Teoria

instruirii:
Didactica
 Definirea și notele caracteristice ale didacticii
Conceptul de didactică a fost introdus în lumea pedagogiei la jumătatea
secolulului al XVII-lea de către un pedagog ceh pe nume Jan Amos
Comenius (1592-1670), prin lucrarea sa „Didactica Magna”, care a fost
tradusă în limba română abia la sfârșitul secolului trecut. Această lucrare
a lui, cu ajutorul noilor principii pe care le promova la acea vreme, a dus
la o revoluție în teoria și practica învățământului, secolul XVII fiind
numit în pedagogie și secolul didacticii. Definind didactica drept arta de
a-i învăța pe alții bine, Comenius arată că a învăța pe altul înseamnă a ști
ceva și a face și pe altul să învețe să știe și aceasta repede, plăcut și
convingător.
Mijloacele prin care se poate pune în practică acest proces sunt exemplele, regulile
și practica – aplicații generale sau speciale, obiectivul principal al didacticii fiind de
a găsi pentru învățători o modalitate fără prea multă osteneală de a-i învăța mai
mult pe elevi, încercându-se evitarea dezordinii, a muncii în zadar și a plictiselii
ambelor părți, astfel ca în final să nu existe prea multă confuzie, ci ordine, pace și
liniște.

Din punct de vedere al etimologiei, cuvântul „didactică”

provine din termenii grecești „didaskein”= a învăța;
„didaktikos”= instrucție, instruire; „didasko”= învățare,
învățământ și „didactike”= arta învățării. Observăm, așadar,
o sferă a procesului de predare-învățare în originea
conceptului avut în discuție; cu alte cuvinte, termenul de
didactică se referă (sau ne trimite) la ideea de artă a
predării.
Didactica are ca obiect de studiu procesul de învățământ, proces care se desfășoară într-un
cadru formal, instituțional. Într-o lucrare de didactică putem observa, ca teme clasice,
următoarele: obiectivele procesului mai sus menționat, principiile didactice, conținutul
învățământului, metodele/mijloacele/strategiile/ didactice, modurile și formele de organizare
a procesului de învățământ, evaluarea școlară, proiectarea activităților instructive și altele.
Didactica operează cu ajutorul unor concepte precum conținuturi, metode, evaluare,
obiective și principii, elemente prezente în acțiunea de predare și învățare, dar și în cea de
evaluare.
Așadar, didactica reprezintă o importantă ramură a pedagogiei astfel încât, într-o definiție
sintetică, o putem defini drept știința sau teoria (științifică) a procesului de învățământ, a
educației formale, instituționalizate, dar și a educației nonformale.
Abordarea sistemică a procesului de învăţământ
Procesul de învățământ constă în activitatea
instructiv-educativă complexă desfășurată în mod
sistematic și organizat de către elevi și profesori în
școală în cadrul căreia elevii vor dobândi noi
cunoștințe, capacități și competențe.
Drept sistem, învățământul conține:
-un flux de intrare reprezentat de resursele umane și
de materialele necesare în realizarea acestui proces
( cadre didactice, elevi/studenți, spații școlare, dotări
tehnice)
-un proces în cadrul căruia se folosesc anumite
resurse pentru a se atinge obiective bine stabilite
-un flux de ieșire alcătuit din rezultatele sistemului
obținute de elevi/studenți
 Procesul de învățământ este format din resursele
umane, și anume profesorii și elevii/studenții, la care
putem adăuga și părinții.
În cadrul unei instituții de învățământ se stabilesc
relații între cele trei componente, ceea ce formează
“câmpul educațional” unde participanții de bază rămân
profesorii și elevii/stundenții întrucât, în mare parte, se
stabilesc relații de tipul profesor- elev/student,
elev/student- elev/student. Școala reprezintă mediul unde
profesorii și elevii își desfășoară activitățile și unde
dobândesc un anumit rol într-un grup social.
 A doua componentă o constituie
obiectivele educaționale ale procesului de 10%
învățământ care resprezintă tipul așteptărilor 20%
impuse de societate. Aceste obiective privesc
atât partea calitativă, cât și partea cantitativă
de informații noi.
Obiectivele educaționale stabilesc ceea ce
trebuie să cunoască elevii și să fie capabili să
facă corespondențe cu alte noțiuni deja
învățate.
Atingerea obiectivelor este dobândită
prin rezultatele obținute în urma anumitor
metode de evaluare.
70%
A treia componentă o constituie
curriculum-ul care se referă la oferta
educaţională a şcolii şi reprezintă
sistemul experienţelor de învăţare
directe şi indirecte oferite educaţilor
şi experimentate de aceştia în
contexte formale, nonformale,
informale. Curriculum-ul se dezvoltă
ca un concept integrator
în raport cu variate dimensiuni ale
procesului de învăţământ: obiective,
conţinuturi, mijloace
RELAŢIA DE PREDARE – ÎNVĂŢARE – EVALUARE

