APA ca factor de vegetaţie

 Apa participă la toate procesele fiziologice și

biochimice ce se petrec în plantă, în mod direct
sau indirect, participă la sinteza materiei organice
din frunze, transportă elementele chimice din sol
la frunze și contribuie la menținerea temperaturii
plantei. După răsarirea plantelor apa este necesară
atât în sol cât și în aerul atmosferic din jurul
plantelor în cantități ce variază în funcție de
plantă, condițiile de sol și climă.
 Împreună cu substanţele dizolvate determină presiunea
osmotică a celulelor şi ţesuturilor, ţine întinşi pereţii
celulari şi dă astfel turgescenţa care asigură echilibrul
mecanic al diferitelor organe supraterestre, deci
menţinerea acestora în poziţia erectă. Conținutul în apă
al organelor plantei este de 10-15% la semințe, până la
85-90% la unele organe verzi. Plantele necesită foarte
multă apă în perioada de germinare a semințelor, dar și
în cursul perioadei de vegetație.
 Pentru a germinarea semințelor de cereale este nevoie de 50% apă față de
greutatea lor, pe cand semințele din in, cânepa, soia, fasole, lucernă au nevoie de
100% apă și chiar mai multă. Cantitatea de apă exprimată în g sau kg folosită de
plante pentru a forma un gram sau kg de substanță uscată în organele sale aeriene,
se numește coeficient de transpiratie sau consum specific. Peste 99% din apa
absorbită din sol este eliminată prin procesul de transpirație. Coeficientul de
transpirație variază în funcție de soi, perioada de vegetație, vânt, temperatură,
umiditatea aerului. În funcție de culturi coeficientului de transpiratie are
următoarele valori:
 - grâu:270-639
 - orez:395-811
 - porumb:240-495
 - lucernă:568-1068. Vântul măreşte transpiraţia plantelor de 2-20 de ori
comparativ cu vremea liniştită, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa lui. Aceeaşi
specie de plantă, pe acelaşi tip de sol, într-o vară umedă transpiră de 2 - 2,5 ori
mai puţină apă decât într-o vară secetoasă
În legumicultură
 Asigurarea apei dintr-o sursă permanentă este o problemă de bază. Majoritatea plantelor
legumicole au consumuri foarte mari de apă, exceptând perioada coacerii fructelor. Apa
exercită o influenţă deosebită asupra principalelor proprietăţi ale solului, în funcţie de
cantitatea şi calitatea ei. Astfel, la irigat, conţinutul de humus are o tendinţă de scădere, la
fel valoarea pH, dar în paralel cu creşterea dozelor de azot. De asemenea, se reduc valorile
permeabilităţii, ale porozităţii totale etc. Poluarea apei este cea mai evidentă şi mai gravă
formă a poluării, în condiţiile în care circa 1/3 din suprafaţa uscatului întâmpină dificultăţi
permanente în asigurarea apei potabile. Ca factor de mediu, apa este, de regulă, cea mai
afectată, ea de multă vreme nemaiputându-se regenera în mod natural. Surse de poluare
pot fi marile oraşe, industriile de tot felul, pesticidele din agricultură, câmpurile petroliere,
marile complexe zootehnice, carierele şi minele, apele fierbinţi, eşuarea unor tancuri
petroliere, experienţele nucleare, războaiele etc. Epurarea apelor uzate cuprinde o
succesiune de procese fizice, chimice, biologice şi fizicochimice necesare pentru
înlăturarea poluanţilor până la o limită admisibilă. Există şi o anumită epurare biologică
naturală.
Din punct de vedere al adaptării la
factorul de vegetaţie apă
 Plantele se împart în trei grupe:
 - plante xerofite, adaptate la condiţiile de secetă (meiul, dughia, sorgul);
 - plante mezofite, adaptate la cantităţi moderate de apă, aşa cum sunt majoritatea plantelor
cultivate;
 - plante higrofite, adaptate unor condiţii de umiditate excesiv (orezul).
 În funcţie de rezistenţa la secetă, plantele de cultură se clasifică astfel:
 - rezistente: năutul, pepenele verde, viţa de vie, lintea cu bobul mic, meiul, sorgul (cămila
vegetală a nisipurilor), iarba de Sudan, dughia, hibridul sorg x Sudan, latirul; - mijlociu de
rezistente: secara, floarea-soarelui, bumbacul, ricinul, sparceta, grâul, orzul, porumbul, sfecla de
zahăr, lucerna, ghizdeiul etc.;
 - nerezistente: orezul, ovăzul, soia, fasolea, dovleacul, cartoful, rapiţa, trifoiul, plantele
legumicole etc.
 Pentru a rezista la secetă, plantele s-au adaptat astfel, unele frunze sunt acoperite cu un strat
foarte subţire de ceară, altele au perişori tomentoşi, un număr redus de stomate, o suprafaţă
foliară mică etc. Porumbul îşi răsuceşte frunzele (care devin „foi de ceapă“), dovleacul îşi
strânge frunzele, plantele de pe sărături au presiune osmotică foarte mare etc. Mai întâi se usucă
şi cad frunzele bazale, pentru ca frunzele mai tinere să supravieţuiască secetei. Dezechilibrul
dintre cantitatea de apă absorbită prin rădăcini şi cantitatea de apă transpirată determină procesul
de ofilire, care este de două feluri: ofilire temporară şi ofilire permanentă.
Ofilirea temporară (reversibilă)
 Areloc de obicei la orele prânzului, în zilele
caniculare, când umiditatea din sol este redusă.
Plantele îşi revin noaptea, după ploi sau după
udări. Totuşi stressul hidric influenţează negativ
procesele vitale ale plantelor, mai ales în timpul
fazelor critice
Ofilirea permanentă (ireversibilă)
 Apare atunci când insuficienţa apei în sol este accentuată
şi pe o perioadă mai mare. Plantele nu-şi mai revin, chiar
dacă ulterior li se asigură apă în cantităţi suficiente, şi
pier, iar recolta este compromisă. În general, consumul
de apă al unei plante creşte de la germinaţie până la
fructificare, apoi scade până la recoltare. 25 Cantitatea
totală de apă absorbită de o plantă pe întreaga sa
perioadă de vegetaţie poartă numele de consum total de
apă. Exemple de valori ale acestui indice: porumb -14
litri, cânepă - 27 litri, floareasoarelui -66 litri etc.
