
6. reglator şi hormonal - reglarea creşterii şi diferenţierii
celulelor (insulina, proteinele- represor);
7. de protejare faţă de corpi străini, viruşi, bacterii
(imunoglobuline);
8. homeostatic – menţinerea constantelor sângelui (albuminele
determină presiunea oncotică – cantitatea, volumul
lichidului în vasele sanguine);
9. de rezervă, trofică – proteinele alimentare.
 Aminoacizii (AA)
 sunt derivaţii acizilor carboxilici la care un
atom de H a fost substituit de grupa aminică.
În funcţie de poziţia în care a avut loc
substituţia destingem alfa, beta, gama şi etc.
20 de aminoacizi fundamentali proteinogeni
sunt α AA şi sunt de linia L.
 Clasificarea AA:

 După structura R lateral (în alifatici – aromatici; tio-;

hidroxi; mono- sau di carboxilici)
 În funcţie de proprietăţile fizico- chimice (acizi,
bazici şi neutri)
 după rolul biologic: indespensabili, semi – şi
dispensabili
 Gradele de organizare ale
moleculei proteice
Structura:
primară secundară terţiară cuaternara
 Structura primară
 succesiunea AA din
lanţul polipeptidic,
determinată genetic.
 este stabilizată de
legăturile peptidice
covalente, care se
formează la
interacţiunea grupei -
carboxilice a unui AA
cu -aminogrupa
următorului AA.
 Proprietăţile legăturii peptidice:
 este o legătură covalentă
 coplanarea – toţi atomii grupelor
peptidice se află într-un singur plan
 2 forme de rezonanţă (ceto sau
enol)
 poziţia trans a substituienţilor în
raport cu leg C-N
 capacitatea de a forma legături de
hidrogen (fiecare gr. peptidică poate
forma 2 legături de hidrogen)
 Principiile de descifrare a succesiunii
AA-etapele:
 hidroliza selectivă a proteinei (prin metodele
enzimatice (tripsina, chimotripsina, pepsina) sau
chimice (cu bromura cianidică))
 identificarea succesiunii AA în fragmentele obţinute
prin metoda Edman.
 hidroliza selectivă a P printr-o metodă deosebită de
prima pentru a primi alte fragmente şi determinarea
succesiunii AA în aceste fragmente.
 restabilirea structurii primare a proteinelor prin
suprapunerea diferitor segmente de peptide stablindu-se
astfel segmentele de coincidenţă (metoda “amprentelor
digitale” sau ” metoda hărţilor de peptidă”
 P cu structura terţiară şi cuaternară – urea, hidroclorura
de guanidină care scindează leg necovalente
 Principiile de descifrare a AA N şi C
terminal:
La determinarea AA N-terminal se utilizează:
1. -metoda Sandger (cu fluordinitrobenzol)
2. - metoda Edman (cu fenilizotiocianat)
3. -metoda cu dansil
4. - metoda enzimatică (cu aminopeptidaza)
Determinarea AA C-terminal se efectuează
prin:
1. metoda chimică cu hidrazina (metoda Acabori)
2. metoda enzimatică (carboxipeptidază)
3. folosind reducători: NaBH4 sau LiBH4
Metoda lui Sandger
Metoda lui Edman
Metoda lui Acabori
 Orice dereglare a structurii
primare a proteinelor duce la
afectarea proprietăţii biologice.
Ex: - dacă în poziţia 6 a
lanţului β al Hb în loc
de Glu se include Val
– Hb – S – care
devine mai nestabilă,
mai rău fixează O2 ,
este insolubilă şi duce
la apariţia anemiei cu
celule falciforme.
 Structura secundară
 reprezintă modul înpachetarii catenei
polipeptidice într-o structură ordonată, datorită
formării legăturilor de hidrogen între grupele
peptidice ale unei catene sau a catenelor
învecinate.
 După configuraţie structura secundară se
împarte în:
 -spirală
 -structură
 Particularităţile de baza ale -
spiralei:
1. orientată spre
dreapta
2. posedă simetrie
elicoidală;
3. legăturile de hidrogen
se formează între
grupele peptidice ale
1şi ale celui de al 4
rest de AA;
4. radicalii laterali ai AA
nu participă la
formarea -spiralei şi
sînt dispuşi în
exterior.
