Sunteți pe pagina 1din 269

FORMAREA

FORMATORILOR
• Planificarea formarii
• Pregătirea și organizarea formării
• Proiectarea și marketingul programelor de
formare
• Realizarea etapelor de formare
• Aplicarea metodelor și tehnicilor speciale de
formare
• Evaluarea, revizuirea și asigurarea calității
programelor de formare
I.

Planificarea formării
De ce este nevoie sa planificam?

A planifica – a întocmi un plan, a programa, a


organiza și a conduce pe baza de plan; a
organiza o activitate, întocmind planul după
care să se desfășoară diferitele ei faze
Planul procesului de instruire
trebuie sa cuprindă:

-Participanți
-Context
-Resurse
-Logistica
-Documente
7 Principii
1. Principiul Clarității
2. Principiul Activității
3. Principiul Exercițiului
4. Principiul Step – by – Step
5. Principiul respectării ”specificității”
6. Principiul variabilității
7. Principiul conformității
Principiul Clarității

- Concretizare prin exemple, imagini, medii


(filmulețe, CD-uri, diafilme)
Principiul Activității
”A învăța prin activități practice”

-Activități practice
-Jocuri
-Experimente

…pentru a stimula și forma noi abilități


Principiul Exercițiului

- A învăța înseamnă a exersa.


- Scopul exercițiului este de a consolida
competențe și abilități
Principiul Step – by – Step

• Împărțirea cursului pe unități, treptat,


sistematic pentru a se asigura înțelegerea
graduală a materiei
Principiul respectării ”specificității”

- Particularități de vârstă și individualitate


- Medii diferite
- Cunoștințe și așteptări variate
Principiul variabilității
- Folosirea unei game variate de metode și
mijloace în vederea livrării cursului

Va crește gradul de spontaneitate și al reacției la


nivelul participanților
Principiul conformității
Adaptarea metodelor și structura conținutului în
funcție de:
-Vârstă
-Motivație
-Numărul participanților
-Pregătire profesională
-Caracteristici personale
Întrebări și indicații pentru
planificarea instruirii
II.

Pregătirea și organizarea formării


1. Ce este formatorul?
2. Tipuri de formatori
3. Ce ESTE si ce NU ESTE un formator?
4. Rolul si competențele formatorului
5. Organizarea formării
6. Utilizarea mijloacelor de prezentare
Ce este formatorul?
Formatorul este un tip de educator al adultilor.

Acesta ajuta participantii să își însușească,


dezvolte sau îmbunătațescă:
- cunoștințe
- abilități
- atitudini
Formatorul
- definiții date la nivel european -

- Conceptor al programelor de formare, pe baza


documentelor normative în vigoare
- Proiectant al programelor şi al activităților de
formare
- Organizator al programelor de formare
- Facilitator al procesului de învățare şi de
dezvoltare
- Evaluator al competenţelor efectiv formate sau
dezvoltate la participanţii la formare, precum şi al
propriei prestaţii ca formator.

- Evaluator al programelor de formare atât al


celor proprii, cât şi al programelor de formare
propuse spre evaluare în vederea autorizării.

- Persoană care învaţă pe tot parcursul carierei


profesionale, dezvoltându-şi permanent
propriile competenţe de formator.
Formatorul reprezintă orice persoană care
formează aptitudini și / sau deprinderi prin
intermediul procesului de instruire:

-Educator
-Instructor
-Profesor
-Pedagog
Profesor vs. Formator
Tipuri de formatori
- Formator responsabil cu activităţile teoretice şi
practice
- Formator responsabil cu activităţile practice de
dezvoltare a competențelor profesionale
- Îndrumător de practică din cadrul întreprinderilor
şi altor organizații
- Maistru de ucenicie
- Formator de formatori
Tipuri de formatori

• Perfecționistul
• Turbo educatorul
• Tehnicianul
• Educatorul ”antenă”
Perfecționistul
• Vorbește pe un ton didactic;
• Pune întrebări cu răspuns sugerat, așteptat;
• Se adresează adulților ca și când ar fi copii;
• Are tendința de a folosi adresarea critică,
asemănătoare cu cea a părinților către copii;
• Nu oferă feedback pozitiv participanților;
• Contactul vizual are loc mai ales cu persoanele
cunoscute.
Turbo educatorul
• Implicat profesional, activ;
• Pune accent pe comunicare;
• Uită să obțină feedback de la participanți;
• Întrerupe imediat ce a auzit prima parte a unui
răspuns sau a unei întrebări;
• Nu-i lasă pe participanți să-şi exprime ideile în
întregime;
• Păstrează inconștient o poziție defensivă (în raport
cu participanții).
Tehnicianul
• Vede numai acțiuni, activități şi crede că adulții învață
numai ceea ce le spune el/ea;
• Se exprimă, în general, folosind un limbaj tehnic;
• Nu menține decât întâmplător contactul vizual cu
participanții;
• Discută numai cu participanții care dovedesc – la
rândul lor – interes pentru tehnică;
• Folosește cuvinte simple, pe înțelesul participanților
mai puțin familiarizați cu subiectul.
Educatorul ”antenă”
• Se identifică atât de mult cu participanții, încât pierde din
vedere aspectul profesional al sesiunii de formare;
• Are abilitatea de a “citi” feedback-ul non-verbal;
• Ascultă activ;
• Oferă exemple relevante pentru a se face înțeles de
participanți;
• Pune întrebări relevante;
• Prezintă contextul de lucru, starea de moment;
• Își întrerupe singur expunerile şi este ușor de întrerupt;
• Pierde contactul cu participanții orientați spre rezultate;
• Are probleme cu stabilirea autorității în clasă.
Ce ESTE și ce NU ESTE un
formator?
Abilitățile formatorului
- Cei 5F ai facilitatorului -
- Frumos – mediu de lucru relaxant;
- Ferm – are responsabilitatea de a duce discuția
mai departe;
- Focalizat – proiectarea obiectivelor de învățare
asigura acest lucru;
- Flexibil – determinarea situațiilor în care discuțiile
pot fi continuate sau trebuie redirecționare
- Fair play – asigurarea de tratament egal
Rol și competențe

• Consilier
• Facilitator
• Manager
• Ghid și inițiator
Competențele formatorului
- logistica și organizare
- analiza priorităților
- planificare
- analiza clienților și a nevoilor acestora
- propunerea unui program de formare adaptat cerințelor lui
- planificarea eficientă a propriei activități
- competența de a se informa și de a informa
- competența de a lua decizii și de a delega
- implementarea planificării
- competența de a forma și a se integra într-o echipă
- de a preveni și rezolva conflicte
- competențe de coordonare și evaluare a activității echipelor
Competentele formatorului

- Competențe didactice;
- Competențe de comunicare
- Competențe metodologice
- Competențe profesionale – în domeniul
pedagogiei
- Competențe personale – naturalețe,
creativitate, etc
Pregătirea formării

- Definirea obiectivelor
- Proiectarea activității de formare
- Construirea situațiilor de învățare
- Organizarea activităților de formare
Definirea obiectivelor
Obiectivele programului de formare reprezintă
răspunsul furnizorului de formare la nevoile
identificate şi sunt adecvate la cerinţele de bază
ale ocupației.

Obiectivele operaționale sunt adecvate


caracteristicilor individuale ale participanților la
formare şi nevoilor furnizorului de formare
Identificarea nevoilor
- Presupune determinarea diferenței dintre o stare
de cunoaștere şi competență existentă şi o stare
dorită
- Nevoile reprezintă o stare de deficit sau o cerință
de îmbunătățire

- Ca răspuns la nevoile identificate, formatorul


trebuie să furnizeze, clar şi concis, rezultatele
învățării pe care activitatea, cursul sau programul
de formare intenționează să le obțină.
Evaluarea nevoilor de formare
Procesul identificării si definirii nevoilor de instruire
cuprinde trei etape:

- Identificarea problemei
- Recomandarea unei soluții pentru rezolvarea
problemei
- Evaluarea soluției propuse
Identificarea problemei
Cea mai importantă etapă este cea de identificare a
obiectivelor sesiunii.
Înaintea definirii unui obiectiv se va ține cont de următoarele
aspecte:

•nu face referire la activitatea profesorului ci la schimbarea


comportamentului cursantului în urma instruirii
•fiecare obiectiv trebuie să vizeze o activitate singulară pentru
facilitatea evaluării lui
•Obiectivele vor fi integrate în ordine cronologică a desfășurării
activității
•Scopul unui curs trebuie să vizeze ceea ce va ști să facă participantul
după încheierea instruirii nu ceea ce face în timpul ei.
Recomandarea unei soluții pentru
rezolvarea problemei
Vizează stabilirea resurselor educaționale:

•resurse materiale: suport de curs, texte, tabele,


flipchart
•resurse umane: cursantul cu personalitatea lui,
motivația, propriile capacități de învățare
•resurse procedurale: forma de organizare a sălii,
metode de învățare, organizarea activității
Evaluarea soluției propuse
Vizează stabilirea tehnicilor de evaluare a
rezultatelor instruirii, deci de evaluare a gradului
de împlinire al obiectivelor propuse.

Activitate și-a atins atunci scopul când


obiectivele ei au fost atinse într-un timp cât mai
scurt, cu cheltuieli minime și resurse materiale,
și a fost îndeplinită cu plăcere de către
participanți.
Stabilirea obiectivelor instruirii
- reflectare anticipată a rezultatului instruirii –

Este necesar să răspundeți la întrebări de genul:

- De ce desfășor acest curs?


- Ce beneficii vor avea cursanții in urma lui?
• Obiectivele cognitive se referă atât la
cunoașterea unor aspecte ale realității, cât si la
capacitățile intelectuale pe care le implică
această cunoaștere.
• Obiectivele afective descriu modificările ce se
produc pe parcursul sau la finalul sesiuni de
instruire în starea afectivă, a atitudinilor, a
intereselor, a sentimentelor, valorilor.
• Obiectivele psiho-motorii includ orice mișcare
umană observabilă.
Obiective S.M.A.R.T.
Specifice - Fiecare obiectiv se referă la o acțiune sau
rezultat concret.

Măsurabile - Astfel, la sfârșitul activității vom putea să


apreciem dacă le-am realizat sau nu şi în ce proporție.

de Atins - Obiectivele trebuie să poată fi atinse.

Relevante - Obiectivele trebuie să concorde în mod vizibil


cu dorințele şi cu planurile participanților şi ale
organizației.

ancorate în Timp - Este necesar să indice momentul când


se așteaptă apariția rezultatelor dorite.
Rezultatele instruirii

Definirea rezultatelor presupune:

- Elaborarea obiectivelor și a activităților


- Aranjarea în timp a activităților
- Confirmarea așteptărilor participanților
- Elaborarea planurilor de acțiune
Elaborarea materialelor necesare
formării

• Suportul de curs
• Planul de învățare (design-ul)
• Agenda participantului
Suportul de curs
Etape:

- Analiza obiectivelor
- Strângerea informațiilor
- Selectarea materialelor care vor fi incluse
-Structurarea conținutului cursului
-Tehnica narațiunii
Analiza obiectivelor
Suportul de curs trebuie să ducă la atingerea
obiectivelor instruirii.

