 Lecţie la tema : Compoziţia chimică a

apei.Influenţa ei asupra sănătăţii.

 Planul lecţiei :
 1. Compoziţia chimică a apei.
 2.Carenţa şi excesul de fluor.
 3.Impurificarea apei.
 4.Normativele igienice ale calităţii apei.
 5.Sursele de aprovizionare cu apă.
 Apa potabilă, prin conţinutul său de
elemente minerale naturale, poate
influenţa starea de sănătate a
populaţiei, participând activ în
procesele vitale.
 Sărurile minerale naturale din apă sunt
variate şi concentraţia lor diferă de la o
localitate la alta în funcţie de condiţiile
geologice, meteorologice, de conţinutul
solului.
 Unele din ele sunt denumite
macroelemente, - sărurile de calciu,
magneziu, potasiu, cloruri etc. şi se
găsesc în cantităţi relativ mari (mg/l);
 altele sunt denumite microelemente,
aşa ca fluorul, iodul, zincul etc. şi se
află în cantităţi mici
 Majoritatea macro- şi microelementelor
necesare organismului sunt asigurate prin
alimente.
 Cu toate că apa este situată pe locul doi
după importanţa în aportul de săruri
minerale, ea poate influenţa considerabil
asupra sănătăţii populaţiei.
 Elementele minerale din apă sunt absorbite
mai bine decât cele din alimente şi
concentraţiile lor por fi diferite chiar în
aceeaşi localitate.
 Denumirea de microelemente defineşte
elementele minerale aflate în cantităţi
mici atât în factorii de mediu (apă, sol,
alimente), cât şi în organismul uman şi
animal, influenţând starea de sănătate a
populaţiei.
 Ele participă activ la diferite procese
metabolice, la creştere şi dezvoltare, la
sporirea rezistenţei organismului,
hematopoieză, sinteza unor hormoni,
vitamine, enzime ş.a.
 Excesul sau carenţa unor microelemente din
apă şi din ceilalţi factori de mediu, dintr-un
teritoriu are acţiune asupra florei, faunei,
influenţează nefast asupra stării de sănătate
a populaţiei şi apar îmbolnăviri
neinfecţioase cu largă răspândire.
 Astfel de regiuni se numesc
biogeochimice, iar îmbolnăvirile specifice
legate de excesul sau carenţa
microelementelor se numesc endemii
biogeochimice.
 Unele substanţe minerale care se află în apă,
deşi nu au nici o acţiune nocivă, transmit
apei unele particularităţi ce o fac
nefavorabilă pentru consum. Ele sunt:
- sărurile de calciu şi magneziu în concentraţie prea
mare imprimă apei duritate, care o fac nepotrivită
pentru spălat ( nu face spumă cu săpunul).
- Apele dure nu se folosesc la spălarea şi prepararea
culinară termică a legumelor, ele depun piatră pe
pereţii vaselor de bucătărie, cazane, conducte de apă
caldă.
 Duritatea apei se exprimă în grade sau în
miligram echivalenţi la 1 L. de apă.
(duritatea de 10 este conţinutul de 10 mg de
oxid de calciu în 1 L. de apă;
 1 mg/ eciv./L. este conţinutul a 28 mg oxid
de calciu în 1 L. de apă,
 1 mg/echiv./L. corespunde cu o duritate de
2,80C). apa cu o duritate de până la 100 se
consideră moale,
 de la 10 până la 200 – de duritate medie,
 peste 400 – foarte dură.
 Trecerea bruscă de la o apă moale la
apă foarte dură poate fi însoţită de
fenomene dispepsice tranzitorii.
 Apa cu duritatea de peste 400 este
neplăcută la gust.
 În corespundere cu cerinţele STAS
duritatea apei potabile trebuie să fie 200
(7 mg/echiv./L.);
 - sulfaţii şi clorurile metalelor alcaline
provin din rocile cu care stratul acvifer
are contact; rocile fiind foarte solubile,
imprimă apei caracterul de salinitate
(mineralizare) şi gustul sărat
caracteristic.
 Apa potabilă trebuie să conţină cel
mult 350 mg/l cloruri şi cel mult 500
mg/l sulfaţi;
 - Fierul imprimă apei un gust neplăcut
şi se depune pe pereţii conductelor,
provocând distrugerea lor.
 Concentraţia de fier admisibilă pentru
apa potabilă este de până la 0,3 mg/l.
 La o cantitate mai mare a compuşilor
de fier apa devine tulbure, se
înrăutăţesc indicii organoleptici, capătă
un gust sălciu, metalic;
 - magneziul conferă apei un gust
sălciu, amar, îi măreşte duritatea şi,
când este în concentraţii prea mari,
provoacă diaree prin accelerarea
tranzitului intestinal.
 Apele puternic mineralizate, în afară de
gustul neplăcut, sărat-amar pe care îl
au, măresc tranzitul intestinal, din
cauza sulfatului de sodiu şi nu satisfac
senzaţia de sete.
 După concentraţia totală de săruri dizolvate apele
pot fi:
- dulci, când cantitatea de săruri minerale nu
depăşesc 1 g/l;
- sălcii – 2-2,5 g/l;
- sărate, de mare, conţin mai mult de 2,5 g
săruri minerale la 1 l de apă.
 Datorită modificărilor compoziţiei chimice a apei
pot apărea în rândul populaţiei care o consumă
unele afecţiuni legate de excesul sau carenţa unuia
sau mai multor elemente chimice.
 Carenţa de fluor.
 s-a constatat că aproape 75% din sursele de
apă prezintă o carenţă de fluor (F) (sub 0,5
mg/l).
 În organismul uman F se găseşte mai ales în
oase şi dinţi.
 Sursele principale de F necesar
organismului sunt apa şi diferitele produse
alimentare, care conţin în medie 0,02-0,05
mg F la 100 g. substanţă proaspătă.
 Fluorul care nimereşte în organism prin
apă se absoarbe într-o cantitate mai
mare decât cel din produsele
alimentare.
 El se elimină din organism prin urină
şi fecale şi foarte puţin prin salivă.
 Fluorul rămas în organism este
depozitat în ţesutul osos şi în dinţi.
 Cercetările experimentale au arătat că o
concentraţie de fluor în apă potabilă de
1-1,5 mg/l permite scăderea
morbidităţii prin caria dentară. În
profilaxia cariei dentare prin F metoda
cea mai favorabilă este fluorizarea
apei.
 Concentraţia F în apă trebuie să fie
sub 1,5 mg/l.
 Excesul de fluor