SURSELE DE APĂ
 Planta absoarbe din sol prin radacini cea mai mare parte din apa de
care are nevoie. Sursele de apă sunt: precipitațiile, apa freatică, apa
din condensarea vaporilor, apa de irigație, topirea zăpezilor.
 Precipitațiile: în Romania reprezintă sursa principală în ceea ce
privește aprovizionarea cu apă a plantelor. În medie cele 638 mm
precipitații în țara noastră ar fi suficiente daca ar fi distribuite
uniform pe întreg teritoriul în decursul unui an. Perioada cea mai
ploiosă este în mai, iunie, iulie în care cad 30-40 % din totalul
precipitatiilor unui an după care în lunile august, septembrie,
octombrie este o perioadă de secetă relativă, iar în noiembrie,
decembrie și ianuarie reprezintă perioada precipitațiilor de iarnă în
care cad 15-20 % din totalul precipitațiilor.
 Coeficientul de valorificare a apei din precipitații reprezintă
cantitatea de recoltă, în kg, ce se obține cu 1mm de apă din
perioada de vegetație a plantei respective și variază în
funcție de repartiția precipitațiilor în perioada de vegetație,
de măsurile agrofitotehnice etc. Consumul de apă de către
plante este influențat de cantitatea de îngrășăminte aplicată,
de sistemul de lucrare al solului , epoca de semanat, gradul
de infestare cu buruieni, dar și densitatea plantelor pe
unitatea de suprafață are o influență deosebită. Se poate
spune că coeficientul de transpirație este 1.5-2 ori mai mare
la variantele neîngrășate comparativ cu variantele îngrășate.
 Activitatea microorganismelor din sol și procesele
biochimice sunt influențate de gradul de aprovizionare cu
apă. Procesele de amonificare au loc în momentul în care
solul are peste 70% din capacitatea maxima de apă. Căldura
soarelui determină evaporarea apelor de suprafață, iar vaporii
formați se ridica în atmosferă. În atmosferă intervine o
scădere de temperatură astfel o parte din vapori se
condensează și formează nori, ceață, ploaie, zapadă,
grindină. În timpul nopților răcoroase din anotimpurile
calduroase se depune roua, iar în anotimpurile reci se depune
bruma. Ele formează apele meteorice.
 Apele căzute pe pământ sau rezultate din topirea
zăpezilor refac cantitatea de apă din lacuri, râuri,
mări și oceane, iar o altă parte intră în straturile de
pământ la adâncimi diferite, și formează apele
freatice. Dacă întalnesc un strat impermeabil, ca
de exemplu argila, ele se strâng acolo și formează
ape subterane. Astfel apele subterane care se
apropie de suprafața și reușesc să iasă din pământ
formează izvoare subterane.
 Apa freatică
 Contribuie la aprovizionarea rădăcinilor plantelor cu acest factor de vegetaţie
atunci când se găseşte la o adâncime mică (de 2 - 6 m), deci în cazul subtipurilor
de sol freatic umede. 27 Aportul freatic are o acţiune benefică mai ales în
perioadele de secetă şi pentru plantele cu sistem radicular profund (lucerna,
porumbul, sfecla de zahăr, floarea-soarelui etc.). Apa urcă prin fenomenul de
ascensiune capilară pe înălţimi şi cu viteze diferite, în funcţie de textură,
structură, conţinut de humus şi de săruri solubile etc. Astfel, în solurile nisipoase
apa urcă cu viteză mare dar pe o înălţime finală mică (0,5 - 1 m). La solurile
argiloase viteza ascensiunii capilare este mică, dar înălţimea finală mare (3 - 4 m).
La solurile halomorfe, mai ales la soloneţ, cele două valori sunt foarte mici.
Urcarea apei prin capilare are loc până când se stabileşte un echilibru între forţele
capilare (care determină urcarea) şi forţa gravitaţională. Acest proces este mai
activ în zonele secetoase. Dimpotrivă, în zonele şi în perioadele umede apa din
precipitaţii favorizează curentul descendent
 Apa de irigaţie
 Provine din fluviul Dunărea, din râuri, lacuri de
acumulare, bazine de retenţie sau din pânza freatică.
Apa bună pentru irigat trebuie să aibă un debit puţin
variabil, să nu aibă un grad de mineralizare mai mare
de 2 g săruri minerale/l, să nu fie poluată etc.
 Apa provenită din condensarea vaporilor
 Constituie o sursă minoră de aprovizionare a plantelor.
Vaporii de apă se formează în interiorul solului prin
evaporarea apei lichide sau pătrund în spaţiile lacunare ale
solului venind din atmosferă. Condensarea se produce
atunci când saturaţia în vapori de apă a aerului din sol
depăşeşte 97 %. Vaporii de apă se condensează atât la
suprafaţa solului cât şi în interiorul acestuia, formând „roua
internă”, cu o anumită importanţă în perioadele secetoase.
Condensarea vaporilor este favorizată de nopţile reci, de
textura mai nisipoasă, de afânarea mai mare a solului
Formele de apă din sol
 Însol, apa se prezintă sub mai multe forme, cu anumite
particularităţi în privinţa mobilităţii, densităţii, accesibilităţii
pentru plante, presiunii osmotice, conductibilităţii termice etc.
28 Vom prezenta succint formele de apă din sol pentru că
descrierea lor detaliată se găseşte în manualele de Pedologie.
Apa poate fi legată sau nelegată (liberă).
 a) Apa legată chimic este de două feluri: apă de constituţie
(exemple: Fe(OH)3, Al(OH)3 ) şi apă de cristalizare
(exemplu: CuSO4 x 2H2O). În primul caz este sub formă
ionică (oxidril), iar în al doilea caz sub formă moleculară. Apa
legată chimic este complet inaccesibilă plantelor, se eliberează
numai sub acţiunea unor temperaturi ridicate etc
 b) Apa legată fizic se găseşte sub două forme: apă de higroscopicitate şi apă
peliculară.
