NOȚIUNI GENERALE PRIVIND

DREPTUL PRIVAT ROMAN

Artur Tarlapan
Lector universitar,
USM
Noțiunea dreptului privat roman.
Dreptul privat roman – o totalitate de norme
juridice sancţionate de statul antic roman,
structurate într-un sistem format dintr-o
multitudine de instituţii juridice.
Concepțiile romanilor despre drept:
Dreptul este arta binelui şi a echităţii (Celsus).
Principiile dreptului sunt următoarele: de a trăi
onest, de a nu prejudicia pe alţii şi de a da
fiecăruia ceea ce i se cuvine (Ulpian).
Noțiunea dreptului privat roman.
Dreptul în sens obiectiv:
semnifică totalitatea normelor juridice (regulilor ce se
conţin în diferite acte normative), care reglementează
relaţiile dintre diferiţi subiecţi.
Dreptul obiectiv se crează ori ca urmare a consensului
tacit al întregii societăţi de a se conforma unor reguli
nescrise, ori ca urmare a creării normelor juridice de
către persoane abilitate cu o astfel de funcţie.
Din acest punct de vedere, dreptul obiectiv a fost divizat
de romani în drept scris (ius scriptum) şi drept nescris
(ius non scriptum).
Noțiunea dreptului privat roman.

Dreptul în sens subiectiv:

semnifică aptitudinea unei persoane (a unui
subiect) de se comporta într-un anumit fel şi de a
cere altor persoane de a se comporta corespunzător
cu posibilitatea de a apela în caz de necesitate la
forţa de constrângere a statului.
Atât pentru noţiunea de drept în sens obiectiv, cât şi
pentru noţiunea de drept în sens subiectiv, romanii
foloseau termenul “ius”.
Delimitarea dreptului privat roman de cel
public.
Dreptul public se referă la organizarea statului
roman, dreptul privat se referă la interesele
persoanelor particulare (Ulpian).

În aşa fel, distincţia dintre dreptul public şi dreptul

privat se face în dependenţă de sfera de
reglementare. Dreptul public reglementează
organizarea şi funcţionarea statului, relaţiile din
stat şi cetăţeni. Dreptul privat reglementează
relaţiile dintre persoanele particulare.
Periodizarea evoluției istorice a DPR.
Epoca veche – durează de la fondarea Romei în
753 î.e.n. până la instaurarea principatului în anul
27 î.e.n. (cuprinde perioada monarhiei (753 î.e.n.
– 509 î.e.n.) şi republicii (509 î.e.n. – 27 î.e.n.)).
Se caracterizează prin prioritatea obiceiului şi a
legii ca izvoare de drept, prin formalismul sporit al
dreptului. Dreptul se crează şi se dezvoltă pe fonul
luptei dintre patricieni şi plebei.
Periodizarea evoluției istorice a DPR.
Epoca clasică – durează de la instaurarea
principatului în anul 27 î.e.n. până la finele sec. III
e.n. (cuprinde perioada principatului). Epoca
clasică reprezintă perioada de înflorire a dreptului
privat roman. În această perioadă au activat cei
mai de vază jurisconculţi romani, a fost marcată de
înflorirea activităţii pretorilor, care au ajustat,
completat şi chiar modificat vechile instituţii ale
dreptului roman, decade formalismul dreptului
roman din epoca veche.
Periodizarea evoluției istorice a DPR.
Epoca postclasică – durează de la finele sec. III
e.n. (anul 294) până în anul 565 e.n., anul morţii
împăratului Iustinian (cuprinde perioada
dominatului). Se caracterizează prin afirmarea
puterii politice în mâinele împăratului
(dominus), constituţiile împăratului devenind
cel mai important izvor de drept. Influenţa
senatului decade. Iau naştere primii germeni ai
feudalismului, care încep să înfluenţeze dreptul.
Sistemele de bază ale DPR.

Ius civile poate fi definit ca sistemul de drept

caracterisitic în special epocii vechi, format dintr-un şir
de norme juridice cu caracter strict formalist şi rigid.
Ius civile se aplica doar în relaţiile dintre cetăţenii
romani.
Trăsătura formalistă a ius civile se manifestă prin faptul
că participarea la diferite raporturi juridice, încheierea
de acte juridice, declanşarea unui proces judiciar
presupunea respectarea de către cetăţeni a unor
formule solemne cu conţinut strict determinat.
Sistemele de bază ale DPR.
Ius praetorium reprezintă un sistem de norme juridice
creat de pretori pentru utilitatea întregii societăţi.
Activitatea pretorilor s-a manifestat în trei direcţii:
- ajustarea normelor vechiului ius civile la relaţiile noi
care apăreau în societatea romană.
- suplinirea normelor din ius civile cu norme noi,
menite să asigure interesele diferitor categorii de
persoane.
- modificarea ius civile conform necesităţilor noi ale
vieţii sociale.
Sistemele de bază ale DPR.

Ius gentium reprezintă sistemul de drept creat de pretori

şi de jurisconsulţi pentru a reglementa relaţiile dintre
cetăţeni romani şi peregrini, şi dintre peregrini între ei.
Ius gentium reprezintă un sistem de norme lipsite de
formalism şi mult mai flexibile, în comparaţie cu
normele ius civile.
În anul 212 e.n. s-a realizat unificarea ius civile cu ius
gentium, odată cu emiterea de împăratul Caracalla a
unui edict prin care cetăţenia romană a fost acordată
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
Sistemele de bază ale DPR.

Ius naturale reprezintă un sistem de principii

universal valabile pentru toate timpurile şi pentru
toate vietăţile. Ulpian definea ius naturale ca fiind
acel drept pe care toate fiinţele vieţuitoare le-au
desprins din natură, căci acest drept nu este
specific doar neamului omenesc, ci este comun şi
tuturor animalelor care se nasc pe mare şi pe
uscat, precum şi păsărilor.