Prometeu descătușat

Percy Bysshe Shelley

“A thing of beauty is a joy for ever”-

(O operă frumoasă place veșnic)

-definiția frumuseții dată de Keats-

 P.B. Shelley

• Este considerat un mare poet romantic

englez;

• sec. XVIII-XIX: iar evenimentul care

marchează această perioada este Revoluția
Franceză;

•a fost departe de a fi un poet popular, deși

ar fi vrut să fie – sînt considerat de toți un
criminal odios;

•o poezie axată mai degrabă pe individ şi

pe firea interioară a omului;

•stăpânit de pasiunea transformării lumii ,

scrie poemul Prometeu descătușat (în
prefață, acesta își mărturisește pasiunea
pentru transformarea lumii) ;

• arta, și în primul rând poezia, exprimă pe

căi specifice realitatea.

• prin înlocuirea totală a urii cu iubirea ,eroul devine superior zeilor şi

astfel se eliberează prin purificarea iubirii, căci Puterea şi Iubirea nu pot fi
despărţite.
 Prometeu descătușat – observații privitoare
la forma acestei opere

• Scrisă în anul 1820, opera lui Shelley este subintitulată

„dramă lirică în patru acte”, avînd o formă specifică acestei
specii literare. Teatrul a fost o formă de răspuns oferit
neoclasicilor, care, la rîndul lor, au scris piese ce au cuprins
concepția riguroasă despre artă și, desigur, viziunea lor
echilibrată asupra vieții.

• Piesa este scrisă în versuri, iar traducerea românească

nu este lipsită de rimă:
E-un vuiet de cutremur de pămînt,
De munți crăpați și de pîrjol năprasnic,
Iar chipul poartă-un purpuriu veșmînt
Țesut cu stele, și-i la fel de groaznic. (p. 361)
 Balaci, Anca, Mic dicționar mitologic greco-roman,
București, Editura Științifică, 1966, pp. 332-333:

„(...) unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei și frate cu Atlas, cu
Epimetheus (...). Prometeu era considerat drept binefăcătorul oamenilor, în
pofida lui Zeus [Jupiter]. Făcîndu-le acestora partea cea mai bună la împărțirea
unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și
mînia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat
muritorilor focul. Din nou însă Prometeu a găsit mijlocul de a le veni într-
ajutor. El fură focul din ceruri și-l redă oamenilor.”

„Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspîndește în lume toate
relele și nenorocirile, trimițînd-o pe pămînt pe Pandora (...), pe de o parte, iar
pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometeu de o stîncă pe muntele Caucaz. Un
vultur uriaș (...) îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În
felul acesta titanul e sortit unui chin veșnic. Din întîmplare însă trece pe acolo
Heracles [Hercule] și el ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l
eliberează pe Prometeu, ale cărui chinuri iau, în felul acesta, sfîrșit.”
 Deschiderea către mitologie. Mitul lui Prometeu

Această dramă cunoaște, în conținutul său, evoluția unui mit din

antichitatea grecească. Putem înțelege mai bine această desfășurare a
mitului pe teritoriul literaturii, dacă ne îndreptăm atenția la elementul
paratextual, adică prefața, în care P.B. Shelley a notat cîteva direcții
de interpretare a operei sale, motivînd schimbările pe care le-a adus
față de scrierea lui Eschil, de pildă:

