DEPARTAMENTUL ELECTRIFICAREA AGRICULTURII MECANICA ŞI

BAZELE PROIECTĂRII

METODOLOGIA ȘI ETICA
CERCETARII ȘTIINȚIFICE

POPESCUL ANGELA
DR., CONF. UNIV. INT.
 TEMA № 4
METODELE DE CERCETARE ÎN
INGINERIE
 OBIECTIVELE LECTIEI:
METODELE DE CERCETARE
4.1. Nominalizarea şi caracterizarea metodelor de
cercetare.
4.2. Identificarea indicilor de cercetare.
4.3. Aprecierea şi generalizarea rezultatelor experimentului
ştiinţific.
4.4. Analiza proiectelor de cercetare pe diferite teme.
4.5. Aplicarea metodelor teoretice şi empirice
(experimentale) în cercetare.
4.6. Aplicarea metodelor şi determinarea etapelor de lucru
cu literatura ştiinţifică.
4.7. Conspectarea, analiza, adnotarea, citarea, oformarea
bibliografiei.
4.8. Evaluarea rezonabilă a surselor ştiinţifice.
4.1. Nominalizarea şi caracterizarea
metodelor de cercetare
 Cercetarea ştiinţifică este:
 “ansamblu de activităţi și rezultatul acestora,
desfăşurate cu intenție, deliberat, in mod sistematic și
ordonat pentru acumularea și prelucrarea de date –
informații – intr-un anumit domeniu al realitații și
pentru utilizarea concluziilor in vederea realizării unui
progres în cunoaşterea și practica acestui domeniu”
(M. Epuran, 2005)
“forma superioara a activităţii de
investigaţie desfășurată sistematic și
organizată ştiinţific, in scopul captării de
noi informații, a prelucrării și verificării
lor, și a formulării de noi cunoștințe, sau
a stabilirii unui nou adevăr”
(M. Niculescu, 2002)
 Scopul cercetării:

1. Cunoaştere;
2. Rezolvare de probleme practice;
3. Descriere;
4. Explicare;
5. Predicție;
6. Control.

Predicție-Operație rațională de anticipare a unui

eveniment sau fenomen.
 Tipuri de cercetare:

