ANATOMIA OMULUI

Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman
Anatomia este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii
organismelor vii.
Etimologic, cuvantul “anatomie” deriva din 2 cuvinte:
• “ana”, care in limba latina inseamna a taia, a diseca
• ”temnein”, care in limba greaca inseamna a taia, a diseca

Corpul uman -> aparate si sisteme -> interrelatie constanta si permanenta

Anatomia este divizată, la rândul ei, în:
- anatomia grosieră (macroscopică)
- anatomia microscopică

Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile
anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber.
Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include
histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor).

Ramuri specializate ale anatomiei:

- anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor
- anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X
- biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular
- fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular.
Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici,
presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).
Caracteristicile speciei umane
Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea
ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta
ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă,
mijloace de adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu
ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut.
Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice:
1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier -
corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe
scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru
coordonarea mişcărilor.
2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura
dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor
şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă.
3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţand numeroase
mişcări.
4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a
organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului
contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă.
5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la
om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două
unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional.
 Corpul omului este orientat vertical, deci, în poziţie ortostatică, cu
palmele înainte – în supinaţie (când sunt orientate posterior sunt în
pronaţie).
Corpul uman este un corp tridimensional (are lungime, lăţime
grosime), are simetrie bilaterală având ca elemente de orientare şi
referinţă trei axe şi trei planuri.
AXE, PLANURI,
DIRECŢII DE Axele corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi drept:
-Axa longitudinala (verticală) corespunde înălţimii (lungimii) corpului
ORIENTARE ÎN este verticală la om şi are doi poli: superior (cranial) – corespunzător
ANATOMIE creştetului capului (vertex) şi inferior (caudal) localizat în centrul
poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele);
-Axa orizontală (sagitală, antero-posterioară, ventro-dorsală) este axa
grosimii corpului. Ea are doi poli: unul anterior şi unul posterior;
-Axa transversală corespunde lăţimii corpului. Este orizontală şi are un
pol stâng şi unul drept.
Planurile trec prin câte două din axele amintite:
-Planul sagital (planul simetriei bilaterale) trece prin axele
longitudinală şi sagitală adică prin mijlocul corpului
împărţindu-l în două jumătăţi simetrice dreaptă şi stângă.
Toate celelalte planuri sagitale sunt paralele cu el şi între ele
şi sunt perpendiculare pe planul frontal. Ele se numesc
planuri parasagitale.
-Planul frontal este paralel cu fruntea şi trece prin axa
longitudinală şi transversală. El împarte corpul într-o parte
anterioară (ventrală) şi una posterioară (dorsală)
-Planul transversal (orizontal) trece prin axul sagital şi
transversal (trece prin ombilic). El împarte corpul în două
părţi: una superioară (cranială) şi alta inferioară (caudală).
Se mai numeşte şi planul metameriei corpului.
 Axele şi planurile se utilizează pentru precizarea poziţiei segmentelor şi organelor care alcătuiesc
corpul, precum şi a poziţiei elementelor componente la nivelul fiecărui organ.
În afara acestor puncte de referinţă se iau şi alte repere. Astfel spunem că un organ este situat
superficial sau exterior atunci când este mai apropiat de tegument şi profund sau interior când se află mai
adânc, de asemenea considerăm un organ ca fiind central atunci când este centru sistemului (ex. inima pentru
sistemul circulator) şi periferic – capilarele sanguine ale aceluiaşi sistem.
Când se vorbeşte despre membrele corpului se foloseşte termenul de proximal pentru segmentele mai
apropiate şi distal pentru cele mai îndepărtate.
Soma cuprinde totalitatea formaţiunilor corpului în afară de viscere. Viscerele sunt organele interne ale
corpului.
 Poziţia anatomică
Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca
punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept,
picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar
braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect
întinse

Nomenclatura
anatomică
 Termenul Definiţia Exemple
Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdo-
menului

Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului

Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii

Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor

Medial Spre linia mediană a corpului Inima este situată medial faţă de plămâni

Lateral Opus liniei mediane a corpului Urechile sunt situate lateral faţă de nas

Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu

Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi

Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars

Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă de cot

Organizarea generala a
organismului uman
Organismul uman provine din celula ou sau zigot, celula diploida rezultata in urma fecundatiei. Aceasta sufera diviziuni
successive, in urma carora se formeaza embrionul.
La om, embrionul prezinta 3 foite: -ectodermul
-mezoderm
-endoderm
Prin diferentierea celulelor din foitele embrionare rezulta tesuturile, organelle si sistemele de organe. Acestea interactioneaza
intre ele astfel incat organismal este capabil sa isi indeplineasca cele trei categorii de functii (de relatie, de nutritive, de
reproducere)
Corpul uman este un tot unitar din punct de vedere morphologic si functional, fiind alcatuit din cap, gat, trunchi si membre
Organismul se adaptează permanent la condiţiile schimbătoare de mediu, orice schimbare a acestuia producând modificări mai
mult sau mai puţin pronunţate în structura şi funcţiile organismului.
  Cap

Regiunile  Gat

organismului  Trunchi
 Membre superioare
uman
 Membre inferioare
 ZONA CRANIANA (NEUROCRANIU/CUTIA
CRANIANA)
 Contine cea mai mare parte a SNC
 Prezinta urmatoarele regiuni:
-regiunea frontala
-regiunea parietala