„În Prometeul lui Eschil, Jupiter se împacă în cele din urmă cu

victima sa (...). În realitate însă, îmi repugna un deznodămînt atît de slab
ca acela al împăcării Titanului cu asupritorul umanității.”
„Interesul moral al legendei, atît de puternic susținut de chinurile și
suferințele lui Prometeu, ar dispărea dacă ni l-am putea imagina
retractîndu-și vorbele îndrăznețe și tremurînd în fața victoriosului și
perfidului său adversar.” (pp. 341-342)
Prometeu
• Prometeu este protagonistul operei, dar și al mitului grec, el este un Titan
pedepsit de Jupiter pentru îndrăzneala de a oferi oamenilor focul, încălcând
dorințele zeului, (înțelegând focul drept un simbol al cunoașterii).
• Eroul lui Shelley este un personaj sfidător, independent și altruist, pregătit
să-i reziste despoticului Jupiter în pofida consecințelor. Prin urmare, el își
vede “abatarea” ca fiind corectă din punct de vedere moral, crezând, de
asemenea, că focul poate micșora suferința oamenilor și-i poate adapta mai
bine mediului în care aceștia trăiesc.
• Aceste acțiuni îl definesc pe Prometeu ca gânditor independent care nu se
pleacă în fața autorității în virtutea unor legi nescrise, dacă aceasta nu e cu
adevărat dreaptă.
Prometeu
• Caracterul altruist rezidă din sacrificiul de sine pe care-l face pentru binele umanității și din
faptul că nu-și dorește puterea pentru el însuși, el refuzând un compromis cu Jupiter care l-ar
fi scăpat de chinuri.
• Deși pătimaș și sfidător, după cum deducem din blestemul pe care-l rostește împotriva lui
Zeus, timpul său petrecut pe munte îl învață iertarea și compasiunea, ajungând chiar să-l
compătimească pe asupritor pe care-l consideră un nefericit în goana lui după putere.
• “Îmi pare rău/Sînt pătimașe vorbele, si vane./Durerea-i oarbă uneori; a mea/La fel a fost. Nu
vreau ca vreo făptură/Să sufere atîta cît e vie.”
• Reacția la descurajările și ispitele lui Mercur. – hotărârea
• Dorință puternică de păstrare a independenței, manifestată chiar în cele mai crunte condiții,
de exemplu în episodul cu Furiile, în fața chinurilor care-l așteptau, Prometeu declară
“Rămân monarh deplin asupra mea,/Stăpân peste lăuntricele-mi chinuri.” → răbdarea “Un
tînăr cu privirea răbdătoare,/Pe-o cruce răstignit.”
Caracterizarea personajelor
1. JUPITER [Zeus]

 antagonistul dramei lirice;

 conducătorul Cerurilor, al Pămîntului, al elementelor
naturale;
 în poemul lui Shelley, Jupiter a reprezentat autoritatea
supremă care a decis capturarea lui Prometeu;
 acest personaj se bucură de o bogată caracterizare
indirectă, deoarece receptorii îl cunosc în funcție de
replicile celorlalte personaje;
 spre exemplu, Pămîntul-mumă și alte elemente naturale
trăiesc cu frica de Jupiter (este un tiran);
 acest lucru este demonstrat și atunci cînd Pămîntul-
mumă îi spune lui Prometeu că Jupiter a legat-o de o
„roată a durerii”, forțînd-o să orbiteze în jurul soarelui.
 JUPITER

Este dispus să fie crud și violent față de oricine i se opune și să mențină umanitatea în servitute, în ciuda
suferințelor pe care acest fapt le cauzează. În acest sens, el este opusul lui Prometeu, dispus să sufere pentru ca
alții să fie liberi. Este numit de către Prometeu „rege peste demoni, zei și duhuri”.
El este descris ca fiind foarte laș, ascunzîndu-se în spatele Furiilor, pe care le trimite să-l pedepsească pe
Prometeu. Fragmente [Prometeu în monolog, p. 350]
: Pe mine însă, care-ți sînt dușman, Vă bateți joc de cel ce v-a salvat
Tu m-ai făcut, orbit de ură, domn De crîncena lui Jupiter putere (p. 355)
Asupra vieții mele chinuite ...
Și-asupra răzbunării tale vane. Umbra lui Jupiter – Reprezintă o versiune
Trei mii de ani de ore fără somn, esențializată a lui Jupiter, o umbră, o voce
De clipe măsurate prin durere (...) chemată de către Pămîntul-mumă pentru a repeta
Singurătatea, chinul, deznădejdea, blestemul lui Prometeu:
Disprețul – iată-a mea împărăție (...)
O, zeu atotputernic! De-aș fi vrut Rostește-acele vorbe – să le-aud,
Să-mpart rușinea tiraniei tale, Chiar dacă niciun gînd nu-ți umple glasul.
N-aș spînzura acuma pironit (p. 362)
De stînca asta neagră, moartă, rece
 2. MERCUR

 „crainicul lui Jupiter”;

 trimis de către Jupiter pentru a ajunge la un compromis cu
Prometeu în timpul închisorii sale pe munte (în timp ce
Panthea și Ione privesc de pe un vîrf din apropiere);
 Mercur este descris ca fiind un personaj bine intenționat,
însă este slab;
 simte durere atunci cînd îl vede pe Prometeu suferind și arată
dispreț pentru Furiile, care așteaptă cu nerăbdare ca Prometeu
să respingă compromisul lui Jupiter, astfel încît să-l poată
tortura;
 pledează ca Prometeu să accepte oferta lui Jupiter (acest
lucru demonstrează faptul că Mercur, spre deosebire de
Prometeu, are în vedere valoarea actului negocierii și se
pare că ajunge la un acord care, într-o anumită măsură, ar
mulțumi ambele părți.
 MERCUR

