Sunteți pe pagina 1din 64

TEMA: ROLUL

SOCIALIZĂRII ÎN
FORMAREA
PERSONALITĂŢII
DRD Cioinac Nionela
PLANUL LECȚIEI:

 Definirea personalităţii. Structura


personalităţii.
 Factorii dezvoltării personalităţii.
 Conceptul de socializare. Teorii ale
socializării.
 Socializarea personalităţii.
 Agenţii socializării: familia, şcoala, grupă de
vârstă, mass-media.
 Tipuri de socializare.
BIBLIOGRAFIE:
 Coordonator Bulgaru M. Sociologie.- Chişinău,
2003.
 Giddens A. Sociologie. – Bucureşti, 2000.
 Chelcea S. Cunoaşterea vieţii sociale, -
Bucureşti, 1996.
 Calancea A. Psihologia personalităţii. - Chişinău,
2006.
 Chelcea S. Personalitate şi societate în tranziţie.
- Bucureşti, 1994.
 Rădulescu S. Sociologia problemelor sociale ale
vîrstelor. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
DEFINIREA PERSONALITĂŢII

 Cu 2500 ani în urmă vestitul filosof Diogene


plimbîndu-se ziua în amiaza mare pe străzi cu
felinarul în Atena spunea „caut omul”. Străzile Atenei
erau pline de oameni, dar Diogene, căuta ce este
ascuns în fiecare din ei, el căuta personalitatea
umană.
 Termenul de personalitate îşi are originea în limba
latină clasică, unde cuvantul - persona – desemna
iniţial masca folosită de actori în teatrul antic, mai
tîrziu, acest cuvant a dobandit înţelesuri multiple:
aspect exterior al omului, amintind de întelesul
original (masca), funcţia socială îndeplinită de un om,
calităţile, valorile sociale, convingerile, idealurile
etc.
DEFINIREA PERSONALITĂŢII
 Personalitatea înseamnă fiinţa umană
considerată ca sistem bio-psiho-socio-
cultural.
 Personalitatea integrează în sine:
organismul individual, structurile
psihice, relaţiile sociale şi mijloacele
culturale ale societăţii.
 Personalitatea este ceva ce cred alţii
despre tine, numai prin judecata altora
despre noi persoanalitatea este
cunoscută ca atare.
DEFINIREA PERSONALITĂŢII.
 Personalitatea privită în accepţia ei cea mai generală,
reprezintă întregul vieţii noastre individuale, dezvoltată pe
constituţia noastră biologică, prin adaptarea la mediul social şi
cultural al comunităţii din care facem parte.
 Potrivit lui R. Park personalitatea este suma și organizarea
acelor trăsături, care determină rolul individului în grup.
 După M.J.Lundberg, termenul personalitate se referă la
obiceiurile, atitudinile și alte trăsături sociale caracteristice
comportamentului unui anumit individ.
 Prin personalitate W.Ogburn înţelege integrarea
comportamentului socio-psihologic al ființei umane, reprezentat
de obiceiurile de acțiune și sentimente, atitudini și opinii.
 În opinia lui Vasile Pavelcu conţinutul personalităţii îl constituie
totalitatea calităţilor şi însuşirilor, orientarea, înclinaţiile,
interesele, trebuintele, aptitudinile, aparute pe bază biologică în
relaţiile cu mediul social.
DEFINIREA PERSONALITĂŢII.
 Abordarea sociologică ia în considerare
personalitatea, în ceea ce privește statutul individului
din grup, concepția sa despre rolul său în grupul în
care este membru. Ceea ce crede societatea despre
individ, joacă un rol important în formarea
personalității noastre.
 Personalitatea este dobândită de individ ca urmare a
participării sale la viața de grup. Ca membru al
grupului, el învață anumite modele de comportament
și abilități simbolice, care îi determină ideile,
atitudinile și valorile sociale. Fiecare personalitate