 Folosirea unei ape cu exces de fluor poate

duce la patologia numită fluoroza dentară.
 Simptomul cel mai frecvent în această
patologie îl constituie leziunile dentare sub
formă de pete ale emailului.
 s-a observat că emailul dentar devine pătat
la persoanele care în perioada de creştere a
dinţilor, în copilărie, au consumat apă cu
concentraţii crescute de fluor.
 Diagnosticul petelor pe smalţul dentar se
bazează pe aspectul exterior specific al
dinţilor, pe localizarea simetrică a petelor şi
prezenţa lor pe suprafaţa dinţilor canini şi
incisivi superiori şi inferiori. mai mare.
 Primii sunt afectaţi dinţii posteriori, pe
emailul cărora apar pete alb-opace, care trec
prin diferite nuanţe de galben-maro, până la
negru, pe măsură ce gravitatea bolii este
mai mare.
 Mai târziu leziunile se extind şi la dinţii
anteriori.
 Dacă în apa consumată se află peste 20 mg/l
F apare intoxicaţia care se caracterizează
prin deformări anchilozante, sindrom
denumit şi osteofluoroză anchilozantă .
 În toate aceste modificări osoase este
perturbată homeostazia calciului şi sunt
frecvente fărâmiţările spontane.

 Concentraţiile admisibile de fluor în apă

sunt 0,7-1,5 mg/l.

 Profilaxia fluorozei endemice constă în

reducerea concentraţiilor de fluor din apă
până la limitele optime.
 Carenţa de iod.

 Iodul face parte din cele mai cunoscute

şi importante elemente pentru sănătatea
omului.
 Sursele: apa, alimentele şi solul.
 Cantitatea de iod în alimentaţie este
diferită şi depinde de conţinutul lui în
mediul din care provin.
 Cele mai bogate în iod sunt alimentele
provenite din mediul marin.
 Foarte bogate în iod sunt planctonul şi mai
ales unele ierburi marine (până la 2% din
greutatea lor).
 Concentraţia de iod în diferite alimente
Concentraţia, mg/kg
 Crustacee 900
 Peşte marin 400
 Peşte de apă dulce 20-40
 Lapte-carne 40
 Legume 30
 Cereale 25
 Fructe 10
 Apa potabilă aduce 10-15% din totalul
necesarului zilnic de iod al omului.
 Sunt bogate în iod apele marine, care conţin
17-50 mg/l.
 Apele dulci conţin 0,2-2,0 mg/l.
 În organism cantitatea de iod este
aproximativ 25 mg, cea mai mare parte fiind
concentrată în glanda tiroidă (15 mg).
 Pentru un om adult se recomandă un aport
necesar zilnic de 100-200 mg/ zi, pentru
copii şi femei gravide – 200 mg/zi.
 În carenţa de iod este afectată glanda
tiroidă.
 Guşa endemică este o afecţiune
plurifactorială, în etiopatogenia căreia
sunt implicaţi factori endogeni şi
exogeni, printre care carenţa de iod
este unul din cei mai importanţi.
 Este o maladie cu forme de gravitate
diferită, cu numeroase consecinţe.
 Denumirea de guşa endemică se
datoreşte răspândirii mari în special în
anumite regiuni, denumite zone
endemice.
 Profilaxia. Presupune normalizarea
prin diferite mijloace a aportului de iod
în organism.
 Cea mai răspândită metodă este
adăugarea iodului în sarea de bucătărie.
 Impurificarea apei.