De aceea:
- Obiectivele cursului trebuie să se potrivească cu
instruirea;
- Instruirea trebuie să se potrivească cu evaluarea;
- Obiectivul trebuie să reflecte rezultatul dorit al
activității de instruire.
Strângerea informațiilor
• Cercetarea empirică - o investigare a ideilor si
comportamentelor
• Analiza critică - sunt stabilite calitățile si efectele
unor materiale scrise sau orale sau ale unor
procese
• Cercetarea opiniilor - ce cred despre un subiect
diferite categorii de oameni
• Cercetarea secundară
Selectarea materialelor
Identificarea sursele
- documente guvernamentale, rapoarte si reviste
de specialitate, date strânse de la prieteni, familie
si alte contacte, casete video, Internet sau CD-uri
Materialul documentar
- variantele optime ale fiecărei surse de informație
ținând cont de avantajele si dezavantajele
fiecăreia în parte dar mai ales calculați cea mai
bună metodă de a utiliza informația
Structurarea conținutului cursului
Ordinea în care veți prezenta ideile cursului
dumneavoastră va influența receptarea mesajului.
Ideile pe care le aveți le puteți expune în 3 moduri:

1. cronologic
2. în ordinea importanței
3. în ordine aleatorie
Tehnica narațiunii
Tehnica narațiunii se bazează pe 3 etape utilizate
în povestiri și care structurează clar subiectul:

-Introducere: partea de început a prezentării


-Cuprins: e alcătuit din temele si ideile principale
-Încheiere: concluzii, reluarea ideilor principale și
intrebările publicului (dacă este necesar).
Planul de învățare
Planul de învățare descrie amănunțit, pentru fiecare
subiect ce va fi abordat în cadrul prezentării
următoarele:

- timpul alocat
- titlul
- descrierea amănunțită a procesului folosit
- metoda folosită
- materialele necesare
- persoana care va prezenta subiectul
Agenda participantului

Ora de începere și de terminare a sesiunilor


Ora pauzelor (dacă există)
Titlul temelor / subiectelor
Sub-punctele subiectelor prezentate
Proiectarea activității de formare
- Activităţile de formare sunt definite în funcție de
obiectivele stabilite

- Conținuturile de învățare

- Conținuturile de învățare sunt adecvate obiectivelor


urmărite
Instruire vs. Învățare

Instruirea = procesul sistematic prin care un


individ este ajutat să stăpânească îndeplinirea
unor sarcini bine definite la standarde stabilite

Învățarea = reprezintă dobândirea de către individ


a unui nou comportament
Construirea situațiilor de învățare
Se axează pe:

-Conceptul de învățare
-Învățarea la adulți
-Stiluri de învățare
Conceptul de învățare I

- Situațiile de învățare reprezintă modalități


structurate de organizare şi desfășurare a unor
activități de învățare, inclusiv de evaluare
formativă (de parcurs).
- Elemente de bază: metodele, tehnicile şi
procedeele de formare şi de evaluare a
rezultatelor formării, precum şi suportul de curs,
echipamentele şi materialele utilizate
Conceptul de învățare II
Principalele etape parcurse de individ atunci când
învață sunt:
- Achiziție - presupune contactul cu informațiile
-Interiorizare - vizează integrarea noilor cunoștințe
într-un sistem personal
-Modificare - individul devine conștient de faptul că a
acumulat ceva în plus şi de faptul că ceea ce a
acumulat reprezintă ceva util
-Aplicare - vizează concretizarea acestor modificări în
abilități şi comportamente
Învățarea la adulți
Adulţii sunt persoanele care au vârsta la care pot
stabili raporturi de muncă şi pot participa la
programe de formare profesională, în condiţiile
legii.

Adulţii au drepturi egale de acces la formare


profesională, fără discriminări pe criterii de
vârstă, sex, rasă, origine etnică, apartenenţă
politică sau religioasă.
Educația formală
• Ansamblul activităților intenționate, sistematice și
organizate / desfășurate în cadrul unor instituții de
învățământ specializate (școala, grădinița,
universitate etc.) având ca scop formarea
personalității umane.
• Planul de învățământ al instituției respective
cuprinde o serie de activități didactice riguros
organizate dar si o serie de obiective educaționale
clare, pe baza cărora cadrul didactic va livra cursul,
încercând să le îndeplinească.
Educația non-formală
• Ansamblu de activități educative, structurate si
instituționalizate care au loc înafara sălilor de curs,
fiind activități opționale sau facultative.
• Vine în completarea celei formale și este constituită
dintr-o gamă foarte largă de activități flexibile,
adaptate nevoilor si intereselor persoanei.
• Grupul țintă al educației non-formale este extrem
de vast și poate include: elevi, studenți, persoane
adulte, persoane aflate în dificultate, ONG-uri etc.
Caracteristici ale procesului de
învățare a adulților
- Adulții sunt persoane independente
- Adulții dețin o bogată experiență de viață
- Adulții își propun atingerea scopului indiferent ce
întreprind
- Adulții sunt atrași de ce e relevant
- Adulții au simț practic
Învățarea

Pedagogie = teoria învățării copiilor

Andragogia = teoria învățării adulților


Pedagogie vs. Andragogie
Pedagogie vs. Andragogie
Obiectivele formării profesionale a
adulţilor

- facilitarea integrării sociale pe piața muncii


- pregătirea resurselor umane
- actualizarea cunoștințelor şi perfecționarea pregătirii
profesionale
- schimbarea calificării
- însușirea unor cunoștințe avansate, metode şi
procedee moderne
Formarea profesională a adulţilor cuprinde:

formarea profesională iniţială


şi
formarea profesională continuă
Formarea profesională iniţială a adulţilor
asigură pregătirea necesară pentru
dobândirea competenţelor profesionale
minime necesare pentru obţinerea unui loc
de muncă.

Formarea profesională continuă este


ulterioară formării iniţiale şi asigură adulţilor
fie dezvol-tarea competenţelor profesionale
deja dobândite, fie dobândirea de noi
competenţe
Competența profesională
Reprezintă capacitatea de a realiza activităţile cerute
la locul de muncă la nivelul calitativ specificat în
standardul ocupațional.

Competențele profesionale se dobândesc pe:


cale formală - parcurgerea unui program organizat
de un furnizor de formare profesionala
cale non-formală - autoinstruirea
cale informală - formare neinstituționalizată
Formarea profesională a adulţilor
Iniţierea reprezintă dobândirea unor cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi minime necesare pentru
desfăşurarea unei activităţi

Calificarea reprezintă ansamblul de compe-tenţe


profesionale care permit unei persoane să desfăşoare
activităţi specifice unei ocupaţii sau profesii

Perfecţionarea constă în dezvoltarea compe-tenţelor


în cadrul aceleiaşi calificări
Specializarea este o formă specifică de
formare profesională care urmăreşte
obţinerea de cunoştinţe şi deprinderi într-o
arie restrânsă din sfera de cuprindere a unei
ocupaţii

Recalificarea constă în obţinerea


competenţelor specifice unei alte ocupaţii
sau profesii, diferită de cele dobândite
anterior
Formele de realizare a formării
profesionale a adulţilor
1. Cursuri organizate de furnizorii de formare
profesională;
2. Cursuri organizate de angajatori în cadrul
unităților proprii;
3. Stagii de practică şi specializare în unități din
țară sau din străinătate;
4. Alte forme de pregătire profesională
prevăzute de lege.
NIVELURILE DE CALIFICARE
Nivelul1
Persoana este responsabila de executia
propriei activitati.
Munca presupune in special activitati
simple, de rutina.
Formarea profesiona la care ofera acces la
acest nivel:
de regula, invatamant obligatoriu si formare
profesionala.
Nivelul 2
Persoana este responsabila de executia
propriei activitati. In plus exista o responsa-
bilitate colectiva in cadrul activitatilor
desfasurate, care presupune colaborarea cu
colegii.
Formarea profesionala care ofera acces la
acest nivel:
cel putin invatamant obligatoriu si/sau
scoala profesionala
Nivelul 3
Persoana este responsabila de executia
propriei activitati, dar si de realizarea
sarcinilor incredintate grupului din care face
parte, avand atributii de coordonare si
control.
Formarea profesionala care ofera acces la
acest nivel:
invatamant liceal - filiera tehnologica si
vocationala sau invatamant postliceal
Nivelul 4
Persoana este responsabila de executia pro-
priei activitati, dar si de realizarea sarcinilor
incredintate grupului din care face parte,
putand desfasura si activitati de tip
managerial.
Formarea profesionala care ofera acces la
acest nivel:
formarea tehnica post secundara prin
invatamant universitar.
Nivelul 5
Persoana este responsabila de executia
activitatilor proprii si ale grupului pe care iI
conduce, avand o autonomie personala
ridicata
Formarea profesionala care ofera acces la
acest nivel:
invatamant universitar si postuniversitar
Programul de formare profesională

Pentru cursuri de calificare/recalificare:


360 ore pentru nivelul 1 de calificare;
720 ore pentru nivelul 2 de calificare;
1080 ore pentru nivelul 3 de calificare.
Activitatilor aplicative li se aloca cel putin 2/3
din durata totala a programului de formare
Numarul maxim de participanti: 28 persoane
pentru pregătirea teoretică si 14 persoane pentru
pregatirea practica
"Nimic nu este mai inechitabil decât
tratamentul egal aplicat celor ce nu
sunt egali."

(Estes şi Vaughn)
Învățarea
• Învățarea presupune abilitatea de a reflecta
asupra cunoștințelor acumulate pentru a le
înțelege.

• Învățarea este un proces continuu prin care orice


persoană își poate mări nivelul de înțelegere
asupra unui subiect reflectând şi punându-şi
întrebări asupra cunoștințelor despre un anumit
subiect.
Fazele procesului de învățare
•Acțiunea este faza în care se identifică lucrurile care trebuie
învățate, se experimentează lucrurile învățate şi se întâmplă
experiențe noi.

• Reflecția este faza în care fiecare se chestionează pe sine


însuși asupra relevanței lucrurilor observate, a veridicității lor.
Este momentul în care experiențele trecute sunt analizate.

