DISTROFII

DISTROFIILE
Definiţie:

Distrofiile sunt procese patologice

determinate de tulburări ale metabolismului
general sau local (cu interesarea anumitor
substanţe sau grupuri de substanţe) care afectează
troficitatea celulară şi tisulară.

Distrofiile - leziuni patologice elementare

care reprezintă expresia morfopatologică a
alterărilor metabolice survenite la nivel celular şi/sau
tisular.
 Leziunile distrofice evidențiate în
microscopia optică reprezintă stadii tardive ale
alterărilor metabolice.

Pentru a le surprinde în faza lor iniţială, sunt

necesare metode imunohistochimice şi mai ales
de microscopie electronică.
Microscopia electronică evidenţiază alterări
ale organitelor celulare: membrană, matrix-ul
citoplasmatic, mitocondrii, reticul endoplasmic,
ribozomi, complex Golgi etc.
 CLASIFICARE
Distrofiile se clasifică după natura substanţei
chimice al cărei metabolism este alterat:

1. distrofii proteice
2. distrofii lipidice
3. distrofii glucidice
4. distrofii ale substanţelor minerale
5. distrofii ale pigmenţilor
6. distrofii ale purinelor
1. DISTROFIILE PROTEICE
Definiţie:
Distrofiile proteice sunt leziuni celulare sau ale
stromei datorate alterării metabolismului proteic.

Se clasifică după sediul alterării metabolice:

– distrofii proteice celulare (parenchimatoase)
1.1. distrofii hidroprotidice
1.2. distrofia hialină intracelulară
1.3. degenerescenţa Zenker
– distrofii proteice ale substanţei intercelulare (ale
stromei)
1.4. distrofia hialină extracelulară
1.5. distrofia fibrinoidă
1.6. amiloidoza
 1.1. Distrofii hidroprotidice
Sunt distrofii proteice în care se produc:
• alterări ale organitelor celulare datorită tulburării metabolismului
celular al apei şi ionilor
• modificarea stării coloide a proteinelor cito-plasmatice

Cauzele distrofiilor hidroprotidice:

• hipoxie
• ischemie
• infecţii acute;
• intoxicaţii (tetraclorură de carbon - CCl4)
• arsuri;
• inaniţie.
Toate aceste cauze au în comun o scădere a
cantității de ATP disponibilă pentru proteinele
care realizează un transport activ transmembranar
probabil datorită:
- hipoxiei primare sau secundare stării de șoc
din aceste afecțiuni care determină scăderea
producției de ATP la nivel mitocondrial;
- redistribuirii ATP-ului de la transportul activ
transmembranar către procesele interne de
sinteză proteică ce au loc în stările patologice
respective.
Scăderea ATP-ului determină:
- blocarea pompei Na+/K+ (care scoate în mod normal 3 ioni
de Na+ și introduce în celulă 2 ioni de K+), consecința fiind
creșterea concentrației de Na+ intracelular care determină
apariția unui gradient osmotic și pătrunderea masivă a apei
în celulă
• mărirea de volum a celulei și organitelor intracelulare

-blocarea pompei Ca2+/Mg2+ (care scoate în mod normal

Ca2+ din celulă și introduce Mg2+), consecința fiind
creșterea concentrației de Ca2+ intracelular ce determină
activarea unor proteaze care degradează proteinele
citoplasmatice – acestea precipită în citoplasmă
• apariția de granule intracitoplasmatic
Cele mai afectate sunt celulele care în mod normal
îndeplinesc o funcţie de transport ionic: celulele
tubulare renale, celulele musculare cardiace,
hepatocitele.

În funcţie de gradul afectării se descriu mai multe

tipuri de distrofii hidroprotidice citoplasmatice:
• intumescenţa clară;
• intumescenţa tulbure;
• distrofia granulară;
• distrofia vacuolară.
 Aspectul macroscopic al organelor cu
leziuni distrofice hidroprotidice
• modificările sunt vizibile din stadiul de
intumescență tulbure

- organele sunt mărite de volum şi greutate,

capsula este subţiată, în tensiune;
- consistenţă scăzută şi friabilitate mărită;
- aspect opac şi umed, parenchim aparent omogen
(aspect de „carne fiartă”).
1. Intumescenţa clară (hidrops, edem celular)
Aspect microscopic:
- celulele sunt mărite de volum iar citoplasmele sunt
transparente, clare;
- nucleii sunt de asemenea măriţi de volum cu
cromatina dezorganizată.
2. Intumescenţa tulbure
Aspect microscopic:
- celulele sunt mărite de volum, rotunjite, cu
citoplasmă fin granulară;
- tinctorialitatea (colorabilitatea) citoplasmei este
mai intensă datorită aglomerării de granulaţii.
Granulaţiile se dizolvă sub acţiunea unor soluţii slab
acide sau alcaline.
3. Distrofia granulară

Leziunile sunt ireversibile.