Procesul de predare – învăţare – evaluare este cea mai

sistematizată şi raţionalizată formă a exercitării educaţiei. Ea
presupune un cadru formal, unde fiecare persoană trebuie să
se plieze pe o conduită conformă cu normele sociale. De
asemenea, procesul este unitar, întrucât cuplează
transmiterea de cunoştinţe (predarea) cu asimilarea acestora
(învăţarea) şi cu validarea lor (prin evaluare).
 DIDACTICA DIDACTICA
TRADIȚIONALĂ MODERNĂ
Propune îmbinarea învățăturii cu
Bazată pe percepție; elevului îi
sunt prezentate informații, el 1 1 exerciții aplicative și de investigație,
percepția fiind un moment al acțiunii
fiind doar receptiv

Încearcă să rețină ideile și să

reproducă ceea ce a auzit
2 2
Realizează un schimb de idei
cu ceilalți

Elevul își exprimă

Profesorul impune puncte de
vedere
3 3 propriile opinii

Tinerii cooperează în
Elevul lucrează izolat
4 4 rezolvarea problemelor

Învățarea presupune deprinderi

Accentul este pus pe
memorare 5 5 practice
 PREDAREA
A preda = a spune, a dicta?

B.F. Skinner afirmă că a preda înseamnă:

- a prezenta fapte, exemple, modele, exponate, decupaje din
realitate;
- - a propune elevilor o activitate asupra acestora, adică a-i
conduce să le analizeze, să compare etc.;
- - a extrage esenţialul pe care să îl convertească în definiţii, reguli,
principii sau legi;
- - a organiza şi îndruma actul de învăţare;
- -a face operante cunoştinţele în exerciţii, activităţi aplicative.
Prelegerea şcolară se mai numeşte şi metoda expunerii şi
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să respecte limitele şi obiectivele programei;
-volumul de informaţie să fie rezonabil, în raport cu vârsta şi cu
experienţa de învăţare a copiilor;
-exemplele ilustrative să fie doar în cantitate suficientă, abuzul
de exemple consumă timp sau chiar împiedică înţelegerea
esenţialului;
-stringenţă logică şi succesiune logică;
-echilibru între cantitatea de cuvinte şi conţinutul exprimat
(atenţie la expresivitate-pauzele necesare, accente, intonaţie şi
ritm optim).
- profesorul nu trebuie să rămână cantonat în logica sa de adult.
 Predarea ca act comunicațional
-în procesul comunicării cuvântul, gestul şi mimica formează
un corp comun;
-relaţia dintre profesor – elevi are o dimensiune afectivă, ce
presupune deschidere reciprocă şi un suport emotional;
-profesorului i se cere apropiere, dăruire, iar elevului i se
sugerează deschidere, receptare deschidere, sârguinţă;
=> Fără aceste valori, comunicarea devine precară.
Conversaţia examinatoare
-are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un
moment dat.