• Înțelegerea este faza în care sunt testate pe propriile


cunoștințe concluziile trase, iar dacă acestea se potrivesc,
urmează a fi aplicate. Este un moment în care anumite lucruri
particulare sunt generalizate, dacă se potrivesc nivelului actual
de cunoștințe.
Stiluri de învățare
Caracteristici ale adulților
• sunt mai puțin motivați de curiozitate decât un copil
• nu au impresia că au posibilități infinite, așa cum se întâmplă la
un adolescent
• compensează vivacitatea intelectuală cu o capacitate mare de
organizare a cunoștințelor
• asimilează mai greu, de unde rezultă
  nevoia integrării teoriei cu
practica
• au o personalitate bine definită, care este modelată de rolurile
sociale pe care le joacă
• motivațiile lor variază în funcție de nevoile curente, așteptări,
responsabilități
• capacitatea de adaptare este de multe ori scăzută, deseori
adoptând o postură defensivă, rezistența la schimbare devenind
din ce în ce mai puternică
Tipuri de adulți
ACTIV – persoana care învață în mod constant și
entuziast
PRAGMATIC – persoana căreia îi place să
încerce idei noi și transformă teoria în practică
TEORETICIAN – persoana căreia îi place să
raționalizeze și să sintetizeze informația în modele
logice
GÂNDITOR / REFLEXIV – persoana care face
un pas înapoi, observă și se gândește mult înainte
de a se implica activ.
ACTIV (a încerca, a face)
“Voi încerca orice o dată”

Învață cel mai bine când Învață mai puțin când

Există multe experiențe, probleme și Trebuie să asculte prelegeri cu explicații


oportunități noi care îi provoacă. lungi despre cum trebuie făcute diverse
lucruri.
Li se cere să caute miezul lucrurilor şi Trebuie să lucreze mult singuri, de
primesc sarcini pe care le consideră exemplu să citească sau să scrie foarte
dificile. multe notițe.

Li se oferă libertatea de a veni cu idei. Li se cere să stea deoparte şi să nu se


implice.
Au ocazia de a conduce sau de a îi Trebuie să urmeze instrucţiuni ca la carte,
organiza pe alții. fără libertate prea mare sau posibilitate
de schimbare.
PRAGMATIC (a gândi, a încerca)
”Întotdeauna există o cale mai bună”
Învață cel mai bine când Învață mai puțin când

Învață lucruri care prezintă evident Nu văd nici un beneficiu în ceea ce


avantaje practice, de exemplu cum să învață, de exemplu: nu are aplicabilitate
economisești timp, cum să te descurci practică.
cu oamenii mai ciudați.  
Li se oferă repede ocazia de a pune în Nu există nici un câștig material, de
practică ceea ce învață. exemplu: întâlniri mai scurte, reducerea
volumului de muncă.
Li se oferă libertatea de a veni cu idei. Li se cere să stea deoparte şi să nu se
implice.
Li se oferă ocazia de a încerca diverse Există obstacole care le blochează
lucruri singuri şi primesc feedback de la accesul de a utiliza ceea ce învață, de
un expert în care au încredere. exemplu: obstacole politice sau de
conducere.
TEORETICIAN (a privi, a gândi)
“Ce prezumții de bază pot formula?”
Învață cel mai bine când Învață mai puțin când

Există o organizare clară şi un scop clar şi Sunt puși în situația de a face anumite
ştiu ce li se cere. lucruri fără să cunoască scopul sau
contextul acestora.
Au timp să gândească logica dintre idei, Simt că nu sunt pe aceeași lungime de
evenimente şi situații. undă, intelectual, cu ceilalți participanți,
de exemplu dacă se află printre mulți
activiști.
Sunt provocați intelectual, de exemplu Activitatea nu este organizată sau sunt
puși în situații complexe în care sunt informați într-un mod dezorganizat.
obligaţi să utilizeze abilități şi cunoștințe.

Activitatea nu este organizată sau sunt Nu li se oferă șansa de a-şi utiliza


informați într-un mod dezorganizat. abilitățile de a raționa.
REFLEXIV (a privi, a face)
„Uită-te înainte să sari”
Învață cel mai bine când Învață mai puțin când
Pot lucra în propriul ritm, fără termene Își fac probleme din cauza termenelor
limită scurte. limită sau sunt grăbiți să treacă de la o
activitate la alta.
Li se lasă timp de gândire înainte de a Sunt forțați să fie în centrul atenției, de
acţiona sau comenta, de exemplu li se exemplu ca lideri sau atunci când trebuie
acordă timp pentru pregătiri. să facă o prezentare.
Au ocazia de a analiza ce s-a întâmplat şi Nu au timp să se pregătească, de exemplu
de a se gândi la ce au învățat. când li se cere să acționeze sau să emită
observații imediat, fără planificare.

Au capacitatea de a efectua cercetări Sunt obligaţi să se implice până la capăt.


foarte detaliate şi prelungite.
Motivația învățării
- surse motivaționale -
a. Relațiile sociale
b. Așteptările sociale
c. Bunăstare socială
d. Avansare profesională
e. Refugiu
f. Interes cognitiv
”Design-ul” instruirii adulților
- De ce trebuie să învețe un anume lucru ?
- Învață mai bine experimentând
- Abordează învățarea ca un proces de rezolvare a
problemelor
- Subiectul constituie pentru ei o valoare cu aplicabilitate
imediată
- Instrucțiunile trebuie să pună accent mai mult pe
proces si mai puțin pe conținutul
- Implicați în desfășurarea și evaluarea activităților
- Subiecte ce se referă la profesia sau la viața lor
profesională
Atmosfera de învățare
1. atmosferă relaxantă, de încredere, de
prietenie.
2. apreciază invitația de a se exprima cu privire la
opiniilor celorlalți sau cu privire la propriile
opinii.
3. au nevoie de mai mult comfort
4. lucrează mai eficient in grupuri mici, care le
oferă posibilitatea de a-și împărtăși experiența
și de a reflecta asupra celor spuse de alții.
Învățarea experiențială
4 etape:
Experiență concretă
practică
Observare reflexivă
exemple
Conceptualizare abstractă
teorie
Experimentare activă
Experiența concretă
- activități concrete, efectuare de sarcini, observare
activă a diverse fenomene, procedee, tehnici
pentru a constitui reale oportunități de învățare
trebuie să fie relevante în raport cu obiectivele și
interesele subiecților

Metode didactice: experimente de laborator,


activități practice, situații problemă, exemple,
prezentări de caz, simulări, filme, materiale
multimedia
Stilul ”Experiență concretă”
- Persoana este orientată preponderent către
experienţa personală.
- Apelează frecvent la capacitatea de empatie şi la
raţionamentul intuitiv.
- Nu este atrasă de abordările teoretice, pe care le
consideră cu valabilitate redusă.
- Este extravertită, doritoare de afiliere, fiind mai
interesată de discuţiile cu colegii decât de
expunerile formatorului.
Observare reflexivă

- Are loc analiza datelor obținute prin


experiență

Metode didactice: conversația, grupurile de


discuții, metode interogative, eseuri și
comentarii, dezbaterea, predarea reciprocă
Stilul "Observare reflexivă“
- Persoana tinde spre observare obiectivă şi reflecţie
personală.

- Acordă o mare importanţă cercetării experimentale şi


analizei metodice.

- In general, o astfel de persoană este autonomă şi


introvertită.
Conceptualizare abstractă
- Presupune înțelegerea, interpretarea și
descoperirea relațiilor dintre evenimentele
observate. Integrarea noilor cunoștințe cu
cele vechi și derivarea unor noi semnificații

Metode didactice: lectura, analogii, referate,


proiecte, hârți conceptuale, scheme şi
modele
Stilul "Conceptualizare abstractă“

- Persoana este orientată spre pe gândire logică


şi pe informaţie teoretică.
- Apelează la analiză și sinteză, la cunoştinţe
obiective bazate pe cercetări exhaustive și
recunoscute.
- Nu se sprijină, în raţionamentele sale, pe date
subiective şi nestructurate.
- Este un tip introvertit.
Experimentare activă
- Se realizează consolidarea cunoștințelor
învățate, prin aplicarea lor în practică. Învățarea
este considerată autentică în măsura în care
subiecții reușesc să aplice cunoștințele învățate
în situații noi.

Metode didactice: probleme, exerciții, diverse


sarcini practice, proiecte, teme pentru acasă,
teme de laborator, studii de caz
Stilul "Experimentare activă"
- Apelează la experiment, la aplicații ale
noțiunilor şi soluțiilor teoretice.
- Este o persoană dinamică, orientată către
acțiune şi experimentare.
- Îi place să-şi compare ideile şi cunoștințele
personale cu ale celorlalți pentru a le testa.
- In general, este un tip extravertit.
Obiectivele și metodele formării

Diseminarea de informații - Prelegeri,


materiale actualizate, texte, broșuri, prelegeri ale
unor specialiști, invitați, folosirea exercițiilor,
pentru relevarea informațiilor actuale,
dezvoltarea abilităților, de folosire a fondului de
carte din biblioteci, orientarea studiului în
particular, materiale pentru învățarea la distanță,
folosirea internetului.
Obiectivele și metodele formării

Dezvoltarea abilităților cursanților pentru


folosirea ideilor și a informațiilor - Studii de
caz, practici, experiența prin muncă, proiecte,
demonstrații, activități de grup, simulări, (de
exemplu pe calculator) ateliere de lucru, discuții,
dezbateri, scrierea de eseuri.
Obiectivele și metodele formării

Dezvoltarea abilităților cursanților pentru a


testa idei și argumente - Seminarii și discuții
supervizarea activității, prezentări, eseuri, feed-
back asupra materialelor scrise, analize din
literatura de specialitate, lucrări de examen,
învățământ deschis, distribuirea sarcinilor pe
perechi de cursanți , auto-evaluarea.
Obiectivele și metodele formării

Dezvoltarea abilitaților cursanților de a


genera idei si argumente - Proiecte de
cercetare, rezolvarea creativă de probleme,
munca în grup, învățarea prin acțiune, gândire
laterală, brainstorming, hărți mentale, vizualizare
creativă, coaching, rezolvarea de probleme
Învățarea prin instruire
- Folosirea de metode de învăţare activă, bazate
pe exerciţii care modelează experienţa reală.
- Fixarea cunoştinţelor trebuie să fie asigurată în
procesul de instruire
- Transmiterea informaţiilor pe două canale
senzoriale simultan.
- Prelegerea cu suport vizual - metoda de bază
prin care prezentăm informaţiile
Maximizarea învăţării prin instruire

Relaţia cu formatorul este una suportivă, de


colaborare, mai degrabă informală şi caldă,
bazată pe încredere şi respect reciproc.
Comunicarea între formator şi participanţi
este bidirecţională, participanţii fiind
încurajaţi să-şi exprime ideile şi reacţiile
afective
Maximizarea învăţării prin instruire
Evaluarea ia forma autoevaluării - este
bazată pe criterii stabilite în colaborare de
formator şi de participanţi şi este integrată
în procesul de învăţare.
Să existe o contribuţie a participanţilor la
formularea obiectivelor şi la stabilirea
temelor şi a programului de învăţare.
Limbajul utilizat va fi accesibil, apropiat de
limbajul comun.
Maximizarea învățării prin instruire