 Particularităţile de baza ale -
spiralei:
5. regularitatea şi identitatea
spirelor: înalţimea unei
spire constituie 0,54 nm (5,4
A) şi cuprinde 3,6 resturi de
AA (înălţimea unui AA este
de 0,15 nm sau 1,5 A).
6. Periodicitatea regularităţii -
spiralei este egală cu 5 spire
sau cu 18 AA. Lungimea
unei perioade este de 2,7
nm.
Aminoacizii ce diminuiează formarea
elicei:
Prezenţa:
 prolinei (atomul de N nu are H şi nu e capabil
să formeze legături de hidrogen intracatenar – se
formează o îndoire, o încovoiere în lanţ)
 radicalilor voluminoşi (Val, Ile; Asn
conferă o strângere sterică a elicei)
 Ser, Tre – gr. OH pot forma punţi de H – pot
servi ca factori destabilizatori
 Glu, Liz, His, Arg – apar forţe electrostatice
de respingere sau atragere
 -structură
 are configuraţia curbată, care se
formează cu ajutorul legăturilor de
hidrogen intercatenare în limită unor
sectoare a aceluiaşi lanţ polipeptidic
sau a lanţurilor alăturate. Această
structură se mai numeşte structură
în straturi pliante.
 -structură poate fi de
2 tipuri:
1. „cross formă” –
participă un singur lanţ
2. -structură completă –
participă 2 sau mai
multe catene, care
poate fi:
 paralelă (N-terminaţiile
catenelor polipeptidice
sunt îndreptate în
aceeaşi direcţie)
 antiparalelă (N-
terminaţiile sînt
îndreptate în diferite
direcţii).
 Deosebirile de alfa spirală :
 are formă plată
 distanţa între 2 resturi de AA este de 3,5 A
 punţile de H sunt intercatenare dar nu
intracatenare ca la spirală
 radicalii AA se orientează în ambele părţi ale
structurii beta
 Met, Val, Ile – favorizează formarea structurii
plisate, Lys, Ser, Asp - o destabilizează
 Structura terţiară
 reprezintă modul de împachetare a
lanţului polipeptidic în spaţiu
tridimensional.
 proteinele se împart în globulare
(Mb) şi fibrilare (ceratina, fibrina,
miozina,elastina)
 se formează datorită interacţiunii
dintre radicalii AA situaţi la distanta.
 Legăturile ce stabilizează
structura terţiară:
 Legăturile covalente:
- disulfidice,
- pseudopeptidice

- Legăturile polare
- de hidrogen,
- ionice,
- electrostatice
 interacţiuni hidrofobe –
 -forţele Van der Waals
 Anume organizarea în structură
tridimensională conferă proteinelor
activitate biologică.
 Radicalii AA, care posedă rotaţie liberă
interacţionează, catena ciudat se
curbează în diferite locuri.
 Radicalii hidrofobi evitând apa se
concentrează în interior pe când
grupele hidrofile se situiază la
suprafaţa moleculei şi interacţionează
cu apa, de aceia molecula gigantă de
proteină se dizolvă bine în apă.
 În procesul stabilirii structurii terţiare
se formează centrele de legătură
(active) unde se leagă o anumită
substanţă numită la general ligand.
 Ligandul este steric şi electrostatic
complementar CA (de ex. substratul cu
centrul activ al enzimei respective).
 În componenţa CA întră radicalii AA
(Tir; Glu; His, etc.) situaţi de regulă
departe unul de altul în lanţ, dar care se
pomenesc învecinaţi în acest centru în
procesul formării conformaţiei
moleculei la interacţiunea cu ligandul.
 Domenii:
– reprezintă regiuni
compacte, rigide cu
organizarea terţiară ,
separate între ele de
segmente mai puţin
rigide care permit
mişcarea unui domeniu
în raport cu altul.
- sunt responsabili de
anumite funcţii
- cu structuri şi proprietăţi
similare sunt prezente în
diferite proteine cu roluri
asemănătoare.