este unică şi este dobândită. Personalitatea este
influențată de interacțiunea socială, este rezultatul
interacțiunii sociale.
STRUCTURA PERSONALITĂȚII
TERMENUL DE INDIVID
 desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor
fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice –
înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un
sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu”.
 Individul este privit ca un purtător al însuşirilor
genotipe generale distincte speciei, din care face parte.
Individul semnifică apartenenţa la specia biologică
„hommo sapiens” (om cu raţiune), făcând parte din
clasa mamiferelor superioare.
 La nivel de individ omul are nevoie de hrană, adăpost,
odihnă, evitarea durerii, evitarea ameninţării cauzate
de evenimente sau afactori de mediu, securitatea
familiei. Noţiune de individ se utilizează pentru a
desemna pe fiecare reprezentant al speciei umane.
INDIVIDUALITATEA
 se referă la o realitate psihologică specială; la
structurarea în interiorul individului a proceselor sale
conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor
însuşiri personale într-o formă unică, irepetabilă la
ceilalţi.
 Individualitatea omului se poate exprima în orice sferă a
activităţii psihice: intelectuală, emotivă, volitivă,
atitudinală. Originalitatea intelectului constă în modul
deosebit de a percepe şi a înţelege, de a înainta şi a
rezolva probleme. Individualitatea ca structură
interioară caracterizează personalitatea mai amplu, mai
concret şi totodată are loc deosebirea şi diferenţierea
unei personalităţi de alta. Individualitatea reprezintă
originalitatea, irepetabilitatea.
TERMENUL DE PERSONALITATE
 Cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor şi
valorilor, de care dispune o persoană. De aceea,
personalitatea implică şi evaluări privind calităţile
personale, rolurile şi statuturile, de care dispune
respectiva persoană.
 Copilul mic (până la 3 ani) sau omul cu psihicul
bolnav, nu pot fi consideraţi personalităţi.
 În conceptul de persoanlitate sunt fixate calităţile
sociale ale individului.
 În calitate de personalitate omul este subiect
creator independent al cunoaşterii şi activităţii
sociale. El este capabil de autoefinire, autoreglare,
autoperfecţionare.
MASCA SOCIALĂ.
 Atunci cînd personalitatea încetează de a
mai fi personalitate, apare masca socială.
 Masca reprezintă falsa ipostază a individului.
 De mască socială au nevoie categoriile de
indivizicare care au o personalitate foarte
scăzută vizînd spre o personalitate înaltă.
CONTRADICŢIE ÎNTRE INDIVID ŞI
INDIVIDUALITATE
 societatea îl identifică pe individ cu
un anumit rol concret, deşi el ar
putea îndeplini o multitudine de
roluri;
 societatea îl face pe individ
unidimensional, tragic este că o face
de multe ori orbeşte pierzînd
individualitatea;
CONTRADICŢIE ÎNTRE INDIVID ŞI
PERSONALITATE
 pentru a exista individul trebuie
să mănînce, să bea, pe cînd
personalitatea nu doreşte să
mănînce, să bea, să se
înmulţească, exemplu este
sinuciderea, cînd pentru a
supraveţui, personalitatea ucide
individul;
CONTRADICŢIE ÎNTRE
INDIVIDUALITATE ŞI PERSONALITATE
 omul nu va putea niciodată
valorifica toate resursele de
care dispune, contradicţie
apare atunci cînd omul se
legitimează în faţa societăţii
cu acea parte care pentru
interiorul său are o
importanţă secundară
FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