- Utilizarea potențialului formativ al grupului


ca sprijin în învățare
- Accesibilitatea este unul dintre criteriile
după care au fost selectate informațiile care
reprezintă substanța oricărui curs.
- Termenii de specialitate care nu pot fi
evitați vor fi explicați extensiv în cursul
expunerii şi în suportul de curs.
Abordarea de formare
Formarea profesională a adulților vizează
creșterea performanțelor în cele trei dimensiuni,
care pot forma obiectivul programului de
formare:
•Cunoștințe (C),
•Abilități / deprinderi (D)
•Atitudini / comportamente (A).
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Brainstorming – o gamă largă de discuții pentru
a obține idei și soluții – C D A - Creativitate.
Generare de idei noi. Rezolvarea de probleme.
Luare de decizii.
- Grupuri ”stup” – grupuri de 2-6 persoane care
discută o chestiune pentru un scurt timp fără a
părăsi încăperea unde se desfășoară formarea -
C,D,A - Încurajarea persoanelor care manifestă
reticență. Facilitare răspunsurilor și a
feedbackului.
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Studiul de caz - o problemă complexă, reală sau
inventată, analizată în detaliu pentru găsirea
unor soluții - C, D, A - Încurajarea aplicării unor
principii. Activități de grup. Generarea unor
puncte de vedere alternative.
- Discuții conduse – sunt discutate diverse
subiecte sub controlul general al formatorului -
C,D,A - Permite exprimarea unor puncte de
vedere. Încurajează discuțiile.
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Demonstrațiile - formatorul execută o operație
sau pune în practică o deprindere care este
observată de către participanți - C, D - Punerea în
practică a unei deprinderi folosind obiecte reale
pentru a evidenția elementele unei operațiuni.
- Sesiunile de prezentare - o discuție (folosindu-se
mijloace ajutătoare, materiale, activități) pentru
a prezenta cunoștințe, informații date sau detalii
- C, D - Strategia de baza a unui curs de formare
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Prelegeri - un discurs neîntrerupt al formatorului,
de obicei în fața unei audiențe destul de
numeroase – C – se oferă informații

- Sesiuni de întrebări și răspunsuri – o serie de


întrebări formulate de formator pentru
participanți – C - ca să se verifice dacă
informațiile au fost înțelese și să încurajeze
reflectarea asupra unor aspecte.
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Practica - o activitate în care participanții duc la
bun sfârșit o sarcină sau un proces-C, D, A -
urmează de obicei unei discuții pentru a fixa
cunoștințele însușite și a practica deprinderile
sau atitudinile.

- Învățarea programată - un text sau o serie de


întrebări care trebuie completate înainte de a
trece la urmatoarea fază - C, D, A – Situații de
învățare individuală sau în grup
Tipuri de formare / domenii de eficiență

- Proiectul - un exercițiu de adunare a unor date,


realizarea unei sarcini sau producere a unui
material - C, D, A - Consolidarea și extinderea
învățării și încurajarea unor activități
- Seminariile – într-o singură definire, un grup sau
o serie de subiecte relaționate – C - Încurajarea
gândirii critice. Discuții de grup. Prezentări.
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Jocul de rol – participanților li se dau roluri, reale
sau inventate, în grup sau în situații de unu la unu,
care trebuie interpretate în mod cât mai real -
C,D,A - Întărirea unor deprinderi. Repetarea unor
situații. Auto-conștientizarea. Schimbarea
atitudinală.
- Prezentări video – vizionarea de către
participanți a unor materiale video, urmate de
discuții și analize – C – Întărirea învățării,
schimbarea de ritm, variație.
Tipuri de formare / domenii de eficiență
- Simulări – dublarea unor situații reale ca o
problemă complexă sau joc în care participanții își
i-au rolul și adoptă diverse poziții - C, D, A -
simularea unor activități care nu pot fi realizate
direct. Rezolvarea de probleme.
- Cartelul – un grup de lucru. Participanții
formează grupuri mici și li se dau spre rezolvare
sarcini similare; opiniile lor și rezultatele sunt apoi
prezentate în plen - C,D,A - Comportamentul de
grup
Expunerea materialelor - principii
• De la familiar la nefamiliar – participanților li se
vor prezenta înainte acele aspecte care le sunt
cunoscute, pentru ca ulterior să se treacă la noile
informații

• De la simplu la complex – se netezește calea;

• Procesele trebuie prezentate într-o manieră


logică;
Expunerea materialelor - principii
• Materialul interesant trebuie să se adreseze
celor mai stringente nevoi – mai ales când
aveți de-a face cu sesiuni care implică
materiale complexe;
• Prezentarea aleatorie – unele subiecte poate
nu necesită neapărat o ordine logică sau
planificarea poate să depindă de
disponibilitatea unui anume formator sau
vorbitor invitat.
• Dependența – materialul unei sesiuni poate să
se bazeze pe ceea ce este cuprins în sesiunile
anterioare și trebuie să ia în considerare acest
fapt pentru asigurarea continuității;
• A ști către a pune în practică – sesiunile încep
cu un input de informații și cunoștințe urmat de
părți practice pe care trebuie să le realizeze
participanții, aceasta tehnică este în mod
deosebit folositoare atunci când participantul
nu avea cunoștințe anterioare despre un
subiect;
• A face, a cunoaște – este reversul tehnicii
anterioare, folosindu-se o activitate practică
pentru a iniția procesul de învățare, urmat de
analize și discuții, întărindu-se anumite
aspecte teoretice, această abordare fiind
deosebit de folositoare atunci când
participanții au anumite cunoștințe anterioare
despre respectivul subiect.
Organizarea activităților de formare

• Organizarea spațiului în care are loc formarea

• Pregătirea sălii de formare

• Realizarea unei prezentări de succes


Condițiile de formare
= totalitatea factorilor care favorizează sau care
pot constitui obstacole pentru activitățile de
formare
- spațiul fizic, materialele şi echipamentele
necesare, atitudinile şi prejudecățile persoanelor
implicate, procurarea materialelor suport,
realizarea, în prealabil a unor activități de
învățare sau parcurgerea unor materiale
informative, facilitățile pentru pauze şi igiena
personală
Organizarea spațiului
• Este ales şi organizat în funcție de obiectivele
care trebuie atinse
• Modul de aranjare a spaţiului de lucru facilitează
comunicarea
• Spațiul de formare trebuie clar diferențiat față
de cel destinat pauzelor

Pot fi valorificate diverse spații de învățare:


Sala de cursuri
• Întreaga activitate sub formă de prelegeri

= învățare verticală, în care o persoană cu mai


multe cunoștințe comunică cu persoane cu
mai puține cunoștințe

totul se desfășoară așa cum dorește „expertul


în predare”
Sala de studiu
• este pe baza nevoilor participanților şi în
condițiile impuse de aceștia
• Participanții lucrează singuri, studiază, reflectă,
pot discuta anumite lucruri între ei, pot să-şi pună
întrebări unul altuia, încercând să învețe în rețea
şi să-şi îmbunătățească cunoștințele făcând
schimb explicit de cunoștințe şi identificându-şi
tacit şi reciproc cunoștințele.
• Rolul formatorului este aici acela de „facilitator şi
îndrumător care acordă sprijin”.
Sala de simulare
• Pentru a ajunge la o relație mai strânsă între
teorie şi practică, participanții pot lucra cu o
realitate simulată (studii de caz sau de alte
medii de simulare).

• Rolul formatorului este „acela de consultant


care pune întrebări şi ascultă”, având
cunoștințe temeinice atât teoretice, cât şi
practice.
Sala de practică
• Instruirea poate fi legată direct de practică.
Aceasta înseamnă că rezultatul poate fi
implementat direct în practică, în același timp cu
dezvoltarea competenței participanților.

• Rolul formatorului este „de inventator de


activități adecvate şi activități de reflectare bine
executate”.
Amenajare în formă de ”U”
Amenajarea în formă de ”stea”
Amenajarea școlară clasică
Amenajarea în cerc fără mese
Realizarea unei prezentări de succes
• Un bun formator se formează prin exercițiu
• Trebuie să-și cunoască foarte bine materialul
• Introducere, cuprins și încheiere

• Etapa de pregătire
• Etapa de documentare
• Etapa de structurare
Etapa de pregătire
• cine a adresat invitația;
• cine sunt participanții;
• care sunt obiectivele personale sau instituționale care se
urmăresc;
• ce tip de discurs este solicitat;
• care sunt așteptările receptorilor discursului;
• cât timp este alocat discursului
• timp alocat unor intervenții din partea publicului, a
discuțiilor;
• dacă publicul este prezent de bună voie sau este un
eveniment unde motivația sa de participare este stimulată;
• cunoașterea sălii unde are loc prezentarea
Etapa de documentare
= etapa de strângere a materialului necesar
prezentării sau discursului.

-se face prin intermediul cărților, al publicațiilor de


la bibliotecă, prin intermediul internetului, prin
eventuala consultare a unor specialiști şi prin
accesarea propriei baze de date.
-Materialul adunat trebuie să treacă printr-o etapă
de selecție.
Etapa de structurare
• Etapa se finalizează cu o primă formă a
discursului, care este mai apoi prelucrată.

• Fiecare discurs este structurat în funcție de


anumite cuvinte cheie.

• Textul să fie prelucrat din punct de vedere


retoric.
„Cuvântul e un mijloc imperfect de
comunicare.”

Camil Petrescu
Comunicare
Definiții
• Comunicarea este procesul de transmitere de
informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ
la altul, fie de la un grup la altul;
• Comunicarea este un atribut al speciei umane;
nici un fel de activitate nu poate fi concepută în
afara procesului de comunicare;
• Comunicarea este un proces inevitabil,
continuu, ireversibil;
• Se desfășoară la două niveluri: informațional şi
relațional.
Forme ale comunicării
Modalitatea sau tehnica de transmitere a
mesajului
a)Comunicare directă – în situația în care mesajul
este transmis utilizându-se mijloace primare:
cuvânt, gest, mimică;

b) Comunicare indirectă – în situația în care se


folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură,
semnale transmise prin cablu, sisteme grafice etc.
Comunicare indirectă

•Comunicare imprimată (presă, revistă, carte,


afiș etc.);
•Comunicare înregistrată (film, disc, bandă
magnetică etc);
•Comunicare prin fir (telefon, telegraf, cablu,
fibre optice etc);
•Comunicare radiofonică (radio, TV etc.).
Modul în care individul participă la procesul de
comunicare
a) Comunicare intrapersonală sau comunicarea cu
sinele; realizată de fiecare individ în forul său
interior
b) Comunicare interpersonală sau comunicare în
grup; realizată între indivizi în cadrul grupului sau
organizației din care fac parte;
c) Comunicarea de masă – este comunicarea
realizată pentru publicul larg, de către instituții
specializate şi cu mijloace specifice.
Modul de realizare a procesului de comunicare în
funcţie de relaţia existentă între indivizi
a) Comunicare ascendentă – realizată de la nivelele
inferioare ale unei organizaţii către cele superioare;
b) Comunicare descendentă – atunci când fluxurile
informaționale se realizează de la nivelele superioare
spre cele inferioare;
c) Comunicarea orizontală – realizată între indivizi aflați
pe poziții ierarhice similare sau între compartimentele
unei organizații în cadrul relațiilor de colaborare ce se
stabilesc între acestea.
Particularități ale comunicării
• Comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în
legătură unii cu alții în mediul în care evoluează;
• În procesul de comunicare, prin conținutul
mesajului se urmărește realizarea anumitor
scopuri şi transmiterea anumitor semnificații;
• Orice proces de comunicare se desfășoară într-un
context adică are loc într-un anume spațiu
psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu
care se află într-o relație de strânsă
interdependență;
• Procesul de comunicare are un caracter dinamic
datorită faptului că orice comunicare odată
inițiată are o anumită evoluție, se schimbă şi
schimbă persoanele implicate în proces;