Aspect microscopic:
- comasarea şi contopirea granulelor protidice
(granulaţiile intracitoplasmatice sunt vizibile – încărcare
hipergranulară); vacuole mici intracitoplasmatice.
- granulaţiile sunt persistente la acţiunea soluţiilor slab
acide sau alcaline (diagnostic diferenţial cu
intumescența tulbure).
- trebuie diferenţiată de modificările care se produc în
celule în cazul alterărilor cadaverice incipiente.
4. Distrofia vacuolară

Leziunile sunt ireversibile.

Poate precede instalarea altor distrofii (de exemplu
distrofiile lipidice).
Aspect microscopic:
- celulele sunt mărite de volum, tumefiate;
- citoplasma conține puţine granulaţii şi numeroase
vacuole mari, uneori acestea putând masca nucleul -
practic celula capătă un aspect spumos şi reticular.
HEx40

Leziuni distrofice hidroprotidice renale – distrofie vacuolară

HEX200

Leziuni distrofice hidroprotidice renale – distrofie vacuolară

1.2. Distrofia hialină intracelulară
Definiţie: distrofia hialină (degenerescenţa
hialină) intracelulară este o distrofie proteică ce se
caracterizează prin acumularea în celule a unui
material proteic nestructurat denumit hialin.
Aspect microscopic: hialinul apare sub forma
unor teritorii omogene, eozinofile, uşor refringente.

Studiile efectuate cu ajutorul microscopiei

electronice permit descrierea a mai multor tipuri de
hialinizare intracelulară.
 Distrofia hialină intracelulară
A. Hialinizarea hialoplasmică
Constă în acumularea de proteine la nivelul
substanţei fundamentale a citoplasmei, fără a avea
vreo relaţie cu sistemele membranare.
- la nivelul hepatocitelor la alcoolici, sub forma unor
picături neregulate sau ca o reţea perinucleară (hialin
Mallory). În microscopia electronică, corpii Mallory
apar ca aglomerări de filamente intermediare, dense,
cu limite imprecis trasate, nedelimitate de membrane.
- la pacienţii cu sindrom Cushing celulele bazofile
hipofizare pot căpăta un aspect omogen, sticlos -
celule Crooke (material de asemenea cu aspect
fibrilar în microscopia electronică).
Hialinizarea hialoplasmică – corpi Mallory
Hialinizarea hialoplasmică – celule Crooke
 Distrofia hialină intracelulară
B. Hialinizarea mitocondrială
- în hepatocitele alcoolicilor - picături hialine la nivelul
mitocondriilor - megamitocondrii cu diametrul de
ordinul unei hematii.

C. Hialinizarea intraergastoplasmică
- în plasmocite în stări de hiperimunizare se
acumulează în reticulul ergastoplasmic mase
globulare de proteine (corpii Russell) - agregate
rotund-ovalare de material amorf omogen, eozinofil
formate din acumulări de imunoglobuline în reticulul
endoplasmic.
Hialinizarea mitocondrială – megamitocondrii în hepatocite
HEx400