 Substanţele care indică impurificarea apei.

Una din condiţiile de bază ale potabilităţii
unei ape este reprezentată de absenţa în ea a
germenilor patogeni.
 În natură, apa nu este contaminată cu
germeni patogeni izolaţi, aceştea ajung în
apă însoţiţi de o cantitate foarte mare de
substanţe organice.
 Substanţele organice se determină în
apa potabilă în mod indirect prin
cantitatea de substanţă oxidantă care
este consumată de către apă.
 Substanţele organice sunt oxidabile,
adică oxidându-se ele consumă oxigen
şi reduc o substanţă oxidantă care le
este pusă la dispoziţie.
 Produşii de descompunere a
substanţelor organice sunt amoniacul,
nitriţii şi nitraţii din apă.
 Pătrunse în apă, aceste substanţe ajung
până la stadiul de amoniac de la câteva
ore până la cel mult peste câteva zile.
 Nitriţii apar de la câteva zile până la
câteva săptămâni, iar nitraţii – peste
câteva luni.
 Prezenţa amoniacului în apă va indica
o impurificare recentă, a nitriţilor – o
impurificare mai veche, iar a nitraţilor
– impurificare veche.
 Prezenţa concomitentă a tuturor celor
trei substanţe indică o impurificare
permanentă.
 Cum amoniacul apare de la câteva ore până
la câteva zile de la impurificare, majoritatea
germenilor patogeni care au pătruns
concomitent în apă sunt încă în viaţă şi pot
provoca îmbolnăviri.
 Din acest motiv, conform standardului de
apă potabilă, prezenţa amoniacului este
inadmesibilă.
 Prin urmare, sărurile de amoniu pot fi
considerate un indice indirect de
contaminare a apei cu bacterii.
 De asemenea nici prezenţa nitriţilor nu
garantează absenţa germenilor
patogeni.
 Nitriţii se formează în urma activităţii
bacteriilor nitrifiante, la nitrificarea
sărurilor de amoniu.
 În acest caz nitriţii indică poluarea
recentă cu substanţe organice.
 Nitraţii apar abia peste câteva luni
de la impurificare, germenii
patogeni au fost sigur distruşi în
această perioadă de timp.
 Prezenţa lor este permisă; CMA e
de 45 mg/l.
 Nitraţii au o acţiune toxică.
 În mai multe ţări au fost descrise
îmbolnăviri specifice la sugarii care
primeau alimente pregătite cu apă.
 La aceşti copii boala se manifesta prin
dereglări intestinale dispeptice, dispnee
pronunţată, tahicardie, cianoză.
 S-a constatat că apa care conţine o cantitate
mai mare de 40-45 mg/l de nitraţi provoacă
la sugari methemoglobinemie azotică.
 La toţi copii bolnavi în sânge s-a
depistat un procent sporit de
methemoglobină.
 Nitraţii nu sunt substanţe
methemoglobinogene.
 În intestinele sugarilor, însă, fiind
administraţi cu apă, nitraţii, sub
influenţa microflorei intestinale, se
transformă în nitriţi (săruri ale acidului
azotos).
 În sânge,se blochează hemoglobina,
transformând-o în methemoglobină.
Situaţia devine periculoasă dacă
procentul de methemoglobină depăşeşte
50%.
 Cu cât e mai mic copilul, cu atât boala
decurge mai grav.
 Aceasta explică prin faptul că în
eritrocitele sugarilor lipseşte fermenul
reductaza methemoglobinolitică.
 Aciditatea sucului gastric la sugari, mai
ales la cei suferinzi de dispepsie, e
redusă, fapt care stimulează reducerea
nitraţilor în nitriţi.
 De regulă, methemoglobinemia azotică
apare pe fondul dispepsiilor, aceasta
făcând dificil, într-o oarecare măsură,
diagnosticul methemoglobinemiei.
 La copii mai mari şi la adulţi nitraţii se
reduc până la nitriţi numai parţial.
 Oxidabilitatea apei este un indice
indirect al prezenţei substanţelor
organice uşor oxidabile din apă.
 Oxidabilitatea reprezintă cantitatea de
oxigen ce se consumă pentru oxidarea
substanţelor organice din 1 l de apă.
 Cu cât apa e mai poluată cu substanţe
organice, cu atât oxidabilitatea este mai
mare.
 Normativele igienice ale calităţii apei