Extensivă – vizează lărgirea inventarului de

cunostinţe despre un domeniu;
Intensivă – vizează adâncirea înțelegerii prin
explicare;
Constatativă – vizează numai cunoaşterea și
descrierea unui aspect al activităţii de efs - Este
în general calitativa;
Ameliorativă – verifica eficientă unor ipoteze de
cercetare presupuse utile ameliorării
randamentului in efs , în general cantitativa;
Longitudinală – care se efectuează pe o
perioadă mai lungă de timp, poate evidenția
evoluția lucrului cercetat;
Transversală – pe o perioadă scurtă de timp
și arată starea de moment a lucrului cercetat;
De laborator – in condiţii artificiale,
nefamiliar pentru subiect.
• Cercetarea este o activitate de dobândire de
cunoștințe și rezolvare de probleme;
• este ştiinţifică: daca presupune: control,
obiectivitate, măsura, repetabilitate, ipoteze,
procedee matematice de prelucrare a
datelor;
• se desfășoară cu intenție, cu scop;
• utilizează concluziile pentru producerea
unui progres în teoria și practica
domeniului.
“forma superioară a activităţii de
investigaţie desfășurata sistematic și
organizată ştiinţific, în scopul captării de
noi informații, a prelucrării și verificării
lor, și a formulării de noi cunostinţe, sau a
stabilirii unui nou adevăr”
(M. Niculescu, 2002)
Metoda științifică – este o bază mentală
pentru cercetare sau acționare planificată
sau felul și modul de desfășurare. Prin
metodă se înțelege un procedeu, cale, mod,
sistem rațional folosit pentru realizarea
unui lucru sau atingerea unui scop.
Metoda este legată de explicație și
reprezintă un mijloc de descoperire a unui
aspect al adevărului și caută să răspundă
la întrebări de tipul „cum?”
 Rolul cercetării al creativităţii şi inovației
în inginerie este aproape evident în zilele
noastre.
 Conceptul de “creativitate în inginerie”
descrie o nouă etapă a dezvoltării ingineriei
bazată şi condusă de un curent masiv şi
constant de creativitate care produce noi
idei şi soluţii. Există o evoluție comună a
cunoașterii, inovației şi creativităţii, pe de-o
parte, şi a ingineriei cunoașterii şi a
societății cunoașterii, pe de altă parte.
 Cu cât sunt mai avansate şi mai
mature (ingineria creatoare), cât şi
societatea cunoașterii (societatea
creatoare), pot absorbi şi chiar solicita,
în vederea obținerii unui progres viitor,
mai multă cunoaștere, inovație şi
creativitate. Ingineria creatoare uneşte,
din punct de vedere creativ, inovațiile
tehnologice cu inovațiile sociale.
 Investiția în cercetare,
creativitate şi inovație ar trebui
să fie, legată de investițiile în
oameni, educație, medii de lucru
creative, “Medii de cunoaștere
creative” şi nu doar de investițiile
în tehnologie.
 Teoria cunoașterii. Delimitări conceptuale
Teoria cunoașterii - examinarea metodelor
de testare sistematică la care trebuie
supusă orice idee, dacă este "să fie luată în
serios"; pentru a raționaliza, a explica şi
stăpâni lumea (realitatea).
Metodologia cercetării: sistemul de
metode, procedee, tehnici, reguli,
postulate, principii şi instrumente precum
şi know-how-ul aferent angajate. know-
how – a ști acum
Cercetarea științifică: formularea
şi testarea sistematică a unor
enunțuri şi sisteme de enunțuri;
formularea de ipoteze, construirea
de sisteme teoretice şi confruntarea
acestora cu experiența, prin
observație şi experiment.
Logica cercetării (cunoașterii): analiza
logică a procesului de cunoaștere, a
metodei de cercetare, o teorie a metodei
științei care se ocupă de felul cum trebuie
tratate enunțurile ştiinţifice în funcţie de
scopuri.
Epistemologia: studiul specificului
cunoașterii, principiilor, legilor şi ipotezelor
ca geneză, evoluție, valoare de cunoaștere şi
metodă folosită.
Altfel spus:
• Epistemologia – poziţia de pe care se
realizează cunoaşterea (cercetarea) UNDE?
• Metodologia – mijloacele prin care se
realizează cunoaşterea (cercetarea) CU CE?
• Cercetarea – acțiunea de cunoaștere – prin
inovare, descoperire, căutare de soluții CUM?
• Teoria cunoașterii: examinarea modului de
testare a ideilor, enunțurilor, legilor PROBA
• Logica cercetării: sensul cercetării, ca mod
de tratare a enunțurilor ştiinţifice
MECANISMUL LOGIC
 Formele cercetării științifice:
1. După scopul urmărit:
fundamentală: generalizarea teoretică,
construcția sau reconstrucția teoretică;
aplicativă: căutarea de soluţii practice pe
baza teoriei;
predictivă sau de simulare: foloseşte
structuri formale pentru a anticipa;
experimentală: pe baza de reproducere în
laborator a condițiilor reale.
 Formele cercetării ştiinţifice:
2. În funcţie de modul de realizare:
descriptivă – pentru cunoaşterea elementară,
pe baza identificării şi relatării faptelor sau
evenimentelor;
explicativă – propunând descoperirea
relaţiilor cauzale pentru a verifica enunţuri
avansate anterior şi a favoriza predicția;
fundamentală – realizează generalizarea şi
construcția teoretică;
aplicativă – propusă pentru rezolvarea unor
probleme concrete ale practicii. Predicția -
operație rațională de anticipare a unui eveniment sau
fenomen; previziune.
 Nivelurile cunoașterii ştiinţifice:
a) empiric: fapte şi date empirice, înregistrări,
"decupaje specifice"
• Faptele ştiinţifice: prelucrări teoretice ale
fenomenelor şi proceselor reale (faptice).
b) teoretic: enunțurile şi teoriile ştiinţifice
prin care se formulează legi ale realității;
componentele acestui nivel:
- concept (noțiune): abstracție desemnând o
anumită trăsătură sau proprietate esențială a
unei clase de obiecte, fenomene;
enunț teoretic: o aserțiune (afirmație sau
negație) referitoare la relația dintre
caracteristici ale faptelor ştiinţifice; legarea
logică a termenilor teoretici conceptuali;
- lege științifică: un enunț teoretic prin care
este surprinsă o relație generală, esențială,
relativ constantă şi repetabilă dintre
caracteristici ale fenomenelor sau proceselor
definite prin conceptele la care se recurge;
- teorie: set de enunțuri teoretice de tip
demonstrativ, corelate logic între ele; explică şi
anticipează desfășurarea fenomenelor dintr-un
anumit domeniu; aserțiune: propoziție care are
valoare de adevăr.
Verificarea cunoștințelor ştiinţifice
Proceduri de verificare:
- proceduri empirice: - observarea
naturală;
- observarea științifică;
- experimentul științific;
- proceduri teoretice; concordanța
logică a enunțului cu celelalte enunţuri
ale teoriei respective sau cu enunțurile
altor teorii:
Metoda inductivă și deductivă
Metoda inductivă: Are la bază fapte
care se pot demonstra experimental.
Este un tip de raționament/explicație in
care generalul este dedus (inferat) din
particular. Metoda inductivă este una
din metodele principale în inginerie,
deseori aplicată informarea unei
concluzii reieșind din mai multe
observații.
Inducția este deseori utilizată în
inginerie cu scopul de a legifera, de a
stabili unele legități reieșind din
observații sistematice în cadrul unor
experimente repetate pentru a majora
gradul de probabilitate a regulilor
identificate.
 În practica apelării la metoda inductivă
se întâlnește şi necesitatea aplicării
argumentului inductiv prin simpla
enumerare care conduce la generalizare
prin acumularea de afirmații care constată
faptul că o anumită proprietate
caracterizează un număr de elemente în
creștere, aparținând unei mulțimi.
Metoda deductivă: Deducere (Lat
Deductio - excreție) - Metoda de
gândire, în care poziția unui traseu
logic special, este de ieșire din
comună producția de norme logice;
circuit de inferență (argument) ale cărui
legături (enunțuri) sunt legate printr-o
succesiune logică. Metoda inductivă de
regulă este completată de metoda
deductivă. Raționamentul deductiv
pornește de la una sau mai multe ipoteze
(premise) şi deduce din acestea, fără
echivoc, o concluzie.
 Dacă se pornește de la o singură
ipoteză atunci deducția este imediată,
iar dacă raționamentul deductiv se
fundamentează pe mai multe ipoteze
avem de-a face cu deducția mediată.
Deducția este un proces interpretat de
mesaj, care extrage toate sau
majoritatea informațiilor conținute în
mesaj. Procedura deductivă se poate
aplica mesajelor asamblate în limbaje
fenomenale, naturale, în limbaje
specializate de tip matematic, sau în
limbaje criptice, codificante de
conținut.
Spre exemplu cineva poate deduce o
schimbare climatică observând și
interpretând diferiți parametri naturali sau
observând și interpretând comportamentul
diferitelor viețuitoare. Cineva poate deduce
o anumită informație primind și
identificând un anume marcaj-simbol
criptic, care celor neavizați, nu comunică
ceva determinat și relevant.
 Fenomenele sunt explicate demonstrând
ca pot fi deduse dintr-o lege universală.
Daca premisele (afirmații care specifica
apartenenta la domeniul de aplicabilitate a
legii) sunt îndeplinite atunci concluzia are
loc in mod necesar. Ex: legea gravitației
etc.
Inducţia şi deducția. Construcţia ipotezei
Inferare: operaţiune logică, prin care se
avansează o judecată provizorie (concluzie),
neprobată, pe baza unei relaţii cu alte
judecăți considerate adevărate (premise).
Inferarea: inductivă (realizarea analizei
faptelor) şi deductivă (sinteza în vederea
construirii concluziei); descriptivă (a distinge
variațiile sistematice de cele nesistematice ale
fenomenului sau procesului studiat) şi
cauzală (a explica prin cauze şi efecte un
fenomen sau proces).
 Formele inducției:
Inducţia completă: generalizarea unei
propoziţii pe baza unui număr limitat şi finit
de cazuri care nu acoperă categoria sau clasa
respectivă de fapte sau obiecte; tehnici
specifice: interpolarea şi extrapolarea;
Inducţia incompletă: asocierea unei anumite
proprietăți pentru fiecare element al unei
colectivități şi extinderea acesteia pentru
toate elementele făcând parte din respective
clasă.
 Procedeele deducţiei:
- Axiomatizarea: stabilirea de noţiuni şi
enunţuri cu înțeles evident şi universal
acceptat (axiome) pe baza cărora pot fi
deduse şi aplicate toate celelalte enunţuri ale
teoriei, enunţuri numite teoreme;
- Formalizarea: recursul la simboluri
abstracte şi la reguli pentru a realiza
operaţiile logice ale enunţurilor; semnele
folosite au caracter general în respectiva
teorie şi au semnificaţii strict prestabilite;
- Modelarea: construirea şi folosirea de
scheme sintetice, abstracte şi
simplificatoare care pot fi folosite în
demonstrarea enunțurilor şi care pot fi
extinse în studiul altor fenomene sau fapte
decât cele considerate în explicațiile
anterioare ale respectivei teorii Inducţia
furnizează inferențe nedemonstrabile iar
deducția realizează inferențe
demonstrabile.
 Metoda analogică

