Tudor Vianu Problemele

metaforei.Problema lingvistică
a metaforei. Funcția estetică a
metaforei.
Realizat de: Raileanu Mihaela
Frunza Nicoleta
 Tudor Vianu (n.8 ianuarie 1898 - d. 21 mai
1964) a fost un estetician, critic și istoric literar,
poet, eseist, filosof și traducător român. 
 Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de
Litere din București .
 Creația lui a acoperit exact patru decenii: de la
apariția în 1928, în germană, a volumului de
debut, totodată și primul său studiu de
estetică.
 Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera
sa academică, îi apar două volume, primul
volum din Estetica sa, în care sunt incluse
capitolele Problemele preliminare ale
esteticii, Valoarea estetică și atitudinea
estetică  și  Opera de artă.
 ,,Fără apercepție
metaforică poezia încetează
să mai fie poezie’’ E. Elster
 1. Originea metaforei
 Metafora este o figură de stil care a stârnit interesul
cercetătorilor dea lungul timpului
 Metafora este rezultatul unei comparații subânțelese.
 Una dintre primele păreri referitoare la metaforă au
fost expuse încă din antichitate, Aristotel, Cicero.
 La începuturi metafora a fost impusă de lipsurile
limbii, iar apoi a devenit un obiect al desfătărilor
retorice.
 În sec.XVIII-lea Geambatista Vico suține ideea că
orice metaforă este în chip esențial o personificare.
 Piciorul muntelui, gura râului, vână de apă etc..
 Oamenii numeau aspectele universului prin cuvinte
care denumesc părțile corpului uman. Astfel, în
concepția lui Geambatista, la baza metaforei stă o
înțelegere deosebită a lumii.
 2. Problema lingvistică a metaforei

 Ulterior s-a lansat ideea că metafora este un fapt de limbă.

 ,, Limba este prin excelență metaforică’’ Alfred Biese

 Există opinii care susțin că limbajul uman este prin esență

metaforic, deoarece metafora a apărut odată cu limbajul.
Caracterul metaforic al tuturor cuvintelor poate fi ușor observat.
 A)
A) Cuvintele
Cuvintele abstracte
abstracte s-au
s-au format
format prin
prin Caracterul
metamorfizarea B) Caracterul metaforic al Caracterul metaforic
metaforic al al limbii
limbii aa fost
fost observat
observat
metamorfizarea unor
unor cuvinte
cuvinte mai
mai vechi,
vechi, din
din și
și de criticul și lingvistul francez, Remy
de criticul și lingvistul francez, Remy
dorința oamenilor de a găsi denumiri pentru
dorința oamenilor de a găsi denumiri pentru
înțelesuri
înțelesuri abstracte
abstracte pentru
pentru care
care termenii
termenii
limbii rezultă și din faptul că Gourmont ,, În starea actuală a
Gourmont ,, În starea actuală a limbilorlimbilor
europene
europene aproape
aproape toate
toate cuvintele
cuvintele sunt
sunt
lipseau,
lipseau, ei
ei le-au
le-au asimilat
asimilat cu
cu anumite
anumite realități
realități sunetul cuvintelor subliniază metafore.
metafore. Multe din acestea rămân însă
Multe din acestea rămân însă
sensibile: tăria caracterului, asprimea
sensibile: tăria caracterului, asprimea
moravului,
moravului, amărăciunea
amărăciunea uneiunei decepții.
decepții. Are
Are înțelesul lor: ascuțit, aspru, invizibile,
invizibile, chiar
chiar unor
unor ochi
ochi pătrunzători;
pătrunzători;
altele
altele se
se lasă
lasă descoperite
descoperite oferind
oferind imaginea
imaginea
loc, astfel, un transfer
caracterizarea
metaforic pentru
loc, astfel, un transfer metaforic pentru zgomot, tunet, a scârțâi. celor care vor să o contemple’’.
celor care vor să o contemple’’.
caracterizarea stărilor
stărilor morale.
morale.
 3. Problema etnologică a metaforei
Pentru a identifica originea metaforei s-a apelat la studiile etnologiei moderne.
Heinz Werner susținea că ,,o metaforă este înlocuirea expresiei unei reprezentări cu o altă de un caracter mai mult sau mai puțin sensibil’’
În viziunea sa metafora apare ca produsul unei trepte mai înalte a inteligenței.
Cecetările etnologice au demonstrat că metaforele nu sunt identificate în primele monumente ale literaturii (textile antice).
 II Funcțiile metaforei

Funcția filosofică
Biese susține ideea că imaginiile fanteziei asupra cărora lucrează gândirea filosofică sânt metafore.
Bergson afirma că imaginea metaforică este sâmburele concepției filosofice, imaginea metaforică este un mijloc de comunicare filosofică.
 II Funcțiile metaforei

Funcția filosofică

Biese susține ideea că imaginiile fanteziei asupra cărora lucrează

gândirea filosofică sânt metafore.