 Moştenirea biologică (zestrea


genetică).
 Mediul fizic.
 Cultura.
 Experienţa de grup.
 Experienţa personală.
MOŞTENIREA BIOLOGICĂ
 Majoritatea autorilor sunt de părere că
zestrea ereditară se manifestă la om pe două
planuri, unul în determinarea unor trăsături
generale ale speciei, cum ar fi structura
anatomofiziologică a organismului, poziţia
bipedă, tipul de metabolism etc., iar celălalt
în determinarea unor particularităţi
individuale cum ar fi caracteristicile
anatomomorfologice (culoarea pielii, a
ochilor, a părului etc.), amprentele digitale,
grupa sanguină etc.
MOŞTENIREA BIOLOGICĂ
 Copilul se naşte cu anumite precondiţionări
rezultate din combinările genetice ale
părinţilor şi din influenţele exercitate asupra
fătului în timpul sarcinii.
 Moştenirea biologică nu reprezintă însă decât
materia primă din care se clădeşte viitoarea
personalitate o predispoziție care poate fi
dezvoltată sau stopată.
 În multe societăţi există, la nivel folcloric,
convingeri similare : persoanele ponderale sunt
cumsecade, oamenii cu părul roşu sunt răi,
femeile cu buze subţiri sunt cicălitoare etc.
MEDIUL
 este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
 Mediul fizic reprezintă totalitatea condiţiilor bioclimatice în
care trăieşte omul. Acţiunea sa se manifestă în direcţia unor
modificări organice cum ar fi maturizarea biologică, statura
corpului, culoarea pielii, precum şi în direcţia adoptării unui
regim de viaţă (alimentaţia, îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.).
 Mediul social reprezintă totalitatea condiţiilor economice,
politice şi culturale cum sunt factorii materiali, diviziunea
muncii, structura naţională şi socială, organizarea politică,
cultura spirituală, conştiinţa socială etc., care îşi pun amprenta
asupra dezvoltării psihice. Acţiunea lor poate fi directă prin
modificările ce le declanşează în cadrul psihicului uman şi
indirectă, prin influenţele şi determinările ce le are asupra
acţiunii educaţionale.
MEDIUL
 Condiţiile de mediu fizic pot influenţa
anumite trăsături de personalitate.
 Persoanele care trăiesc în zone sărace în
resurse au un comportament mai agresiv,
decât cele care trăiesc în nişe ecologice
bogate.
 Persoanele din zonele cu climă temperată
sunt mai dinamice decât cele din zonele
tropicale.
CULTURA
 Trăsăturile culturale ale unei societăţi generează anumite
particularităţi în socializarea copiilor.
 În fiecare societate există unul sau mai multe tipuri de personalitate
pe care copiii trebuie să le copieze.
 În culturile europene, sau de tip european, tipul principal de
personalitate îi sunt asociate caracteristicile: sociabilitate,
amabilitate, cooperare, dar şi competitivitate, orientare spre
practică şi spre eficienţă, punctualitate.
 Legătura dintre cultură şi personalitate este evidentă, întrucât
formarea personalităţii constă în mare parte în interiorizarea
elementelor unei culturi.
 Într-o cultură stabilă şi integrată, personalitatea este un aspect
individual al culturii, iar cultura este un aspect colectiv al
personalităţii.
 Pot fi deosebite personalitatea unui sătean de cea a unui orăşean,
personalitatea unui muncitor de cea a unui intelectual,
personalitatea unui evreu de cea a unui român etc.
EXPERIENŢA DE GRUP
 La naştere, copilul este o fiinţă care se mulţumeşte cu
satisfacerea nevoilor biologice. Treptat, copilul devine
conştient de existenţa în mediul său a altor persoane
pe care ajunge să le diferenţieze.
 Începând cu vârsta de doi ani, copilul devine conştient
de sine, începând să se identifice prin „ eu”.
 Supravieţuirea biologică a copilului nu este posibilă
fără ajutorul adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială
nu este posibilă în afara interacţiunii cu un grup.
 Grupul şi, în primul rând, părinţii, asigură copilului
satisfacerea nevoilor fiziologice şi afective.
 Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă anormal şi
ajung la comportamente asociale sau antisociale.
EXPERIENŢA DE GRUP
 Dacă unei fetiţe i se spune mereu că este frumoasă,
ea va ajunge să fie convinsă că este frumoasă.
 Dacă unui băiat i se repetă, că este un bun sportiv,
el se va percepe pe sine ca atare.
 Cercetările au pus în evidenţă faptul că atitudinile
şi comportamentele indivizilor sunt determinate de
imaginea pe care o au despre ei însuşi, imagine
formată prin interacţiunea cu grupul.
 Copiii consideraţi proşti, devianţi de către părinţi şi
alte persoane din jur, ajung să se comporte ca
atare, chiar dacă au un potenţial de inteligenţă
ridicat (teoria etichetării).
EXPERIENŢA DE GRUP
 Imaginea despre sine se poate modifica în
raport cu modul în care el se simte perceput
de către grupurile cu care interacţionează. În
cele mai multe cazuri, indivizii se înşeală în
ceea ce cred ei despre modul cum sunt
percepuţi de către membrii unui grup.
 Dar ceea ce contează, nu este imaginea
obiectivă pe care o au membrii unui grup
despre un individ şi nici faptul că individul
percepe sau nu corect această imagine.
EXPERIENŢA PERSONALĂ
 Personalitatea individului este influenţată şi
de experienţa proprie de viaţă.
 Fiecare individ are o experienţă personală
unică, prin care el se deosebeşte de ceilalţi
indivizi.
 Experienţele de viaţă nu se cumulează în
mod simplu; ele se integrează.
 O experienţă nouă de viaţă este trăită şi
evaluată din perspectiva experienţelor
trecute şi din perspectiva normelor şi
valorilor socializate şi internalizate.
EXPERIENŢA PERSONALĂ
 Experienţa personală nu este niciodată
încheiată pe parcursul vieţii individului.
 Experienţa trecută poate fi reevaluată din
perspectiva noilor experienţe, producându-se
modificări de atitudini şi de comportamente şi,
prin aceasta, modificări de personalitate.
 Experienţa personală are, de cele mai multe
ori, o putere formativă mai mare decât
învăţarea din experienţa altora.
 Este necesar ca o experienţă să se repete
pentru ca individul să poată învăţa din aceasta.
CONCEPTUL DE SOCIALIZARE

 Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de


socializare, în care interacţionează factori personali, de mediu
şi culturali.
 Socializarea în sens larg înseamnă, a transforma un individ
dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, intipărindu-i în
minte moduri de gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de
sociologie, Coordonator: Raymond Boudon – Bucureşti,
1996. ).
 Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în
configuraţia atitudinală şi comportamentală a membrilor
săi.
 Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic
este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze
împreună cu alţii.
 Prin socializare se asimilează anumite moduri de gândire,
simţire şi acţionare puse la dispoziţie de către societate.
CONCEPTUL DE SOCIALIZARE
 Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca
procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează
elementele socioculturale ale mediului său, le integrează
în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi
agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se
adaptează mediului social în care trebuie să trăiască.
 Sociologul Szcepanski defineşte socializarea drept acea
parte a influenţei mediului, care determină individual să
participle la viaţa socială.
 După Sorin Rădulescu socializarea reprezintă un ansamblu
de căi, mijloace, şi direcţii care oferă indivizilor
identitatea de membru al unei anumite societăţi, al unei
anumite clase de vîrstă şi clase generaţionale, competenţa
de a exercita roluri şi poziţii sociale specifice vărstei,
capacitatea dea se confrunta cu variate situaţii de viaţă.
SOCIALIZAREA –ABORDĂRI
TEORETICE
 Atît dezvoltarea biologică, cît şi trăsăturile psihice ale
indivizilor sunt modelate de procesul socializării, care nu se
opreşte la copilărie (socializarea primară), ci continuă pe
parcursul vieţii (socializarea adultului) pe măsura asumării şi
exercitării a noi roluri sociale şi asimilării de noi experienţe.
 Întreg procesul de socializare oferă indivizilor zestrea
culturală prin intermediul căreia îşi pot asimila modalităţi
specifice de gîndire, acţiune, conduită.
 Socializarea adultului implică multiple experienţe de viaţă,
expunerea la diferite influenţe şi presiuni (ale grupului
generaţional, ale mass- media, ale organizaţiilor şi
instituţiilor cu caracter economic, politic şi cultural),
adaptarea la situaţii specifice determinate de mobilitatea
socială sau geografică, schimbările petrecute în cadrul
familie, modificările privind statusul sociale al individului.
SOCIALIZAREA: ETAPE
Cercetătorul rus Osipov distinge 2 faze ale
socializării:
 Adaptarea socială, cînd individul asimilează
normele, valorile, comportamentele
existente în societate. Pe parcursul vieţii
nimereşte în medii şi condiţii sociale diverse
la care trebuie să se adapteze.
 Interiorizarea, cînd individul decide care
dintre norme, valori, comportamente vor
face parte din comportamentul personal.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 A. Teoria psihodinamică.
 Sigmund Freud a fost primul care a propus o teorie
completă a dezvoltării, pe care a fondat-o în mare
parte pe experiențele sale ca terapeut în Austria.
 La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea Freud și susținătorii ulteriori ai teoriilor
psihodinamice de dezvoltare, inclusiv Carl Jung și fiica
lui Freud, Anna Freud, au sugerat că primii câțiva ani
de viață sunt importanți în raport cu perioadele
ulterioare ale duratei de viață în determinarea cursului
de dezvoltare.
 Mai mult, teoreticienii psihanaliști au sugerat că o
mare parte din dezvoltarea timpurie se referă la
învățarea de a controla impulsurile.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria atașamentului, care în circuitul ştiinţific este lansată de John
Bowlby, acordă o mare importanţă modului de educare a copilului,
un rol important revenind mamei, care nu poate fi substituită nici chiar
temporar de altcineva. Ataşamentul desemnează relaţiile durabile care
se stabilesc între 2 indivizi.
 După Bowlby toţi copiii se ataşează de persoanele cu responsabilităţi de
îngrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi.
 Preocupat de soarta copiilor rămași pe drumuri după cel de-al doilea
război mondial, lipsiți de căldura familială și de îngrijirea părinților
Bowlby J. a studiat cazurile acestor copii dintr-o dublă perspectivă: a
prezentului, adică efectele imediate ale pierderii părinților sau
familiei și a viitorului, adică efectele de lungă durată asupra vieții
de adult.
 Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil
pentru stabilirea unor legături profunde de atașament cu persoanele
adulte (în primul rînd cu părinții, iar în lipsa acestora cu bunicii sau
chiar alte rude, vecini, educatori) și rolul findamental al imaginii pe
care copiii și-o fac despre aceste persoane.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria atașamentului. În lipsa unei imagini puternice (sau
cel puțin normale) și în absența unui atașament adecvat,
dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o
viață de adult firească din punct de vedere afectiv este
pusă sub semnul întrebării.
 Bowlby consideră că „tinutul în braţe” şi „îmbrăţişările
afectuoase” constituie baza dezvoltării ataşamentului sigur
la copii.
 Copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească a
familiei şi a celor din jur, deci copiii lipsiţi în esenţă de
ataşamentul afectiv normal şi preocupaţi de ceea ce le