Analogie - Asemănare (parțială) între

două sau mai multe noțiuni, obiecte, situații,
fenomene etc. Fenomen care constă în
modificarea formei sau uneori a sensului
unui cuvânt sub influența alteia dintre
formele sale sau sub influența altui cuvânt.
 Sirul selecţiilor nu se opreste însă
aici, deoarece, la rândul ei,
problematica activitătii de conducere
este extrem de vastă (tipurile
conducerii, dificultătile ce apar în
calea conducerii, stilul de conducere
al liderilor etc). Abia acum este
necesară circumscrierea foarte
precisă a problemei care va fi
investigată.
4.2. Identificarea indicilor de cercetare
 O abordare eficientă în generarea
întrebărilor cercetării este pornirea de la
una sau mai multe întrebări mai generale
cu privire la fenomenul vizat. În acest
scop, este util să avem clar în minte ce
este mai important în legătură cu
subiectul cercetării.
 De exemplu, dacă fenomenul ales
este performanța profesională a
angajaților unei organizații, atunci
putem porni de la întrebări generale
de genul următor:
- care sunt factorii care determină
performanța profesională?
 Aceste întrebări generale pot fi mai
departe rafinate prin formulări mai
specifice:
- există o legătură între pregătirea
profesională anterioară și performanța
curentă?
Identificarea indicelor de cercetare în
continuare este acela de a detalia
problematica ridicată de prima etapă a
procesului, planificarea cercetării, care
presupune, la rândul ei, mai multe
componente, pe care le vom analiza pe
rând:
 găsirea unui subiect de cercetare;
 generarea ideii cercetării;
 studierea literaturii de specialitate
relevante pentru subiectul respectiv.
 Identificarea unui subiect de cercetare
poate fi, la rândul ei, descompusă în două
stadii: strategii de căutare și strategii de
precizare și definire a subiectului.
În primul stadiu obiectivul constă în
găsirea unei teme generale de studiu.
În al doilea stadiu ne propunem fixarea și
trasarea limitelor exacte ale subiectului
cercetării.
 Cele mai uzuale strategii de urmat
în vederea identificării unui subiect
de cercetare au fost clasificate de
Leong și Muccio (2006) în
următoarele categorii principale:
strategii personale; strategii
interpersonale; surse scrise; strategii
computerizate; strategii creative.
 Experiența personală și observația
directă. Un viitor inginer care este
familiarizat cu problematica
organizațiilor va găsi mai ușor o temă
de studiu în acest domeniu, la fel cum
unul care lucrează în domeniul dat își
va alege din această arie tema
cercetării.
Creativitatea individuală
Aceasta strategie se poate materializa
prin sesiuni de generare de idei libere
de orice constrângere și autocenzură
care, mai apoi, pot fi triate și evaluate
pe baza unor criterii raționale.

TRIAT- alegere, ales, selectare.