 STAS Apa potabilă se referă la calitatea

apei de robinet care se foloseşte pentru
necesităţile menajere în locuinţe, instituţii
curative şi de copii, pentru prelucrarea
produselor alimentare, la unităţile de
alimentaţie publică, pentru menţinerea igienei
personale.
 Acest standard se referă şi la apa fierbinte din
sistemul de aprovizionare centralizat.
 Standardul de stat delimitează indicii
potabilităţii apei în 3 grupe:

• Indicii organoleptici ai apei:

• mirosul la temperatura de 200C – cel mult 20;
• gustul la temperatura de 200C – cel mult 20;
• culoarea – cel mult 200;
• apa nu trebuie să conţină floră acvatică sau
substanţe insolubile (pelicule).
 Gustul este creat de substanţele minerale si
organice dizolvate în apă. O apă potabilă nu
trebuie să posede gust specific.
 Indicii organoleptici al apei de apeduct
 Normativele, cel mult
 Miros (la200C), grade 2
 Gust (la200C), grade 2
 Coloraţia,grade 20
 Turbiditatea după scara standard, mg/l
1,5
 Mirosul este determinat de substanţele
volatile şi gazele dizolvate în apă.
 În apele de profunzime substanţele
volatile provin din straturile profunde
ale solului şi aceste ape nu sunt
dăunătoare sănătăţii, pe când diferite
substanţe minerale sau organice, care
dau apei un miros specific, se găsesc în
apele de suprafaţă şi indică o
impurificare recentă şi uneori chiar
dăunătoare.
 Culoarea apei depinde de substanţele
dizolvate în ea.
 Apele uşor colorate trebuie
considerate suspecte, fiindcă pot fi
impurificate cu substanţe toxice.
 Concentraţiile sărurilor minerale nu
trebuie să influenţeze asupra
proprietăţilor organoleptice ale apei;
 reziduul uscat – 1000 mg/l,
 sulfuri - până la 500 mg/l,
 cloruri – cel mult 350 m/l,
 duritatea generală – până la 7 mg –echiv./l
(în unele cazuri până la 10 mg la l mg/l),
 fier – până la 0,3 mg/l, în unele cazuri- până
la 1 mg/l,
 mangan – până la 0,5 mg/l,
 cupru – până la 1 mg/l,
 zinc - 5 mg/l.
 Concentraţiile substanţelor folosite pentru
prelucrarea apei sau nimerite în sursa de apă cu
reziduurile nu trebuie să altereze organoleptica
apei.
 În acest caz standardul de stat prevede:
concentraţia clorului liber să nu fie mai mare
de 0,5 mg/l, a clorului rezidual “cloraminic” de
–1,2 mg/l,
 aluminiul rezidual – până la 0,5 mg/l,
 tripolifosfatul – până la 3,5 mg/l,
 hexametafosfatul până la 3,5 mg/l,
 reacţia activă a apei în limitele 6,5-9
• Indicii substanţelor nocive din
apă sunt prevăzuţi pentru:
• Fluoruri – de cel mult 1,5 mg/l,
• azotul nitraţilor – de cel mult
45 mg/l,
• stronţiu –7 mg/l,
• molibden – 0,25 mg/l,
• plumb – până la 0,03 mg/l.
• substanţele adăugate cu reagenţi în apă
la prelucrarea ei, spre exemplu
poliacrilamid – nu mai mult de 2 mg/l,
hidrazin – hidrat –0,01 mg/l:
• substanţele care nimeresc în apă
împreună cu reziduurile industriale sau
agricole care au fost neutralizate puţin
sau deloc.
• Indicii de securitate
epidemiologică a apei:
• Titru – coli de cel mult 1 la
0,33 litru;
• Indicele – coli de cel mult 3 la
1 litru;
• Indicele bacterian de cel mult
100 în 1 ml de apă.
 Apa sursei menite pentru
aprovizionarea centralizată trebuie să
aibă anumite calităţi:
 mirosul şi gustul la temperatura de 200C –cel mult
2 grade,
 reziduu uscat – până la 1000 mg/l,
 sulfaţi – până la 500 mg/l,
 cloruri – până la 350 mg/l,
 duritatea generală – până la 7 mg-echiv./l.
 Normative pentru aprecierea calităţii apei
din sursele decentralizate :

