Prezentare

Denumirea latinească a florii-soarelui, Helianthus annuus, derivă din două

cuvinte greceşti care înseamnă „soare“ şi „floare“ şi dintr-un cuvânt latinesc care
înseamnă „anual“. Incaşii o considerau imaginea Zeului Soare.
Planta atinge de obicei înălţimea de 2 m, însă unele exemplare uriaşe pot avea
chiar peste 4 m.
Tulpina este robustă uneori, este ramificată și se termină cu una sau mai multe
flori rotunde, cu petale de un galben aprins.
Centrul închis la culoare al corolei e alcătuit din flori mai mici, tubulare.
Seminţele comestibile ale florii-soarelui se dezvoltă tocmai din aceste floricele,
polenizate de insecte.
Diametrul pălăriei florii-soarelui poate varia de la 5 cm la 50 cm, iar o singură
floare poate produce între 100 şi 8 000 de seminţe.
Frunzele sunt mari, întregi, pețiolate și cordate.
 Istoric

Ţara de baştină a florii-soarelui se întindea din America Centrală până în sudul

teritoriului numit actualmente Canada. Planta era cultivată de indieni.
După ce, în 1510, exploratorii spanioli au dus-o cu ei peste Atlantic, floarea-
soarelui s-a răspândit foarte repede în vestul Europeiunde, la început, a fost plantată
ca plantă decorativă, ca şi cartoful, în grădinile botanice sau în cele private. Însă, pe
la jumătatea secolului al XVIII-lea, seminţele ei au ajuns să fie considerate un
deliciu. Tot pe atunci, oamenii preparau din frunzele şi florile ei un ceai pentru
combaterea febrei.
În 1716, un englez a obţinut brevetul pentru extragerea uleiului din floarea-
soarelui, care urma a fi întrebuinţat în industria ţesăturilor şi a tăbăcitului.
Cu toate acestea, restul Europei nu a făcut cunoştinţă cu uleiul florii-soarelui
decât pe la începutul secolului al XIX-lea. Deşi ţarul rus Petru cel Mare
dusese seminţele florii-soarelui din Olanda în Rusia în 1698, în Rusia floarea-
soarelui nu a început să fie cultivată în scop comercial decât în anii 1830.
Cultivarea florii-soarelui s-a răspândit în scurt timp şi în ţările vecine, în
Bulgaria, fosta Iugoslavie, România, Ucraina şi Ungaria.
Floarea-soarelui face ocolul pământului și, culmea ironiei, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, a fost reintrodusă în America de Nord chiar de emigranţii
ruşi, deoarece primii colonizatori ai continentului nu cultivaseră în continuare
floarea-soarelui aşa cum făcuseră indienii. În prezent, lanuri nesfârşite de
floarea-soarelui dau culoare peisajului tuturor continentelor.
 Importanță

Există zeci de specii de Helianthus şi se obţin în continuare noi varietăţi.

În general, doar două specii se folosesc în agricultură. Una este Helianthus
annuus, cultivată îndeobşte pentru extragerea uleiului. Cealaltă este Helianthus
tuberosus, cultivată pentru tuberculii ei asemănători cartofilor, folosiţi ca nutreţ
pentru animale şi la fabricarea zahărului şi a alcoolului.
Este o plantă anuală a cărei perioadă de semănare este din aprilie până în mai.
Semințele sunt bogate în ulei, din acestea fiind extras uleiul de floarea-soarelui
care se foloseşte la gătit, în sosurile pentru salate şi la fabricarea margarinei.
Mai mult, uleiul de floarea-soarelui este un ingredient al săpunului, al
şampoanelor, al alifiilor de buze, al cremei de mâini şi al produselor pentru
bebeluşi. Se foloseşte chiar şi la fabricarea uleiului industrial de motor.
Seminţele au o valoare nutritivă mare, conţinând 18–22% proteine, precum şi
alte substanţe nutritive. Multora le place să ronţăie seminţe uşor prăjite şi sărate.
Făina din seminţele florii-soarelui e folosită şi în produsele de panificaţie.
Cu seminţe de floarea-soarelui pot fi hrănite chiar şi păsărelele şi animalele
mici.
Turtele rămase ca reziduuri de la extragerea uleiului alcătuiesc un nutreț
concentrat, bogat în proteine brute și digestibile.
Rădăcina se recoltează toamna timpuriu, când planta încă nu s-a uscat. 
Tulpina şi frunzele se folosesc numai verzi.
După recoltare, tulpinile rămase au un conţinut de 43–48% celuloză, utilizată
la fabricarea hârtiei şi a altor produse. Alte resturi se pot folosi ca siloz pentru
animale sau ca fertilizator.
Floarea-soarelui are şi proprietăţi curative. Petalele ei se pun la uscat sau se fac
tinctură.
Un lan de floarea-soarelui este paradisul albinelor: de pe un hectar semănat cu
floarea-soarelui se poate obţine o cantitate de 25–50 kg de miere.
Psihologii sunt de părere că galbenul lanurilor de floarea-soarelei ne umple
sufletele de bucurie, optimism și speranță și este un bun prilej pentru
cromoterapie.
Curiozitate