Perspectiva de ”marțian”
Aceasta presupune dezvoltarea
capacității de raportare la lumea
înconjurătoare ca și cum am fi văzut-o
atunci, pentru prima dată. Vom putea
astfel descoperi lucruri pe lângă care
am trecut sau în mijlocul cărora trăim
fără a le înțelege și a ni le explica.
Cărți, filme, programe TV Chiar dacă
literatura, filmele sau programele TV sunt
departe de a fi văzute ca sursă de teme de
cercetare, în realitate acest lucru este
perfect posibil. Aceasta deoarece ele conțin
de multe ori ilustrări ale unor fapte sau
situații de viață care au o anumită valoare
de generalitate și care, din această cauză,
merită a fi studiate.
 4.3. Aprecierea şi generalizarea
rezultatelor experimentului ştiinţific
Rezultatul ştiinţific are următoarele
caracteristici de bază, după care poate fi
deosebit:
 este selectat din arsenalul de termeni
cunoscuți în literatura de specialitate;
 este specific domeniului cercetare
dezvoltare - inovare;
 este definit univoc şi delimitat de alți
termeni;
 este specific, corect şi nu provoacă
confuzii;
 este argumentat şi aprobat prin
mijloace ştiinţifice;
 reprezintă un progres în procesul de
cunoaștere.
Principala cerință pentru definirea
unui rezultat ştiinţific este noutatea
ştiinţifică, care reprezintă cunoştinţe
noi, dobândite în procesul cercetărilor
fundamentale, aplicative, sau a
elaborărilor/lucrărilor experimentale
într-un anumit domeniu de activitate.
Conform cadrului legislativ din
republica Moldova, rezultatele din
cercetare dezvoltare se clasifică în 8
categorii, care se referă la diferite
aspecte ale rezultatelor (produse,
obiecte de proprietate intelectuală etc.):
1) documentaţii, studii, lucrări;
2) planuri, scheme;
3) tehnologii;
4) procedee, metode;
5) produse informatice;
6) rețete, formule;
7) obiecte fizice/produse;
8) brevete de invenție/altele asemenea.
 Este foarte important ca rezultatele
cercetării ştiinţifice să aibă la bază o
documentare minuțioasă, să fie obţinute în
condiţii şi cu metode credibile, aprobate
ştiinţific, să fie totalmente respectată etica
cercetătorului în conformitate cu cerinţele
Cartei Europene a Cercetătorului şi Codului de
Conduită pentru Recrutarea Cercetătorilor,
document oficial ale UE la care Republica
Moldova a aderat la 1 decembrie 2011.
Este necesară referința la toate sursele
ştiinţifice analizate în procesul de
lucru, luarea în considerare a nivelului
actual la care se află cercetarea în
domeniul respectiv şi perspectivele de
dezvoltare a acestuia. Doar astfel
rezultatele cercetării pot fi clasificate
şi atribuite unui anumit tip.
 Pentru o aplicabilitate mai mare a tipurilor
de rezultate ştiinţifice este necesar ca acestea, pe
de o parte, să fie suficient de generalizate, ca să
includă toată varietatea de rezultate ştiinţifice
concrete ce reies din activitatea de cercetare-
dezvoltare, iar pe de altă parte – să ţină seama
de specificul diferitor domenii ale ştiinţei, care
se reflectă şi în rezultatele obţinute. Din aceste
considerente, o listă utilă şi acceptată de tipuri
de rezultate ştiinţifice trebuie să fie consultată
cu comunitatea ştiinţifică şi cu factorii de
decizie.
Tipurile rezultatelor ştiinţifice şi descrierea
acestora La definirea tipurilor de rezultate s-a luat
în considerație necesitatea ca:
 orice rezultat ştiinţific obținut în cadrul
cercetărilor ştiinţifice să poată fi încadrat în
tipurile definite;
 acelaşi rezultat ştiinţific să nu poată fi încadrat
la mai mult de un tip dintr-o clasificare, adică
să nu fie o formulare ambiguă;
 acelaşi rezultat poate fi inclus în clasificări
diferite în funcţie de înțeles (de ex.,
nomenclatorul poate fi rezultat ştiinţific, dacă
reprezintă o noutate, dar poate fi şi o publicație,
care redă rezultatul respectiv).
 După cum se ştie, problema este „bariera,
obstacolul, semnul de întrebare, dificultatea
teoretică sau practică, lacuna cognitivă - toate
intervenite pe traseul gândirii -, care se cer a fi
înlăturate, depăsite, rezolvate" (Zlate, 1999, p.
316). Probabil că Lewin, când a început
studiul stilurilor de conducere, a pornit de la
întrebări cum ar fi: care sunt stilurile de
conducere practicate de lideri? ; prin ce se
caracterizează ele? ; care dintre ele este mai
eficient? ; 
cum influentează stilul de conducere
dinamica grupurilor, comunicarea
dintre membrii grupului atitudinile
acestora? etc. Toate acestea, la vremea
aceea, reprezentau „lacune cognitive" ce
trebuiau „umplute" cu informații.
„Probleme"scurtă durată (MSD), altii
au contestat un asemenea punct de
vedere.
Cognitiv - 1 Care aparține cunoașterii. 2 Referitor la
  cunoaștere. 3 Specific cunoașterii. 4 Capabil de a cunoaşte
 Asadar, începând cu necunoscutul,
continuând cu cunoscutul (în diferite
grade de corectitudine, profunzime și
completitudine) și terminând cu
contradictoriul și controversatul, totul
este sau poate deveni o problemă de
cercetare. Nesigurul, îndoielnicul,
ipoteticul, enigmaticul, suspectul,
neîntelesul, inexplicabilul sunt atribute ce
caracterizează și individualizează cel mai
bine o problemă. 
Se întelege de la sine că, cu cât problema
de cercetare va fi mai bine și mai exact
circumscrisă, cu atât va crește
probabilitatea solutionării ei corecte. N-ar
fi exclus însă ca problema, cel putin într-o
primă fază, să fie vagă, confuză, mai
degrabă intuită decât conceptualizată. În
asemenea situații nu este recomandabilă
trecerea la soluționarea ei, deoarece
aceasta ar fi compromisă. 
Problema poate avea un grad
mare de specificare chiar de la
început sau îl poate căpăta pe
parcurs, mai ales în urma celui
de-al doilea demers al cercetării.
 4.4. Analiza proiectelor de cercetare pe
diferite forme
Informarea și documentarea
In vederea circumscrierii și mai riguroase a
problemei de cercetare, ca și a conturării
premiselor și contextului trecerii la următoarele
etape ale ciclului investigării știintifice, cercetătorul
trebuie să întreprindă o laborioasă, profundă și
tenace activitate de informare și documentare.
Aceasta constă, în principal, mai întâi în localizarea
(identificarea) informației utile cercetării problemei
propuse și mai apoi în lecturarea și asimilarea ei.
 Activitatea de informare și
documentare presupune câteva chestiuni
mai importante care apar în fața
cercetătorului: ce metode are el la
dispoziție pentru recoltarea informațiilor
necesare; de unde recoltează informațiile
care sunt formele recenzării
informațiilor.
Răspunsul la prima întrebare este relativ
simplu: cercetătorul poate recurge practicla
orice metodă pe care o consideră utilă
procesului de recoltare a informațiilor. El
poate folosi metoda convorbirii (în cadre
formale - congrese sau alte manifestări
știintifice, sau în cadre informale – discuțiile
între colegi sau cu o autoritate), atunci când
este vorba despre transmiterea și difuzarea
orală a informatiilor sau la metoda analizei
documentelor, când are de-a face cu surse
scrise.
Sursele de informare ale cercetătorului sunt și ele
extrem de variate.
FrancoisY. Doră (1998) clasifică aceste surse în
trei mari categorii:
- publicații (în rândul cărora intră: documentele
cu difuzare restrânsă, cum ar fi rapoartele de
cercetare, tezele de doctorat, rapoartele tehnice de
cercetare, memoriile institutionale, cererile de
subventii; articolele din periodice, și ele cu o
diversitate de forme, ca de exemplu articolul
empiric, articolul tehnic, articolul teoretic, articolul
sintetic ; monografiile de specialitate; cărtile
stiintifice);
 • comunicări stiintifice (orale și
afisate; colocvii și simpozioane;
conferinte, ateliere);
• lucrările de popularizare scrise cu scopul
de a accesibiliza informatia stiintifică
(articole de ziar, emisiuni la radio și TV,
reviste specializate de popularizare, filme
documentare);
 4.5. Aplicarea metodelor teoretice și
empirice (experimentale) în cercetare
„Un inginer profesionist este competent în virtutea
educației și formării sale fundamentale pentru a
aplica metoda științifică și perspectivele pentru analiza
și soluționarea problemelor de inginerie. El/ea este
capabil să-și asume responsabilitatea personală
pentru dezvoltarea și aplicarea științei și cunoștințelor
inginerești, în special în cercetare, proiectare,
construcție, fabricație, superintendență, administrare
și în educația inginerului. Activitatea sa este
predominant intelectuală și variată și nu are un
caracter mental sau fizic de rutină. Necesită
exercitarea gândirii și a judecății originale și
capacitatea de a supraveghea activitatea tehnică și
administrativă a altora.
Educația sa va fi în măsură să-l facă capabil să
urmărească îndeaproape și continuu progresul în
ramura sa de științe inginerești, consultând lucrări
recent publicate pe plan mondial, asimilând astfel de
informații și aplicându-le independent. El / ea este
așadar pus în situația de a contribui la dezvoltarea
științei ingineriei sau a aplicațiilor sale. Educația și
formarea sa vor fi astfel încât el/ea va fi dobândit o
apreciere largă și generală a științelor ingineriei, precum
și o aprofundare a caracteristicilor speciale ale propriei
sale ramuri. În timp util, va putea să dea sfaturi tehnice
autoritare și să își asume responsabilitatea pentru
direcția sarcinilor importante din ramura sa.”
Empirismul (gr. εμπειρισμός, "test", "încercare")
este doctrina filozofică a testării, a experimentării,
și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată
cunoașterea umană provine din simțuri și din
experiență. Empirismul respinge ipoteza conform
căreia oamenii au idei cu care s-au născut, sau că
orice se poate cunoaște fără referință la experiență.
Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere
la știință, atât științe naturale cât și științe sociale,
care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi
infirmate folosind observația sau experimentul (cu
alte cuvinte prin experiență).
Metoda
este legată de explicație și reprezinta un mijloc
de descoperire a unui aspect al adevărului și
caută să raspundă la întrebări de tipul “cum?”.
Metoda (grec. Methodos = cale, mijloc, mod de
expunere) reprezintă sistemul de reguli şi
principii de cunoaștere şi de transformare a
realității obiective.