lipseşte, de regulă, sunt pasivi, indiferenţi, incapabili să
cunoască sau să exploreze lumea – preocupaţi de ceea ce le
lipseşte, de ceea ce simt că au nevoie – îşi vor cheltui
energia emoţională în căutarea siguranţei afective.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Behaviorismul/ teoriile de învățare
 Teoriile comportamentale, descriu toate căile prin care
copiii învață din mediile lor. Învăţarea este o modificare
permanentă a comportamentului, care rezultă din
experienţele pe care le trăieşte individul.
 Ea se realizează în familie, în grupurile perechi, la
şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de
comunicare în masă.
 Prin învăţare, individul se adaptează noilor condiţii, iar
comportamentul său devine flexibil.
 Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă: la achiziţiile
vechi se adaugă cele noi, iar unele din consecinţele
vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din
perspectiva noilor achiziţii.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Behaviorismul/ teoriile de învățare
 Învăţarea se înfăptuieşte pe două căi principale :
condiţionarea şi observarea comportamentului
altora.
 Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui
Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă că învăţarea socială
are ca rezultat dezvoltarea la copil a unui anumit
număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii
sociale bine definite.
 Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în
timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta
adultă cu anumite diferenţe, rezultate din
experienţa de viaţă a individului.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria sistemelor familiale
 Această teorie subliniază rolul factorilor de familie, cum
ar fi relațiile în cadrul familiilor (relația cu părinții,
părintele-copil și părinți-părinți) și structura familiilor în
influența rezultatelor dezvoltării. Această teorie
evidențiază, de asemenea, modurile în care familiile
funcționează ca sistem.
 Atunci când se schimbă un aspect dintr-o familie (de
exemplu, famila se deplasează într-un oraș nou sau se
mai naşte un copil), alte aspecte ale familiei trebuie să se
schimbe pentru a se adapta.
 Teoria sistemelor familiale diferă de multe alte teorii ale
dezvoltării, concentrându-se asupra familiei, mai degrabă
decât asupra individului, ca unitate primară de analiză.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria sistemelor ecologice sociale pune accentul pe
interconexiunile dintre diferitele elemente ale
mediului copilului, incluzând atât influențele
proximale, cum ar fi părinții, care afectează în mod
direct un copil, cît și influențe cum ar fi comunitatea,
care afectează indirect un copil.
 Teorii biologice subliniază cauzele biologice, cum ar
fi genele, neurotransmițătorii sau hormonii. Adică
aspectele biologice ale omului pot fi o cauză
fundamentală a comportamentului, a cunoașterii și a
emoției în mediul social mai larg. Cele mai multe
elemente ale socializării pot fi reduse la procesele
biologice ca o modalitate de înțelegere a fenomenelor
de dezvoltare.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria dezvoltării evolutive.
 Transformarea copilului (fiinţă biologică) într-o fiinţă socială are loc treptat şi
progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă socială are două aspecte: dezvoltarea cognitivă
şi dezvoltarea morală.
 Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a copilului.
 În prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada scurtă de la
naştere până la vârsta de 2 ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi
comportamentul matur.
 Etapa a doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională.
Acum copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa.
 Etapa a treia - concret operaţională (6-12 ani ). La aceasta vîrstă, mobilitatea
crescută a structurilor mintale permite copilului luarea în considerare a
diversităţii punctelor de vedere. Acum el are capacitatea de a sesiza esenţa unor
realităţi concrete, iar aparenţa nu mai blocheaza sesizarea esenţialului (acum va
şti ca un kg de cuie nu este egal cu un kg de pene).
 În etapa a patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de adult),
adolescentul devine capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente
abstracte şi ipotetice. În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o
continuă interacţiune. Procesul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii,
întrucât intervin diferenţe în capacităţile cognitive ale indivizilor.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria sinelui oglindă. C. H. Cooley (1902),
afirmă că sinele unei persoane se dezvoltă
din interacțiunile interpersonale ale
societății și ale percepțiilor altora. Termenul
de „sine oglindă” se referă la faptul că
oameni se modelează pe baza percepției
altora, ceea ce îi determină să consolideze
perspectivele altora asupra lor. Oamenii îşi
modifică comportamentul în funcție de ceea
ce percep ceilalți și confirmă opinia celorlalți
despre ei înșiși.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria experienţei sociale
 G. H. Mead accentuiază că experiența socială
dezvoltă personalitatea unui individ.
Conceptul central al lui Mead este sinele:
partea din personalitatea unui individ,
compusă din conștiința de sine și imaginea
de sine. Mead a susținut că sinele nu este
acolo la naștere, ci este dezvoltat cu
experiență socială.