Mulți dintre noi am auzit că floarea-soarelui se întoarce (rotește) după soare. Acest
fapt este cât se poate de adevărat! Atât frunzele, cât şi florile sunt heliotropice,
adică se orientează spre lumină. Planta stochează auxină, un hormon vegetal ce
stimulează creşterea. Cantitatea mai mare de auxină pe partea opusă celei expuse
soarelui face ca tulpina să crească spre lumină. După ce ating nivelul maxim de
înflorire, florile nu mai sunt heliotropice, ci în general rămân orientate spre est.
 Sursă de inspirație

Oriunde ar creşte, floarea-soarelui pare să ne aducă în casă sau în

grădină soarele. Artiști plastici celebri au imortalizat-o pe pânzele lor.
Unul dintre aceștia a fost pictorul olandez Vincent Van Gogh care, fiind
fermecat de frumusețea acestei flori, a realizat o serie de tablouri
minunate pe această temă.
 Aspectul ei deoasebit de plăcut a înaripat imaginaţia oamenilor, născând multe
legende și poezii.
 Legenda florii-soarelui
Călin Gruia

Trăia odată, undeva pe pământ, un crai vestit care avea o fată atât de
frumoasă, că nu se găsea alta să-i semene. Glasul ei oprea privighetorile din cântec.
Când râdea se iveau dimineţile în obrajii ei. Dar craiul era tare mâhnit în inima lui;
ziua şi noaptea nu avea odihnă, gânduri amare îi umbreau tâmplele cărunte şi lacrimi
fierbinţi îi udau perna. Avea de toate craiul: bogăţii nenumărate, oşteni viteji, sfetnici
înţelepţi şi o ţară cu holde de aur, livezi doldora de poame şi păşuni cu turme albe ca
omăturile iernii. Se spunea că în acea ţară curgeau laptele şi mierea cum curg pâraiele
primăvara. Cu toate astea, craiul nu ştia ce-i bucuria. Inima lui era mai neagră decât
cărbunele şi ochii nu şi-i ridica din pământ. Barba nu-şi pieptăna, tăcea de parcă-i
luase cineva graiul şi ofta din adâncul sufletului. Şi cum să nu fi fost amărât când
singura lui odraslă, de care nu se mai sătura privind-o, se născuse oarbă. Ea nu vedea
strălucirea soarelui, verdeaţa câmpiilor, oglinzile apelor. Ea nu ştia cum arată tatăl său
şi mama-sa, cum arată păsările, cum sunt florile.
 Câţi vraci vestiţi n-au încercat s-o vindece, câţi cititori în zodii n-au căutat să
găsească în cărţi cu scoarţe de lemn pricina pentru care ochii ei mari, verzi, nu puteau
primi şi nici pricepe lumina! Dăduse craiul veste în lume şi făgăduise răsplată mare
tămăduitorului, dar degeaba alergau încolo şi încoace călăreţii şi trâmbiţaşii. Vracii se
arătau neputincioşi în meşteşugul lor, iar înţelepţii fără pricepere.
  Iată că într-o zi veni la curtea craiului un bătrân încovoiat de spate, cu barba lungă
până în pământ. Era aşa de slab, încât orice adiere de vânt îl putea da jos şi vorbea aşa
de încet, încât abia îl puteai auzi.
  După ce se uită bătrânul multă vreme la fata craiului şi după ce privi şi mai mult în
piatra unui inel pe care-l purta în deget, spuse:
  –Numai Soarele, mărite crai, numai el ar putea să-i dea fetei tale lumina ochilor.
Pofteşte-l în casa ta, omeneşte-l la masă şi roagă-l să-i sărute fruntea. Atunci ochii ei
vor prinde vedere…
  Şi zicând aceste vorbe, bătrânul ieşi din palat şi porni în lume sprijinindu-şi
bătrâneţile în toiag. 
  Uşor de spus: „roagă Soarele”, dar greu de ajuns până la el. Inima craiului se
mai îmblânzi puţin şi iar trimise trâmbiţaşi şi toboşari să întrebe care dintre
voinicii lui ar cuteza să pornească spre palatul Soarelui. S-ar fi dus ei vitejii să se
bată cu zmei şi balauri, cu căpcăuni şi scorpii, dar când fu vorba de Soare, toţi
rămaseră cu frunţile în pământ, tăcuţi. Hei, şi nu-i de mirare. Împărăţia Soarelui
era departe şi niciunul din câţi îndrăzniseră să-i treacă hotarele n-au mai călcat
iarbă verde. Şi după cum mergea vorba pe atunci, au albit câmpiile cu oasele lor.
De aceea erau mâhniţi voinicii.
Numai unul subţirel şi sprinten la trup se lumină la faţă. De mult îi căzuse dragă
fata craiului. Şi-ar fi dat viaţa pentru ea. O văzuse de atâtea ori prin grădina
palatului plimbându-se de mână cu crăiasa, mama ei. Dar taina inimii lui rămase
nemărturisită. Nu se putea un prilej mai fericit, ca să-şi arate dragostea, de aceea
vorbi:
  –Mărite crai, de vreme ce alt chip nu este, am să pornesc eu să duc solie
Soarelui.
  Şi luă craiul o bucată de piele de căprioară şi muind pana în poleială de aur scrise
carte Soarelui, o întări cu peceţi şi o dădu voinicului. Voinicul sărută dreapta
craiului, încălecă pe un cal negru cum e pana corbului şi porni tot înspre răsărit,
înspre răsărit, către palatul Soarelui. Merse, şi merse, zile şi nopţi, săptămâni şi luni.
Se oprea numai atunci când i se toceau potcoavele calului. De nouăzeci şi nouă de
ori potcovi calul la nouăzeci şi nouă de potcovari, dar de împărăţia Soarelui nu
dădu. Şi trecu printr-un pustiu ce părea fără margini, unde vânt nu bătea, izvor nu
curgea, vietate nu se mişca. Potcoavele calului se subţiau, se subţiau şi voinicul