EMPÍRIC, -Ă Bazat (numai) pe experiență; care

privește empirismul, care are la bază empirismul.
Etapele unei cercetări în
inginerie
 Etapele procesului de cercetare
Procesul de cercetare cuprinde mai multe trepte distincte. Acest
subiect a mai fost prezentat și de-a lungul expunerilor
referitoare la metodologia cercetării. Definirea problemei:
1. Alegerea temei de cercetare.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai
multor metode de cercetare (experiment, studiu, observație,
folosirea izvoarelor existente).
5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea
informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicațiilor datelor
adunate.
7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de
cercetare.
4.6. Aplicarea metodelor și determinarea
etapelor de lucru cu literatura științifică

Literatura științifică cuprinde publicări academice
conform cărora raportează lucrări originale cu
dovezi empirice și teoretice, din științele naturii
 sau științele sociale sau alt domeniu academic,
adesea apreciate prescurtat ca literatură.
Publicarea academică este procesul contribuirii cu
rezultatele cercetărilor unei persoane la literatura
de specialitate, ceea ce necesită adesea un proces
de peer-review.
peer-review - revizuire
Cercetările științifice originale publicate
pentru prima dată în reviste științifice sunt
numite literatură primară. Brevetele de
invenție și rapoarte tehnice pentru rezultate
de cercetări minore și de inginerie și lucrările
de proiectare (inclusiv software de
calculator), pot fi de asemenea, luate în
considerare ca literatură primară.
Sursele secundare includ articole de trecere în
revistă (care rezumă rezultate ale studiilor
publicate privind sublinierea progreselor și a
noilor direcții de cercetare) și compilații de
articole. Sursele terțiare includ enciclopedii,
cursuri universitare, tratate științifice și
lucrări similare destinate consumului
publicului larg.
 Reguli pentru prezentarea referințelor
bibliografice
Ce este o bibliografie?
Bibliografia este informaţia despre
documente tipărite şi manuscrise, selectată
şi aranjată într-o anumită ordine, pentru o
mai bună valorificare a conținutului lor de
informații de către utilizator; o listă
alfabetică de cărți, articole, resurse
electronice, pe care le folosești în realizarea
unei lucrări/consultarea unui subiect.
 Tipologia bibliografică se stabileşte
conform următoarelor criterii:

1) Scopul elaborării bibliografiei;

2) Aria de competenţă;
3) Cantitatea informaţională;
4) Criteriul cronologic;
5) Locul editării lucrărilor bibliografiate;
6) Genul produselor de tipar.
 Tipurile bibliografiei:

• bibliografie de recomandare;
• bibliografie adnotată;
• biobiliografie;
• bibliografie retrospectivă;
• referinţe bibliografice (bibliografie) –
lista lucrărilor consultate de autor
pentru a elabora o lucrare etc.
 Elementele înregistrării bibliografice:

Autor, A. A. Titlul : subtitlul / Menţiunea de

responsabilitate. – Ediţie. – Locul publicării : Editorul,
Anul publicării. – Descrierea fizică. – (Serii). – Note. –
ISBN.
Exemplu:
Albu, Svetlana. Piaţa imobiliară : Lucrare ştiinţifico-
metodică privind analiza pieţei imobiliare (exemplul
mun. Chişinău) / Svetlana Albu, Ion Albu ; Univ. Tehn. a
Moldovei, Fac. Cadastru, Geodezie şi Construcţii, Cat.
Evaluarea şi Managementul Imobilului. – Chişinău :
Tehnica-UTM, 2014. – 143 p.: fig., tab. – Anexe p. 123-
142. – ISBN 978-9975-45-308-0
 Ce este o referinţă bibliografică?
Referința bibliografică reprezintă datele care
descriu o resursă de informare (sau o parte a ei)
citată într-o lucrare, în baza cărora aceasta
poate fi identificată și localizată. Referințele
bibliografice sunt parte componentă a
aparatului științific al unei lucrări: articol, carte,
referat, comunicare, teză de doctor, master,
licență etc.
 De ce întocmim o referinţă bibliografică?
Pentru a aduce la cunoştinţă sursele pe care le-am
folosit şi a da posibilitate cititorilor de a le
consulta, garantând astfel acuratețea lucrării
întocmite. Ce se întâmplă dacă nu atașăm o
referinţă bibliografică? Putem fi acuzați de
plagiat. Din contră, atașarea unei bibliografii
arată că am realizat o muncă de cercetare şi de
documentare pentru întocmirea lucrării.
 Referinţe bibliografice: standard

SM ISO 690:2012 Informare şi documentare. Reguli

pentru prezentarea referințelor bibliografice și citarea
resurselor de informare
SM - Standard Moldovean
ISO - International Organization for Standardization
690 - număr de ordine
2012 - anul adoptării
Adoptat prin hotărârea INSM nr. 871-ST din 05.04.2012
 Referinţe bibliografice: elemente
principale

a) Pentru monografii
AUTOR, A. A. Titlul: subtitlul. Ediţie. Locul
publicării: Editorul, Anul publicării. Paginaţia.
ISBN.
NOTĂ: subtitlul și paginația opțional
b) Pentru contribuţie/articol
AUTOR, A. A. Titlul contribuţiei. In: Titlul
publicaţiei seriale. Anul publicării, numărul
volumului (a fasciculei), paginaţia. ISSN (DOI).
 Referinţe bibliografice: exemple a) monografii
(cărți)
• WILD, R. Essentials of Production and Operations
Management. 3rd ed. London: Cassell Educational Ltd, 1990.
420 p. ISBN 0-304-31674-1.

• GHEŢIU, Mihail M., TOPOREŢ, Victor. Chimia lemnului.

Chişinău: Tehnica-Info, 2010. 404 p. ISBN 978-9975-63- 310-9.

• ЗАХАРИЯ, С.К., ИГНАТЬЕВ, В.П., ЗАВАЛЬНЮК, А.

Правовое регулирование деятельности хозяйствующих
субъектов в Республике Молдова. Кишинев, 2009. 344 p.
ISBN 978-9975-9838-3-9.
 Referinţe bibliografice: exemple
b) contribuţii/articole

• BULGARU, Veronica. Evaluarea curentă a stocurilor. In:

Agricultura Moldovei. 2006, nr. 7/8, pp. 6-8.

• IVANOV, Sergiu, PANIN, Alexei, MELNIC, Radu.

Computer worms and viruses from different perspective of
view. In: Telecommunications, Electronics and Informatics:
proc. of the 3 rd intern. conf., Chişinău, May 20-23, 2010.
Chişinău, 2010, vol. 2, pp. 39-42.

• Lege privind controlul spaţiului aerian: nr. 143 din 21 iunie

2012. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr.
155-159, pp. 43-55.
NOTĂ: paginația obligatorie.
Referinţă bibliografică la un citat preluat nu
din sursa originală

Apud (termen de origine latină) = „citat după”. Indică un

citat preluat nu din sursa originală, ci dintr-o altă lucrare
care o citează. La începutul citării se va menționa termenul
„Apud”, cu indicarea sursei de împrumut.

Exemplu: 7. ASSMANN, J. Das kulturelle Gedächtnis.