Calităţi ale întrebărilor

-să fie formulate correct, atât sub aspect gramatical, cât şi logic;
-să fie precise (ex. Cum sunt munţii? – Ce înălţime au munţii?- este menţionat un criteriu
subînţeles);
-să aibă concizie convenabilă şi să se refere la un conţinut limitat;
-întrebarile să fie diferite (ex. Ce? Cine? Care?);
-nu se intervine pe parcursul formularii raspunsului, decât în cazul unei greşeli foarte mari;
-normal o intrebare se adresează clasei, iar dupa expirarea unui anumit timp, să fie numit cel
care să răspundă.
ÎNVĂŢAREA
Învăţarea desemnează procesul de achiziţie mnezică, asimilarea activă de informaţii, formarea de
operaţii intelectuale, deprinderi motorii şi aptitudini. Totodată ea este diferită de memorare, deoarece
presupune perceperea materialului, analiza acestuia şi fixarea lui în memorie, prin utilizarea
informaţiilor.
-elevul îşi poate menţine atenţia concentrată aspura unui fapt în medie 15-20 de minute, eventual mai
mult dacă se observă sau se examinează un obiect.
Þ pe parcursul activităţii asistăm la o alternanţă între distragere şi concentrare din parte elevului.
Þ => ATENŢIA este principala condiţie a învăţării!
Predarea trebuie să stârnească interesul elevului, pentru a deveni motivat să înveţe.
 Spre deosebire de învăţarea prin receptare, adică
reţinerea informaţiilor în urma prelegerilor şcolare, învăţarea
prin descoperire se referă la o situaţie în care materialul de
învăţat nu este prezentat într-o formă finală celui ce învaţă, ci
implică o anumită activitate mentală (rearanjare, reorganizare
sau transformare a materialului dat), anterioară încorporării
rezultatului final în structura cognitivă.
Învăţarea prin descoperire se poate aplica prin
următoarele metode:
-jocurile didactice;
-instruirea pe bază de probleme;
-învăţământul programat euristic ;
-metoda proiectelor.
 EVALUAREA
Termenul de evaluare şcolară desemnează actul prin care, referitor
la o prestaţie orală, scrisă sau practică, se formulează o validare a
competenţelor prin prisma unor criterii prestabilite (notare 1-
10/FB,B,S,I).

Evaluarea se poate realiza prin mai multe tehnici de verificare:

-chestionarea sau examinarea orală;
-observaţia curentă (activitatea la ore);
-probele scrise, grafice sau practice.
Evaluarea ar trebui concepută nu numai ca un control al cunoştinţelor
sau ca un mijloc de măsurare obiectivă, ci şi ca o cale de perfecţionare.
Pe de-o parte, elevul îşi poate verifica aptitudinile, iar pe de altă parte,
profesorul se poate evalua pe sine, apreciind pozitiv sau negativ
calitatea activităţii sale pedagogice.

Testele trebuie să fie aduse în clasă, după ce sunt notate, pentru ca

elevul să ia act de greşelile sale.

Cu scopul de a reduce divergenţele în notare, profesorul poate utiliza

un barem de notare sau indici statistici ai scărilor individuale de notare.
Teorii ale învățării și efectul lor
asupra predării
Concepută de psihologul elvețian Jean Piaget ca
transformare a comportamentului prin adaptare, învățarea
este activă și intenționată prin exersarea comportamentelor
dobândite și prin construcții comportamentale proprii,
rezultat al creativității. Sub formă de experiență cognitivă,
afectivă, volitivă și motrică, învățarea înseamnă însușirea
și structurarea cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor,
aptitudinilor, atitudinilor și a strategiilor de cunoaștere prin
investigarea realității.
Se vor prezenta câteva teorii care s-au impus relativ în
șiteratura de specialitate cu privire la învățare – abordări
diferite ale mecanismelor generale care stau la baza