Distrofie hialină intraergastoplasmică – corpi Russell

HEx400

Distrofie hialină intraergastoplasmică – corpi Russell

 Distrofia hialină intracelulară
D. Hialinizarea lizozomală
Se datorează fagocitozei sau autofagiei de
material proteic în exces.
Acumularea de proteine plasmatice în celulele
tubulare renale de la nivelul tubului contort proximal
care resorb proteinele plasmatice filtrate în exces în
urină în condiţiile existenţei unei tulburări a
permeabilităţii glomerulare (ex. sindrom nefrotic).
Leziunile autofagice se întâlnesc în celulele
parenchimatoase (ficat, rinichi, sistem nervos) plasate
în condiţii nefavorabile: hipoxie, intoxicaţii.
 Distrofii proteice ale substanţei
intercelulare (ale stromei)
• Definiţie:
Distrofiile proteice ale substanţei intercelulare sunt acele procese
patologice în care se produc:
- degradarea structurală a componentelor substanţei fundamentale (se
modifică raportul structural dintre fibre şi substanţa fundamentală,
componenta fibrilară colagenică fiind alterată)
- acumularea la nivelul său a unor substanţe proteice anormale.
• Substanţa intercelulară este o componentă a ţesutului conjunctiv
fiind formată din:
- componenta fibrilară
• fibre colagenice propriu-zise
• fibre de reticulină
• fibre de elastină
- substanţa fundamentală
• constituenţi chimici de origine tisulară (din ţesutul conjunctiv)
• constituenţi chimici de origine plasmatică
• constituenţi chimici cu origine dublă, plasmatică şi tisulară
Substanţa intercelulară
1 Componenta Fibre de colagen propriu-zise
fibrilară
Fibre de reticulină
Fibre de elastină
2 Substanţa Constituenţi chimici de origine acid hialuronic
fundamentală tisulară (din ţesutul conjunctiv)
condroitin sulfaţi A, B, C
condroitin
keratosulfaţi
heparitin-sulfat (mucopolizaharidele acide)
mucoproteine
proteine (colagen solubil)
Constituenţi chimici de origine albumine
plasmatică
globuline
fibrinogen
vitamine
hormoni
ioni
Constituenţi chimici cu origine imunoglobuline
dublă, tisulară şi plasmatică
enzime
metaboliţi
apă
 1.4. Distrofia hialină extracelulară
Definiţie: distrofie proteică a substanţei intercelulare caracterizată
printr-o alterare structurală a fibrelor colagenice care îşi pierd
individualitatea, se omogenizează şi formează cu substanţa fundamentală o
masă unică denumită hialin.
Această substanţă se depune (se acumulează) în ţesutul conjunctiv.
Localizări:
- ovar – corpii albicans;
- capsula splenică, de regulă în legătură cu vârsta;
- seroase - în aderenţele pleurale şi peritoneale care se formează după
inflamaţiile acestora;
- leiomioame uterine care suferă frecvent fenomene de degenerescenţă
hialină;
- în pereţii arteriolelor – se depune iniţial subendotelial, ulterior înglobează şi
înlocuieşte celulele musculare netede, în final apare atrofia tunicii medii,
peretele se îngroaşă şi lumenul se îngustează – arterioloscleroză (<HTA).
 Distrofia hialină extracelulară

• Aspect macroscopic: masă omogenă,

albicioasă, translucidă, nestructurată,
asemănătoare cartilajului hialin; consistenţă
crescută.
• Aspect microscopic: masă omogenă,
nestructurată, care se colorează cu eozină (este
eozinofilă).
Ciclul Ovarian şi Menstrual
Distrofia hialină – corpul albicans în ovar
HEX100

Distrofia hialină – corpul albicans în ovar

 1.5. Distrofia (necroza) fibrinoidă
Definiţie: Distrofia (necroza) fibrinoidă este procesul patologic
caracterizat printr-o alterare structurală a substanţei intercelulare
a ţesutului conjunctiv care interesează cele două componente ale
sale: substanţa fundamentală şi fibrele colagenice.

Este o leziune ireversibilă, caracterizată prin acumularea unui

material proteic alcătuit din produşi de degradare a colagenului
şi substanţei fundamentale.

Mecanism de producere:
- hiperhidratarea substanţei fundamentale
- degradare progresivă şi în etape a fibrelor colagenice. Acestea
se edemaţiază, îşi măresc volumul şi se fragmentează grosolan,
fragmentele descompunându-se în fibrile care în final se dizolvă.
- în interstiţiu se depune o substanţă eozinofilă, cu aspect
similar fibrinei – fibrinoid.
- microscopic: zonă eozinofilă, fin granulară sau fibrilară, ce se
colorează în galben la colorația Van Gieson și în roșu la colorația
PAS (fibrina este PAS negativă !)
 Distrofia fibrinoidă