- Ex:domeniul de legare a
hemului în molecula Mb,
Hb,citocromilor
 Structura cuaternară a proteinelor
 Unele proteine sunt alcătuite din mai multe
lanţuri polipeptidice. Fiecare lanţ în parte e
numit protomer sau subunitate. Proteina
integră reprezintă oligomerul şi posedă
structură cuaternară.
 Funcţia specifică a unei proteine oligomere se
manifestă numai la nivelul structurii
cuaternare, protomerii separaţi sunt inactivi.
molecula hemoglobinei constă din 4
protomeri
 Legăturile ce determină şi
stabilizează structura cuaternară:
 legăturile necovalente (de hidrogen, forţele Van
der Waals, electrostatice, forţe hidrofobe etc.).
Cât priveşte legăturile covalente (disulfidice,
pseudopeptidice), ele deasemenea stabilizează
aceste structurii, însă nu determină formarea lor.
 Asamblarea protomerilor în structura cuaternară
se realizează între suprafeţele de contact
complementare.
 Interacţiunile prin suprafeţe complementare
prezintă fenomenul de cooperare- primele
interacţiuni favorizează formarea celorlalte
 Colagenul
 cea mai răspândita proteină din organism
(30-35% din cantitatea totală de proteine).
 este o proteină extracelulară, fibrilară,
componenta majoră a ţesutului conjuctiv şi
osos.
 Rolul:
1. în ţesutul conjuctiv ea oferă rezistenţă,
2. în cel osos constituie carcasa organică a
mineralizării.
 Particularităţi structurale:
1. Fiecare al treilea AA din catenă este
prezentat prin glicină (30%)
2. Fiecare al patrulea - prin Pro şi
hidroxiPro (25%)
3. Conţine 10% Ala
4. Conţine hidroxilizină
5. Conţinut redus de Tyr, absenţa Trp şi Cys
 Se deosebesc 3 tipuri de lanţuri peptidice: 1, 2, 3.
1 prezintă 5 subtipuri:: 1I, 1II, 1III, 1IV, V.
Prin combinarea lor se formează diverse tipuri de
colagen.
 Colagenul:
 Structura primară prezintă o catenă
polipeptidică curbată alcătuită din
circa 1000 AA.
 Structura secundară reprezintă alfa
catene spiralate răsucite spre stânga
(conţine 3,28 AA per spiră)
 alfa spirală cu simetrie elicoidală nu
se poate forma din cauza Pro, OH-
Pro şi Gly
 3 alfa catene spiralate, răsucite
împreună sub forma unei spirale
comune formează
tropocolagenul, ce e stabilizată
de interacţiunea resturilor de Pro.
 Tropocolagenul este subunitatea
structurală a colagenului.
 Colagenul:
 Structura cuaternară: aşezarea
subunităţilor de tropocolagen
sub formă de trepte, fiecare
moleculă fiind deplasată cu ¼
din lungime faţă de moleculele
vecine.
 Monomerii sunt legaţi stabil
prin legături covalente
încrucişate inter şi
intramoleculare, care le conferă
microfibrilelor rezistenţă
mecanică. Prin asocierea
microfibrilelor se formează
fibrilele, iar din ele - fibra de
colagen.
 Colagenul este proteina care
activ fixează ionii de Ca2+.
 Clasificarea contemporană a
proteinelor
Savanţii M.Levitt şi C.Chiothia (1970) examinînd structura
proteinelor le-au divizat în 5 clase (fiecare clasă diferă după
prezenţa şi poziţia α-spiralei şi β-structurii)
1. Proteine ce conţin 100% α-elice, formînd o
structură globulară;
2. Proteine ce conţin β-structură şi, de regulă,
sunt alcătuite din două straturi antiparalele sau
situate în forme “butoiaşe”;
3. Proteine ce conţin atît α cît şi β componente;
4. Proteine ce înglobează α/ β segmente alternate
în structura secundară, formînd structura
terţiară cu centrul β şi încercuite de α-spirale;
5. Proteine neorganizate cu structura secundară
evidenţiată nesemnificativ.