 Apa de higroscopicitate este reţinută molecular la suprafaţa particulelor de sol cu
50 - 10.000 atmosfere, de aceea nu este folosită de plante şi se mai numeşte „apă
fiziologic inactivă” sau „apă moartă“ ori apă puternic legată. Cantitatea de apă
adsorbită prin higroscopicitate depinde de textura solului şi de umiditatea relativă a
aerului. Această formă de apă este adsorbită datorită energiei libere de suprafaţă şi
se poate pierde în mare măsură în perioadele de secetă. Un sol uscat în etuvă la
1050C, introdus într-o atmosferă saturată cu vapori de apă, creată de o soluţie de
acid sulfuric 10 %, la temperatura de 250C, adsoarbe apă până la nivelul
coeficientului maxim de higroscopicitate.
 Apa peliculară se realizează peste apa de higroscopicitate. Ea este reţinută în jurul
particulelor de sol cu presiuni mai mici, de 0,5 - 50 atmosfere. Partea externă a apei
peliculare poate fi absorbită, dar cu dificultate, de rădăcinile plantelor care au o
putere de absorbţie de 15 - 20 atmosfere. Apa liberă poate fi capilară şi
gravitaţională.
 c) Apa capilară se întâlneşte în spaţiile capilare (sub
1 mm diametru) şi se deplasează uşor sub acţiunea
forţelor de menisc generate de tensiunea superficială a
apei. Ea are o importanţă foarte mare datorită
accesibilităţii ei pentru plante, fiind reţinută cu forţe
mici, de până la 0,5 atm. Se deplasează în toate
direcţiile sub acţiunea forţei de sucţie
 d) Apa gravitaţională se întâlneşte în spaţiile
necapilare şi se mişcă descendent sub acţiunea forţei
de gravitaţie. Ea apare în cazul când umiditatea este
cuprinsă între capacitatea de câmp şi capacitatea
totală (de saturaţie) pentru apă a solului, de exemplu
după ploi abundente, inundaţii, udare cu norme mari,
topirea bruscă a zăpezii etc. Este puţin folosită de
plante pentru că se infiltrează în profunzime până
când întâlneşte pânza freatică sau un strat
impermeabil. Mişcarea acestei forme de apă depinde
foarte mult de permeabilitatea solului
 Apa în stare de vapori
 A fost prezentată în subcapitolul anterior. O mare
importanţă prezintă cunoaşterea indicilor hidrofizici
ai solului. Fiecărui indice îi corespunde o anumită
umiditate, cu o anumită 29 mobilitate şi accesibilitate
pentru plante. Valorile aceluiaşi indice hidrofizic
diferă de la un sol la altul.
Consumul şi pierderea apei în sol
 Consumul apei poate fi productiv, când ne referim la apa consumată de
plantele cultivate, sau neproductiv, când ne referim la apa consumată de
buruieni. „Poluarea verde” concurează puternic plantele de cultură în
privinţa acestui factor de vegetaţie. Principalele căi de pierdere a apei
din sol sunt: evaporarea la suprafaţa solului, infiltraţia, scurgerea apei
pe pante şi spulberarea zăpezii.
 a) Evaporarea înseamnă trecerea apei din starea lichidă în stare de
vapori şi reprezintă principala cale de pierdere a apei în agricultură,
putând ajunge până la 40 - 50 % din totalul precipitaţiilor. Evaporarea
apei din sol este influenţată de o serie de factori: meteorologici,
pedologici, tehnologici etc. Când aerul atmosferic este saturat cu vapori
de apă evaporarea încetează. Pe măsură ce aerul încărcat cu vapori se
încălzeşte, evaporarea apei se intensifică, îndeosebi când bat vânturi
calde, uscate, cu viteză mare
 b) Infiltrarea apei depinde de adâncimea pânzei freatice şi de
porozitatea solului, care la rândul ei depinde de structură, textură,
conţinut de humus, grad de compactare
 c) Scurgerea apei la suprafaţa solului depinde foarte mult de panta
terenului. Pe versanţi, apa din precipitaţii nu are timp suficient să se
infiltreze (mai ales în cazul ploilor torenţiale), provocând eroziunea
solului, inundaţii pe văi şi secetă pe treimea superioară a versanţilor,
poluarea apei din fântâni, iazuri etc. Această problemă va fi detaliată în
subcapitolul „Agrotehnica antierozională”.
 d) Spulberarea zăpezii de către viscol este un fenomen întâlnit mai ales
în zonele de câmpie din sudul şi sud-estul ţării. Suprafeţele rămase fără
zăpadă vor fi mai slab aprovizionate cu apă şi mai expuse gerului. De
aceea se recomandă instalarea parazăpezilor, plantarea unor perdele
forestiere de protecţie perpendiculare pe direcţia vântului dominant etc.
Măsuri agrotehnice de dirijare a
regimului de apă al solului
 Regimul de apă (hidric) al solului reprezintă totalitatea fenomenelor de
pătrundere, circulaţie, reţinere şi pierdere a apei. Se întâlnesc două situaţii
în care se impune aplicarea unor măsuri agrotehnice: exces de umiditate şi
deficit de umiditate.
 a) Măsuri de îndepărtare a excesului de apă din sol Excesul de apă poate
fi periodic (temporar), prelungit sau permanent. El stânjeneşte respiraţia
rădăcinilor şi activitatea microorganismelor, au loc reacţii de reducere,
apar compuşi toxici, se întârzie efectuarea lucrărilor agricole etc. Pentru a
îndepărta excesul de apă din sol se recomandă următoarele măsuri:
îndiguirea zonelor inundabile, desecarea cu ajutorul unor şanţuri (rigole),
drenajul (lucrări de îmbunătăţiri funciare), afânarea adâncă a solului,
fertilizarea organică, arături în spinări, nivelarea microdepresiunilor,
folosirea pompelor etc. Aceste probleme vor fi detaliate în subcapitolul
„Agrotehnica diferenţiată a terenurilor cu exces de umiditate“
 b) Măsuri pentru înmagazinarea şi păstrarea apei în sol Micşorarea
pierderii de apă prin evaporare este una din problemele prioritare ale
activităţii din agricultură. În acest scop solul 31 trebuie menţinut nivelat,
afânat, atât în stratul arat cât şi în cel nearat, fără crustă, mărunţit, curat de
buruieni etc. Trebuie evitată formarea crăpăturilor care rup rădăcinile şi
măresc suprafaţa de evaporare a apei. În acest scop solul se va lucra periodic,
superficial. Principala măsură pentru completarea deficitului de umiditate o
reprezintă irigaţiile. În România s-au amenajat peste 3 milioane de ha pentru
irigarea prin aspersiune, pe brazde, prin picurare etc. Din păcate, după 1990,
suprafaţa efectiv irigată s-a redus mult din diferite cauze. Înfiinţarea unor
perdele forestiere de protecţie, late de 10 - 15 m, perpendiculare pe direcţia
vântului dominant, la distanţe de 200 - 400 m între ele, în zonele de câmpie
afectate de secetă, micşorează viteza vânturilor, reduce evaporarea apei din
sol etc. Distrugerea buruienilor, mari consumatoare de apă, contribuie la
folosirea raţională a rezervei de apă din sol de către plantele cultivate
 Cultivarea de specii şi soiuri (hibrizi) de plante mai rezistente la secetă,
semănatul la epoca optimă, rotaţia culturilor în funcţie de cerinţele
acestora faţă de apă etc. sunt măsuri importante pentru folosirea raţională
a umidităţii solului. Aplicarea îngrăşămintelor determină micşorarea
consumului specific de apă al plantelor. De asemenea, fertilizarea
organică, cultivarea unor ierburi perene şi aplicarea amendamentelor
ameliorează structura solului, măresc porozitatea şi permeabilitatea, deci
favorizează înmagazinarea apei în sol. Toate lucrările solului (cu plugul,
freza, grapa, combinatorul, cultivatorul, cizelul, scarificatorul etc.)