Auflage: Verlag C. H. Beck, 2007, apud COCIERU,
Mariana. Arhiva de voci – promovarea modelelor
consolidate de memoria colectivă şi culturală. In: Magazin
bibliologic. 2017, nr. 3-4, pp. 130-135.
Referinţe bibliografice: distincţie dintre titlul
de contribuţie şi titlul de unitate gazdă

 Pentru publicații monografice (capitol din carte,

articol din serial etc.), utilizarea cuvântului „In:”
trebuie să preceadă titlul de unitate gazdă.

 Utilizarea conectorului „In:” nu este necesară

pentru citarea contribuțiilor din reviste.

 În alte limbi poate fi preferat un alt conector

decât „In”, de exemplu: „B” în limba rusă.
 Referinţe bibliografice: prezentarea
autorilor
Autorii se prezintă în ordinea în care apar în publicaţie,
numele de familie se scrie cu majuscule:

GRIBINCEA, A., GOROBIEVSCHI, S., IORDACHE, F.

Numele de familie a primului autor se prezintă obligatoriu în

forma inversată, ceilalți autori pot fi dați în modul în care sunt
indicați în lucrare:

GRIBINCEA, A., S. GOROBIEVSCHI, F. IORDACHE.

sau
GUȚU, Ana, Elena MURARU şi P. TODOS.
 Referinţe bibliografice: omisiunea
elementelor

Mai mult de 4 autori - 1, 2 et al. (ş.a.),(и др.)

BOSTAN, I., DULGHERU, V., BOSTAN, V., SOBOR, I.,
SOCHIREANU, A. BOSTAN, I. et al.
sau
BOSTAN, I., V. DULGHERU et al.
Vol. 6, nr. 3, pp. 25-45 - 6(3), 25-45.
Referinţe bibliografice: elemente suplimentare

1. PARKER, T.J., and W.A. HASWELL. A text book of

zoology. 6th ed. Vol. 1 revised by Otto LOWENSTEIN;
vol. 2 revised by C. FORSTERCOOPER. London:
Macmillan, 1940.

2. ANDRIĆ, Ivo. Il est un pont sur la Drina: chronique de

Vichégrad. Translated from SerboCroatian into French by
Georges LUCIANI. Paris: Plon, ©1961.

3. GORKI, Maxim. The Artamonovs [Delo Artamonovykh].

Translated from the Russian by Alec BROWN. London:
Folio Society, 1955.
 Referinţe bibliografice: identificatori

Journal of Nanoelectronics and Optoelectronics. ISSN 1555-130X

Journal of Technological Education [online]. ISSN 1045-1064.

MANN, Thomas. Mario the magician & other stories. Translated

from the German by H. T. Lowe-Porter. London: Vintage Classics,
2000. ISBN 0-7493-8662-2.

Sau
DOI:10.1371/journal.pbio. 1000269.

NOTĂ: DOI® este o marcă înregistrată a Fundaţiei Internaţionale

DOI. [Identificatorul Digital al Obiectului [Digital Object Identifier
DOI®]
 Documente electronice. Referinţe bibliografice:
elemente principale
a) Pentru monografii, programe de calculator, CD-ROM etc.:
AUTOR, A.A., AUTOR, B.B., AUTOR, C.C. Titlul: Subtitlul [Tip de
suport]. Ediţie. Locul publicării: Editorul, Anul publicării, data
actualizării [data citării]. ISBN. Disponibilitate şi acces.
b) Pentru contribuţii din monografii: AUTOR, A.A., AUTOR,
B.B., AUTOR, C.C. (pentru contribuţie). Titlul contribuţiei. In:
AUTOR, D.D. (al documentului gazdă). Titlul documentului gazdă:
subtitlu [Tip de suport]. Ediţie. Locul publicării: Editorul, Anul
publicării. Numărul volumului, paginaţia, data actualizării [data
citării]. ISBN. Disponibilitate şi acces.
c) Pentru contribuţii din seriale: AUTOR, A.A., AUTOR, B.B.,
AUTOR, C.C. (pentru contribuţie). Titlul contribuţiei. In: Titlul
documentului gazdă [Tip de suport]. Ediţie. Locul publicării:
Editorul, Anul publicării. Numărul volumului, numărul serialului,
paginaţia, data actualizării [data citării]. ISSN (DOI). Disponibilitate
şi acces.
 Referinţe bibliografice la resurse electronice
Exemple:

Авторское право XXI век: сб. науч. статей [CD-ROM]. Москва:

МФГС, 2010. Cerinţe de sistem: Windows 98/2000/EXP; 16 MB
hard disc space. ISBN 978-5-93916-241- 8.

BUDESCU, Emil. Biomecanica generală: [curs de prelegeri]

[online]. Iaşi, 2013 [citat 30.11.2015]. Disponibil:
http://www.mec.tuiasi.ro/diverse/Biomecanica_gen.pdf

VIANA, Bruno, Oleg LUPAN and Thierry PAUPORTÉ. Directional

and magnetic field enhanced emission of Cu-doped ZnO nanowires/
p-GaN heterojunction light-emitting diodes. In: J. Nanophoton
[online]. 2011, vol. 5(1) [citat 26.03.2014]. DOI: 10.1117/1.3604783.
Disponibil:http://nanophotonics.spiedigitallibrary.org/article.aspx?
articl eid=1225878
 Referinţe bibliografice
Incorect

In: materialele șt. a conf. intern., Chișinău, 2009, p.

44-49. Care conferinţă ?

www. google. com Ce anume aţi consultat ?

Sibiu Alma Mater University Journals. Sibiu, 2013.

Volumul, numărul, paginile ?
 Referinţe bibliografice
corect

• In: Creativitate și Management: materialele șt. a

conf. a XIII-a intern., 21-23 mai 2009. Chişinău, 2009,
pp. 94-97. ISBN 978-9975-45-065-2.