TEORII ALE SOCIALIZĂRII
 Teoria dezvotării morale (Kohlberg L.) consideră că orice copil
trece, în mod universal, printr-o succesiune de stadii
neschimbătoare în funcţie de trei nivele în ceea ce priveşte
evoluţia judecăţilor sale morale:
 nivelul „preconvenţional”- constînd în interpretarea noţiunii de
„bine” şi „rău” în raport cu consecinţele acţiunii (pedeapsă sau
recompensă) ori în funcţie de puterea fizică a autorităţii;
 nivelul „convenţional” concretizat de conformarea copilului la
aşteptările familiei, grupului sau societăţii, nu datorită presiunilor
normative, ci conştientizării necesităţii ordinii sociale şi implicării
active în susţinerea ei;
 nivelul „postconvenţional”- reprezentat de efortul individului
matur de a defini valorile şi principiile morale care au validitate şi a
le aplica, independent de autoritatea persoanelor sau grupurilor care
le susţin şi de propria sa identificare cu aceste persoane sau grupuri.
 Progresul de la un stadiu moral la altul rezultă din interacţiunea a 2
factori: procesul de maturizare şi experienţa mediului ambiant.
SOCIALIZAREA PERSONALITĂŢII
 Socializarea permite individului să dobândească
bagajul de cunoștințe de care are nevoie pentru a
acţiona în societate.
 Nu ne naştem, ci devenim oameni prin procesul de
socializare. În acest scop, individul trebuie, să înveţe
regulile elementare de politeţe, să trăiască în ritmul
anotimpurilor proprii climatului zonei în care
locuieşte, să acumuleze o moştenire culturală etc.
 Moştenirea culturală este un ansamblu de modele, de
valori, de norme, de simboluri, de cutume (normă de
drept consfințită printr-o practică îndelungată) şi de
ideologii specifice societăţii în care individul este
chemat să trăiască.
SOCIALIZAREA PERSONALITĂŢII
 Socializarea permite, aşadar, individului să-şi
dobândească identitatea socială, adică să se
definească drept asemănător celorlalţi,
împărtăşind aceleaşi moduri de a gândi,
simţi, acţiona. Ea face posibile interiorizarea
şi respectarea regulilor sociale, precum şi
asimilarea culturii mediului de viaţă, făcând-
o parte integrantă a modului propriu de
gândire. Spre deosebire de speciile animale,
copilul are nevoie de contactul cu ceilalţi
pentru a supravieţui şi a se dezvolta.
SOCIALIZAREA PERSONALITĂȚII
 Formarea fiinţei umane se datorează eredităţii şi mediului
(social). Ponderea acestora este apreciată diferit de către
diferite concepţii.
 1. Există opinii care consideră că numai ereditatea este
responsabilă de modul în care individul uman se formează şi
evoluează. Multe din caracteristicile omului (abilităţi, trăsături
de personalitate) sunt dictate de “echipamentul” său biologic,
de ceea ce moşteneşte ereditar.
 2. Alţii susţin că omul, fiind o fiinţă flexibilă şi adaptabilă, se
formează prin învăţare şi contacte sociale, de-a lungul întregii
perioade de maturizare.
 3. Se conturează şi opinii, care nu neagă importanţa eredităţii,
deoarece aceasta constituie o predispoziíe a oricărei fiinţe
umane. Acest potenţial se transformă în realitate doar prin
interacţiune socială, prin contact cu alţii în cadrul social.
SOCIALIZAREA PERSONALITĂȚII
 Contactul cu ceilalţi este important în viaţa
individului, este vital, chiar, în special, în timpul
primilor ani de viaţă, când acesta este dependent
de alţii pentru a putea supravieţui. Pentru
dezvoltarea biologică, psihică şi socială normală a
unei fiinţe umane este esenţială interacţiunea
socială.
 Un copil, fără contacte umane, fără afecţiune nu
poate învăţa (nici asimila) elementele
fundamentale ale comportamentului uman. Dacă
această privare se prelungeşte şi se extinde,
atunci dezvoltarea sa ar putea fi încetinită şi,
chiar, stopată pentru totdeauna.
PROCESUL DE SOCIALIZARE
 Procesul de socializare începe în copilărie şi
continuă de-a lungul întregii vieţi a omului, prin
învăţarea modului de viaţă a societăţii lui şi a
diferitelor grupuri din care face parte.
 Societatea are un rol hotărâtor, prin procesul de
socializare, în formarea membrilor săi, deoarece le
oferă modele de comportament. Multe din credinţele,
valorile şi normele societăţii sunt interiorizate în aşa
fel de către aceştia, încât aderenţa la ele pare a se
face din voinţă proprie.
 Procesul de socializare asigură direcţiile generale
pentru dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;
numai antrenaţi în acest proces indivizii umani devin
oameni în sens social.
PENTRU A DEVENI FIINŢĂ SOCIALĂ OMUL ARE
NEVOIE DE SOCIETATE
 Primul exemplu îl reprezintă copilul – lup din India care a fost
pierdut de mic în pădure şi a fost găsit după o lungă perioadă de
timp. Cercetătorii au fost uimiţi să constate că acesta nu avea
practic nimic uman în afară de aspectul umanoid. Era total
animalizat: scotea mugete, sunete animalice, fugea în patru labe
şi îşi arăta dinţii, nu suporta lumina. Timp de 14 ani au reuşit să
îl inveţe să articuleze doar citeva cuvinte. Progrese nu s-au facut
decît în sfera comportamentală.
 Un alt exemplu este cel al unui ţăran român, care în 1971 a gasit
în pădurile Braşovului un tînar de aproximativ 23-25 ani total
sălbatic pe care l-a adus în gospodăria sa şi a încercat sa îl
umanizeze. Timp de mai mulţi ani nu s-au reuşit decît cîteva
performanţe: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingura,
să aducă apă de la fîntînă. Achiziţia limbajului i-a fost însă
imposibilă.
 Aceste exemple, ne demonstrează, încă odată importanţa
mediului social în formarea personalităţii.
AGENŢII SOCIALIZĂRII