contribuie la creşterea porozităţii şi permeabilităţii solului pentru aer şi
apă. Evaporarea apei mai poate fi diminuată prin mulcirea solului,
nivelare, distrugerea crustei, praşile manuale şi mecanice, dezmiriştire
etc. Stratul superficial de sol să fie cât mai nivelat, mărunţit, afânat,
pentru a diminua evaporarea apei din sol.
AERUL ca factor de vegetaţie
 În aerul uscat şi curat, din straturile inferioare ale atmosferei, azotul
reprezintă 78%, oxigenul 21%, argonul 0,95%, CO2 0,03% iar alte gaze
0,01% (O. Berbecel şi col., 1970). Compoziţia aerului din sol din punct de
vedere calitativ este aceeaşi ca şi cea a aerului atmosferic. Dar din punct de
vedere calitativ, proporţia diferitelor componente gazoase din aerul solului nu
este aceeaşi ca cea din aerul atmosferic. Astfel, în aerul solului, dioxidul de
carbon şi amoniacul se află în proporţie mai mare datorită descompunerii
materiei organice de către microorganisme, proporţia de oxigen este mai
mică, iar celelalte componente rămân practic în aceeaşi proporţie ca şi în
aerul atmosferic. Oxigenul în sol în mod normal se găseşte în proporţie de 18-
19% dar el poate să scadă la 16% iar în unele cazuri sub această limită.
Cantitatea de CO2 din sol este aproximativ de zece ori mai mare decât în
aerul atmosferic (0,3%), dar proporţia lui poate creşte mult mai mult.
 Aerul influenţează procesele metabolice ale plantelor prin componentele sale
şi în primul rând prin oxigen şi dioxidul de carbon, apoi prin azot şi amoniac.
 Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul de
respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu oxigen.
În sol oxigenul are rol începând cu germinaţia seminţelor, apoi în respiraţia
radiculară şi a altor organe subterane, în oxidarea părţii aeriene a solului, fiind,
de asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de microorganisme din sol etc.
Rădăcinile crescute în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la culoare,
prezintă un număr mai mare de peri radiculari favorizându-se astfel o
aprovizionare mai bună a plantelor cu elemente nutritive şi cu apă. În solurile
cu oxigen puţin, rădăcinile sunt mai groase şi mai scurte, mai închise la culoare
şi cu un număr mai redus de peri radiculari. Oxigenul din sol este necesar şi
pentru dezvoltarea bacteriilor aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi
îl transformă în nitraţi. Unele bacterii, ca Azotobacter şi unele specii de
Rhyzobium, fixează azotul liber din aer şi au nevoie de un mediu bogat în
oxigen. În solurile slab aerate predomină descompunerea anaerobă, din care
rezultă CH4, H2S, aldehidă glicolică, aldehidă lactică şi alţi compuşi săraci în
oxigen care sunt vătămători pentru plante
 Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele
verzi şi prin rădăcini. Aerul atmosferic primeşte cantităţi mari
de CO2 care rezultă prin 8 descompunerea materiei organice
din sol, cantitate care este corelată cu intensitatea activităţii
microorganismelor. Pe terenurile cultivate se elimină mai mult
CO2 deoarece la CO2 degajat prin activarea
microorganismelor se adaugă şi CO2 rezultat din respiraţia
rădăcinilor. Cantitatea de CO2 din sol nu trebuie să depăşească
1%, deoarece dăunează rădăcinilor, microorganismelor aerobe,
iar materia organică se descompune defectuos.
 Azotul fiind un gaz inert plantele superioare nu-l pot folosi
direct ci îl iau din sol sub formă de săruri ale acidului azotic
sau săruri amoniacale.
 Amoniacul în aerul solului se găseşte în cantităţi ceva mai mari decât în atmosferă, ca
urmare a descompunerii materiei organice proteice. Amoniacul este oxidat de către bacteriile
nitrificatoare şi transformat în nitriţi apoi în nitraţi sau azotaţi, aceştia din urmă constituind
hrana de bază pentru plante. Între sol şi atmosferă are loc un permanent schimb de gaze.
Primenirea aerului are loc în permanenţă prin difuziune (omogenizarea gazelor în
repaos).Primenirea în masă a aerului are loc sub influenţa factorilor fizici şi biologici. Dintre
factorii biologici cu rol în primenirea aerului din sol îl au animalele care sapă galerii cum
sunt: cârtiţa, popândăii, râmele, larvele, insectele etc. Primenirea aerului din sol numai prin
procese naturale nu este suficientă. Din această cauză trebuie să se folosească mijloace
agrotehnice de îmbunătăţire a regimului de aer din sol. Toate lucrările solului prin care se
afânează stratul arabil precum şi măsurile de îmbunătăţire a structurii solului contribuie la
schimbul de aer dintre sol şi atmosferă. Măsuri mai energice de primenire a aerului se impun
pe solurile grele, care se tasează repede şi formează crustă. Pe terenurile cu exces de
umiditate se execută lucrări de drenare şi de evacuare a apei; pe terenurile umede, aplicarea
corectă a sistemelor de lucrare a solului, a îngrăşămintelor organice, evitarea tasării solului
prin trecerea repetată cu mijloacele agricole, sunt măsuri care contribuie la o bună aeraţie a
solului.