 După dinamica domeniilor
structurale
1. Proteine cu domenii rigide, imobile, dure,
unite prin segmente mari, flexibile, ce le
permit fluctuaţii în diapazon larg;
2. Proteine cu domenii rigide, dure, unite prin
porţiuni mici, denumite “balama” cu o
circulaţie mai redusă;
3. Proteine unde domeniile au roluri diverse –
folosesc flexibilitatea pentru asigurarea unor
funcţii.
 Proteinele simple (holoproteine)

Histonele -localizate în nucleu, conţin AA bazici pînă la
30% (Arg, Liz). Au sarcina pozitivă, sunt legate
electrostatic cu AN.
Rolul: reglarea metabolică a activităţii genomului, funcţie
structurală
- Albuminele şi globulinele – principalele P plasmatice.
Raportul albumine/globuline e constant: 1,5/ 2,3.
Albuminele – masă moleculară mică, PI 4,7, sarcină
negativă, solubile în apă.
Rolul: determină presiunea oncotică, participă la
transportul substanţelor.
 Globulinele - masă moleculară mai mare ca
albuminele, au caracter acid (PI – 6 -7,3), conţin în
cantitate mare Glu, se dizolvă în soluţii saline slabe, dar
nu în apă.
Rolul imunologic: sintetizează anticorpi.
 Proteinele simple (holoproteine)
 Protaminele – au masă moleculară mică, caracter
alcalin (Arg şi Liz) dar nu conţin Trh, Tir şi Fen, sunt
solubile în apă, se dizolvă în soluţii diluate de acizi şi
baze. Se găsesc în cantităţi mari în celule germinale
naturale ale peştilor: salmina (lapţii somnului),
scumbrina (scumbrie).
 Prolaminele – (gliadine), se găsesc în boabele
cerealelor, au un conţinut mare de Glu(20-25%) şi Pro
(10-15%), dar mic de AA diaminomonocarboxilici:
zeina (porumb); gliadina (grîu), hordeina (orz).
 Glutelinele sunt de natură vegetală (se găsesc în bobul
cerealelor), sunt insolubile în apă, dar solubile în soluţii
acide şi alcaline diluate, sunt bogate în Glu şi Liz.
 Proteinele conjugate
(Proteide):
1. Nucleoproteine
2. Cromoproteine
3. Fosfoproteine
4. Lipoproteine
5. Metaloproteine
6. Glicoproteine
 Nucleoproteinele
 compuse din proteine şi acizi
nucleici. Componenţa proteică o
alcătuiesc histonele, bogate în Arg şi
Liz.
 Rol: stocarea, transmiterea şi
exprimarea informaţiei genetice,
biosinteza proteinelor, diviziunea
celulară.
 Cromoproteinele – compuse din
proteină şi partea neproteică
colorată.
1. - cromoproteide porfirinice
2. - cromoproteide neporfirinice
 Reprezentanţii: clorofila, hemoproteidele
(Hb), sistemul de citocromi, catalaza,
peroxidaza.
 Rolul:
1. participă în fotosinteză
2. transportul oxigenului şi CO2
3. reacţiile de oxido-reducere
4. senzaţiile de lumină şi culoare
 Fosfoproteinele: proteine +
acidul fosforic (legate prin legături
esterice- de hidroxiaminoacizi Ser,
Tre )
 Reprezentanţi: cazeinogenul (proteina
laptelui), vitelina, vitelenina (din
gălbenuşul de ou), ihtulina (din icre de
peşte).