• Procesul de comunicare are un caracter


ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj
el nu mai poate fi oprit în drumul lui către
destinatar;
• În situaţii de criză procesul de comunicare are un
ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere;

• Semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât


între partenerii actului de comunicare cât şi între
receptorii aceluiași mesaj;

• Orice mesaj are un conținut manifest şi unul


latent, adeseori acesta din urmă fiind mai
semnificativ.
Orice proces de comunicare are o triplă
dimensiune:

- Comunicarea exteriorizată - acțiunile verbale şi


neverbale observabile de către interlocutori;
- Metacomunicarea - ceea ce se înțelege dincolo
de cuvinte;
- Intracomunicarea - comunicarea realizată de
fiecare individ în forul său interior, la nivelul
sinelui.
Obiectivele comunicării

• să fim receptați (auziți sau citiți);

• să fim înțeleși;

• să fim acceptați;

• să provocăm o reacție (o schimbare de


comportament sau atitudine).
Important de știut!

Reținem:
• 10 % din ce citim
• 20 % din ce auzim
• 30 % din ce vedem
• 50 % din ce vedem și auzim în același timp
• 80 % din ce spunem
• 90 % din ce spunem și facem în același timp
“Actorii” activitatii de training:
•Formator
•Cursanti

Comunicare

Formator Cursanti
Cat de bine comunicam este
determinat nu de cat de bine
vorbim ci de cat de bine suntem
înțeleși (Andy Grove)
Bariere în comunicare
• Diferențele de percepție. Modul în care privim
lumea este influențat de experiențele personale,
astfel că persoane de diferite vârste, naționalități,
culturi, educații, ocupații, sex, temperamente etc.
vor avea alte percepții şi vor recepta situațiile în
mod diferit.

• Concluziile grăbite. Deseori vedem ceea ce dorim


să vedem şi auzim, evitând să recunoaștem
realitatea în sine.
• Stereotipii. Prin experiență şi educație învățăm să
nu tratăm persoane diferite ca şi când ar fi una
singură: “Dacă am cunoscut un avocat (profesor,
inginer, student etc.) i-am cunoscut pe toți.„

• Lipsa de cunoaștere. Este dificil să comunicăm cu


cineva care are o educație diferită de cea pe care
o deținem noi, ale cărei cunoștințe asupra unui
anumit subiect sunt reduse..
• Lipsa de interes. Unde este evidentă şi de înțeles
trebuie să acționăm cu abilitate pentru a
direcționa mesajul nostru astfel încât să
corespundă intereselor şi nevoilor celui ce
primește mesajul.
• Dificultăți de exprimare. Dacă emițătorul are
dificultăți în a găsi cuvintele pentru a-şi exprima
ideile aceasta va fi în mod sigur o barieră în
comunicare, şi, inevitabil, trebuie să lucreze la
îmbogățirea vocabularului. Lipsa de încredere,
care de asemenea poate cauza dificultăți în
comunicare, poate fi învinsă prin pregătire şi
planificare atentă a mesajului.
• Emoții. Emoția puternică este răspunzătoare de
blocarea aproape completă a comunicării. O
metodă de a împiedica acest blocaj constă în
evitarea comunicării atunci când suntem afectați
de emoții puternice. Aceste stări duc la incoerență
sau pot schimba complet sensul mesajelor
transmise.

• Personalitatea. Așa zisa “ciocnire a


personalităților” este una dintre cele mai
frecvente cauze ale eșecului în comunicare.
• De ce?
• Cine? (interlocutorul)
• Unde? și Când? (locul şi contextul)
• Ce? (subiectul)
• Cum? (tonul şi stilul)
De ce?

• De ce comunic?
• Care este scopul meu real de a comunica?
• Ce sper să realizez? Schimbare de atitudine?
Schimbare de opinie? Să informez? Să
influențez? Să conving? Să fac conversație?
Cine? (interlocutorul)
• Cine este cu precizie receptorul mesajului meu?
• Ce fel de persoană este? Ce personalitate are?
Educație? Vârstă? Statut social?
• Cum va reacționa la conținutul mesajului meu?
• Ce știe el despre conținutul mesajului meu?
Mult? Puțin? Nimic? Mai mult sau mai puțin
decât mine?
Unde şi când? (locul şi contextul)
• Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi
mesajul meu? Care elemente ale mesajului meu nu
sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i
reamintesc faptele?
• În ce moment sosește mesajul meu? Pot răspunde la
o problemă ridicată de interlocutor?
• Sau mesajul meu va reprezenta prima informație pe
care interlocutorul o are despre problema
respectivă?
• Care este relația mea cu ascultătorul? Este subiectul
mesajului meu un motiv de controversă între noi?
Atmosfera este încărcată sau cordială?
Ce? (subiectul)
• Ce vreau exact să spun?

• Ce dorește el să știe?

• Ce informații pot omite?

• Ce informații pot da pentru a fi: clar, concis,


amabil, constructiv, corect, complet
Cum? (tonul şi stilul)
• Cum voi comunica mesajul? În cuvinte? În imagini?
Ce cuvinte? Ce imagini?
• Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Scris sau
vorbit? O scrisoare, o discuţie personală, un
interviu?
• Cum voi organiza informațiile pe care vreau să le
transmit? Voi folosi o prezentare deductivă?
• Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să
folosesc pentru a-mi realiza obiectivul? Ce cuvinte
trebuie să folosesc sau să evit pentru a crea o
atmosferă potrivită?
Comunicarea verbală
stimuli care impun acestui act specific
uman un caracter individual, care fac
comunicarea să fie individualizată, specifică
fiecărui vorbitor.

sunt de natură internă


sau
de natură externă
Comunicarea verbală
Stimulii de natură internă:
•experienţele personale, mentale, fizice,
psihologice şi semantice, “istoria” fiecăruia;
•atitudinile personale, datorate educației şi
instrucției fiecăruia, nivelului şi poziției sociale,
profesiei;
•percepţia şi concepţia noastră despre lume,
despre noi înşine, despre interlocutori;
•propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de
comunicare al interlocutorului.
Comunicarea verbală
Stimulii de natură externă:
•tendința de abstractizare - operație a gândirii prin
care se urmărește desprinderea şi reținerea doar a unei
însușiri şi a unor relații proprii unui fapt;
•tendința deductivă - tendința de a așeza faptele sau
enunțurile într-un raționament care impune concluzii
ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;
•tendinţa evaluării - tendinţa de a face aprecieri prin
raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme,
la alte persoane.
Vorbitorul
• claritate – organizarea conținutului de comunicat
astfel încât acesta să poată fi ușor de urmărit;
folosirea unui vocabular adecvat temei şi
auditorului; o pronunțare corectă şi completă a
cuvintelor;

• acuratețe – presupune folosirea unui vocabular


bogat pentru a putea exprima sensurile dorite;
cere exploatarea completă a subiectului de
comunicat;
Vorbitorul

• empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor


interlocutorilor, încercând să înțeleagă situația acestora,
pozițiile din care adoptă anumite puncte de vedere,
• sinceritate – situația de evitare a rigidității sau a
stângăciei,
• atitudinea – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii,
a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate,
Vorbitorul
• înfățișarea – reflectă modul în care te privești pe tine
însuți: ținuta, vestimentația, trebuie să fie adecvate
locului şi discuției,
• postura – poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor, a
capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu
abilitate de către vorbitor;
• vocea – urmăriți dacă sunteți auziți şi înțeleși de cei care
vă ascultă, reglați-vă volumul vocii în funcție de sală, de
distanta până la interlocutori, fata de zgomotul de fond;
Vorbitorul
• viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată
interlocutorilor şi situației; nici prea mare, pentru a
indica urgență, nici prea înceată, pentru a nu
pierde interesul ascultătorilor;

• pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci


când vorbitorul dorește să pregătească auditoriul
pentru o idee importantă
Fazele ascultării
• auzirea – actul automat de recepționare şi transmitere la
creier a undelor sonore generate de vorbirea
emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc
undele sonore;

• înțelegerea – actul de identificare a conținutului


informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în
cuvinte, a cuvintelor în propoziții şi fraze;

• traducerea în sensuri – este implicată memoria şi


experiența lingvistică, culturală, de vorbire a
ascultătorului;
Fazele ascultării

• atribuirea de semnificații informației receptate –


în funcție de nivelul de operaționalizare a limbii, a
vocabularului, a performanțelor lingvistice;

• evaluarea – efectuarea de judecăți de valoare sau


adoptarea de atitudini valorice din partea
ascultătorului.
Ascultătorul
• disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de
a asimila ceea ce se comunică, de a urmări ceea
ce se transmite;
• manifestarea interesului – a asculta astfel încât să
fie evident că cel care vorbește este urmărit; celui
care vorbește trebuie să i se dea semnale în acest
sens;
• ascultarea în totalitate – nu vă grăbiți să
interveniți într-o comunicare; lăsați interlocutorul
să-şi expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea
să spună;
Ascultătorul
• urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeți în
amănunte; dacă cereți reveniri asupra unui
subiect, încercați să vă referiți la ideile principale
din ceea ce a fost spus şi nu insistați pe lucruri
fără importanță;

• ascultarea critică – ascultați cu atenție şi


identificați cu exactitate cui îi aparțin ideile care
se comunică: interlocutorului sau altcuiva;
Ascultătorul
• concentrarea atenției – concentrați-vă pe ceea ce
se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele
secundare ale comunicării sau pe cele colaterale,
accidentale care pot să apară în timpul comunicării;
• luarea de notițe – ajută la urmărirea mai exactă a
ideilor expuse; permite elaborarea unei schițe
proprii a ceea ce a fost expus;
• susținerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi
încurajatoare din partea auditoriului
Interpretarea mesajelor

= raționament logic ce are la bază un proces de


ordonare a conotațiilor termenilor şi a relațiilor în
care apar aceștia în judecățile pe care le facem în
enunțurile noastre.