Primenirea aerului din sol
 În natură are loc un schimb continuu între aerul atmosferic şi cel din sol prin
procesele de difuziune şi de schimbare (curgere) în masă ( convecţie). Din
cauza diferitelor procese, reacţii, care au loc în sol, conţinutul de oxigen
scade în paralel cu creşterea conţinutului de dioxid de carbon. Dacă aerul
din sol nu s-ar primeni (împrospăta) s-ar asfixia organele subterane ale
plantelor, microorganismele aerobe ar dispărea, sar acumula substanţe
allelopatice în sol etc. Difuziunea este principalul mecanism de
reîmprospătare a aerului din sol şi reprezintă răspândirea în spaţiul
înconjurător a moleculelor de gaze pentru omogenizarea presiunii acestora.
Concret, toate componentele aerului se deplasează din locurile cu
concentraţii mari spre cele cu concentraţii mai mici. Deci în permanenţă în
sol intră O2 şi iese CO2. Primenirea aerului prin difuziune se face atât prin
spaţiile capilare 35 sau necapilare ale solului cât şi prin peliculele de apă din
jurul rădăcinilor. Prin acest proces oxigenul ajunge la perişorii radiculari.
 Schimbarea în masă a aerului constă în deplasarea unei cantităţi mari de
aer sub influenţa unui gradient de presiune asigurat de diverşi factori
fizici şi biologici (Guş, P., 1998). Astfel, vântul crează o depresiune la
suprafaţa solului, scoate aerul viciat, cu mult CO2, pătrunzând aer
atmosferic mai bogat în O2. Când apa din precipitaţii, irigaţii etc.
pătrunde în sol, elimină aerul, iar după consumarea, infiltrarea sau
evaporarea ei în pori pătrunde aer proaspăt. Vieţuitoarele care sapă
galerii în pământ (cârtiţe, şoareci de câmp, hârciogi, râme etc.) contribuie
şi ele la aerisirea solului. Când aerul din sol se încălzeşte, se dilată şi iese
în atmosferă, iar când se răceşte îşi micşorează volumul facilitând
pătrunderea aerului atmosferic. De obicei, schimbul este diurn, adică
aerul se încălzeşte ziua şi se răceşte noaptea. Totalitatea fenomenelor de
intrare – ieşire a aerului din sol, de modificare a compoziţiei lui, de
interacţiune cu fazele lichidă şi solidă reprezintă regimul de aer al solului
 Calitatea aerului depinde foarte mult de poluarea lui. Principalii poluanţi ai
atmosferei sunt: gaze (monoxid de carbon, dioxid de carbon, hidrocarburi
nearse, anhidridă sulfuroasă, hidrogen sulfurat, amoniac, derivaţi halogenaţi,
derivaţi ai azotului, hidrocarburi policiclice); metale grele (plumb, cadmiu,
mercur etc.); particule lichide ca emanaţii din diferite procese industriale;
particule solide sub formă de prafuri industriale, negru de fum, praf de
ciment, fumul de la încălzirea locuinţelor şi serelor sau de la incineratoare;
plumbul din gazele de eşapament; praf radioactiv de la explozii atomice;
prafuri vulcanice; pesticide din agricultură etc. Poluanţii urbani produc ceaţa
poluantă numită „smog fotochimic”. Efectele negative ale poluării aerului
sunt multiple: se astupă stomatele, se diminuează suprafaţa de asimilare a
energiei solare din cauza prafului de pe frunze, plantele se usucă parţial sau
în totalitate; la oameni şi animale sunt atacate aparatele respirator, nervos,
circulator etc.
 Pentru reducerea poluării aerului se recomandă
amplasarea surselor de poluare la distanţe de protecţie
sanitară faţă de colectivităţile umane, utilizarea unor
procedee ca filtrarea, absorbţia, electrofiltrarea, folosirea
de catalizatori în procesul de ardere, sedimentarea etc.
Agenţii poluanţi reduc rolul pozitiv al factorului de
vegetaţie. Toxicitatea produsă de diversele noxe depinde
de natura poluantului, concentraţia acestuia, durata de
poluare, specia de plante, faza de vegetaţie etc. În partea
superioară a solurilor poluate se reduc mult numărul şi
activitatea microorganismelor.
Metode agrotehnice de reglare a
regimului de aer din sol
 În privinţa aerului atmosferic nu se pune problema reglării cantităţii acestuia, fiind suficientă, ci
numai a calităţii, prin înlăturarea surselor de poluare, limitarea răspândirii noxelor în zonele
învecinate, sau cel puţin reducerea gradului de poluare prin metodele menţionate în subcapitolul
anterior. Primenirea aerului din sol numai pe cale naturală nu este suficientă şi ca urmare trebuie să se
intervină prin diferite metode agroameliorative:
 a) Toate lucrările care afânează solul, distrug crusta etc. (arat, grăpat, prăşit, scarificat), măresc
porozitatea totală, rezultând un raport favorabil între porozitatea capilară şi cea necapilară;
 b) Dimpotrivă, pe solurile excesiv de afânate şi de aerate se recomandă tăvălugirea;
 c) Eliminarea excesului de apă, prin desecare sau drenaj, în vederea realizării unui regim aerohidric
corespunzător;
 d) Fertilizarea organică a solurilor argiloase, tasate, luvice, pentru structurarea şi afânarea lor;
 e) Irigaţia intensifică schimbul de aer între sol şi atmosferă;
 f) Folosirea amendamentelor corectează reacţia şi ameliorează starea fizică, deci şi regimul
aerohidric al solului;
 g) Scarificarea şi arătura cu subsolier afânează şi aerisesc stratul subarabil compactat, distrug
hardpanul etc. Metodele de reglare a regimului aerului din sol trebuie corelate cu metodele de reglare
a regimului apei.