Cei mai importanţi agenţi ai


socializării sunt:
 familia (în mod special părinţii),
 şcoala,
 religia,
 colegii şi prietenii,
 mass-media
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia
este cel mai important agent al socializării.
 Părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi
credinţele unui copil.
 Într-o bună măsură, pentru copiii preşcolari
adevărul este ceea ce le spun părinţii lor.
 Părinţii rămân importanţi ca agenţi ai socializării
în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe măsură
ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai
mult rolul lor cu alţi agenţi ai socializării.
 Efectele socializării în familie sunt adesea
prezente pe durata întregii vieţi a individului
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Familia. Studiile au demonstrat că, cu cit copilul
primește, mai puțină mângâiere, îngrijire, cu
atât mai mult el este predispus la pasivitate și
apatie, cu atât are mai multe șanse de a avea un
caracter slab. Deoarece manifestările iubirii
părintești dau copilului valoare. O atitudine
severă, arogantă din partea părințiilor suprima
inițiativa şi creativitatea. Formarea calităților
personale ale copilului este influențată nu numai
de modelele educaționale ale părinților, dar și de
climatul familial. Contează nu atît ce comunică
părinţii copiilor, cît ce transmit prin
comportamentul lor.
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu
numai pentru cunoştinţele copiilor, dar ea joacă un rol
deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a
modului lor de gândire şi înţelegere a realităţii.
 Părinţii trebuie să accepte şi să evalueze performanţele
copiilor lor într-o manieră afectivă. Profesorii în şcoli
sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă performanţele
pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au
rezultate slabe îi sancţionează cu note mici.
 Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea
de către elevi a valorilor şi credinţelor societăţii în care
trăiesc.
 Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important
în societăţile moderne, deoarece rolul școlii s-a extins.
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Religia. Influenţa religiei ca agent al
socializării se manifestă în modalităţi
variate. Deşi mulţi, sau cei mai mulţi dintre
indivizi se identifică cu o religie sau alta,
totuşi nu prea mare parte dintre aceştea
participă la serviciul religios. Însă pentru
oamenii care sunt credincioşi, religia este un
agent puternic al socializării, deoarece ea îi
învaţă ce este bine şi ce este rău.
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Prietenii şi colegii. Grupul de prieteni sau de colegi este un grup
de similaritate (de echivalenţă), care desemnează persoanele
care au acelaşi statut, sunt egale sau foarte apropiate, potrivit
unui criteriu social semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată
şi, în mod deosebit al adolescenţilor, joacă un rol important în
împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând
chiar la constituirea unei adevărate culturi proprii.
 Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul
de socializare a copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele
superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine semnificativă
deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin
schimbarea influenţei celor de acasă cu cei de la şcoală.
 Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte,
comunicare, atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele
aduce după sine ridicularizare şi chiar excludere din grup.
AGENŢII SOCIALIZĂRII
 Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit
unul din cei mai influenţi agenţi ai socializării.
 Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă a mass-
mediei, ea a devenit una din funcţiile ei latente.
 În mod deosebit televiziunea și internetulexcelează în
acest sens. Un copil petrece în medie de la 2 până la 3
ore pe zi privind la televizor/calculator, ceea ce în
multe cazuri înseamnă mai mult timp decât el sau ea
petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.
 Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care
mass-media influenţează atitudinile şi comportamentul,
în schimb, nu există nici un dubiu că aceasta a devenit
un mijloc important prin care tinerii ajung să înţeleagă
lumea.
AGENŢII SOCIALIZĂRII:
MODALITĂȚI DE INFLUENȚĂ

Expunerea selectivă
1.
 2. Modelarea
 3. Recompensarea şi
pedepsirea
 4. Identificarea
AGENŢII SOCIALIZĂRII:
MODALITĂȚI DE INFLUENȚĂ
 1. Expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele
comportamente şi atitudini considerate dezirabile şi sunt
protejaţi de cele calificate ca nedorite. Părinţii fac acest
lucru prin felul în care vorbesc şi se comportă faţă de copiii
lor, prin lecturile sau prin emisiunile de televiziune pe care
le recomandă acestora. La rândul ei, şcoala încearcă prin
disciplinele care se predau, cât şi celorlalte activităţi
culturale, sportive care se desfăşoară în cadrul acesteia, să
expună copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin
în sprijinul nucleului valorilor culturale ale societăţii.
 2. Modelarea, copii repetă comportamentul la care sunt
expuşi în mod repetat şi sistematic printr-un proces numit
modelare. Modelarea începe cu atenţia dată persoanelor
semnificative şi cu reţinerea imaginii în memoria copilului
a comportării acestora.
AGENŢII SOCIALIZĂRII:
MODALITĂȚI DE INFLUENȚĂ
 3. Recompensarea şi pedepsirea. Când copii învaţă şi repetă
comportamentele pe care le văd la persoanele semnificative,
aceste persoane răspund prin aprobare. Această aprobare
poate fi verbală sau nonverbală, după cum uneori poate lua
forma unei recompense concrete ca o prăjitură sau o
excursie. În acest fel recompensele întăresc modelarea
comportamentului văzut la persoanele semnificative. Astfel,
procesul de recompensare, dar şi cel de pedepsire, întăreşte
cele învăţate prin expunerea selectivă şi modelare.
 4. Identificarea. Procesele discutate mai înainte, expunerea
selectivă şi modelarea, cât şi recompensarea şi pedepsirea
sunt mult mai eficiente, dacă copilul se identifică cu
persoana care acţionează ca agent al socializării. Prin
identificare înţelegem sentimentele pozitive către acea
persoană, ce induce copilului dorinţa să fie la fel ca ea.
TIPURI DE SOCIALIZARE