 Rolul:

- servesc ca material energetic, plastic în

porocesul de embriogeneză şi creştere
postnatală
- alimentar
 Lipoproteine - proteine + lipide
(fosfolipide, acizi graşi liberi, colesterol)
 Rolul:
1. Reprezintă constituienţi structurali ai celulelor
2. intervin în permeabilitatea biomembranelor
3. participă la transportul prin sânge şi limfă a
unor substanţe liposolubile (vitaminelor
liposolubile A, D, E, K, unor hormoni,
medicamente)
4. furnizează energia
 în plasma sanguină lipoproteinele se diferenţiază în 4
fracţiuni pe baza densităţii lor:
1. - chilomicronii (d mai mică ca 0,95)
2. - cu densitate foarte mică (VLDL) (d mai mică ca 1,006)
3. - cu densitate mică (LDL) (d mai mică ca 1,065)
4. - cu densitate mare (HDL) (d mai mică ca 1,2)
 Glicoproteinele – proteine + glucidică
(glucozamină, galactozamină, a. hialuronic,
glucozaminglicani)
 Rolul:
1. sunt constituienţi plastici ai celulei, intră în
componenţa membranelor biologice
2. au rol de protecţie a mucoaselor
gastrointestinale, ale aparatului respirator şi
urogenital faţă de acţiunea enzimelor
proteolitice, a unor compuşi chimici sau agenţi
mecanici
3. sunt inhibitori ai aglutinării hematiilor
4. sunt componente specifice de grup sanguin
5. participă în reacţiile imunologice
 Metaloproteine: proteină +metal (Fe,
Cu, Zn, Mg)
 Exemple: Hb- conţine Fe: transportul gazelor
 Feritina – conţine Fe, localizată în ficat,
constituie rezerva, depozitul de Fe din organism
 Transferina – conţine Fe, Cu şi Zn, se află în
plasma sanguină, transportă Fe în oprganism
 Mioglobina – conţine Fe, se află în muşchi, rol
de transportor şi rezervor al oxigenului în
muşchi
 Ceruloplasmina – conţine Cu, se află în plasma
sanguină, transportor al Cu în organism şi
acţiune oxidazică asupra vitaminei C.
 Proteinele fixatoare de Ca
 sunt proteine ce posedă afinitate magoră de
legare a ionilor de Ca. Toate conţin resturi de γ
carboxiglutamat de care se fixează ionii de Ca.
 γ carboxiglutamatul se formează din Glu sub
acţiunea enzimei, care ca coenzimă are vitamina
K.
 Exemple:
1. colagenul
2. calmodulina – o proteină mică ce posedă patru
locusuri de fixare pentru ionii de Ca
3. factorii coagulării sângelui(II,VII,IX, X)
4. fosfolipaza C
 Peptidele active:
 Endotelinele – o familie de peptide noi cu activitate
biologică activă deosebită. În anul 1988 Yangisana au
obţinut din cultura endoteliului vascular un peptid cu efect
biologic pronunţat numit endotelina (ET).
 ET- sunt cei mai efectivi factori vasoactivi.
 Clasificare: deosebim ET1, ET2, ET3 (izoforme).
 Deosebirile între ele:
1. sunt codificate de gene diferite
2. sunt expresate în mod diferit în ţesut vascular.
3. ET-1 şi ET2 – sunt vasoconstrictori puternici
 Structură: ET1 un peptid biciclic format din 21 aminoacizi.
 Sinteza şi degradarea:
 Sinteză: trei etape:
1. hidroliza proteolitică a preproendotelinei (92 a/a) sub
acţiunea convertazei 1 – cu formare de proendotelină (40
a/a).
2. hidroliza capătului C terminal (– 2 a/a) sub acţiunea
carboxipeptidazei
3. sub acţiunea convertazei 2 proendotelina trece în endotelină
(21 a/a).
 Degradarea: 2 enzime
1. metaloendopeptidază cu PH optim de 5,5
2. endotelinază (serinproteinaza)
 Endotelinele
 Acţiune: 2 tipuri de receptori: ET-A şi ET-B – situaţi nu numai
în endoteliul vaselor ci şi în rinichi, plămîni, suprarenale, ţesut
nervos.
 ET-A –receptorii + structurile fixatoare de G proteină -
mediază constricţia vaselor. Funcţia ET-B receptorilor e
cuplată cu activarea fosfolipazei C şi A2, majorarea nivelului
de Ca intracelular – cu majorarea intensivă a prostaciclinei
şi/sau tromboxanului A2 – ceea ce conduce atât la constricţia
cât şi dilatarea vaselor.
 Rolul:
1. reglează tonusul vaselor şi în general cardiohemodinamica
2. participă în patogenia HTA esenţiale
3. ET-1 şi ET-3 – posedă efecte neurologice (în ţesutul nervos
intensifică sinteza fosfoinozitolfosfatului), provoacă modificări
în reacţiile de comportare, efect central cardiorespirator.
4. reglează starea funcţională a endoteliului, stratului intim
arterial şi venos din diferite vase