Bergson afirma că imaginea metaforică este sâmburele concepției

filosofice, imaginea metaforică este un mijloc de comunicare
filosofică.
 Un alt cugetător spaniol, Jose Ortega Gasset afirma:,,
Întrebuințăm metafora nu numai pentru a face comprehensibilă
altora cugetarea noastră prin intermediul unui semn; metafota
ne este indispensabilă și pentru a putea gâdi anumite obiecte
dificile. Metafora este mai mult decât un mijloc al expresiei. ’’
 Lope de Vega afirma că: ,,Frumusețea metaforei începe acolo
unde se sfârșește adevărul ei. ’ ’
 Prin urmare metafora este un mijloc al cunoașterii și exprimării
filosofice.
 Funcția psihologică
 O serie de opere literare au fost interpretate din perspectiva psihanalizei.
Din analiza lui Freud dedicată regelui Lear. Cordelia fiica cea mai mică a
rgelui Lear este metafora morții.
 Se face o asimilare între vis și metafora poetică. Astfel între vis și creație
poetică există funcția psihologică, cea de eliberare sau catartică
Funcția catartică a literaturii a fost pusă pentru prima oară în lumină de
Aristotel, care definea tragedia și menționa că tragedia se dezvoltă prin
personaje făptuitoare și produce prin milă și spaimă purgarea pasiunilor
de același fel.
 În perioada clasicismului, catarisul aristotelic însemna faptul că prin
mila și teroarea pe care o inspiră, tragedia purifică sufletele
spectatorilor de pasiuni asemănătoare.
 Funcția sensibilizatoare

 Cicero ,,De oratore’’ emite ideea că metafora este un

mijloc al sensibilizării, că prin metaforă ochiul nostru
interior ajunge să vadă mai bine lucrurile…
 Ne plac metaforele pentru că oratorii exprimă unele lucruri
prin numele altora.
 După cum observă un cercetător modern ,, Cuvintele au
proprietatea să degajeze aceleași sentimente ca și obiectele
pe care le denumesc’’.
 Metafora și atitudinile disimulate ale eului.

Metafora poate exprima Umorul este produsul unui sentiment mișcat, dar
pudic și care, din această pricină, se ascunde sub o
vivacitatea unei impresii. imagine înveselitoare.
 3. Metafora ca mijloc al potențării impresiei.

 Un cercetător Chr. Ruths a observat existența a

două legi care domină desfășurarea procesului
sufletesc, legea substituției și aceea a
progresiunii.
Quintilian afirmase că metafora trebuie să fie mai
puternică decât expresia proprie pe care o
înlocuiește. Sterginzer a observat că potențarea
apare fie ca mărire, fie ca multiplicare, fie ca
întărire.
 4. Funcțiunea unificatoare a metaforei
 Este aceea de a sublinia unitatea dintre feluritele date ale
sensibilității.
 Dincolo de deosebirile dintre lucruri sesizăm unitatea lor mai
profundă și această descoperire, care face din metaforă un adevăr
instrument de cunoaștere, ne încîntă ca orice descoperire a
spiritului.
 Mircea Demetriade , dar și alți poeți români care au stat sub
influențe simboliste au cunoscut metafora în ambele ei funcțiuni
unificatoare.
 Identitatea adâncă a fenomenelor este o ipoteză mistică inutilă, dar
asemănarea lor este un fapt incontestabil, temelia tuturor operațiilor
de generalizare ale inteligenței.
 Categoriile formale ale metaforei
O primă încercare de clasificare
formal a metaforelor întâlnim în
Poetica lui Aristotel. Metafora scrie
Aristotel, este transferul unui
termen, fie de la gen la speță, fie de
la speță la gen, fie de la o speță la
altă speță, fie transferul prin
analogie.