ELEMENTELE NUTRITIVE ca
factor de vegetaţie
 Elementele nutritive au un rol fundamental în nutriţia minerală a plantelor. Ele participă,
alături de lumină, căldură, aer şi apă, la realizarea producţiei agricole, contribuind la buna
desfăşurare a principalelor procese fiziologice şi biochimice din plantă (fotosinteza, respiraţia,
sinteza compuşilor organici, circulaţia apei, nutriţia, germinarea seminţelor).
 Obţinerea de producţii mari la hectar şi de calitate este determinată de
 fertilitatea solului. Plantele au nevoie de un număr mare de elemente minerale
 numite elemente nutritive dintre care mai importante sunt: C, H, O, N, P, K, S,
 Ca, Fe, Mg, B, Mn, Cu, Zn, Mo, Cl. Fiecare element îndeplineşte anumite
 roluri în viaţa plantelor, iar cantitatea necesară depinde de specia de plante. Aşa de exemplu,
 C, H şi O intră în componenţa substanţelor ternare, azotul intră în compoziţia substanţelor
 proteice, fosforul participă la sinteza substanţei proteice, sporeşte energia germinativă,
 înfrăţirea cerealelor, grăbeşte maturitatea etc., stimulează formarea organelor florale, potasiu
 măreşte rezistenţa plantelor la ger şi secetă, contribuie la formarea ţesuturilor mecanice,
 măreşte rezistenţa gramineelor la cădere etc.
Solul ca mediu pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor
 Condiţia esenţială pentru obţinerea de recolte mari la unitatea de
suprafaţă o constituie fertilitatea solului. Fertilitatea solului, ca noţiune
generală este însuşirea acestuia de a asigura plantele cu apă şi substanţe
nutritive pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Elementul de bază al
fertilităţii îl constituie structura solului deoarece ea influenţează nu
numai condiţiile fizice, aeraţia şi regimul de hrană ci şi 12
accesibilitatea substanţelor hrănitoare pentru plante, descompunerea
materiei organice din sol şi toată activitatea microbiologică. Prin
structura solului (C.V. Oprea, 1968) se înţelege modul de grupare şi
aşezare la un loc, în agregate, a elementelor granulometrice elementare.
Aceste particule elementare se leagă între ele prin coloizi organici,
organo-minerali, respectiv prin humus, argilă, hidroxizi de aluminiu
(Al) şi fer (Fe) ş.a. Dintre tipurile de structură, structura glomerulară şi
cea grăunţoasă asiugură cele mai bune condiţii de sol.
 Structura solului influenţează asupra porozităţii acestuia.
Astfel, într-un sol cu structură stabilă se realizează un raport
favorabil între porozitate şi faza solidă şi anume de 1:1, iar în
cadrul porozităţii se realizează un raport favorabil între porii
capilari (70%) şi porii necapilari (30%). Această porozitate
ideală (C.D. Chiriţă, 1974) asigură o capacitate suficient de
ridicată atât pentru apă cât şi pentru aer, o circulaţie bună a
apei, un schimb activ de gaze între sol şi atmosferă, o
coeziune moderată a solului. Un sol normal, cu un raport
optim între porozitatea capilară şi necapilară, se spune că este
elastic datorită aerului care pătrunde între agregate, precum şi
a CO2, rezultat în urma descompunerii materiei organice din
sol.
Cerinţele plantelor faţă de elementele
nutritive
 Plantele au nevoie de hrană în întreaga lor perioadă de vegetaţie (la început
consumă substanţele de rezervă din cotiledoane). Ele prezintă cerinţe
diferite faţă de elementele nutritive în funcţie de specie, fază de vegetaţie,
consum specific, condiţii pedoclimatice, soi (hibrid) etc. 38 Cerealele
păioase au cerinţe mai mari faţă de azot, apoi de potasiu, fosfor, magneziu
şi sulf; sfecla de zahăr are cerinţe mai mari pentru azot şi potasiu, apoi
pentru calciu, magneziu, sulf, fosfor, bor; plantele oleaginoase preferă
potasiul şi după aceea azotul, calciul, magneziul, fosforul şi sulful.
Cartoful, orezul, inul etc. au preferinţe pentru azotul amoniacal, în timp ce
sfecla de zahăr, rapiţa, porumbul (spre sfârşitul perioadei de vegetaţie) etc.
preferă nutriţia cu azot nitric. La începutul perioadei de vegetaţie plantele
au un consum mai mare de azot, iar în timpul formării organelor de
reproducere şi fructificării creşte consumul de fosfor. În preajma maturităţii
biologice consumul de elemente nutritive scade foarte mult.
 Când plantele sunt aprovizionate nesatisfăcător cu unul sau mai multe
elemente nutritive, faţă de potenţialul lor genetic, apare starea de nutriţie
insuficientă. În cazul în care concentraţia unui element nutritiv în plantă este
mai mare decât conţinutul minim care asigură maximum de recoltă apare
excesul de elemente nutritive (Guş, P., 1998). Unele elemente nutritive sunt
necesare în cantităţi mai mari şi se numesc macroelemente principale (azotul,
fosforul şi potasiul). Urmează macroelementele secundare (calciul, magneziul
şi sulful). Alte elemente sunt folosite în cantităţi mai mici şi se numesc
microelemente principale (manganul, cuprul, zincul, borul şi fierul), urmate
de microelementele secundare (molibdenul, cobaltul şi clorul). După moartea
plantelor, în urma descompunerilor care au loc datorită microorganismelor,
elementele nutritive sunt restituite mediului înconjurător. Fiecare element
chimic are anumite roluri în viaţa plantelor. În lipsa unor elemente nutritive
plantele nu se dezvoltă normal, iar cu timpul pier.
 Azotul este elementul esenţial pentru viaţa plantelor. Nu există substanţă vie fără azot. El intră în
compoziţia protoplasmei şi nucleului celulelor, a clorofilei, vitaminelor, hormonilor, fermenţilor,
compuşilor cu rol respirator, alcaloizilor şi, mai ales, a proteinelor.
 Azotul ajută la sporirea masei vegetale a plantelor, fiind prezent în toate organele acestora. Când
azotul se găseşte în cantităţi suficiente şi sub forme uşor accesibile, plantele cresc normal, au frunze
mari şi de culoare verde închis, dau producţii mari. Excesul de azot determină creşterea exagerată,
luxuriantă, a plantelor, întârzie maturitatea acestora, iar în plantele nitrofile (salată, spanac, hrişcă) se
acumulează cantităţi mari de azot nitric care provoacă anumite afecţiuni („tehnopatii”) oamenilor.
