SIMBOLISMUL EUROPEAN

-STUDIU DE CAZ-

ELEVI:-STIRB RADU ALEXANDRU

-SABOU ROXANA CATALINA
-PUSCAS SEBASTIAN
-SABOU SERGIU ANDREI
-MILAS MADALINA LOREDANA

PROFESOR COORDONATOR:TUDUCE IOANA

Cuprins:
*Simbolismul-definiţie
*Provenienţă
*Ideologia şi estetica simbolismului
*Trăsături ale simbolismului
*Teme şi motive simboliste
*Charles Baudelaire
*Stéphane Mallarmé
*Paul Verlaine
*Arthur Rimbaud
*Simbolismul românesc
*Bibliografie
 Simbolismul-definiţie
• Simbolismul este un curent literar apărut în
Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului, a
romantismului retoric şi a naturalismului,
promovând conceptul de poezie modernă.În
concepţia simboliştilor, descripţia rece,
parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă,
naturalistă, urmărind să decupeze “o felie de
viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o
realitate superficială, o lume a aparenţelor.
Considerat din perspectiva social-
istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie
a stării de spirit generate de agravarea
contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul
secolului al
XIX-lea.
Termenul de „simbolism”provine din cuvântul
grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră
franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte
expresia directă,vorbirea noţională,mediind
cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O
dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot
mai complex, folosindu-se în toate domeniile
culturii,iar în literatură este un mod de constituire a
imaginii artistice.
 Provenienţa
• Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care,
în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme. În
acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat
simbolistă , condusă de poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci,
René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită
„filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare
antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-
au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi de seamă ai
decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules
Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de
constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale
curentului simbolist au apărut înainte de 1886.
• Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit
interes prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi
prin tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-
romanele « Bruges » şi «  Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice
Maeterlink-piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)
• Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie
culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din
centrul şi sud-estul european unde generează şcoli
naţionale:simbolism polonez, maghiar, românesc.
Ideologia şi estetica simbolismului
• Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi
antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot
ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea
ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou
in domeniul filozofiei,al picturii,al muzicii, al ştiintelor şi al artelor în
general.Sunt preţuiti în special Vilon ,Racine,Chateaubriand,Nerval,
Lamartine.Simboliştii preiau idei filozofice din Fichte,Hegel,
Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe si
Whitman,de arta orientală.
• Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un
grad mai mic sau mai mare de generalizare.În cuprinsul
romantismului,simbolul rămâne însa, ca în literatura premergătoare
nu se diferenţiază foarte net de alegorie.În simbolism,raportul dintre
simbol si realitate este sugerat.Curentul se diferentiază de alte
curente tocmai prin faptul că dă imaginilor poetice functia implicit şi
nu explicit simbolică.
 Trăsături ale simbolismului
Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire
numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în
realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a
numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi
adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii
simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica
,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În
grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei
comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor
stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-
şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia
depărtărilor.
Prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o
constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor
simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de
aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă,
în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin
simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul,
laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.
 Teme si motive simboliste
• În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultimă
analiza,o atitudine noncoformistă,de inaderentă la o lume
prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza
de damant,destănuie starea de „spleen”,de
solitudine,”nevroze”susţinute de o întreaga recuzita
caracteristică simbolismului,care voaleaza suportul imediat al
acestor stari,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţa
de societate rezulta din felul în care se reflectă in versuri-indirect-
condiţia poetului si a poeziei.Conflictul cu societatea poate exista
în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifesta
fatis,efectul artistic fiind ieşirea din simbolism:totală sau
parţială.În majoritatea cazurilor se autoinfatizeaza ca suflete
obosite,deprimate.În literatura universală,spleen-ul simbolist a
fost exprimat pentru întaia data de Baudelaire.
 “Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală
profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să ajungă la
decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote).
Natura:spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este
subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor.
Astfel, parcul, gradina, statuiile,orizonturile marine sunt prezentate
static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii
nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să dezvaluie
„corespondentele”din natură.Percepţia vizuală a naturii îi apropie de
impresionişti,în sensul estompării contururilor sub impresia
luminii.Simboliştii cantă amurgurile subordonate starilor
afective;tonul unora este însa explicativ. Culorile dominante sunt
cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii
ale starilor anxioase.Ploaia si toamna ii strivesc sensibilitatea.
 Charles Baudelaire
(1821-1867)
precursorul poeziei simboliste
• Ilustru poet francez,considerat (cu
volumul de versuri „Florile răului”,
întemeietorul poeziei
moderne.Opera sa mai cuprinde
„Spleenurile Parisului”, „Paradisurile
artificiale” şi „Curiozităţi estetice”
(critica de artă).
• Charles Baudelaire se situează la
răspântia din care poezia se desparte
de romantism, alegând definitv calea
modernismului.Simboliştii şi-l
revendică drept precursor, biografia
şi opera lui întruchipând perfect mitul
„poetului blestemat”.Viaţa de boem
a lui Baudelaire ilustrează revolta
împotriva societăţii şi revanşa
artistului, conştient de propria
superioritate faţă de spiritul burghez.
• Corespunderi
• „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
•
Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o
ceaţă
• Prin codri de simboluri petrece omu-n
viaţă
• Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.
•
• Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare
• Într-un acord în care mari taine se
ascund,
• Ca noaptea sau lumina, adânc, fără
hotare,
• Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi
răspund.”
Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop
artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea
aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului.În mod deliberat, poetul caută
o „estetică a profunzimilor”.
Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele
fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini
ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi
sugerează stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.
„În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale erau încete,
rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia
meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea
de bun-gust.Despre Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul
boemei…”(Teophile Gautier)
„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul
somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al
remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul
ameţit”(Charles Baudelaire)
În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură
fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei
sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile
despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel,
aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât
lirica sa”.
 Stéphane Mallarmé
(1842-1898)
De la parnasianism la simbolism
• Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un
rol modelator pentru Baudelaire,
„Florile răului” împlinesc o funcţie
similară în cazul lui Mallarmé, care
intuieşte linia de continuitate, ştiind că
poezia nouă trebuie să continuie
revoluţia începută de Baudelaire în
planul limbajului, unde trebuie să
inventeze o limbă a poeziei, mai exact,
o limbă numai şi numai a poeziei.
• Mallarmé a trecut printr-o criza
spirituală de mare intensitate în 1866,
din care iese mărturisind că, dupa ce a
găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar,
Neantul nu este capăt, ci punct de
plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin
analogii, poetul transcede realităţile
cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
Briză marină
„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.
Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-
vechi
În calea unei inimi care închină mării
O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale-n clar de lampă, de către
propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari
pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde
oaze!”
Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul,
pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în
manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.
În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului,
proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să
obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării
sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine impresia de ermetism
a poeziei lui, fraza poetică. nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o
construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de incertitudine şi
ambiguitate
Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”,
„După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.
„Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda
regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a
scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul
delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi delicaţii.Rău
primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta timp cât va exista
o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale
eforturi.”(Paul Verlaine)
 Paul Verlaine
(1844-1896)
Afirmarea noii sensibilităţi poetice Spleen

