INDUCȚIA

Filip Maria, Galață Bianca, Grosu Oana, Hodor Oana

Logica inductivă
◦ Logica inductivă se ocupă cu studiul raționamentelor de
la particular la general, adică se ocupă cu studiul
argumentelor bazate pe generalizare. Într-un argument
inductiv concluzia spune mai mult (este mai generală)
decât premisele din care a fost obținută
 Francis Bacon
◦ Întemeietorul logicii inductive
este considerat gânditorul britanic
FRANCIS BACON (1561 –
1626), cel care a avertizat asupra
riscului argumentului autorităţii
(logica aristotelică, tradiţională)
în ceea ce priveşte blocarea
progresului ştiinţei.
 Argumentele inductive prezintă următoarele
caracteristici generale:
• concluzia depăşeşte ca grad de generalitate (este mai
generală decât) premisele din care a fost obţinută =
CARACTERUL AMPLIFICATOR AL CONCLUZIEI;

Caracterizare
• se trece de la particular (în premise), la general (în
concluzie);
• concluzia nu decurge cu necesitate, ci doar cu
generală probabilitate din premise, astfel încât dacă premisele
unui argument inductiv sunt adevărate, concluzia nu
este cu necesitate, ci doar cu probabilitate adevărată
(există şi posibilitatea ca din premise adevărate să
rezulte o concluzie falsă) = CARACTERUL
PROBABIL AL CONCLUZIEI.
Exemple de argumente inductive
X, Y, Z sunt binevoitori

Deci, probabil că toţi

X, Y, Z sunt români
românii sunt binevoitori.
 Principalele tipuri de argumente inductive
sunt:

Inducția completă;
Principalele
tipuri de Inducția incompletă(amplificatoare);

argumente Inducția prin simplă enumerare;

inductive
Inducția științifică
 Inducția completă este, în fond, o argumentare
deductivă care presupune că:
◦ 1. Există o clasă de obiecte al cărei număr de
elemente nu este mare (clasă finită);
◦ 2. Fiecare obiect element al clasei poate să fie Inducția
examinat (individual);
completă
◦ 3. Fiecare obiect/ element al clasei are o anumită
proprietate; 
◦ 4. Se conchide că întreaga clasă de obiecte are
respectiva proprietate.
 Inducția
incompletă(amplificatoare)
◦ Inducția incompletă este fundamental deosebită de inducția completă,
deoarece se trece de la un număr finit de cazuri la un număr infinit de
cazuri(sau chiar dacă clasa de obiecte este finită, numărul de elemente este
prea mare pentru a putea fi cercetată element cu element ca în cazul
inducției complete). Acesta este motivul pentru care se numește și care
„inducție amplificatoare sau incompletă”, deoarece presupunem că
numărul elementelor dintr-o clasă de obiecte depășește posibilitățile
noastre de cercetare, vom examina un număr finit de cazuri și vom
conchide că întreaga clasă are proprietatea P, argumentul având
următoarea schemă de inferență:
◦ Inducția incompletă este o modalitate de raționament ipotetic, deoarece, deși,
premisele sunt adevărate, concluzia rămâne totuși probabilă, motiv pentru care
poate fi numită ipoteză. Trecerea de la un număr determinat de cazuri la toate
cazurile „amplifică” concluzia care rămâne probabilă, deoarece inducția
incompletă respectă principiul identității, non-contradicției și terțului exclus, însă
ea nu poate satisface în întregime principiul rațiunii suficiente (prin aria lor de
cuprindere limitată, premisele, deși adevărate, nu pot constitui un temei suficient
pentru concluzie). Un rol important îl au condițiile care măresc probabilitatea
concluziei. Astfel, simpla enumerare a unui număr mic de cazuri nu este suficientă
pentru a descoperi conexiunile existente, trebuie ca numărul cazurilor studiate să
fie cât mai mare, cazurile nu trebuie selectate la întâmplare, ci trebuie alese cazuri
semnificative pentru fenomenul studiat. (J.E. Creighton)
 Inducția prin simplă enumerare