procesului de învățare.
PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ
Behavioriștii accentuează importanța relației stimul – răspuns în învățare și reduc la
minimum rolul proceselor cognitive. Mecanismul responsabil de producerea învățării este asocierea
repetată dintre stimul și răspuns. Astfel, învățarea reprezintă o modificare în comportamentul
observabil datorat exercițiului. Dacă activitatea de învățare este văzută în maniera behavioristă,
adică se consideră că învățarea se realizează prin repetare și întărire a rezultatelor așteptate,
procesul devine unul de transmitere–memorare de cunoștințe, în care profesorul este cel care predă,
prezintă, transmite cunoștințe și creează condițiile pentru întărirea rezultatelor așteptate, iar elevul le
repetă până la memorare.
Legea învățării prin asociere:
*Legea exercițiului sugerează că tăria legăturii dintre o situație și un răspuns crește lent odată cu
repetarea asocierii acestora.
*Legea efectului sugerează că tăria legăturii dintre o situație și un răspuns crește dacă asocierea
este urmată de o stare satisfăcătoare.
Aceste legi pot fi aplicate prin utilizarea repetiției ca bază a creșterii tăriei asocierilor dintre stimul și
răspuns și prin utilizarea întăririlor.
Educația din perspectiva asociaționistă:
În cadrul acestei perspective, predarea reprezintă o activitate de
modelare a răspunsului
elevuluii se folosesc procedee cum ar fi: demonstrația, modelarea, întă
rirea răspunsului care aproximează cel mai bine răspunsul dorit.
Sarcinile școlare sunt descompuse, 
iar curricula este secvențiată astfel încât să se asigure însușirea prerec
hiztelor înaintea trecerii la stadiul următor.
Predarea este centrată pe profesor. Acesta are rol activ și directiv;
menține controlul asupra vitezei, succesiunii și conținutului predat.
PERSPECTIVA ÎNVĂȚĂRII SOCIALE
Învățarea socială reprezintă o altă perspectivă
asociaționistă. Această abordare a învățării pune la baza
procesului de învățare mecanisme precum modelarea,
facilitarea și inhibarea – deinhibarea unui comportament.
Implicațiile acestei perspective asupra procesului educațional
se referă în special la înțelegerea rolului de model al
profesorului.
Teoria socială a învățării accentuează rolul pe care îl are
în procesul de învățare experiența socială a unei persoane.
Procesul educațional este bazat în exclusivitate pe procesul de
învățare (cunoștințe, atitudini, deprinderi, comportamente).
PERSPECTIVA COGNITIVĂ
Această perspectivă are la bază teoria procesării informației și
reprezintă o perspectivă activă asupra învățării.
Dacă învățarea este văzută din perspectiva cognitivistă ca o activitate
de procesare a informației, transformare și construire a sensului propriu a
l cunoștințelor predate, actorii devin parteneri în învățare, profesorul
având un rol facilitator, iar procesul va fi unul decolaborare.
Conform teoriei procesării informaționale, procesul
de învățare se referă la receptarea informației din mediu și utilizarea unor
strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria de scurtă
durată în memoria de lungă durată. Aceste două procese, atenția și
utilizarea strategiilor, constituie mecanismul fundamental al învățării
în teoria procesării informației.
Capacitățile atenționale și strategice se dezvoltă
odată cu vârsta, copiii devenind niște procesori
de informație mai eficienți. Aceste abilități
îi ajută să depășească limitările impuse de registrul
senzorial și memoria de scurtă durată, astfel încât
achiziția cunoștințelor se realizează mai rapid și mai
eficient.
PERSPECTIVA SOCIO-CONSTRUCTIVISTĂ