Cauze:
•boli cu componentă imună: reumatismul
articular acut, artrita reumatoidă, lupusul
eritematos diseminat.
•afecţiuni vasculare: în peretele arterelor
musculare în hipertensiunea arterială malignă sau
în placentă în cazul hipertensiunii arteriale de
sarcină.
•în planşeul ulcerelor gastrice, reprezentând
semn de activitate a procesului ulceros.
 Ulcerul gastric
Definiţie: boala ulceroasă este o afecţiune cronică
consecutivă acţiunii sucului gastric asupra peretelui digestiv -
esofag inferior, stomac, duoden.
Patogenia ulcerului este reprezentată de un dezechilibru
între agresiunea clorhidro-peptică şi mecanismele de apărare
ale mucoasei digestive:
-secreţia de acid clorhidric şi pepsinogen este în limite
normale dar mecanismele de apărare sunt deficitare (troficitate
redusă a mucoasei, deficit de vascularizaţie, cantitate
insuficientă de mucus – mai frecvent în cazul ulcerelor gastrice)
-există hipersecreţie acidă în contextul unei protecţii mucoase
normale (mai des în cazul ulcerelor duodenale).
Principala cauză a bolii ulceroase este infecţia cu
Helicobacter pylori, (consumul de AINS este pe locul 2) care
acţionează prin:
• producţia de urează şi protează care lezează mucoasa
gastrică
•inflamaţia cronică a mucoasei gastrice care o face mai
susceptibilă acţiunii acidului clorhidric şi pepsinei.
 Ulcerul gastric
• Aspect macroscopic: lipsă de substanţă - nişa ulceroasă
frecvent pe mica curbură, rotund-ovalară, bine delimitată, cu
pereți drepți, baza netedă și curată; mucoasa de la nivelul
marginii ulcerului nu este supradenivelată iar pliurile mucoasei
adiacente converg către nişă (elemente de diferenţiere cu o
nişă malignă). Indiferent de aspectul macroscopic, toate
ulcerele gastrice trebuie analizate histopatologic.
• Aspectul microscopic variază în funcţie de stadiul evolutiv al
ulcerului:
– în ulcerul activ, la nivelul bazei ulcerului se constată
prezenţa de mai multe straturi:
• stratul superficial cu exsudat fibrino-purulent, detritusuri
celulare
• stratul de necroză fibrinoidă
• ţesut de granulaţie
• fibroză cu extensie variabilă în peretele gastric
– în ulcerul inactiv zona de necroză fibrinoidă lipsește, fiind
înlocuită de țesutul de granulație.
Ulcerul gastric – aspecte macroscopice

Ulcer malign (cancer

gastric ulcerat)
 HEX40

Distrofie fibrinoidă – ulcer gastric

 Reumatismul articular acut
Definiţie: Reumatismul articular acut (RAA) este o boală
inflamatorie acută, în principal a copilului, care apare după o
infecţie faringiană cu streptococ beta-hemolitic de grup A.
Patogeneză:
- unele dintre antigenele acestei bacterii seamănă structural cu
proteinele prezente în mod normal în diferitele țesuturi ale
organismului
- din acest motiv, după infecție, răspunsul imun care a contribuit
la înlăturarea bacteriilor poate persista și poate produce leziuni
în structurile normale în absența streptococilor.
Boala reumatică a cordului (BRC) reprezintă cea mai importantă
manifestare a reumatismului articular acut prin leziunile pe care
le induce, cu posibilă evoluţie spre deces .
Cardita reumatismală acută este o pancardită: afectează
endocardul, miocardul şi pericardul.
 Reumatismul articular acut
Aspect microscopic: în ţesutul conjunctiv al valvelor cardiace, în
miocard precum şi în țesuturile periarticulare - zone de necroză
fibrinoidă înconjurate de o reacție inflamatorie.
Leziunea caracteristică este reprezentată de nodulii Aschoff. În
evoluţia lor, aceştia trec prin trei faze:

• Faza precoce (exsudativă) care apare în primele 4 săptămâni se

caracterizează prin apariţia de focare de necroză fibrinoidă asociind
iniţial un infiltrat inflamator cu neutrofile redus cantitativ, care va fi înlocuit
de un infiltrat inflamator cronic.

•În faza intermediară (proliferativă sau granulomatoasă) cuprinsă

între 4 si 13 săptămâni zonele de necroză fibrinoidă sunt înconjurate de
limfocite, plasmocite și macrofage, unele de talie mai mare, cu
citoplasmă amfofilă şi nuclei rotund-ovalari, cu cromatina dispusă central
în formă de panglică denumite celule Anitschkow. Uneori aceste celule
devin multinucleate, fiind denumite celule Aschoff gigante.