Raționarea cunoaște două moduri fundamentale:


deducția şi inducția
• Deducția – constă în extragerea de judecăți
particulare din judecăți generale, pornind de
la situații, de la cunoștințe cu un caracter
general;
- prin deducție putem ajunge la cunoștințe,
judecăți cu caracter particular, specifice;
- este un mod de interpretare specific analizei.
• Silogismul – este o formă a deducției şi
reprezintă operațiunea logică prin care din
două premise, una majoră, cealaltă minoră, se
obține o concluzie prin eliminarea termenului
mediu, comun fiecărei premise.
Silogismul cunoaște patru figuri de bază:

• Nu toate modurile silogistice sunt valide.


• Adevărul concluziei silogismului nu depinde de
adevărul premiselor de la care se pleacă.
• Adevărul silogistic este unul formal.
• Concluzia urmează întotdeauna partea „mai
slabă” a premiselor, pe cea cu o sferă conotativă
mai restrânsă sau pe cea cu formă negativă.
• Inducția – este procesul invers deducției,
constând în ajungerea la judecăți de valoare
pornind de la judecăți, fapte particulare;

- de la situații particulare spre situații generale;


- un mod de interpretare specific sintezei.
Formele comunicării orale
• Monologul – formă a comunicării în care emitentul nu
implică receptorul;
• Conferința – conferință clasică – presupune o adresare
directă, publică în care cel care susține conferință
(conferențiarul) evită să enunțe propriile judecăți de
valoare, rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele
ale autorilor despre care conferențiază.
• Expunerea – este forma de discurs care angajează în
mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori al
celui care vorbește, care își transmite opiniile cu privire
la un subiect.
• Prelegerea – este situația comunicativă în care publicul
care asistă la o prelegere a avut posibilitatea să
sistematizeze informații, fapte, evenimente anterioare
angajării acestui tip de comunicare;
• Relatarea – o formă de comunicare în care se face o
decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un
tip sau altul de limbaj,
• Discursul – forma cea mai evoluată şi cea mai
pretențioasă a monologului, care presupune emiterea,
argumentarea şi susținerea unor puncte de vedere şi a
unor idei inedite,
• Toastul – o rostire angajată cu prilejul unor evenimente
deosebite;
• Alocuțiunea – reprezintă o intervenție din partea unui
vorbitor într-un context comunicațional având drept
scop ilustrarea unui punct de vedere;
• Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în
care se folosesc cele mai variate modalități, care face
apel la imaginație şi sentimente, la emoții, la cunoștințe
anterioare;
• Pledoaria – este asemănătoare ca formă şi funcţie
discursivă cu alocuţiunea, diferenţiindu-se de aceasta
prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere
propriu.
• Predica – tip de adresare în care posibilitatea de
contraargumentare şi manifestare critică sunt
reduse sau chiar anulate; specifică instituțiilor
puternic ierarhizate.
• Intervenția – situația în care emiţătorul vine în
sprijinul unor idei ale unui alt participant la
discuţie,
• Interpelarea – situaţia în care cineva, aflat în
postura de distribuitor de informaţie cere unor
anumite surse o mai bună precizare în anumite
probleme, pe anumite domenii.
• Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se
schimbă între participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător
şi receptor;

• Dezbaterea – o formă a comunicării în care nu sunt


implicate structuri evaluative;

• Seminarul – formă de comunicare dialogală care implică


serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de
comunicare, care este şi centrul de conducere al
discuţiilor din cadrul seminarului.
• Interviul – forma rigidă a dialogului, în care
rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă;
este folosit ca metodă de obținere de informații
în presă.

• Colocviul – este forma de comunicare în care


participanții dezbat în comun o anumită idee, în
baza unei discuții, pe un anumit subiect, prin
participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se
sfera subiectului abordat.
• Comunicarea scrisă

• Comunicarea nonverbală
Ton

Intonatie

Ritmicitate

Sublinieri,
accentuari
Viteza

Claritate

Volum
Pozitia in care este asezat
Miscari maini si picioare
Postura
Respiratia
Agilitatea miscarilor
Pozitia coloanei
Pozitia picioarelor
Momentul miscarilor
Ritmicitatea miscarilor
Expresia fetei
Miscarile ochilor
Trasaturile musculare
Buzele (gura)
Miscarile si postura capului

Culoarea
Reguli de baza privind comunicarea eficienta:
Creierul emoțional
– sistemul limbic –
• Sistem complex de structuri din creierului nostru,
care controlează emoția, comportamentul și
memoria pe termen lung.
• Are mai multe funcții și roluri, însă cel principal și
la care se pricepe foarte bine este auto-
conservarea propriei ființe.
• Sistemul limbic comunică direct cu sistemul
nervos
Elemente ale comunicării non-verbale
și publicul
• Semne de interes: oameni care zâmbesc sau sunt
aplecați în față, prezentând interes chiar dacă au
expresia ușor ”încrâncenată”, bărbia sprijinită pe
mâini

• Atitudine critică: Ostilitatea sau dezaprobarea


publicului este exprimată in mai multe moduri. Unii
se vor apleca spre vecini pentru a critica. Cei
încruntați cu brațele/ picioarele încrucișate sau care
se uită în tavan sunt de regulă mai puțin interesați de
cele expuse de către formator sau au rețineri cu
privire la el.
• Mimica: Dacă vă aflați aproape de public veți
observa mici semnale cum ar fi: mișcarea
sprâncenelor și a privirii, lăsarea în jos a colțurilor
gurii. În general o expresie facială neutră indică
părere neformată. De asemenea, se spune că
picioarele încrucișate denotă indecizie. Nu treceți
cu vederea acest fapt. Există posibilitatea ca o
asemenea persoană să nu fi asimilat / înțeles un
aspect al expunerii dumneavoastră.
• Fiți atenți la zgomote. Ele indică starea de spirit
a auditoriului. Nu e cazul să vă întrerupeți
discursul la auzirea fiecărui zgomot dar
semnalele de agitație sau șoapte reprezintă
indicii prețioase.
• Obiceiuri: Limbajul corporal este subliniat și prin
jocul cu obiecte personale. Spre exemplu:
ochelari, ceas, stilou, cercei. Privirea spre ceas
trădează nerăbdarea, roaderea unui stilou
sugerează indecizie. Absența acestor obiceiuri
indică implicarea totală și acord cu prezentarea.
Comunicare tactilă
• Atingeri care transmit emoții pozitive: Adultul
care mângâie un copil ce plânge, șeful care te
bate pe umăr  pentru a te încuraja, strângerea de
mână care exprimă recunoștință, etc.

• Atingeri ludice / de joc care au potențial


metacomunicativ: ele ușurează interacțiunea,
dar nu angajează o prea mare responsabilitate
din partea celui ce realizează gestul.
• Atingeri de control: care vizează dirijarea
comportamentului, a atitudinilor sau a
sentimentelor persoanei atinse. O mică atingere
poate atenționa pe cineva să se dea la o parte, să
ne privească, să se grăbească,
•  Atingerea rituală: se referă la gesturi care au
devenit rituale, cum este de exemplu strângerea
mâinii în semn de salut
• Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-
zisă: susținerea unei persoane, atingerea frunții
pentru evaluarea temperaturii, a încheieturii
pentru puls
• Aceeași atingere poate primi semnificații diferite în funcție de
starea psihică a persoanei
• Experiența anterioară influențează acceptarea sau
respingerea atingerii (oamenii care se ating mai des în cadrul
familiei, acceptă mai ușor atingerea şi în afara ei)
• Rolul şi statusul social sunt elementele principale în
decodificarea atingerii (atingere de părinte, de profesor)
• Durata atingerii afectează semnificația dată acesteia
• Femeile de culoare comunică de două ori mai mult prin
atingere decât cele albe
• Localizarea atingerii este determinată cultural (în Thailanda
de exemplu, zona capului este sacră, de neatins, în Coreea
tinerilor nu le este permis să atingă umerii celor în vârstă)
Comunicare acustică
= emitere - receptare a unor semnale acustice, atât
in lumea animală cât și în cea umană.
-Semnalele produse de anumite organe: corzi vocale la
oameni, organe muzicale la greieri etc. emit informații
despre specie, identitate, grupare, motivații.
-Sunt strâns legate de limbajul articulat cu care se
împletesc și pe care îl completează. Astfel ritmul, timbrul,
intonația, pauzele, tonul, înălțimea sau intensitatea vocii
sunt folosite pentru a nuanța și chiar schimba înțelesul
unor cuvinte sau pentru a transmite atitudini – căldură,
prietenie, teamă etc.
Comunicarea gestuală
= comunicare prin intermediul gesturilor si al
mimicii, interpretarea putând fi diferită în funcție
de zone geografice
"O.K." în America,
"zero" în Franța,
"bani" în Japonia,
o amenințare cu moartea în Tunisia.
- rusul ridică degetul mare în poziție verticală, francezul își
duce la buze arătătorul și degetul mare unite la vârf,
brazilianul își strânge între degete lobul urechii, iar
sicilianul se ciupește ușor de obraz.
Comunicare vizuală

= totalitatea gesturilor și a privirilor întreprinse de


organele vizuale.

- se realizează cu ajutorul diverselor instrumente de


comunicare, cum ar fi : televizor, video, calculator,
videoproiector, diapozitive, imagini, etc
Tehnica de adresare a întrebărilor
- când informația nu este suficientă pentru a obține
detalii suplimentare
- pentru a defini problema într-un alt mod sau
pentru a clarifica folosirea unui termen

• tonul folosit să nu fie amenințător


• există un motiv întemeiat
• identificați clar ce vreți să aflați
• folosiți coduri non-verbale
Când ceea ce credeți că a vrut cineva să spună nu
corespunde cu înțelesul dat mesajului

parafrazarea = e exprima în cuvintele proprii


ceea ce ați înțeles din mesajul interlocutorului
Ex:” Vreți să spuneți că....”,
„ Deci, dumneavoastră considerați că...”
Parafrazați atunci când:

•credeți că ați înțeles mesajul dar nu sunteți


absolut sigur
•este necesară o mai bună înțelegere a
mesajului înainte de a răspunde
•când ceea ce vi s–a transmis vi se pare a fi o
contradicției
Tipuri de întrebări

întrebări deschise: se referă la întrebările care


permit celui care răspunde să o facă într-o
manieră amplă, având o libertate mai mare de
exprimare si de formulare a răspunsului.

Exemplu:
Cum ați reușit să rezolvați problema X ?
Tipuri de întrebări
întrebări închise: se referă la întrebările la care
interlocutorul nu poate răspunde pe larg, cu
multe explicații, dar la care poate răspunde cu
„ da” sau ”nu”.

Exemplu:
Ați găsit soluția la problema X ?
Tipuri de întrebări

întrebări directe: reprezintă variante ale


întrebărilor închise, caracterizate printr-o
cantitate limitată de informații cerute de către cel
care întreabă.