Legumele nu se conservă bine decât pe perioade mici de timp.
 Excesul de azot se pierde prin levigare în straturile profunde ale solului sau chiar în apa freatică, mai
ales sub formă nitrică.
 Tot din cauza excesului de azot scade rezistenţa la cădere, creşte sensibilitatea la boli, se întârzie
coacerea şi recoltatul. În cazul carenţei de azot plantele cresc încet, rămân pipernicite, firave, înfrăţesc
slab sau deloc, frunzele sunt mici, gălbui, cu nervuri roşii, o parte din flori avortează, fructifică slab,
de aceea recoltele sunt mici. În sol predomină formele organice ale azotului (în resturi organice
vegetale şi animale, acizi humici etc.).
 Azotul devine accesibil plantelor în urma procesului de mineralizare sub acţiunea microorganismelor.
 Fosforul este componentul principal al fosfolipidelor, acizilor
nucleici, nucleoproteinelor etc. El se mai întâlneşte în vitamine,
enzime, hormoni etc. Este principalul furnizor al energiei necesare în
procesul de fosforilare (formarea de ADN şi ATP). Fosforul
stimulează înfrăţirea la cereale, intensifică lignificarea ţesuturilor
mecanice şi sporeşte rezistenţa la cădere, ameliorează însuşirile de
panificaţie, stimulează fructificarea, influenţează favorabil
dezvoltarea microorganismelor, îndeosebi a celor fixatoare de azot,
stimulează germinaţia seminţelor, grăbeşte maturarea plantelor,
sporeşte producţia şi calitatea legumelor, măreşte rezistenţa la ger şi
la cădere. Fosforul se acumulează mai mult în organele de
reproducere. Insuficienţa fosforului determină formarea de rădăcini
scurte şi neramificate, frunze puţine şi mici, piticirea plantelor,
întârzierea înfloritului şi a fructificării, diminuarea producţiei
 Potasiul, spre deosebire de azot şi fosfor, se acumulează mai mult în
tulpini şi frunze şi mai puţin în seminţe. În cenuşa multor plante (mai ales
floarea-soarelui şi viţa-de-vie) proporţia lui este mai mare decât a
celorlalte elemente chimice. Potasiul are importanţă deosebită în
creşterea, înflorirea şi fructificarea plantelor, în sinteza şi transportul
glucidelor, în mărirea rezistenţei la cădere şi la atacul bolilor şi
dăunătorilor. De asemenea, el contribuie la formarea ţesuturilor mecanice,
la micşorarea transpiraţiei, menţine turgescenţa celulelor, măreşte
rezistenţa la secetă şi ger, sporeşte activitatea fotosintetică etc. Potasiul
este foarte important pentru cartofi, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia
etc. În sol se găseşte aproape exclusiv în compuşi minerali. Insuficienţa
potasiului determină uscarea frunzelor pe margini, încetinirea creşterii,
micşorarea producţiilor, atenuarea aromei frunzelor de tutun, micşorarea
conţinutului de amidon din tuberculii de cartofi, scăderea rezistenţei
plantelor la boli criptogamice, perturbarea activităţii enzimatice etc.
 Calciul se găseşte în cantităţi mari în plante, ocupând locul al doilea
după potasiu. Are un mare rol în creşterea ţesuturilor tinere ale plantelor,
neutralizarea acizilor formaţi în plante, reglarea pătrunderii în plantă a
celorlalţi cationi, intră în componenţa membranelor celulare, favorizează
activitatea microorganismelor din sol etc. 40 Împreună cu humusul şi
argila contribuie la formarea agregatelor structurale de sol. Când este în
deficit, plantele formează rădăcini scurte şi deformate, vârfurile se
ofilesc, formează tulpini subţiri etc., deci producţia scade. ucţia scade.
 Microelementele contribuie la formarea enzimelor, hormonilor, sporesc
rezistenţa la ger şi boli, catalizează anumite procese fiziologice. Carenţa
de microelemente apare pe psamosolurile nivelate, pe erodisoluri, pe
solurile hidromorfe etc.
Metode agrotehnice de reglare a
regimului de nutriţie a plantelor
 Principalele metode agrotehnice recomandate pentru reglarea
regimului de nutriţie a plantelor sunt: fertilizarea organică şi
minerală, folosirea unor preparate bacteriene, asolamentele cu
plante leguminoase anuale sau perene, rotaţia culturilor,
lucrările solului, combaterea eroziunii solului, asigurarea unui
regim termoaerohidric optim, evitarea tăierii rădăcinilor
plantelor etc. a) Fertilizarea organică şi minerală are rolul de
a completa deficitul de elemente nutritive din sol.
Îngrăşămintele naturale conţin macroelemente,
microelemente, enzime etc. Au efect prelungit câţiva ani şi
îmbunătăţesc principalele proprietăţi ale solului. Eficacitatea
fertilizării depinde de doză, sortiment, epocă şi mod de
aplicare, textură etc.
 b) Folosirea unor biopreparate (culturi de bacterii
simbiotice), ca nitraginul, fosfobacterinul şi silicobacterinul,
care se aplică sub formă de soluţii pe seminţele
leguminoaselor, la semănat.
 c) Cultura plantelor leguminoase îmbogăţeşte solul în azot
fixat pe cale biologică în nodozităţi. Cele anuale pot fi
încorporate ca îngrăşământ verde pe solurile sărace.
 d) Rotaţia culturilor asigură utilizarea echilibrată a tuturor
straturilor de sol, previne epuizarea unilaterală a unor elemente
nutritive ca în cazul monoculturii, asigură bune premergătoare,
se evită fenomenul denumit oboseala solului etc. În acest sens
trebuie să se practice asolamente raţionale.
 e) Lucrările solului favorizează dezvoltarea rădăcinilor plantelor, intensificarea
mineralizării substanţelor organice, încorporarea îngrăşămintelor şi a resturilor
vegetale, stimulează activitatea microflorei utile din sol şi acumularea apei etc.
 f) Combaterea buruienilor elimină principalul concurent al plantelor cultivate
în privinţa hranei. Ele consumă de 2 – 3 ori mai multe elemente nutritive/kg
biomasă comparativ cu culturile agricole. g) Irigarea cu norme de udare mari
poate provoca spălarea elementelor nutritive pe profilul solului, mai ales în cazul
psamosolurilor.
 h) Agrotehnica antierozională previne, prin diferite măsuri, eroziunea
orizontului fertil, bogat în elemente nutritive. 41 Nivelul şi calitatea recoltei sunt
influenţate de o serie de factori (climă, sol, plantă). În acest sens E. von
Boguslawschi (1986) a realizat un triunghi al acţiunii factorilor de vegetaţie şi a
metodelor de influenţare (dirijare) a acestora, prin care evidenţiază (schematic)
legăturile complexe dintre factorii care concură la formarea recoltei.