•În faza finală (fibroasă sau de vindecare), care se întinde pe

parcursul a 3-4 luni, nodulii Aschoff se transformă într-o cicatrice hialină.
HEx100

Distrofie (necroză) fibrinoidă

 Celule Anitschkow
Celule Aschoff

HEx800

HEx200
 1.6. Amiloidoza
Definiţie: distrofie de tip proteic caracterizată prin acumulare şi
depozitare în interstiţiile ţesutului conjunctiv, la nivelul
membranelor bazale ale endoteliilor şi epiteliilor a unor proteine
anormale cu caracteristici tinctoriale particulare, denumite generic
amiloid.
Structura amiloidului: alcătuit din fibrile proteice (95%) şi o
glicoproteină - componenta P (5%).
Din punct de vedere al proteinelor implicate sunt 23 tipuri de
amiloid, cele mai frecvent întâlnite fiind:
- AL (amyloid light chain) cu lanțuri ușoare k sau λ ale
imunoglobulinelor
- AA (amyloid associated) conținând o proteină sintetizată în ficat
Microscopia electronică: același aspect indiferent de tip, cu
fibrile neramificate, bifilamentoase de 7,5-10 nm diametru.
Tinctorialitate:
- omogen eozinofil (colorația HE)
- se colorează cu Roşu de Congo în roșu cărămiziu
- după această colorare – birefringență verde în lumina polarizată
- datorită substanței P este PAS +
HEx100

Amiloidoza sistemică – leziuni vasculare

Clasificare:
- amiloidoze sistemice -amiloidoze ereditare
-amiloidoze primare
-amiloidoze secundare
- amiloidoze localizate (afectează un singur organ).
 
A. Amiloidozele ereditare - boli rare cu transmitere autozomal dominantă sau
recesivă.
- Febra mediteraneană familială - transmisă autozomal recesiv; episoade febrile
şi poliserozite.
- Polineuropatia amiloidozică familială - transmitere autozomal dominantă;
depuneri de amiloid la nivelul nervilor periferici.
 
B. Amiloidozele primare - cele mai frecvente forme de amiloidoză
- datorate în principal gamapatiilor monoclonale (5 până la 15% dintre pacienţii
cu mielom multiplu dezvoltă amiloidoză)
- caracterizată prin depunerea de amiloid AL, cel mai frecvent lanţuri uşoare
lambda. Majoritatea pacientilor cu mielom multiplu şi amiloidoză au proteine
Bence-Jones (lanțuri k sau λ) în urină sau în ser, dar prezenţa acestora NU
înseamnă obligatoriu că pacientul respectiv va dezvolta amiloidoză.
- localizare: miocard, limbă, tub digestiv, tegument. Frecvent şi la nivelul splinei,
ficatului, rinichilor; rar în pereţii arborelui traheo-bronșic sau parenchimul
pulmonar.
- masele de amiloid sunt uneori înconjurate de celule gigante de corp străin şi
limfocite.
Amiloidoză cutanată – aspect
macroscopic şi microscopic
Rosu de Congo x100
C. Amiloidozele secundare
- caracterizate de depuneri de tipul AA mai ales la nivelul splinei, ficatului
şi rinichilor
- apar în diferite boli inflamatorii cu evoluție îndelungată (de ex. tuberculoză,
boli cu mecanism imun) care se însoțesc de o creștere a sintezei hepatice
de proteină AA

• Ficat
-macroscopic: volum, consistenţă crescută, culoare cenuşie, uşor
translucid.
-microscopic: amiloidul se depune la început între endoteliul sinusoidelor şi
celulele hepatice astfel că în timp, hepatocitele suferă leziuni distrofice,
atrofie de presiune și apoi dispar, fiind înlocuite de depozite extinse de
amiloid.
• Rinichi - se depune la nivelul pereţilor arteriolelor mici, în special arteriole
aferente, la nivelul glomerulilor, între endoteliu şi membrana bazală a
capilarelor
• Splina – aspect macroscopic: voluminoasă, consistență crescută, elastică,
cu două aspecte diferite pe secțiune:
1. Splina sago (aspect granular) datorată depunerii nodulare de amiloid,
mai ales la nivelul arterelor penicilate din corpusculii Malpighi (pulpa albă)
2. Splina slăninoasă datorată depunerii difuze la nivelul pulpei roşii
 Rinichi normal –
aspect macroscopic

Amiloidoză renală –
aspect macroscopic
 HEx200

Amiloidoză renală
 Roşu de Congox200

Amiloidoză renală
Roşu de Congox400

Amiloidoză – lumină polarizată

 Splină normală –
aspect macroscopic
pe secţiune

Amiloidoză splenică –
aspect macroscopic
pe secţiune
 Splină – aspect
microscopic normal