nostru căzu pe gânduri. Şi cum se uita la picioarele calului se pomeni dintr-o dată la
poalele unui munte de argint, unde creşteau ierburi şi flori dese ca peria. Şi era aşa
de înalt muntele, încât ameţeai uitându-te să-i vezi vârful. Pe creasta acelui munte
se afla Palatul Soarelui.
  Voinicul lăsă calul să pască în voia lui şi începu să urce muntele. Urcuşul cu
anevoie era şi cu mare primejdie. Urcă o zi întreagă, dar spre seară se prăbuşi la
pământ obosit. A doua zi la fel, a treia zi la fel. Dar cum îşi aminti de fata craiului,
cum prinse puteri şi începu din nou să se caţere pe stânci.
 Şapte zile şi şapte nopţi i-au trebuit voinicului nostru până să ajungă într-o poiană
cu copaci de argint, cu iarbă de argint, cu izvoare de argint. În poiană văzu o stea
luminoasă cu chip de bătrânică. Straiul îi era împodobit cu puzderii de stele argintii,
care de care mai strălucitoare. În jurul ei păşteau o mulţime de capre tot de argint.
Voinicul nostru îi dădu bună ziua şi o întrebă dacă mai este mult până la palatul
Soarelui. Bătrâna îl privi cu bunătate şi-l întrebă:
–Dar ce nevoi te-au mânat până la el?
 –Duc Soarelui, din partea craiului nostru, rugăminte.
 –Eu sunt mama Soarelui, şi te sfătuiesc să rămâi aici şi să-mi spui mie păsul, nu de
alta, dar am o noră tare rea. Ea, cum te-o zări, nu te-ntreabă nimic, şi pe dată te
preface în ce-i trece prin minte. Te preface în floare, în râu, în târâtoare, în piatră, în
pulbere, după toanele în care se află. Puţini voinici din lume au încercat să intre în
palatul fiului meu, dar nu ţi-aş dori soarta lor.
  Şi se mai jălui, ce i se mai jălui steaua cu chip de bătrânică de noru-sa, dar
văzând că ziua sfârşeşte, îi spuse:
-Soarele şi luna trebuie să vină acasă să se odihnească. Spune-mi ce ai de spus,
apoi ascunde-te în peştera asta, să nu te vadă noru-mea. Eu îţi voi aduce
răspunsul.
-Am o carte, te rog să i-o dai Soarelui s-o citească.
  Mama Soarelui luă cartea craiului la subsoară şi urcă împreună cu caprele în
vârful muntelui. Voinicul se piti în peşteră şi aşteptă.
Când adormi luna, muma Soarelui se furişă în odaie, îşi trezi fiul şi-i dădu să
citească cartea craiului. Citi Soarele, citi, se gândi, se răzgândi, şi în cele din
urmă îi spuse ceva mumei lui la ureche. Spre dimineaţă, muma Soarelui coborî în
poiană şi nu mult după aceea voinicul coborî muntele, încălecă şi porni la drum.
Greu a fost drumul voinicului, dar mai grea aşteptarea craiului.
Trecuse o bună bucată de vreme şi în geana zării unde se uita zi şi noapte craiul
nu se arăta cal şi călăreţ. Mulţi dintre sfetnicii lui credeau că voinicul e oale şi
ulcele, dar nu voiau să întunece cu vorbele lor nădejdea craiului.
  Dar într-o dimineaţă voinicul, viu şi nevătămat, cu calul în spume, se înfăţişă
craiului.
  Atât a putut să întrebe bătrânul crai cu îndoială în glas:
– S-a îndurat de rugămintea mea?
– Da, slăvite crai. De azi în şapte zile Soarele va sosi în palatul tău.
Craiul, de bucurie, a murit şi a înviat de trei ori, apoi dădu poruncă să se facă
pregătirile ospăţului ce avea să dea în cinstea Soarelui. Nu era vorba de un oaspe
de rând, ci chiar de stăpânul luminii.
Vânătorii porniră după prepeliţe şi potârnichi, pescarii după peşte şi mulţi alţii
după legume şi poame alese. Însuşi craiul coborî în beciuri să guste şi să aleagă
vinul cel mai bun pentru ospăţ. Iar crăiasa cu mâinile ei frământă colacii ce aveau
să stea rumeniţi, împletiţi în nouă, în faţa Soarelui, la masă. Toţi oamenii aşteptau,
cu răsuflarea la gură, ziua aceea când soarele va coborî pe pământ.
 Şi, în dimineaţa mult aşteptată craiul ieşi la poarta palatului cu pâine şi sare,
înconjurat de sfetnicii şi curtenii lui îmbrăcaţi în podoabe. Trâmbiţele şi surlele
începură să sune vestind apropierea minunatului oaspete. Şi cum aşteptau, cu inimile
oprite parcă în piept, numai că văzură o lumină mare în zare şi auziră uruitul unui
rădvan. N-avură vreme să se uite unul la altul, că rădvanul se şi opri la poarta
palatului crăiesc şi din el coborî un tânăr frumos, înveşmântat în strai strălucitor.
Dădu mâna cu craiul, gustă din pâine şi sare, apoi întinse mâna şi celorlalţi curteni
care erau acolo de faţă. Mulţi din ei se minunau că Soarele luase chip omenesc şi
mergea alături de ei, încălţat cu cizme de argint. Soarele nu se fuduli, mâncă cu
poftă, bău un pahar cu vin şi lăudă gazda pentru bucatele întinse.
Nu îndrăznea craiul să aducă vorba de fată, nu îndrăznea Soarele să întrebe, dar până
în cele din urmă, fata craiului fu adusă. În acea vreme însă, luna se oprise la fereastra
palatului şi se uita iscoditoare la cele ce se întâmplau acolo. Din pricina luminii
Soarelui nimeni n-o zări. Şi Soarele, după ce mai bău un pahar cu vin, se ridică în
picioare şi se apropie să sărute fata pe frunte, ca să-i dăruiască lumina ochilor ei.
 