• Reprezentant de seamă al
simbolismului francez, preocupat de „Aprinşi erau toţi trandafirii
muzicalitatea cuvântului şi de valoarea Si iedera cu totul neagră.
lui magico-evocativă.Este autorul unor
volume de versuri ca: „Poeme
saturniene”, „Serbările galante”,
„Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, Sunt pradă deznădăjduirii,
„Înţelepciune”. De cum te mişti, iubire dragă.
• Simbolismul îşi structurează liniile de
forţă pe un fundal de criză profundă
prin care trece Franţa:războaiele
franco-germane si Comuna din Prea verde marea, prea
Paris.Agravarea crizei face imposibilă gingaş
orice fel de compensaţie în plan
literar: romantismul şi parnasianismul Azurul, mult prea dulce briza”
nu le puteau oferi în poezie, realismul
şi naturalismul-în proză.
Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei
sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul
boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii,
formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine va intra în legenda
literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar secvenţe din „Arta
poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii
simbolismului.
„Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de
ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin
alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca
Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi
sentimentul…” (Marcel Raymond)
 Arthur Rimbaud
(1854-1891)
Revoltă absolută Vocale

• Arthur Rimbaud realizează cea mai „A brun, E alb,I roşu, U verde- O

îndrazneaţă tentativă de schimbare a
vânăt.Oare
lumii prin poezie.El vede esenţa Voiu şti cândva geneza de taină sa
v-o spun?
prometeică a poetului „tâlhar care
fură focul” şi îi atribuie acestuia un A, brâu catifelat de muşte-n roiuri,
brun
rost suprem să pătrundă în tărâmul Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă
invizibilului, sondând straturile cele duhoare.
mai adânci ale necunoscutului.
• În acest scop, Rimbaud caută căile de Golf greu de umbră.E, alb abur, albe
acces: se apropie de pitagorism şi de pânze
orfism, se îndreaptă spre filozofiile Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi,
orientale(doctrine hinduse, budism, corole-n
zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă vânt.
atras de filozofia ocultă şi de scrierile I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri
ezoterice.Are convingerea că printr-o râzând
asemenea cunoaştere, dobândeşte De furii, de beţie sau de căinţi
puteri supranaturale. pătrunse.”
 Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor
simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii,
viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al morţii.Renunţarea la poezie se
poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a
mai suporta asemenea exaltări şi halucinaţii.
Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin
de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul
poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.
Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu
este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu,
meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede
vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”,
„Iluminări”.
„Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât
propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge
apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o
împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)
 Simbolismul Românesc
• Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului
francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă
de efervescenţa mediilor artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a
artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfarşitului de secol al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski,

ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi publică
atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima
poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative
(„Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)

• În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi
numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La
Wallonie”, condusă de Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.

• Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea

„simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole
teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă
identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.
Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape:
I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui
Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890,
problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că
poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură,
pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o
revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura romantică a
poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o
muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică.
Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că
poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în
misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se
deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul
poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În
articolul Despre poemă relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia
trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.
II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată
de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa
nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de
combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin
proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă.
 Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul
naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în
orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este
prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă
este că introduc în poezia română preocuparea pentru
tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul
elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă”
înseamnă „artă înaltă”.
III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe
muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin
resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia
acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine
principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru
tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul
depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din
neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele
proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă
simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii,
jovialitatea şi proza retorică.
IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea
literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale
specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia
precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de
surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul
(Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de
iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează
„audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi
muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică
sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele
sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară
tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ),
descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea
continuă.