HEx40

Amiloidoză splenică –
aspect microscopic HEx100
D. Amiloidozele localizate
- formează noduli circumscrişi (uneori pot simula veritabile
tumori) în faringe, tiroidă, cord, pulmoni, vezică urinară,
salpinge, sistem nervos.
• amiloidoza cardiacă senilă (depunerea de amiloid în
cordul vârstnicilor):
- depunere de transtiretină (TTR) la nivelul ventriculilor
- macroscopic: cord marit de volum, consistență fermă
- microscopic:
- acumulări între fibrele miocardice determinând
atrofia de presiune a acestora
- acumulări subendocardice cu afectarea sistemului
de conducere (clinic - anomalii ECG, aritmii)
• unele tumori depun amiloid: carcinoamele medulare
tiroidiene, feocromocitoame, tumorile insulelor pancreatice
etc.
Amiloidoză cardiacă – aspect macroscopic
HEx100

Amiloidoză cardiacă
Roşu de Congox200

Amiloidoză cardiacă
Roşu de Congox200

Amiloidoză cardiacă – examinare în lumină polarizată

2. DISTROFII LIPIDICE
Definiţie: sunt leziuni celulare şi tisulare determinate de
tulburări ale metabolismului lipidelor.

După localizare, grăsimile din organismul uman se împart în:

-grăsimi de constituţie
• intră în componenţa unor structuri celulare din țesutul
muscular, teaca de mielină, corp galben ovarian
• nu sunt vizibile prin reacţii histochimice pentru grăsimi
decât în condiţii patologice, când cantitatea lor este crescută
-grăsimi de depozit
• grăsimea care se acumulează în mod normal în anumite
regiuni (ţesut subcutanat, mezenter, epiploon)
• se pun în evidenţă prin reacţii histochimice pentru grăsimi;
sunt alcătuite din trigliceride.
 Clasificarea distrofiilor lipidice

 distrofii ale trigliceridelor: steatoza

 distrofii ale colesterolului: ateroscleroza, hipercolesterolemia

esenţială, depozitările localizate de colesterol

 distrofii ale lipidelor complexe: distrofii sistematizate

(tezaurismoze)
 Steatoza
Definiţie:
Steatoza este distrofia lipidică în care este alterat metabolismul
trigliceridelor.
Clasificare:
• După gradul de alterare morfofuncţională a celulelor:
- steatoza simplă (infiltrarea grasă) – acumulare de trigliceride în celulele şi
ţesuturile care nu deţin un rol fiziologic în stocarea acestor substanţe, fără
afectarea integrităţii morfofuncţionale a celulelor: leziunea este reversibilă
- steatoza degenerativă (degenerescenţa grasă) – prezenţa trigliceridelor
acumulate se asociază cu leziuni grave nucleo-citoplasmatice care
compromit vitalitatea celulelor: leziunea este ireversibilă 
• După gradul de extindere, steatoza poate fi:
- de organ (localizată)
- regională (lipomatoză)
- generalizată (obezitate)
- plasmatică (steatoza din hiperlipidemiile plasmatice).
 Cauze şi mecanisme de producere:

A. aport crescut
B. tulburări metabolice:
• tulburări oxidative: determinate de substanţe toxice (fosfor, etanol, cloroform, metalele
grele: arsenic, bismut, argint, mercur, etc) sau toxine bacteriene (exotoxina difterică)
acţionează asupra enzimelor mitocondriale, blocând procesele oxidative şi împiedicând
astfel arderea acizilor grași; trigliceridele se acumulează în celula afectată.
• insuficienţa sau lipsa oxigenului (hipoxia sau anoxia) conduc de asemenea la
afectarea oxidării acizilor graşi care se vor acumula în citoplasmă; hipoxia apare în
circumstanţe patologice variate:
- anemie
- tulburări de hemodinamică (stază sanguină - ex. insuficiența cardiacă)
- tulburări de ventilaţie pulmonară
• tulburări ale metabolismului glucidic - insuficienţa de glucide utilizabile poate
determina steatoză datorită strânsei corelări între metabolismul lipidelor şi cel al
glucidelor ("lipidele ard la focul glucidelor")
• deficitul de apoproteine necesare sintezei lipoproteinelor (apo+TGL) la nivel hepatic,
formă sub care TGL pot părăsi hepatocitul; în lipsa acestora hepatocitele acumulează
trigliceride – kwashiorkor, inaniţie, dieta neechilibrată.
 