Constructivismul este o teorie bazată pe observație și cercetări

științifice despre modul în care oamenii învață. Acesta favorizează și
declanșează curiozitatea înnăscută a elevilor privitoare la lumea
înconjurătoare și la modu în care fenomenele apar și funcționează. Învățarea
are la bază interacțiunea dintre procesele cognitive și cele sociale. Procesul
de educare este cel mai bine realizat prin crearea de experiențe care vor fi
foarte utile pentru procesul de învățare pornind de la punctul de vedere al
receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere și evaluarea
informației pe care educatorul crede că receptorii trebuie să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea și profesor și elev. Un profesor în
acest mediu este doar un element de influență și joacă rolul unui model și nivel de cultură,
conectând cu alții într-un mod personal care se adresează necesităților acestora de a
învăța, moderând discuțiile și activitățile într-un mod care conduce studenții către
obiectivele de învățare ale clasei.
Constructivismul social  este un termen ce definește o vedere particulară a
educaței. Conceperea școlilor sub forma unor comunități de învățare în care
responsabilitatea pentru învățare este individuală, dar ea se realizează practic prin
participare la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacțiune, negociere și colaborare.
Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influența socială, spre
deosebire de evaluarea tradițională care încercă să reducă la minimum, prin practicile
utilizate, contribuția socială la determinarea produselor învățării.
 Teoria curriculum-ului sau teoria instruirii?
Dezbatere
Termenul de curriculum provine din latină (sg. Curriculum, pl.curricula- care înseamnă alergare, cursă)
și reprezintă un concept cheie pentru didactică, pentru teoria și practica educației. Dacă până la
jumătatea secolului al XIX- lea „curriculum’’ însemna doar un program de învățare oficial, organizat
instituțional, acum este privit într-un sens mult mai larg. Ralph Tzler este primul pedagog care a
elaborat o formulare modern a teoriei curriculumului, în lucrarea “ Basic Principles of Curriculum and
Instruction” ( 1950).
Curriculumul desemnează ansamblul coerent de conţinuturi, metode de învăţare şi metode de evaluare
a performanţelor şcolare, organizat în vederea atingerii unor obiective determinate. ( Văideanu, G.,
1986).
În sens restrâns, curriculum desemnează ansamblul documentelor de tip reglator sau de altă natură în
cadrul cărora se consemnează experienţele de învăţare. ( Crişan, A. – coord., 1998)
Caracteristicile esenţiale ale curriculumului sunt: coerenţa, cunoaşterea interconexiunilor
dintre elementele componente şi posibilitatea obţinerii unui feed – back, semnificativ în
raport cu obiectivele urmărite. Componentele curriculumului:
Un sistem de consideraţii teoretice asupra educatului;
Finalităţi;
Conţinuturi sau subiecte de studiu selecţionate şi organizate cu scopuri didactice;
Metodologii de predare-învăţare;
Metodologii de evaluare a performanţelor şcolare;
PRINCIPIILE GENERALE DE ELABORARE A CURRICULUMULUI ŞCOLAR
Principii referitoare la curriculum ca întreg:
♦ Luarea în considerare a particularităţilor de vârst ă şi individuale ale elevilor.
♦ Respectarea principiilor de psihologie a învăţării.
♦ Adecvarea la dinamica socială şi culturală a societăţii.
♦ Dezvoltarea gândirii divergente, critice şi creative a elevilor, etc
Principii referitoare la activitate de învăţare:
♦ În învăţare se adopt ă stiluri diferite, tehnici diferite si se ating ritmuri diferite. ♦ Activitatea de
învăţare se bazeaz ă pe investigaţii contiunue, pe eforturi intelectuale şi motrice şi autodiscipline.
♦ Învăţarea se poate produce prin studiu individual şi prin activităţi de grup.
♦ Prin învăţare se formeaz ă şi dezvolt ă atitudini, capacităţi şi se contribuie la însuşirea de noi
cunostinţe.
Principii referitoare la activitatea de predare:
♦ Prin activitatea de predare, cadrele didactice s ă descopere, s ă stimuleze şi să dezvolte aptitudinile
şi interesele elevilor.
♦ Prin activitatea de predare, cadrele didactice să ofere oportunităţi de învaţare diverse şi eficiente,
care s ă faciliteze atingerea obiectivelor instructiv-educative propuse.
♦ În cadrul activităţii de predare se realizeaz ă nu numai transmitere de cunoştinţe ci şi de
comportamente şi atitudini.
TERMENI DE SPECIALITATE UTILIZA ŢI DE C ĂTRE TEORIA CURRICULUMULUI
♦ Curriculum comun – trunchiul comun, disciplinele de studiu obligatorii, recomandate de c ătre
autoritatea central ă.
♦ Curriculul la decizia şcolii – include pachetele opţionale de discipline care se aleg conform
acordului şcoală – familie – elev.
♦ Planul – cadru de învăţământ este generativ, care permite şcolilor şi claselor să realizeze scheme
orare proprii. Planul – cadru este cel prin care şcolile se raportează la un curriculum comun, având
posibilitatea de a decide, conform principiului descentralizării curriculare.
♦ Aria curriculară reprezintă un grupaj de discipline, care au în comun anumite obiective de
formare. Curriculumul este structurat în şapte arii curriculare, între care există un echilibru
dinamic. Raportul între ariile curriculare se modific ă în funcţie de vârsta elevilor şi de
specificul curricular.
