Într-o toamnă aurie, o veveriță privea liniștită pădurea, de la înălțimea scorburii ei

din copac. Frunzele arborilor nu mai erau verzi, ci ca și într-un desen, primeau
nuanțe aurii sau arămii.
Veverița își făcea provizii pentru iarna care se apropia cu pași reprezi: nuci, alune,
semințe și diverși sâmburi de fructe.
Deodată, atenția veveriței a fost atrasă de un ghemotoc de blană care stătea ascuns
în frunze. Veverița coborî în grabă și descoperi un iepuraș mic și speriat care se
rătăcise prin pădure în timp ce alerga neatent. Veverița îl conduse acasă la mama
lui, spunându-i vorbe bune.
La întoarcere, a ajutat o vecină veveriță să urce o nucă mare în scorbură. A pansat
un ursuleț simpatic pe care îl înțepase o albină în timp ce mâncase miere și a
încurajat o căprioară, care fusese nedreptățită.
 Zâna Toamna a văzut toate aceste fapte bune și i-a zis veveriței:
- Pentru că a fi bun la inimă e cea mai minunată trăsătură a unei ființe, vei fi
numită de acum: „Veverița darnică”.