 Steatoza hepatică

Cauzele steatozei hepatice:

• intoxicaţii cronice cu etanol, fosfor, cloroform, arsenic
• toxiinfecţii
• anemii
• anoxia
• infecţia cu virus hepatitic C
• sindromul Reye

Se întâlnesc două forme: - steatoza simplă (infiltrarea grasă)

- steatoza degenerativă
 Steatoza simplă (infiltrarea grasă)

Aspect macroscopic: depinde de intensitatea infiltrării

grase: dacă este redusă, nu modifică aspectul organului.
Pe măsură ce grăsimile se acumulează progresiv, ficatul
prezintă următoarele modificări:
• este difuz mărit de volum, greutate până la 5-6 kg
• ţesutul hepatic are culoare galbenă
• consistenţa este redusă, friabilitatea mărită; consistenţa
ficatului poate fi mărită în cazuri de ciroză grasă
 Ficat normal – aspect
macroscopic

Ficat cu steatoză – aspect

macroscopic
Ficat normal – aspect
macroscopic pe secţiune

Ficat cu leziuni de steatoză –

aspect macroscopic
pe secţiune
 Steatoza simplă (infiltrarea grasă)
Aspect microscopic: intracitoplasmatic, în jurul nucleului,
vacuole de diferite dimensiuni; încărcare maximă –
hepatocitul capătă aspect de adipocit.
Colorația HE – vacuole optic vide, cu limite precis trasate.

Secţiuni la gheaţă - evidenţiere prin folosirea de coloranţi

liposolubili (Sudan III – grăsimile se colorează în galben -
portocaliu, Scharlach – portocaliu, negru Sudan – negru,
roşu ulei O – roşu)

În funcţie de dimensiunile vacuolelor lipidice, steatoza

poate fi macrovacuolară, mediovacuolară sau
microvacuolară
 HEx40

Steatoză hepatică în vacuole de toate dimensiunile

HEx200

Steatoză hepatică medio-macrovacuolară

Roşu Ulei O x40

Steatoză hepatică – secţiuni la gheaţă

Steatoza hepatică alcoolică – steatoză macrovacuolară, în care
afectarea debutează pericentrolobular şi se extinde, de obicei
înglobând întreg lobulul hepatic.
- leziune reversibilă (vacuolele dispar în ordinea apariţiei lor - mai întâi
din zona pericentrolobulară şi ulterior din zona mediolobulară sau
periportală)
- fibroză în jurul venulei centrolobulare şi perihepatocitară
- megamitocondrii (incluzii intracitoplasmatice intens eozinofile de 2-10
µm diametru), corpi Mallory (distrofii proteice).
Steatoza hepatică din staza sangvină (ficat în cocardă)
Aspect macroscopic se observă alternanţa a trei zone diferit colorate:
cianotice (zona centrală a lobulului), gălbui (zona mediolobulară),
brune (zona periportală, periferică).
Aspect microscopic zona centrolobulară celulele hepatice sunt
atrofiate prin compresiune; zona mediolobulară - celulele hepatice
prezintă steatoză importantă (aceasta se explică prin activitatea lor
metabolică şi oxidativă mare care le face deosebit de sensibile la
hipoxie); în zona periportală celulele hepatice nu prezintă modificări
deoarece aportul de oxigen, la acest nivel, este normal.
Lobulul hepatic - schiţă
Steatoza hepatică din infecţiile cu virus hepatitic C
- minimă, macrovacuolară sau macro-mediovacuolară.
- distribuţie caracteristică „în ploaie” – repartiţie neuniformă, dar difuză în
toate cele trei zone ale lobulului.
Sindromul Reye
- caracterizat prin steatoză hepatică şi encefalopatie.
- afectează copiii sub patru ani, foarte rar adulţii.
- apare în urma unei infecţii virale a căilor aeriene superioare cauzate de
virusul gripal B, virusuri paragripale, varicelă sau infecţii virale digestive,
de obicei datorită asocierii unui tratament cu aspirină.
- microscopic:
• la nivel hepatic - steatoză microveziculară, marcată, difuză.
• la nivel renal, miocardic şi la nivelul musculaturii scheletice - steatoză
microveziculară.
• la nivelul encefalului - edem.
Prognosticul este rezervat, maladia putând fi fatală – pacienţii prezintă
insuficienţă hepatică acută.
 Steatoza degenerativă
• reprezintă faza ireversibilă a procesului de steatoză, în
care se produce necroza celulelor hepatice afectate.

• ruptura hepatocitelor cu depozite lipidice → mici focare de

lipogranulom prin acumulare focală de limfocite şi
macrofage în jurul unei picături lipidice (steatohepatită).