◦ Inducția prin simplă enumerare este cea mai simplă formă de inducție. Ea se
bazează pe simpla trecere în revistă a unui număr cât mai inducție. Ea se
bazează pe simpla trecere în revistă a unui număr cât mai mare de cazuri din
care niciunul nu contrazice rezultatul spre care tindem.
◦ Inducția prin simplă enumerare are următoarea schemă de inferență:
◦ Inducția prin simplă enumerare este numită și ,,inducție populară’’ atunci când se
desfășoară la nivelul cunoașterii comune, însă ea se poate desfășura și la nivelul
cunoașterii științifice. În primul caz, ea se bazează pe simpla repetare a unor constatări și
pe absența oricărui contra-exemplu. Ea nu urmărește descoperirea legăturilor cauzale și de
aceea, gradul de probabilitate al concluzie este foarte redus pentru că există situații când
din premise adevărate se obțin concluzii false. Uneori întâlnim altfel de argumentare ,,La
ora 10, 00 văd strada plină de elevi, așa că elevii chiulesc de la școală” sau ,,N-am întâlnit
încă un om care să fie sincer cu dușmanii lui, așa că toți oamenii sunt prefăcuți
(mincinoși) cu dușmanii lor”. Eroarea care apare aici se numește ,,generalizare pripită”
și ce este cea mai răspândită în se poate să se producă și eroarea numită ,,tratarea simplei
succesiuni drept o relație cauzală” (ex. prejudecățile legate de cifra 13, de întâlnirea cu
o pisică neagră etc.)
◦ Inducția științifică este o inducție bazată pe reguli bine determinate, pe utilizarea observației
riguros organizate, a experimentului științific și a unor metode speciale de cercetare inductivă
(numite și metode cauzale). Ea tinde să stabilească că ceea ce se repete la fel într-un număr mai
mic sau mai mare de cazuri este în același timp și necesar.
◦ Observația este un procedeu utilizat în cunoașterea științifică ce constă în contemplarea
metodică și intențională (într-un anumit scop) a unui obiect sau unui proces.
◦ Vom distinge între observație întâmplătoare și cea științifică (pe care am definit-o mai sus).
Observația poate fi simplă (realizată cu ajutorul organelor de simț) sau complexă (realizată cu
ajutorul unor aparate care prelungesc performanțele organelor noastre de simț și care sunt
utilizate pentru înregistrarea și măsurarea datelor). Fiecare etapă a observației trebuie să se
încheie cu înregistrarea și clasificarea datelor obținute.
◦ În cunoașterea științifică, observația se îmbină cu experimentul științific care constă în
provocarea deliberată a unor procese direct legate de fenomenul studiat. Există situații în care
folosirea experimentului în sens strict nu este posibilă (ex. fenomenele cosmice nu pot fi
provocate, ci cel mult simulate, modelate)
Dacă ne interesează  în cunoașterea științifică, acesta trebuie să satisfacă următoarele
condiții: 
◦ 1. Se alege un grup (eșantion) reprezentativ pentru fenomenul studiat și se împarte în două
grupuri egale a și b, unul dintre grupuri fiind grupul de control; 
◦ 2. Cele două grupuri se formează înainte de debutul experimentului dependent de orice
prejudecăți referitoare la ele; 
◦ 3. mijloacele utilizate vor fi adecvate scopului urmărit și însușirilor celor două grupuri;
◦ 4. desfășurarea experimentului va fi urmărită pas cu pas, înregistrându-se e toate datele,
acestea fiind clasificate și analizate pentru eventualele corectări în desfășurarea ulterioară a
experimentului;
◦ 5. durata experimentului trebuie să fie convenabilă și adecvată scopului urmărit. Și,
◦ 6. pentru a fi concludent experimentul trebuie să fie realizat simultan sau succesiv mai
multe ori perechi de clase constituite după criterii diferite;
În cazul inducției științifice, plecându-se e de la premise adevărate se obține o concluzie cu
un grad mare de probabilitate datorită utilizării metodelor de cercetare inductivă care sunt
fundamentate ele însele pe observație și pe experiment științific.
 Metode de cercetare inductivă
◦ S-a putut observa că cea mai importantă problemă în legătură cu argumentarea inductivă se referă la
gradul de probabilitate al concluziei, aceasta reprezentând un spor de cunoaştere în raport cu situația
precizată prin premise. Caracterul amplificator al raționamentelor inductive pune însă, de asemenea,
probleme legate de forma logică. Gânditorul care a încercat pentru prima dată să sistematizeze
metodele inductive fiind Francis Bacon in lucrarea sa Novum Organomum, îndreptată împotriva
Organon-ului aristotelic. Acesta a arătat că cercetarea ştiinţifică trebuie să înceapă cu colectarea
faptelor, gruparea acestora şi cu inducerea concluziei. Sistematizarea (gruparea) faptelor presupune
după Bacon întocmirea a trei tabele: tabula presentiae (consemnarea cazurilor când proprietatea
căutată este prezentă), tabula absentiae (cazuri asemănătoare cu primele, dar din care proprietatea
căutată este absentă) şi tabula graduum (cazurile in care proprietatea căutată prezintă grade diferite de
intensitate).
◦ Pornind de la cercetările lui Francis
Bacon, John Stuart Mill va concepe patru
metode experimentale, încercând să
transpună inducția în figuri logice
asemănătoare figurilor silogistice.
Metodele de cercetare inductivă
reprezintă astfel tehnici de argumentare
care încearcă să pună în evidenţă cauza
unui fenomen (concluzia spre care tind
este de genul: ,,X este probabil cauza lui
a"). 
 Metoda concordanței
◦ Constă în compararea situațiilor in care este prezent un anumit fenomen a, din
compararea cazurilor V, X, Y, Z etc. ce preced sau însoţesc fenomenul
dovedindu-se că o singură împrejurare, spre exemplu X, apare în mod
constant. De aici se conchide că X este probabil cauza lui a.
 Metoda diferenței
◦ Constă în compararea a două situații, astfel încât dacă se constată că în prima
situație fenomenul a presupune împrejurările V, X, Y, Z, iar în a doua situație,
în împrejurările V, Y, Z, fenomenul a nu mai apare, se conchide că probabil X
este cauza lui a. 
 Metoda reziduurilor
◦ Este utilă atunci când fenomenul studiat face parte dintr-o rețea cauzală, din
care majoritatea corelațiilor cauzale sunt cunoscute, exceptând una singură, aşa
încât se trage concluzia că acea corelație cauzală este probabil să se realizeze. 
 Metoda variațiilor concomitente
◦ Constă în compararea mai multor situații (V, X, Y, Z) în care apare fenomenul
a, în fiecare dintre aceste situații având o altă intensitate. Din compararea
acestor situații rezultă că o singură împrejurare variază în acelaşi mod cu a, iar
că toate celelalte deşi variază, variația lor nu se realizează în acelaşi mod cu a. 
◦ Din cele precizate se poate conchide că metodele de cercetare
inductivă au în vedere acele cazuri în care generalizarea decurge
din observarea unor concordanțe în prezența, absența, apariţia şi
variația unui fenomen cu o imprejurare (anumite împrejurări). Este
evident că astfel de generalizări nu sunt proprii doar activităţii
ştiinţifice, ci sunt prezente frecvent şi în activitatea cotidiană,
permițându-ne să acționăm în baza unor concluzii întemeiate.