 1. Socializarea primară
 2. Socializarea secundară
 3. Socializarea continuă
 4. Socializare adaptativă
 5. Socialzarea anticipativă
 6. Socializare pozitivă
 7. Socializare negativă
 8. Socializare concordantă
 9. Socializare discordantă
 10. Resocializarea
 11. Desocializarea
TIPURI DE SOCIALIZARE
 1. Socializarea primară este socializarea proprie copilăriei şi constă
în transformarea copiilor în fiinţe umane autentice, prin limbaj şi
educaţie, în cadrul familiei. Socializarea primară este cel mai
important factor în vieţile tuturor oamenilor, deoarece transformă
nou născuţii în fiinţe sociale. Acest proces include: (1) stabilirea
poziţiei iniţiale a individului în societate; (2) interioarizarea
adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi (3) învăţarea pattern-
urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii
 2. Socializarea secundară este socializarea, care se produce prin
învăţarea normelor şi valorilor altor instanţe de socializare: şcoala,
grupul de prieteni, grupul de adulţi. Ea se caracterizează prin
neutralitate afectivă, spre deosebire de socializarea primară, care
este profund afectivă. Sunt cazuri în care socializarea secundară a
copilului se poate realiza în spirit familial chiar şi în instanţele
extrafamiliale (case de copii cu atmosferă familială). Se întâlnesc
situaţii în care socializarea în cadrul familiei (primară) este profund
deformată.
TIPURI DE SOCIALIZARE
 3. Socializarea continuă este socializarea. care se
realizează de-a lungul întregii vieţi a individului prin
transmiterea şi asimilarea unor modele culturale şi
normative proprii societăţii. Ea reflectă necesitatea învăţării
şi însuşirii permanente a noilor norme şi valori din societate.
 4. Socializare adaptativă care conduce la formarea acelor
capacităţi care facilitează integrarea, participarea şi
realizarea socială a unor activităţi într-un cadru
instituţional.
 5. Socialzarea anticipativă este socializarea prin care un
individ învaţă valorile, credinţele şi comportamentele unui
grup, din care nu face parte, dar la care doreşte să adere în
viitor. Ea contribuie la realizarea unor schimbări în
atitudinea şi acţiunile acestuia, schimbări necesare pentru a
se adapta noului grup şi pentru a dobândi un nou status.
TIPURI DE SOCIALIZARE
 6. Socializare pozitivă – conform cu
valorile, normele şi aşteptările sociale
dezirabile şi promovate de către societate.
 7. Socializare negativă este contrară
aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale
generale, dar conformă cu cele ale unui
grup sau ale unei socioculturi.
 8. Socializare concordantă - conformă cu
valorile şi normele sociale generale.
 9. Socializare discordantă – neconformă cu
valorile şi normele generale.
TIPURI DE SOCIALIZARE
 10. Resocializarea se referă la învăţarea şi asimilarea unui
nou set de valori, credinţe şi comportamente, total diferite
de cele însuşite anterior, în condiţiile în care un individ îşi
scimbă grupul de apartenenţă sau statusul social. Uneori,
schimbările sunt normale, fireşti (schimbarea serviciului,
dobândirea statusului de părinte), alteori ele pot fi
dramatice (statutul de emigrant sau cel de şomer).
Resocializarea poate fi :
 - voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la
psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea identităţii, a
valoril cu unele noi, schimbarea comportamentului
 - involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în
închisoare, spitale psihiatrice) si presupune instituirea
unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, în
fiecare clipă).
TIPURI DE SOCIALIZARE
 11. Desocializarea presupune izolarea
fizică si socială a unei persoane, ruperea
ei de contextele sociale care i-au
satisfăcut nevoile de interacţiune si i-au
sprijinit statusurile adoptate în vederea
eliminării modelelor de interacţiune si
comportament anterior însuşite (drept
exemplu este individul care se retrage din
societate pentru rugăciune, meditaţie
etc. numit – sihastru).
TIPURI DE SOCIALIZARE
 În dependenţă de perioada de vîrstă indetificăm următoarle tipuri de socializare:
 1. Socializarea în copilărie implică dobîndirea capacităţii de comunicare şi interacţiune,
competenţei de exercitare a rolului de copil, şcolar, prieten, conştiinţei datoriilor şi
responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale;
 2. Socializarea în adolescenţă are în esenţa ei, un rolanticipativ pregătind tinerii pentru
viitoarele roluri de adult. Mead G.H. a utilizat pentru acest caracter anticipativ noţiune de
„preluarea rolului altuia”.
 3. Socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai ales de experienţele
familiale, ocupaţionale şi culturale dobîndite în contexte particulare de viaţă (de ex.
economic sau politic). Brim O. G. consideră că socializarea adultului are următoarele
traăsături: presupune mai degrabă sinteza „vechiului material decît dobîndirea unuia nou;
implică schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist; are la bază învăţarea
capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale; dezvoltă competenţa pentru exercitarea
unor roluri specifice.
 4. Socializarea la bătrâneţe presupune „dezangajarea” faţă de rolurile sociale active şi
familiarizarea cu alte roluri participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în
activităţi culturale şi chiar productive). Într-o serie de societăţi o mare parte dintre bătrîni
trăiesc izolaţi de societate fără nici-un fel de „angajament social”, situaţie care contribuie la
accelerarea procesului de îmbătrînire şi la accentuarea trăsăturilor determinate de patologia
bătrîneţii.

S-ar putea să vă placă și