♦ Ciclurile curriculare reprezint ă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de studiu,
uneori chiar din cicluri şcolare diferite, care au în comun anumite finalităţi.
♦ Număr de ore minim şi maxim pe săptămână - planul – cadru de învăţământ specifică numărul
minim şi maxim de ore pe săptămână pentru o anumită clasă.
♦ Număr de ore minim şi maxim pe arie curriculară ( plajorară) – planul – cadru de învăţământ
specifică numărul de ore minim şi maxim al unei arii curriculare pe săptămână.
♦ Număr de ore minim şi maxim pe disciplină (plajă orară) – planul – cadru de învăţământ
specifică numărul de ore minim şi maxim pe săptămână pentru fiecare disciplină de învăţământ.
Teoria instruirii
Instruirea reprezintă un proces, ca și învățarea sau evaluarea și desemnează comunicarea,
transmiterea unui ansamblu de informații cu scopul de a produce modificări în planul
cognitiv al unui individ și astfel se generează învățarea. Instruirea include ansamblul de
activități instructiv-educative desfășurate de profesor, inclusiv cele care privesc formarea
calităților psihice, afective, volitive, caracteriale.
Teoria instruirii studiază, într-un ansamblu coerent, componentele procesului de
învățământ (predarii-invatarii) și anume: esența procesului de învățământ (predării-
învățării); principiile didactice; mijloacele de învățământ; metodele didactice; formele de
activitate didactică (organizare a procesului de invățământ).
Laturile procesului de învățământ: predarea si învățarea:
Predarea este latura procesului de învățământ intenționată, programată, organizată și
conștientă de comunicare (transmitere) de către profesor a cunoștințelor teoretice și
practice, care stau la baza învățării. Desigur, predarea include toate activitățile
instructiv-educative conduse de profesor, inclusiv cele care privesc formarea
calităților psihice afective, volitive, caracteriale etc.
Învățarea este latura procesului de învătământ intenționată, programată, organizată și
conștientă de asimilare și dobândire a cunoștintelor teoretice și practice de către elev
(student) pe baza predării și a studiului independent. Aceasta este ceea ce se numeste
învățarea școlară.
Caracteristicile procesului de învățământ:
Caracter bilateral- în procesul de învățământ acționează doi factori importanți care
îndeplinesc cele doua laturi importante ale acestuia: profesorul -care realizează
predarea si elevul (studentul) - care realizează învățarea.
Caracter biunivoc- cei doi factori acționează într-un raport de reciprocitate de unu
la unu, ambii factori având contribuții în realizarea actului de învățare, dupa
demersul de du-te-vino.
Caracter interactiv-cei doi factori participă la procesul de învățământ în
interdependență, se condiționează reciproc, deci interacționează.
Caracterul de obiect si subiect ale elevului (studentului) în procesul de învățământ-
elevul, obiect al educației. Când elevului i se oferă totul, selectat și prelucrat de
profesor, el participând doar la înțelegerea, stocarea și aplicarea cunoștințelor, după
model, este tratat ca obiect al educației.
Caracterul informativ si formativ al procesului de invatamant- Caracterul
informativ. Teoria culturii materiale a sustinut ca important in invatare este
asimilarea unui cat mai mare volum de informatii. Este nevoie de o selecție
pentru a se reține ceea ce este mai valoros, mai important, mai fiabil,
înlăturându-se stocarea elementelor secundare, descriptiviste si cu uzură
morală mare.
Caracterul formativ. Teoria culturii formale a susținut că în învățare nu sunt
atât de importante informațiile, ci importante sunt aspectele formative ale
invătării, obiectivate în capacități și deprinderi intelectuale, profesionale,
cetățenești etc, deoarece acestea sunt componente ale personalității mai
fiabile, capabile să ne ajute să ne adaptăm la schimbări și să creeăm
elemente noi cerute de progresul continuu.
Caracterul de act de cunoastere al procesului de invatamant-aceasta
înseamnă că procesul de învățământ nu este doar un act pedagogic de
comunicare și asimilare de cunoștinte, ci este și un act de cunoaștere.
Caracterul cibernetic al procesului de învătământ- procesul de
învățământ poate fi considerat adică de comandă (comunicare) și de
control (evaluare), in cadrul căruia acționează principiul conexiunii
inverse (feedbackului).
Cracterul practic-aplicativ al procesului de învățământ
Caracterul educativ al procesului de învățământ-trăirea și modelarea
unor calități umane ale elevului, de natură afectivă, etică și cetățenească,
în vederea realizării unui comportament demn, civilizat si democratic.
Referințe bibliografice:

Didactica. Fundamente și dezvoltări cognitiviste, Frumos Florin, Iași, Ed. Polirom, 2008.
Didactica modernă, Ionescu M., Radu I., Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2001.
Mușata Bocoș, capitolul V din Didactica modernă, Ed. a 2-a, Cluj Napoca: Dacia 2001
https://bloguldirigintelui.files.wordpress.com/2014/11/fileshare-ro_pedagogie_generala-cucos-2.pdf
https://www.qreferat.com/referate/pedagogie/Teoria-si-metodologia-instruir621.php?fbclid=IwAR0
VrxJEW6EZoFrDThc73uXpP4lVjaB1-fuynEr5wvlgoPvbPTFMIs21PJU
https://www.referatele.com/referate/noi/diverse/teoria-si-metodologi21141751211.php
Studenți:
Chideșa Ioana
Ignat Georgiana
Pădurariu Cătălin
Popa Diana Gabriela
Tiniuc Cristina