Shelley îl portretizează pe Mercur conform canonului instituit de către mitologia romană, în care Mercur
este un zeu mesager care negociază între tărîmul zeilor și lumea umană. Fragmente:
[după ce se adresează Furiilor, îi vorbește martirului]

Atunci tăcere! Aprige martir,

Purces-am către tine fără voie,
Trimis prin vrerea Tatălui ceresc
Spre-a împlini o răzbunare.
Vai! Milă mi-e de tine, mă urăsc
Că nu-s în stare de mai mult. Un iad
Îmi pare cerul după ce te văd:
Ca o mustrare blîndă, zi și noapte
Mă urmărește trupul tău muncit (...), p. 369

Dialogul dintre Mercur și Prometeu este tensionat, contradictoriu, negocierea inițiată de către
mesager fiind respinsă de către martirul ce se autodenumește „titanu-nlănțuit”.
 3. Apollo

• Apollo – fiul lui Zeus și al Latonei; în mitologie, este considerat zeul soarelui, al luminii si al artelor, protector al
poeziei si al muzicii, personificare a Soarelui.

• Da, cînd s-a sfîrșit

Grozava luptă care zdruncinase
Planetele, întunecînd și globul
Condus de mine, ochii lui speriați
Aprins-au cerul cu lumini de sînge,
Biruitoarea beznă sfîșiind-o:
Ca ultima străfulgerare-a zilei
Ce moare, mistuindu-se pe marea
Brăzdată de furtună, printre nouri. (p.437)

• Iar eu n-oi mai vedea acele fapte

Ce-aruncă-asupra minții mele umbra
Mîhnirii, cum întunecă eclipsa
Strălucitorul glob pe care-l mîn.
Dar mi se pare că aud lăuta
De-argint, ușoară-n tînărului duh
Ce șade pe luceafărul de ziuă. (p. 438)

Adio!
4. Pământul-mumă
-Personificare a Pământului;
-Mamă a tutorul celor însuflețiți, cea mai veche divinitate;
-A dat naștere întregii vieți, și totul se întoarce, după
• Aud,
moarte, în sânul ei. Și buzele îți simt; fiorul lor
Prin nervii mei de marmoră coboară
Pînă-n adîncul beznelor din mine.
Simt viață, bucurie, simt căldura
Nemuritoarei tinereți trecînd
Prin trupul meu bătrîn, uscat și rece.
(...)

• Și oamenii - care din piptu-mi palid

Sorbeau otrava deznădejdii, boalei
Și suferinței - vor sorbi din el
Și vor schimba-ntre ei o dulce hrană.
(...)
Iar oamenii în vise fericite
Vor aduna putere pentru ziua
De mîine. Dobitoacele de-asemeni.
(...)
Moarte și iubire
• Moartea e vălul căruia cei vii îi spun
“Viață”; cînd dorm ei, dispare vălul.
(...)

• Căci, fiica mea, iubirea e ca focul,

Trăsături si teme romantice
Cunoaștere si libertate

• Focul = cunoaștere și civilizație

• Paralelă cu mitul genezei din Bibiblie: mărul cunoașterii
→ s-ar putea deduce că înțelepciunea e echivalentă unui păcat care aduce suferință ființei umane