Exemplu:
„ La ce ora ați început azi cursul ?”
Tipuri de întrebări
întrebări de sondare: reprezintă variante ale
întrebărilor deschise, scopul lor fiind de încurajare
a interlocutorului pentru oferirea de informații
suplimentare. În general sunt utilizate după o
intrebare inchisă.
Exemplu: „ Credeți că aveți aptitudini de formator
? (întrebare închisă)
Da, cred ca da. (răspuns)
Cum motivați răspunsul dumneavoastră ?
(intrebare de sondare)
Tipuri de întrebări

întrebări de dirijare: întrebările care sugerează


răspunsul așteptat

Exemplu:
„Nu credeți că ar fi important să..?”
Tipuri de întrebări

întrebări ipotetice: permit testarea reacțiilor


interlocutorului la o situație dată

Exemplu:
„Ce ați face dacă..........?”
Tipuri de întrebări
întrebare răspuns la alta întrebare: atunci când o
persoană răspunde la o întrebare punând, la rândul
ei, o alta întrebare. Astfel de întrebări au scopul
menținerii controlului asupra conversației sau
asupra interlocutorului.

Exemplu:
„ Ce ar trebui să facem în situația asta ?
Să vedem....
Tu cum crezi ca ar trebui să procedăm ?”
• Formulați clar și precis – întrebările foarte lungi sunt greu de
urmărit și de răspuns.
• Nu puneți mai multe întrebări deodată – se creează
confuzie; interlocutorul neștiind la care să răspundă.
• Acordați interlocutorului o pauză după întrebare - pentru ca
acesta să se poate gândi la un răspuns.
• Folosiți întrebări deschise și mai puțin întrebări închise - cele
deschise încurajează interlocutorul.
• Evitați utilizarea întrebărilor care afirmă existența unei
singure opțiuni - sunt total eronate. Nici nu încercați să
sugerați modalitatea perfectă de a acționa.
• Ascultați răspunsul oferit și observați comportamentul
nonverbal.
Întrebări contraindicate

Întrebări multiple

- a întreba despre mai multe lucruri la un


moment dat înseamnă a încurca interlocutorul,
care nu mai știe la ce anume să răspundă. Unele
întrebări nu vor primi răspuns si vor trebui
repetate.
Întrebări contraindicate

Întrebări care sugerează răspunsul

- conțin răspunsurile așteptate de cel ce pune


întrebarea si nu ajută interlocutorul. "N-ar fi mai
bine dacă ... ?„. Aceste întrebări îl manipulează
pe cel care răspunde pentru că i se vor induce
răspunsurile, îngrădindu-i libertatea de
exprimare.
Întrebări contraindicate

Întrebările justificative

- sunt percepute ca un interogatoriu "De ce ... ?


„. Nu sunt adecvate pentru că determină o
atitudine defensivă din partea interlocutorului,
acesta încercând să găsească explicații sau scuze
pentru comportamentul său.
Feedback

• Feedback = a oferi celui ce învață / este instruit


informații despre modul în care a realizat sarcina ce i-a
fost încredințată.

• Există 2 modalități de a informa pe cineva despre


performanțele sale: prin feedback și prin critica (deși
ultima opțiune nu este recomandată, mai ales în
educația non-formală).
Feedback
• Rolul = scoate în evidență dacă procesul s-a
desfășurat în concordanță cu planificarea,
obiectivelor și a metodelor.
• La nivel individual, feedback-ul se referă la un
comportament observabil și la efectele acestuia.
• Feedback-ul ar trebui să fie o informație neutră
din punct de vedere emoțional dar care să
descrie obținerea unui rezultat în raport cu
scopurile vizate.
Tipuri de feedback
- feedback evaluativ: constă în a face judecăți asupra modului în
care cineva a rezolvat o sarcină
- feedback interpretativ: constă în a parafraza pentru a te
asigura că a înțeles ce vrea să spună sau să facă o persoană
- feedback suportiv: a asista sau a susține pe cineva până la
rezolvarea sarcinii
- feedback de tip probatoriu: aducerea unor informații noi
pentru ca discuția să continue până la clarificarea punctelor de
vedere
- feedback de asigurare a înțelegerii: constă în descoperirea în
totalitate a ceea ce a vrut să spună sau să facă interlocutorul.
Feedback de
formare – învățare

Emițător Receptor
Mesaj
Evaluator Evaluat

Feedback
(”a fost înțeles mesajul?”)
Feedback - caracteristici
• Să demonstreze o încredere reciprocă între interlocutori.
• Feedback-ul trebuie receptat ca o experiență comună și nu ca
opinie, și cu mai puțin ca o replică negativă, indiferent cât de critic
poate fi conținutul.
• Să se bazeze pe o ascultare atentă, mai ales din partea
emițătorului, care de data aceasta, este destinatar.
• Comportamentul emițătorului trebuie să fie de natură de a-l ajuta
pe receptor să vorbească.
• Emitatorul trebuie să știe să primească feedback-ul și să îl
utilizeze în scopul atingerii obiectivului propus.
• Un feedback eficient trebuie să păstreze continuu relația cu
interlocutorul.
• Un feedback eficient trebuie să păstreze continuu relația cu
interlocutorul.
Constituirea unei echipe
= nucleul elementar al oricărei organizații

•Constituirea unei echipe este un proces destul de


dificil de transformare a unui grup informal, a cărui
existență este motivată de împărtășirea aceleași
viziuni, într-o structură organizațională.
Repere în procesul de formare al echipei
1. Fiecare își cunoaște rolul specific in cadrul grupului.
2. Membrii echipei pun în discuție aspecte care
influențează funcționarea ei și comunică aspectele
pozitive si negative ale funcționării acesteia, cu
scopul de a îmbunătății eficiența acestuia.
3. Membrii echipei se sprijină reciproc
4. Membrii echipei au capacitatea de a rezolva
problemele inerente funcționării acesteia și găsesc
căi de abordare pentru depășirea acestor situații.
5. Membrii echipei dețin capacitatea de a utiliza
conflictele existente în mod constructiv.
6. Membrii echipei pun mai mult accent pe colaborare
decât pe competiție. Sunt uniți pentru același scop
și colaborează în vederea obținerii unor rezultate
mai bune
7. Echipa trebuie să fie o structură deschisă, capabilă să
colaboreze cu alte grupuri sau echipe.
8. In cadrul unei echipe există relații de
interdependență. Membrii echipei depind unii de
alții în îndeplinirea obiectivelor profesionale ale
grupului.
Fazele formării echipei
1.Constituirea
•Reprezintă faza în care membrii echipei încep să
se cunoască mai bine, să se familiarizeze unii cu
alții.

2.Furtuna
•În această etapă membrii echipei vor afla
”motivele ascunse” ale celorlați și se vor contura,
cel mai probabil, conflicte generate de diferențele
de personalitate.
Fazele formării echipei
3. Normarea
În această etapă membrii ajung să își înțeleagă rolurile,
să se adapteze comportamentului celorlalți si vor
respecta regulile muncii in echipă.
4. Funcționarea
Cuvintele cheie ale acestei faze sunt: sprijin reciproc,
flexibilitate, încredere și eficiență.
5. Retragerea
Este destinată dizolvării, membrii fiind preocupați mai
mult de finalizarea sarcinii decât de buna funcționare a
echipei
Factorii care pot bloca lucrul în echipă

- neclaritate în formularea obiectivelor, a


responsabilității și a rolurilor în cadrul echipei
- definirea neclară / incompletă a problemelor
- lipsa de comunicare și cooperare
- nerespectarea timpului acordat unei sarcini
- lipsa de încredere reciprocă
-teama de implicare și responsabilitate
-teama de eșec
Rolul formatorului
Când este necesară formarea unei echipe,
formatorul trebuie să-și asume diferite roluri:
instructor, participant sau consultant

Coordonare

Grup Echipă

Este coordonată de Este coordonată de


către lider către un facilitator
Rolul formatorului
Stabilirea scopurilor și obiectivelor
Grup Echipă
Sunt stabilite de către Sunt stabilite de către
organizație si membrii
sunt transmise liderului echipei

Fluxul comunicării
Grup Echipă
Preponderent verticală Multidirecțională de tip
rețea
Rolul formatorului
Luarea deciziilor
Grup Echipă
Decizia este luată de Decizia este luată de
către lider către membrii
echipei
Colaborarea
Grup Echipă
Sarcinile sunt rezolvate Sarcinile sunt rezolvate
individual de impreună cu
către membrii grupului membrii echipei
Rolul formatorului
Competiția între membrii
Grup Echipă
Competiția și rivalitatea Membrii grupului muncesc
între membrii împreună
grupului sunt utilizate pentru atingerea
pentru obiectivelor
atingerea rezultatului dorit

Responsabilitatea

Grup Echipă
Revine liderului Revine fiecărui membru al
echipei
Etape în luarea unei decizii

= este alegerea rațională a unei alternative de


acțiune; dacă nu este posibilă alegerea, nu există
decizie

•procesul decizional de grup trebuie să asigure


motivația pentru fiecare membru de a accepta
obiectivul de grup
Procesul de luare a deciziilor în grup
1. Identificarea problemei decizionale

Definirea problemei se va face în felul următor:

1. să permită efectuarea unei analize de tipul cauză –


efect: ” dacă...atunci..”
2. să prevină o atitudine defensivă a membrilor grupului
3. să asigure formularea obiectivului fundamental
4. să surprindă interesele comune ale membrilor
grupului
2. Diagnosticarea problemei
•Etapa presupune construirea unui model al
problemei utilizând variabile independente
(cauzele potențiale ale problemei) și variabile
dependente (efectele rezultate în urma analizărilor
cauză - efect).

3. Elaborarea alternativelor decizionale


•Este necesar ca în cadrul acestei etape să fie
generat un număr cât mai mare de opțiuni
decizionale.
4. Evaluarea alternativelor decizionale și alegerea
celei optimale
•Decizia poate fi impusă grupului prin autoritate:
"Eu sunt seful și spun să ... ".
•O alternativă ar fi votul. Votul majoritar va
determina aplicarea deciziei.
•O decizie luată prin consens implică resurse de
timp dar și disponibilitatea participantilor de a
asculta și a tolera alte pareri decât cele proprii
5. Planificarea operaționalizării decizie

Cum o vom pune în practică?


Cu ce resurse?

6. Evaluarea aplicării
Care sunt efectele aplicării acesteia și în ce măsură
am rezolvat problema?
Factori care pot împiedica procesul
decizional
a. Localizarea (dispersia geografică a membrilor
grupului)
b. Modalitatea de comunicare între cei implicați în
procesul decizional, urmărindu-se crearea acelor
structuri de comunicare care să reducă distanța
dintre membrii grupului.
c. Statutul diferit al membrilor grupului, care poate
genera frustrări ale decidenților situați pe nivele
inferioare, considerându-se că opiniile lor sunt mai
puțin luate in seamă.
Luarea deciziilor în grup: „C-C-C” (conflict,
confruntare, consens)
Conflictul - este inevitabil într-o relație interpersonală
deoarece oamenii au idei, opinii si valori diferite.
Conflictul ia nastere la diferite nivele:
•Conflict interpersonal: apare între cei care
interacționează pentru realizarea unui obiectiv comun
datorită personalității și experienței individuale, fiecare
încercând să isi impună propria maniera de a atinge
obiectivul.
•Conflict de grup: apare in cadrul organizațional cauzat de
lipsa coeziunii grupului: influență, putere,
•interes.
Confruntarea
•Fie că este vorba despre puterea fizică propriu-
zisă, fie de cea de putere sau autoritate, câștigul va
fi doar de partea unei dintre persoanele aflate in
conflict. Este posibil ca cel care a pierdut să nu
accepte situația, reluând în scurt timp conflictul,
acesta fiind mai puternic decât la început.