  Luna, văzându-l că se apropie de frumoasa fată de crai, se mânie amarnic.
Deschise fereastra şi învălui fata într-un abur galben-auriu, încât cei de faţă nu-i
mai putură vedea chipul. Când se împrăştie aburul cel galben-auriu, în locul
fetei rămase o floare mare, galbenă, de statura fetei de înaltă. Craiul şi crăiasa
încremeniră pe loc de spaimă. Soarele se supără de fapta soţiei sale şi o alungă
tocmai pe tărâmul celălalt, despărţindu-se pentru totdeauna de ea. După aceea
se sui în rădvan şi se urcă în înalt. Voinicul cel ce dusese răvaşul craiului tocmai
în împărăţia Soarelui, şi care nu mărturisise nimănui dragostea pentru fata
craiului, rămase multă vreme lângă floare şi, văzând-o că se ofileşte, o răsădi în
grădina palatului. De atunci, luna a început să umble mai mult noaptea,
singurică, tristă, căindu-se de fapta ei necugetată, şi dacă se întâlneşte cumva cu
Soarele îşi pierde lumina. Iar floarea aceea înaltă, galbenă, s-a răspândit pe
întreg pământul. Şi de cum răsare Soarele, floarea se îndreaptă cu faţa spre el,
aşteptându-i parcă sărutarea, şi-l urmăreşte până apune, şi a doua zi iară, şi iară,
până i se scutură floarea.
Oamenii i-au spus Floarea-Soarelui, şi aşa i-a rămas numele până în zilele
noastre.
 Floarea-soarelui
Cristina Ungureanu