• Shelley se inspiră atât din elemente clasice cât și biblice pentru a pune la îndoială concepția conform căreia
cunoașterea ar reprezenta un păcat. În Prometeu descătușat se propune ideea că, de fapt, cunoașterea ajută Omul,
ajutându-l să-și înțeleagă propriul comportament și, prin urmare, să ia decizii înțelepte și morale.
• Shelley alege să se concentreze asupra acțiunilor lui Jupiter, care-l portretizează drept un despot, opus figurii
centrale a eroului.
• Încătușarea protagonistului reprezintă încătușarea libertății de alegere și a cunoașterii în sine, justificându-se astfel
starea în care se afla umanitatea.
• După căderea lui Jupiter și eliberearea lui Prometeu, lumea intră într-o nouă eră a cunoașterii și libertății folosită în
scopuri altruiste.
Creștinism și iertare
• Shelley împletește povestea clasică despre Prometeu
cu alegoria creștină, făcând referire mai ales la
învățăturile lui Hristos și la mesajul acestuia despre
dragoste și iertare ca adevărate forțe ale omenirii.
• Furiile, trimise pentru a-l tortura pe erou, îl
batjocoresc pentru dedicarea lui pentru libertatea
omului, vorbindu-i despre un altul care a făcut
același lucru, referindu-se la figura Mântuitorului,
ale cărui cuvinte au fost pervertite pentru a servi
intereselor Bisericii.
• Ambele personaje se sacrifică pentru binele
umanității, fiind supuse torturii fizice și
demonstrează o putere pasivă prin răbdarea lor.
• Am putea spune că refuzul de a reitera blestemul
este ceea ce-l eliberează pe Prometeu, el devenind o
figură iertătoare, calitate prin care devine superior
lui Jupiter.
 Rezistență (autoritate)
•Prometeul lui Shelley simbolizează rezistența împotriva
forțelor autoritare, chiar dacă această rezistență duce la
pedeapsă sau izolare;
• În Prometeu descătușat, Jupiter reprezintă un punct
culminant al acestor forțe opresive, în timp ce reprezentarea
lui Prometeu celebrează spiritul neclintit al individului care
refuză să se plece la puterile corupte.
• Deși Prometeu este torturat, el simte milă pentru Jupiter și
refuză să repete blestemul pe care el i l-a adresat când a fost
legat pentru prima dată pe munte.
• În mod similar, Prometeu susține că el este „rege”
asupra sa, chiar și în timp ce Furiile îl torturează.
• Shelley însuși era un non-conformist și un
gânditor radical dezgustat de convențiile
sociale rigide (care îi țineau pe cei săraci
înrobiți, impunând restricții asupra minții,
corpului și spiritului uman.)
• El credea că indivizii trebuie să fie liberi să
gândească, să acționeze și să ia decizii pentru ei înșiși
și că instituțiile sociale au pus obstacole în calea
acestui lucru, perturbând cursul natural al vieții și
denaturând în mod deliberat oamenii pentru a-și atinge
propriile obiective corupte.
• Aceasta reprezintă credința lui Shelley în
rezistența pasivă ca instrument de schimbare
socială, mai degrabă decât acte violente de revoluție
• Acest lucru reflectă credința lui Shelley în datoria
unui individ de a se controla, chiar dacă este provocat,
să nu cedeze tentației de a ataca dușmanul într-un mod
care compromite propria morală. 
 Natura, imaginația, sublimul

Shelley a privit natura ca pe un izvor de inspirație poetică și spirituală, fapt reflectat în

abundența considerabilă a „pămîntului-mumă”. Romanticii au simțit existența unei simpatii
genuine între emoții, imaginație și lumea naturală, considerînd că imaginile de acest tip sînt
cele mai intuitive repere metaforice pentru descrierea stărilor emoționale și psihologice. În
aceeași prefață a dramei lirice Prometeu descătușat, Shelley notează că și-a compus poemul „în
mijlocul ruinelor montane ale băilor din Caracalla, în poienițele înflorite și în desișurile
înmiresmate care acoperă (...) uriașele lor platforme și amețitoarele lor arcade suspendate”.
Speranța pentru omenire este, de asemenea, o temă importantă, pe lîngă libertate și
condiția titanului damnat. Tot Shelley precizează că imaginile pe care le-a folosit „au fost
sugerate – după cum se va vedea în mai multe locuri – de activitatea minții omenești sau de
gesturile exterioare care o exprimă”.
Imaginarul romantic se concretizează prin diverse toposuri, cum ar fi Muntele Caucaz sau
sugerarea ideii de peșteră, atît prin termenul propriu-zis, cît și prin multitudinea de voci,
ecouri, duhuri, personaje imponderabile, excepționale, care sînt esențializate și puternice.
 Observații finale

Atît personificarea soarelui (Apollo), cît și a Oceanului se bucură în mod deosebit de armonia
constatată între om (Prometeu) și natură (Pămîntul-mumă), natura fiind încîntată că nu vor mai exista
„sînge și gemete”. Există, astfel, o legătură indisolubilă între aceste două instanțe. Remarcăm un
potențial pentru cîntarea frumuseții naturii, dar și pentru distrugerea sa, acesta fiind încapsulat în
ideea romantică a Sublimului, în care natura este atît o forță uimitoare, cît și o forță de neînțeles. O
metaforă romantică obișnuită pentru aceasta este imaginea naufragiilor pe care Shelly le folosește de
mai multe ori în Prometeu descătușat, deoarece imaginea unui naufragiu simbolizează neputința
omului în fața unei forțe naturale precum marea. Descrierile lui Shelley despre „orașele care se
scufundă în ruinele urlătoare” sugerează, de asemenea, ostilitatea sa față de industrializare și
expansiune urbană.