•Agresiunea este o încercare de a obliga


interlocutorul să cedeze și să accepte alt punct de
vedere.
Compromisul - constituie un acord între părți,
fiecare cedând câte ceva în favoarea celuilalt, cu
scopul de a atinge obiectivul comun.

•Conflictul apare de obicei când există mai multe


opțiuni propuse, neștiind care este cea mai bună.

•Negocierea unui conflict este un proces optim în


cazul în care oponenții doresc să finalizeze
conflictul printr-un rezultat de tip câștig - câștig.
Etape în rezolvarea conflictului de către
formator
formatorul va trebui să observe:
•gradul de tensiune și expresiile emoționale
•despre ce se discută

•Interveniți.
•Aflați ce s-a întamplat.
•Încurajați exprimarea sentimentelor și cea a opiniilor.
•Direcționati participanții de la conflict spre soluții
•Ajungeți la o înțelegere.
Metode de formare orientate către
formator
Prelegerea
•Metoda prelegerii predomină ca pondere de
utilizare în comparație cu orice altă metodă
aplicată învățării la adulți, mai ales când avem de-a
face cu transmiterea unei cantități mari de
informații într-un timp scurt.
- prezentare neîntrerupta în fața unui grup
- prelegere – dezbatere
- discurs
Metode de formare orientate către
formator
Demonstrația = este prezentarea modului de lucru,
a unei proceduri și este însoțită de explicații verbale
și vizuale dar și de ilustrații sau întrebări.
•dacă este necesară o anumită configurare a spațiului în care va
avea loc demonstrația
•dacă îndeplinirea ei necesită împărțirea conținutului în unități
mai mici;
•resursele sau mijloacele didactice necesare
•în ce măsură este necesară sau indicată implicarea activă a
cursanților
Metode de formare orientate către
formator

Metoda puzzle

•Este utilă de folosit în cazul în care participanții


au de stabilit împreună o listă de control, ai
căror păși sunt dați deja de către formator sau
identificați prin brainstorming de către
participanți;
Metode de formare orientate către
formator
Studiul de caz = se referă la descrierea unei situații
reale, suficient de complexă pentru a putea fi
analizată
Metoda are ca scop:
•găsirea unor soluții,
•analizarea faptelor, a datelor și a faptelor,
propunerea unor remedii,
•argumentarea lor, și în final,
•alegerea celei mai optime soluții.
Metode de formare orientate către grup

Exerciții de acomodare și cunoaștere

= exerciții pentru construirea grupului, urmăresc


crearea unei atmosfere pozitive și a unui spirit de
echipă, participanții urmând să acționeze ca o
echipă pentru atingerea scopurilor comune,
stabilite în cadrul sesiunii de formare
Metode de formare orientate către grup

Brainstorming = este o cale rapidă de a aduna idei


referitoare la o anumită problemă. Toți participanții
vor fi implicați.

•Metoda brainstormingului presupune un climat deschis, încredere


reciprocă și lipsa tensiunii intre participanți.
•Este de asemenea indicat să nu fie utilizată la începutul
seminarului, când participanții nu se cunosc între ei.
•Nimeni nu are voie să facă observații negative și nu se vor admite
referiri critice.
•Încurajați exprimarea ideilor.
Desfășurare
•Problema / tema pentru care trebuie adunate idei va fi formulată
cât mai clar.
•În prima fază participanții își vor exprima toate gândurile care le vin
în minte pe o anumită temă, chiar dacă aparent nu par să aibă nici o
legătură cu aceasta.
•Trebuie stabilit cine va aduna toate ideile și în ce fel. (pe o foaie, pe
tabla, sub forma de imagini)
•Participanții își vor exprima toate ideile referitoare la tema dată iar
acestea vor fi notate sub formă unor cuvinte cheie
•Toate ideile vor fi scrise în așa fel încât să fie vizibile tuturor
participanților.
•După această fază creativă urmează etapa de evaluare, care
presupune explicarea, ordonarea, argumentarea și aprecierea ideilor
expuse.
Metode de formare orientate către grup
Lucrul în grupuri mici = poate fi utilizat
ca o modalitate de îmbinare a învățării
individuale cu cea in grup si ca un mod de atenuare
a unei individualități exagerate

-munca în grup este orientată mai ales spre aspectul social


-productivitatea este mai mare în cadrul grupului
-cea mai mare productivitate este realizată in echipe de
lucru alcătuite din 4-6 membri
Elemente de luat în considerare:

•natura disciplinei de studiu


•conținutul ei
•nivelul de pregătire și caracteristici ale cursanților
•experiența formatorului
Etapele metodei de lucru în grupuri mici sunt:
•analiza temei și a sarcinilor de instruire
•împărțirea sarcinilor pe membrii grupului
•documentarea asupra temelor
•emiterea unor ipoteze și opinii asupra rezultatelor
•efectuarea practică a sarcinii
•obținerea și interpretarea rezultatelor obținute
•întocmirea referatului final/ a prezentării finale
•aprecierea rezultatelor
Metode de formare orientate către grup

Discuția în grupul mare = în activitatea de grup,


subiecții au de realizat o sarcină comună

•se urmărește realizarea educației sociale și


dezvoltarea deprinderilor care se desprind din
aplicarea ei
Aplicare

1.Stabiliți regulile de dezbatere


2.Stabiliți aranjarea participanților la discuție.
3. Anuntați tema de discuție și dați-i un sens
ambiguu, ce va stârni formarea diferitelor opinii și îi
va antrena pe cursanți la discuție.
4. Formatorul va fi mediatorul acestor discuții.
5. Reveniți la tema inițială făcând un rezumat al
concluziilor obținute de pe urma dezbaterii.
6. Stabiliți împreună cu participanții concluziile
discuției
Metode de formare orientate către grup

Jocul de rol = este o tehnică interactivă folosită in


dezvoltarea deprinderilor de relaționare
interpersonală si a celor de supervizare

Aplicare
•Punctul de plecare îl reprezintă un scenariu, mai
mult sau mai puțin complex și vizează capacitatea
participantului de a „ juca” rolul cuprins în scenariul
respectiv.
Desfășurarea jocului de rol
-alegerea partenerilor și instruirea lor în legătura cu
specificul și exigențele jocului de rol și familiarizarea
participanților cu sarcinile de realizat.
-pentru fiecare participant sunt descrise amănunțit
statusurile și rolurile
-pentru ”familiarizarea” cu rolul participanții sunt lăsați 15-
20 de minute să își interiorizeze rolul și să își conceapă
propriul mod de interpretare.
-interpretarea rolurilor de către toți participanții
-dezbaterea cu toți participanții a modului de interpretare
și reluarea secvențelor în care nu s-au manifestat
comportamentele așteptate.
Evaluarea calității programelor de formare
Evaluarea = este un proces de colectare,
prelucrare și interpretare a datelor obținute prin
intermediul instrumentelor de evaluare, în scopul
emiterii unei judecăți de valoare asupra
rezultatelor sau în scopul adoptării unor decizii.
presupune:
•Măsurare: prin instrumente de măsurare
•Interpretare și apreciere a rezultatelor: dupa
criterii
•Adoptarea deciziei : prin judecata experta
Evaluarea calității programelor de formare
Metode de evaluare
Metode tradiționale:
•probe scrise
•evaluare orală
•probe practice
Metode complementare:
•observarea treptată a comportamentului
•interviul
•investigația
•proiectul
•autoevaluarea
Alegerea metodei / tehnicii / instrumentului de
evaluare se face în funcție de:

•scopul evaluării
•tipul și durata instruirii
•profilul grupului țintă
•resursele alocate pentru evaluare: timp, costuri
•modul de utilizare al resurselor
Chestionarul
= un set structurat de întrebări formulate în scopul
obținerii de informații de la participanți

În funcție de modul de implementare, există două


tipuri de chestionare:

•chestionar auto – administrat.


•chestionar administrat de operatorul de
anchetă/interviu.
Elaborarea chestionarului
• întrebarea trebuie să fie în concordanță cu tema,
să nu vizeze direct ceea ce urmărim, obiectivul
avut în vedere va rezulta din prelucrarea tuturor
datelor.
• respectarea unei logici a întrebărilor îl obligă pe
cel care răspunde să fie consecvent cu el însușii și
să nu se contrazică de la o întrebare la alta
• întrebările nu trebuie să îi sugereze sau să îi
impună răspunsul celui chestionat
Reguli:
• Numerotarea paginilor
• Imprimarea pe o singură față a hârtiei de
calitate;
• Spațierea textului astfel încât să creeze o
impresie de relaxare, de aerisire
• Cuvintele de bază se scriu cu majuscule, se
subliniază sau se scriu îngroșat
• O întrebare / sau variantele ei de răspuns nu va /
vor fi întreruptă / întrerupte pentru trecerea pe
o altă pagină
• Întrebările vor fi numerotate și codificate la fel ca și
posibilitățile de răspuns
• Variantele de răspuns la întrebările structurate se
recomandă să fie dispuse pe verticală pentru
ușurarea identificării răspunsului ales.
• Dacă există grupuri diferite de subiecți cărora li se
adresează studiul, se pot folosi culori diferite de
hârtie pentru fiecare dintre acestea;
• Dacă chestionarul depăseste 4-5 pagini se
recomandă utilizarea formatului tip brosură, de
dimensiuni mai mici, capsat sau lipit
Chestionarul de evaluare

= acest instrument de natură logică și psihologică


reprezintă o succesiune de întrebări adresate
subiecților într-o forma scrisă.

Etape:
•crearea unui set de întrebări în raport cu scopul cercetării
•aplicarea chestionarului la eșantionul propus cercetării
•interpretarea și analiza lui
2 părți:
1. o parte introductivă, în care se precizează scopul și
obiectivele cercetării; cuprinde indicații de completare a
răspunsurilor.
2. o parte în care sunt evocate intrebările punctuale într-o
ordine anumită

•cu răspunsuri inchise, care permit alegeri din mai multe


variante (ex: da, nu , nu stiu)
•cu răspunsuri deschise, la care subiectul își construiește
răspunsul
•cu răspunsuri mixte, care îmbină atât varianta cu întrebări
deschise cât și varianta cu întrebări închise.
Chestionarul de evaluare finală