Este cu neputință a
distinge toate tipurile
formale ale metaforei
câtă vreme nu obținem
conceptul ei plenar.
 Metafora și comparație

Metafora ar fi deci o comparație subânțeleasă

și prescurtată sau eliptică., adică scopului de
a îmbogăți și de a adânci gândirea.
Exprimându-ne cu aceleași cuvinte, dar
eliminând termenii intermediari de la sine
înțeleși, obținem în această prescurtare a
expresiei un anumit farmec estetic.
 Metonimia, Sinecdoca și Antonomasia
 Printre clasele de metafore și exemplele pe care le citează Aristotel, cu prilejul distincției celor
dintâi, cele care rezultă din transferul expresiei după principiul cantității aparțin unei categorii
pe care modernii au căutat s-o izoleze din cuprinsul metaforei propriu-zise. Astfel, cînd
Eminescu spune: ,, mii de coifuri lucitoare”, în loc de a spune o mulțime de coifuri,
întrebuințând o expresie mai particulară decât aceea care ar fi fost proprie, transferul expresiei
dobândește numele de metonimie.
 Când în locul întregului se pune partea, ca în expresia ,,la luptă lunară parte o mie de guri de
foc în loc de o armată înzestrată cu o mie de guri de foc, transferul ia numele special de
sinecdocă. Alteori în locul cuvântului propriu se întrebuințează epitetul care l-a însoțit
adeseori, ca, depildă, bardul de la Mircești pentru Vasile Alecsandri, transferul ia atunci
numele de antonomasie.
 Motivul pentru care metonimia, sinecdoca, și antonomasia sunt scoase de sub categoria
metaforelor, deși transfer al expresiei există și în cazul lor și chiar unele din efectele estetice
ale metaforei, ca, de pildă, potențarea expresiei, este că transferul nu se operează în toate
aceste cazuri pe baza unei comparații subânțelese.
 Personificarea

Printre
Printre diferitele
diferitele tipuri
tipuri de
de metaforă,
metaforă,
distinse
distinse în
în Poetica,
Poetica, lui
lui Aristotel
Aristotel
socotește
socotește căcă metafora
metafora prinprin analogie
analogie
este
este cea
cea mai
mai prețioasă.
prețioasă. Metaforele
Metaforele
prin
prin analogie ar fi acelea care izbutesc
analogie ar fi acelea care izbutesc
să
să ne
ne aducă
aducă mai
mai viu
viu lucrurile
lucrurile sub
sub
privirile
privirile ochiului
ochiului interior.
interior. Mijlocul
Mijlocul dede
care
care se
se folosește
folosește metafora
metafora analogică
analogică
pentru
pentru aa abține
abține acest
acest efect
efect este
este
înfățișarea
înfățișarea lucrurilor
lucrurilor înîn acțiune,
acțiune, adică
adică
însuflețirea
însuflețirea sau
sau personificarea
personificarea lor.
lor.
 Alegoria

În constituirea unei alegorii se produce

fără doar și poate faptul esențial al
oricărei metafore: transferul unei expresii
pe baza unei analogiiîntre două realități,
între care spiritul a instituit o comparație.
Alegoria este deci una din varietățile
metaforei. ,,Alegoria, scrie Elster
rezumând doctrina clasică, constă în
personificarea unor concepte abstracte,
astfel virtutea, credința, dreptatea, speranța
pot fi reprezentate ca figuri alegorice”.
Alegoria se produce, așadar, fie prin
personificarea unui concept abstract, fie
prin conceptualizarea și personificarea
unei impresii concrete.
 Fabula, parabola și ghicitoarea
 De rândul metaforelor alegorice face parte și fabula. Lucrul a fost recunoscut de
multă vreme. Operația comparării și a stabilirii de asemănări este indispensabilă
oricărei clasificații. Alegoria, întrucît înlocuiește expresia unei concepții generale
printr-o imagine personificatoare sau a unei imagini concrete printr-un concept
personificator, stabilește și ea o anumită similititudine între termenii transferului
metaforic respectiv.
 Fabula și parabola sânt însă alegorii închise, cei doi termeni ai comparației
subânțelese care le constituie, fiind deplin cristalizați, astfel că spiritului îi este
cu ușurință posibil să recunoască pe cel dintîi sub învelișul sensibil al celui de-al
doilea. Există însă și cazul unor alegorii deschise, adică al unor în care termenul
neexprimat al comparației subînțelese este oarecum acoperit în determenul
exprimat, așa încât îi revine spiritului nostru sarcina de-al descoperi și de-al
articula.
 Metafora simbolică

Față de metonimii, sinecdoce și antonomasii, de alegorii, fabule, parabole și ghicitori, metafora simbolică este
aceea care posedă valoarea artistică cea mai înaltă. Metafora simbolică implică o comparație, dar una care se
face între o impresie dată și una rămasă vagă și, ca atare cu neputință de formulat printr-un termen univoc și
precis. Metafora simbolică sau infinită este din această cauză, aceea care mijlocește lucrarea cea mai productivă
a imaginației și aceea care produce, prin nedeterminarea ei sugestivă, starea poetică prin excelență.
 Bibliografia
 Studii de stilistică, București, EDP, 1968, P.301-362