• Disponibil:
http://www.scritube.com/economie/EVALUAREAEC
ONOMICA-SI-FINANCI243161229.php

• Sibiu Alma Mater University Journals. Series A.

Economic Sciences. Sibiu, 2013, vol. 6, nr. 1, pp. 29-
33.
 Standardul mai include exemple de:

a) Referinţe la site-uri web şi la contribuții în site-

uri web;
b) Referinţe la programe de calculator;
c) Referinţe la filme, video şi emisiuni;
d) Referinţe la lucrări grafice;
e) Referinţe la hărţi;
f) Referinţe la înregistrări sonore;
g) Referinţe la partituri muzicale;
h) Referinţe la brevete de invenţii;
i) Referinţe la rapoarte în serii, standarde şi
publicații similare.
 Referinţe bibliografice Google Academic

Referinţele bibliografice Google Academic

oferă autorilor o metodă simplă de a urmări
referinţele bibliografice la propriile articole.
Puteți verifica cine anume vă citează publicațiile,
să realizați un grafic al referințelor bibliografice
de-a lungul timpului şi să calculați numeroase
statistici care privesc respectivele referinţe.
http://scholar.google.ro/intl/ro/scholar/citations.
html
4.8. Evaluarea rezonabilă a surselor ştiinţifice
Bibliotecile academice moderne sunt capabile să ofere
cititorilor săi și, mai ales celora, care sunt implicați în
cercetare, următoarele tipuri de informații și servicii de
consultanță:
1) adnotare - o scurtă descriere a textului documentului, ea
nu depășește 30 de cuvinte. Aceasta este un fel de
continuare a enunțurilor bibliografice, care include numai o
descriere sumară a publicației în cauză. Adnotarea nu oferă
informații cu privire la categoriile de cititori, cărora le este
adresată lucrarea, nici nu informează despre ideile și
concluziile principale ale autorului. De regulă, adnotarea
este suficientă pentru a orienta cititorul în cât de
importantă este pentru el ideea documentului;
2) referința este cea mai simplă informație,
elaborată de către bibliotecile universitare, la
cererea cititorilor și cercetătorilor. Referințele pot
fi variate după tipuri și conținut. Cel mai frecvent
tip de referință se face prescurtând textul prin
omiterea detaliilor, dar menținând în același timp
spiritul acestui document. Referințele descriptive
redau conținutul documentului, iar cele
informative, folosind metode speciale de
cercetare, evidențiază, de asemenea, principalele
rezultate conținute în acest document;
3) rezumarea sau descrierea scurtă, redă conținutul
concis al cărții, articolelor sau chiar a unui
document oficial, menținând în același timp
evoluția ideilor din textul acestor publicații.
Cataloagele de rezumări referitoare la o problemă
separată sau la domenii întregi sunt publicate sub
forma de ediții periodice sau cărți. Cercetătorii pot
găsi rapid informații depline despre conținutul
cărților sau studiilor, de care au nevoie. De regulă,
volumul unei rezumări nu poate depăși 250 de
cuvinte;
4) recenziile, care sunt de obicei publicate în
reviste, pot fi de asemenea pregătite și de către
experții bibliotecii universitare. În acest caz,
biblioteca le publică în formă de buletine
informative. Recenziile au un caracter dublu: de
evaluare și critic. Recenzia unei cărți conține
comentarii cu privire la volumul ei, domeniul de
aplicare, contribuția autorului la dezvăluirea
unei probleme concrete;
5) comentariile, care conțin aprecieri critice cu
privire la conținutul lucrării; ele, de asemenea,
conțin o evaluare precisă a textului comentat;

6) redactarea textelor la comanda cercetătorilor

pentru comprimarea conținutului lor, dar
menținând în același timp caracteristicile
inerente ale lucrării originale;
7) compilarea unei lucrări, adică elaborarea
unei liste de idei și extracte din lucrările
științifice, care nu conțin interpretări proprii;

8) elaborarea antologiilor - culegeri de lucrări

sau de extrase selectate ale savanților
referitoare la unele domenii ale științei, cum ar
fi economia, dreptul, lingvistică;
9) sinteza lucrărilor științifice, care de multe ori se
referă la anumite idei sau informații referitoare la
diferite domenii sau probleme, importante pentru
cercetător. Aceste sinteze reflectă informații cu
privire la cercetările efectuate în cadrul problemei
studiate în țară și în străinătate, precum și la ce etapă
au ajuns investigațiile din domeniul respectiv.
Folosind sinteza, cercetătorul va ști cum și unde să
găsească informația preconizată. Sintezele pot fi de
două tipuri – de nivel informativ și critic. În primul
tip accentul cade pe sistematizarea materialului iar în
cel de al doilea, care are un caracter mai analitic și
complex – asupra aprecierii importanței lucrării și
posibilității ei de utilizare sau de adaptare;
10) bibliografiile sunt referințele bibliografice, care
cuprind acte legislativ-normative, cărți, teze de
doctorat, articole și studii publicate în presa
periodică etc. Ele sunt de obicei elaborate de
specialiștii bibliotecii, dar pot fi, de asemenea,
completate și de cercetători. Bibliografiile sunt niște
informații mai specifice decât recenziile literare, ele
includ nu numai listele de cărți și lucrări științifice
publicate, dar și rapoarte cu privire la aceste
lucrări, însoțite de adnotări critice. Nu trebuie
neglijată nici lista referințelor bibliografice, cea mai
simplă muncă în bibliografie, care este destul de
activ folosită pe parcursul cercetărilor științifice
Această listă de mai sus și descrierea concisă a
serviciilor de bază, acordate de bibliotecile
universitare, nu este o limită a posibilităților
bibliotecii moderne universitare în furnizarea
de informații cercetătorilor în efectuarea de
cercetări științifice în diverse domenii, inclusiv
în științele inginerești.
SUCCESE