• în cazul steatohepatitei alcoolice, dacă aportul de alcool

continuă, procesul patologic poate continua până la apariţia
cirozei hepatice.
 Steatoza miocardică

Steatoza miocardică propriu-zisă reprezintă infiltrarea

grasă a celulelor musculare cardiace.
Cauze: - hipoxiile prelungite (anemiile grave)
- difteria (sub acţiunea toxinei difterice).
Aspect macroscopic – miocard tigrat prin alternanţa
zonelor de infiltrare grasă cu zonele de fibre miocardice
rămase normale.
Aspect microscopic - în fibrele miocardice (care în mod
normal nu au grăsime vizibilă), se observă vacuole mici de
grăsime (steatoză microvacuolară). La nivel miocardic,
steatoza se asociază frecvent cu distrofiile hidroprotidice.
 Steatoza renală
Apare asociată celei hepatice, determinată de aceleaşi
cauze.
Aspect macroscopic: rinichii sunt măriţi de volum, cu
capsula destinsă şi culoarea galbenă; se decapsulează
uşor, lăsând o suprafaţă netedă şi lucioasă; pe secţiune,
contrastul dintre corticală şi medulară este mai evident.
Aspect microscopic: leziunile de steatoză afectează mai
frecvent epiteliul tubului contort proximal; când infiltrarea
grasă este mai intensă, sunt interesate şi epiteliile
porţiunilor distale ale nefronilor precum şi tubii colectori.
Infiltrarea grasă apare sub formă de vacuole mici situate în
centrul celulelor epiteliale, la început între nucleu şi
porţiunea bazală a celulei, ulterior ocupând toată celula.
Distrofii ale colesterolului:
- ateroscleroza
- hipercolesterolemia esenţială
- depozitările localizate de colesterol

Ateroscleroza
Ateroscleroza este o afecţiune degenerativă a arterelor
mari şi mijlocii caracterizată prin apariţia la nivelul intimei a
unor plăci de aterom ce îngustează lumenul vascular.
Aspect macroscopic: - striuri lipidice
- plăci de aterom.
Aspect microscopic: - componentă celulară
- componentă matriceală extracelulară
- componentă lipidică.
De învățat detaliile de la lucrările practice!
Structura plăcii de aterom - schemă
Striuri lipidice Plăci de aterom
Placă de aterom complicată – hemoragie în placă
Tromboză în arteră coronară cu leziuni de ateroscleroză
 Arteră coronară normală

Arteră coronară cu
placă de aterom (I)

Arteră coronară cu placă de

aterom complicată
I II prin tromboză (II)
 Cristale de
colesterol

HEx200

Placă de aterom aortică

 Calcificări
în placă
de aterom

Cristale de
colesterol

HEx100

Placă de aterom calcificată

Sudan IIIx100

Placă de aterom – secţiuni la gheaţă

 Depozitările localizate de colesterol
Xantoamele
Def. Reprezintă formarea unor mase tumorale datorate
acumulării tisulare de lipofage în hipercolesterolemii.
Macroscopic: plane, tuberoase (nodulare) sau eruptive
(apar/dispar în funcție de nivelul plasmatic al colesterolului)
Microscopic: acumulări de macrofage cu citoplasmă
spumoasă datorită încărcării cu picături fine de lipide
(colesterol) (lipofage); acestea pot fuziona dând naștere
unor celule gigante multinucleate cu citoplasma spumoasă.
- necroza macrofagelor și eliberarea lipidelor (colesterol)
extracelular se poate însoți de o reacție inflamatorie
granulomatoasă de corp străin și un proces de fibroză
Localizare: cutanată în pleoape – xantelasma, la nivelul
pliurilor şi punctelor de presiune şi în ţesuturile profunde
(tendoane, periost).
Xantom la nivelul tendonului lui Achile
 HEx400

Xantom – aspect microscopic

Xantelasmă
 Alte tipuri de depuneri localizate de
colesterol
Macrofage spumoase pot apărea
- la nivelul pereţilor abceselor unde lipidele provenite din piocite sunt
fagocitate de histiocitele prezente în focarul inflamator
- în focarele inflamatorii cronice din alveolele pulmonare (pneumonie
xantomatoasă)
- în cazul infarctului cerebral unde lipidele provenite din degradarea
mielinei sunt fagocitate de histiocite şi de nevroglii.

În nefroza lipoidică, celulele tubulare renale se încarcă cu picături de

lipide, în special esteri de colesterol, ca o consecinţă a creşterii
permeabilităţii glomerulare care permite filtrarea de colesterol în spaţiul
subcapsular.