Interacţiunile dintre factorii de vegetaţie şi
relaţiile dintre aceştia şi plantele de cultură
 Plantele au nevoie, pentru creşterea şi dezvoltarea lor, de
prezenţa tuturor factorilor de vegetaţie biotici şi abiotici, în
mod continuu, simultan şi în cantităţi suficiente. Factorii
de vegetaţie nu acţionează izolat, în natură stabilindu-se
anumite interacţiuni între ei. În cercetările sale privind
rolul elementelor nutritive din sol, Justus von Liebig arăta
în 1855 că „elementul care lipseşte în întregime sau nu se
află în cantitate suficientă împiedică celelalte substanţe
nutritive să-şi exercite efectul lor sau cel puţin micşorează
influenţa lor”. Pe baza cercetărilor ştiinţifice privind
interacţiunea dintre factorii de vegetaţie şi relaţiile dintre
aceştia şi plantele cultivate s-au elaborat următoarele legi:
 a) Legea minimului (Hellriegel): „Când un factor de vegetaţie se află în
cantitate minimă sau lipseşte, dezvoltarea plantelor şi deci mărimea
recoltelor depind de starea acestuia”. Cu alte cuvinte, nivelul producţiei
depinde de factorul de vegetaţie aflat în minim (factor limitativ). Ridicarea
nivelului factorului aflat în minim (de pildă hrana) face ca nivelul recoltei să
crească până la nivelul altui factor care devine minim la rândul său (de
exemplu apa).
 b) Legea maximului (Wolny): „Dacă un factor de vegetaţie se află în
cantitate maximă, recolta devine zero”. De exemplu, când apa bălteşte,
plantele pier.
 c) Legea toleranţei (Shelford): „Un factor poate fi limitativ nu numai când
se află în cantitate prea mică, dar şi când este în cantitate prea mare”.
Plantele au un minim şi un maxim ecologic, iar intervalul dintre ele
reprezintă limitele de toleranţă. Se observă că legea minimului şi legea
maximului sunt cazuri particulare ale legii toleranţei.
 d) Legea optimului (Liebscher): „Producţia cea mai mare se obţine când factorul de
veteaţie cercetat este în cantitate optimă”.
 e) Mitscherlich (1905) a formulat următoarea lege: „Dacă se acţionează asupra unui
singur factor, recolta creşte cu adaosuri din ce în ce mai mici, proporţionale cu
diferenţa dintre recolta maximă posibilă şi cea actuală”. Deci sporurile de recoltă nu
sunt proporţionale cu adaosurile succesive şi egale ale factorului de vegetaţie cercetat,
ci sunt descrescătoare. Recolta maximă este o limită de care ne apropiem (asimptotic)
prin sporuri de producţie din ce în ce mai mici. 42 Gheorghe Ionescu-Şişeşti (1947) a
formulat legea proporţiilor armonice: „Pentru a obţine o recoltă maximă este necesar
ca factorii de vegetaţie să fie într-un anumit raport determinat”. Deci trebuie o
îmbinare judicioasă între toţi factorii de vegetaţie. Din păcate, aceste legi au fost
formulate pe baza unor experienţe efectuate defectuos. Autorii au graduat câte un
singur factor de vegetaţie, dar, fără voia lor, au influenţat şi acţiunea altor factori de
vegetaţie. De exemplu, adăugând treptat apă se modifică conţinutul de aer din sol, se
solubilizează mai multe elemente nutritive etc. Pe baza rezultatelor cercetării
ştiinţifice şi a celor din producţie sau formulat o serie de legi ale producţiei agricole
 1. Factorii de vegetaţie nu pot fi substituiţi unul cu altul. De
exemplu apa nu poate înlocui aerul şi invers, lumina nu poate
înlocui hrana şi invers ş.a.m.d., indiferent de cantităţile
administrate.
 2. Factorii de vegetaţie au o importanţă egală. Aşadar, un factor de
vegetaţie nu este mai important ca altul. Numai aparent apa, în
zonele şi în perioadele secetoase, pare mai importantă decât, să
zicem, aerul, dar în locurile unde bălteşte apa situaţia este inversă,
aerul pare mai important decât apa etc. Însă egalitatea factorilor de
vegetaţie trebuie înţeleasă din punct de vedere fiziologic (calitativ),
fiindcă din punct de vedere cantitativ ei nu sunt egali. De exemplu,
plantele consumă mult mai multă apă comparativ cu
microelementele, dar în lipsa acestora plantele pier
 3. Factorii de vegetaţie nu acţionează izolat asupra plantelor, ci în
complex, în interacţiune cu ceilalţi. Ei se influenţează unul pe celălalt în
anumite limite (de pildă creşterea temperaturii sporeşte consumul de
apă).
 4. Factorii de vegetaţie îşi amplifică reciproc acţiunea. De exemplu,
apa contribuie la valorificarea mai bună a îngrăşămintelor şi invers.
 5. Optimul unui factor de vegetaţie este relativ, în funcţie de
graduarea altui (altor) factor (i). De exemplu, doza optimă de azot, la
neirigat, la o cultură, este mai mică decât doza optimă de azot, la irigat,
la aceeaşi cultură. Rezultă că producţia agricolă poate fi sporită
continuu, până la nivelul potenţialului biologic al soiului sau hibridului
respectiv, dacă se acţionează asupra unui număr cât mai mare de factori.
Sporul de producţie este mai mare în acest caz decât suma sporurilor
realizate de graduarea separată a factorilor respectivi.
CUPRINS
 APA CA FACTORVEGETATIV
 AERUL CA FACTOR VEGETATIV
 ELEMENTELE NUTRITIVE CA FACTOR
VEGETATIC