 Indicii Normative
 Transparenţa cel puţin 30 cm
 Culoarea cel mult 300
 Mirosul,gustul până la 2-3 grade
 Duritatea generală până la 10 mg.-echiv./l
 Conţinutul de fluor până la 1,2 mg/l
 Conţinutul de nitraţi până la 45 mg/l
 Azotul nitraţilor– până la 50 mg/l
 Indicii bacteriologici ai calit. apei :
Indicele - coli nu mai mare de 10
 Indicele microbian: până la 300-400/l mg
de apă
 Indicii chimici de poluare a apei:

 puterea de oxidare până la 4 mg/l O2

 sărurile de amoniu până la 0,1 mg/l

 cantitatea de nitriţi până la 0,002 mg/l

 Dacă condiţiile sanitare ale sursei de
apă corespund exigenţelor şi rezultatele
analizei de laborator a apei sunt bune,
ea poate fi băută fără nici o prelucrare.
 Dacă prin analize s-a determinat că
sursa e poluată, apa poate fi folosită
numai dezinfectând-o în prealabil prin
fierbere sau clorizare. În aceste cazuri
se ia în considerare şi starea sanitară a
fântânii.
 Sursele de aprovizionare cu apă:
 Apa în natură se află în circuit permanent.
 Astfel, apele de suprafaţă (râuri, lacuri,
mări) se evaporă în permanenţă.
 Vaporii de apă urcă în straturile superioare
ale atmosferei şi formează norii.
 Aceştia, datorită condensărilor care au loc
în urma răcirii, dau naştere la precipitaţii
care ajung iarăşi pe sol.
 Apa, penetrănd prin straturile solului,
parvine la un strat impermeabil
acumulându-se deasupra lui şi
constituind apa subterană.
 Această apă poate ieşi din nou la
suprafaţă în izvoare, din care iau naştere
cele mai multe din apele de suprafaţă.
 Prin evaporarea care are loc la suprafaţa
acestora se închide ciclul apei în natură.
 Omul poate folosi în scop potabil apa
atmosferică, apa subterană şi apa de
suprafaţă.
 Pentru a fi dată în consumul populaţiei,
apa poate fi distribuită prin instalaţii
centralizate sau locale.
 Instalaţiile centralizate cuprind
captarea apei subterane sau de
suprafaţă, prelucrarea, înmagazinarea şi
apoi distribuirea ei.
 Instalaţiile locale sau individuale sunt
fântânile, care se fac prin săparea sau
forarea până la stratul de apă subterană.
 Sistemul alimentării centralizate are
marele avantaj că, datorită controlului
permanent al apei şi a metodelor de
prelucrare folosite, oferă o apă de bună
calitate.
 Din punct de vedere cantitativ, prin
alegerea unor surse care să acopere
necesităţile de apă, se asigură o
cantitate din ce în ce mai mare, fapt
care contribuie la creşterea nivelului
igienico-sanitar.
 Din aceste motive, aprovizionarea
centralizată este mai indicată decât cea
locală.
 Pentru aprovizionarea centralizată cu apă se
folosesc surse acvatice de suprafaţă sau
subterane. Uneori în oraşele mari se dă apă
obţinută atât din sursele subterane, cât şi din
cele de suprafaţă.
 Standardul de Stat pentru sursele de apă
potabilă dă prioritate apelor arteziene sub
presiune, apoi apelor fără presiuni, apelor
freatice şi, în ultimul rând, celor de
suprafaţă.
 Există multe metode de ameliorare a
calităţii apei, metode prin care apa se
epurează de microorganisme patogene,
 de substanţe în suspensie şi
huminoase,
 de cantitatea excesivă de săruri (calciu,
magneziu, fier, mangan, fluor),
 de gaze fetide, substanţe toxice şi
radioactive.
 Utilizarea diferitelor metode de epurare
permite ca sursele locale să fie folosite
la maximum pentru aprovizionarea
populaţiei cu apă potabilă.
 Cele mai răspândite metode de
ameliorare a calităţii apei din apeducte
sunt limpezirea–eliminarea impurităţilor
solide din apă, decolorarea – lichidarea
coloraţiei excesive, dezinfectarea –
nimicirea agenţilor patogeni şi viruşilor
din apă.