Chip bălai şi preţios, Vara a trecut şi, iată,

Surâzând prietenos, Blânda toamnă se arată...
Lanul verde-l luminează, Pe trupu-i de dor uscat,
Deşi n-are nici o rază. Hainele s-au ajurat.

Ispitiţi, pictorii-n zori Tot cu ochii după soare,

Vor să-l prindă în culori N-a văzut, sărmana floare
Şi în tuşe delicate, Că pletele-i aurii
Pe pânze imaculate. Devenit-au arămii.

Dar, din gulere brodate, În oglindă a zărit

Faţa cea de zeitate Un chip străin, răvăşit,
Se întoarce zâmbitoare Şi grozav s-a speriat
Ca o lună visătoare. Cât de straşnic s-a bronzat.

Căci i-e drag acel sihastru Acum plânge, de prisos,

Din tărâm de basm albastru; Cu lacrimi de abanos,
Până sus, la el răzbate Visul ei pierdut în van,
Puls de inimi acordate. La marginea unui lan.
ALA: Colorează!
ALA: Colorează!
ALA: Scrie litera F!
ALA: Observă și descrie!
ALA: Observă și descrie!
DȘ+DLC:
Numește părțile componente ale plantei .
Desparte în silabe fiecare cuvânt și scrie în casete tot atâtea puncte câte silabe sunt.
DȘ:
Scrie în cerculețe cifrele potrivite numărului de flori !
Scrie în dreptunghiuri semnele < sau > , în funcție de numărul florilor
din buchetele alăturate.
DOS:
Decupează elementele.
Lipește discurile unele peste altele în ordinea indicată de cifrele de sub ele.
Lipește celelalte elemente ca în modelul din partea dreaptă.
DOS: Câteva idei pentru activitățile practice
DEC: Câteva idei pentru activitățile plastice
DEC: Urmărește desenele. Încearcă să desenezi!
ALA: Câteva idei de costume pentru programe artistice
 Bibliografie:

“Legenda Florii-Soarelui , Călin Gruia, vol. “Izvorul fermecat“, Editura Garamond, Bucureşti, 1997, paulagheorghe.webgarden.ro
“Floarea-soarelui - o plantă frumoasă şi utilă“, Treziţi-vă!, 2005,
“Floarea-soarelui“, www.csid.ro,
“Floarea-soarelui“, ro.wikipedia.org ,
“Floarea Soarelui.Legenda şi beneficiile acestei plante“, Alexandra Păcuraru, www.realitatea.net,10 iulie 2015,
“Floarea-soarelui“, Cristina Ungureanu, vol. “Anotimpurile copilăriei“, Editura Ars Docendi, București, 2013.