- regiunea occipitala
-regiunea temporala
-regiunea auriculara

1. Capul ZONA FACIALA (VISCEROCRANIU)

 Contine cei mai importanti analizatori
 Prezinta urmatoarele regiuni:
-regiunea orbitala sau palpebrala
-regiunea nazala

-regiunea orala sau labiala

-regiunea mentoniera
-regiunea infraorbitala

-regiunea zigomtica
-regiunea parotidiana
 ZONA ANTERIOARA
 Segmentul suprahioidian
 Segmentul subhioidian: -regiunea laringiana
-regiunea traheala
-regiunea tiroidiana
-trigonul carotic

2. Gatul ZONA LATERALA DREATA SI ZONA LATERALA STANGA

-legatura dintre cap si corp  Regiunea sternocleidomastoidiana
 Regiunea supraclaviculara (fosa supraclaviculara)

ZONA POSTERIOARA (ZONA CEFEI)

 TORACE
 Cavitate toracica (adaposteste viscerele)

ABDOMEN
 cavitate abdominala (adaposteste viscerele)

PELVIS
 cavitate pelviana (adaposteste viscerele)

3. Trunchiul
Are 2 zone:
-zona antero-laterala (ventro-laterala)
-zona posterioara (dorsala)
Zona antero – laterala prezinta 16 regiuni
 regiunea sternala
 regiunea epigastrica
 regiunea ombilicala
 regiunea hipogastrica sau pubiana
 2 regiuni infraclaviculare (dreapta si stanga)
 2 regiuni mamare (dreapta si stanga)
 2 regiuni costale (dreapta si stanga)
 2 regiuni hipocondriale (hipocondrul) (drept și stâng)
 2 regiuni latero – abdominale numite flancuri abdominale
(dreaptă și stângă)
 2 regiuni inghinale, numite si fose inghinale (dreaptă și stângă)
Zona posterioara prezinta 7 regiuni:
 regiunea vertebrala
 regiunea sacro – coccigiana
 2 regiuni scapulare (dreapta si stanga)
 2 regiuni suprascapulare (dreapta si stanga)
 regiunea interscapulara
 2 regiuni infrascapulare (dreapta si stanga)
 regiunea lombara
Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică
folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor
dereglări
Pelvisul
Reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni:
- pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual)
- perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal)
- lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale)
- sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală)
- muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile
subcutanate.
 reg. cefalică

reg. frontală
reg. nazală
reg. orbitală
reg. orală
reg. zigomatică

reg. cervicală (gât)

reg. mentală

umăr reg. sternală

reg. pectorală
reg. axilară

reg. mamară
reg. cubitală ant. (fosa cubitală)
reg. brahială

reg.
reg. inghinală
reg. abdominală

reg. coxală

reg. anterioară brahială

reg. carpiană

reg. palmară

reg. digitală

reg. femurală reg. pubiană

reg. patelară

reg. crurală
anterioară

reg. tarsală (glezna)

reg. dorsală a piciorului

 reg. cranială

reg. occipitală

reg. posterioară toracică

reg. cervicală posterioară

umăr

reg. vertebrală (coloana vertebrală)

reg. brahială
reg. abdominală

reg. cubitală posterioară

reg. lombară

reg. sacrală

reg. gluteală

reg. dorsală palmei

reg. perineală

reg. femurală

fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară
  Se prind de trunchi prin centura scapulara
 Fiecare membru superior are câte 6 segmente:
- Umar: -regiunea axilara
- regiunea deltoidiana
- regiunea acromiala
- regiunea scapulara
Brat: - regiunea brahiala anterioara
- regiunea brahiala posterioara
4. Membrele Cot: - regiunea anterioara

superioare - regiunea posterioara

Antebrat: - regiunea anterioara
- regiunea posterioara
gatul mainii sau încheietura mainii -> face legatura între antebrat: -
regiunea anterioara
- regiunea posterioara
Mana: - regiunea palmara
- regiunea dorsala
 Prezintă 6 regiuni:
regiunea gluteală sau fesieră
Coapsa: - regiunea anterioară
- regiunea posterioară
Genunchiul: - regiunea anterioară
- regiunea posterioară (fosa poplitee)
Gamba: - regiunea anterioară
5. Membrele - regiunea posterioară
inferioare Glezna: - regiunea anterioară
- regiunea posterioară
Piciorul: - regiune dorsală
- regiune plantară
 Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea
conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane
asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului:
- cavitatea anterioară
- cavitatea posterioară

Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării.

 Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării
intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este
delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul
Cavităţile dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară
(cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele
corpului din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea
toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng.
Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre
cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin.
Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală,
situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală
conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara,
pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea pelviană este ocupată de porţiunea
terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter,
trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat)
Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă
cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică;
principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în
cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca
infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu
se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului:
-Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii.
-Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal.
-Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui.
-Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor.
 cavitatea
cranială

posterioară
cavitatea
cavitatea
vertebrală
cavitate
toracică
diafragm

anterioară
cavitatea

cavitatea
cavitate abdomeno-
abdominală

pelviană
cavitate
pelviană
 mediastin

cavităţile
pleurale
cavitatea
toracică

cavitatea
pericardică

cavitate

abdomeno -pelviană
abdominală

cavitate

cavitatea
pelviană
 alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă,
separă şi susţin organele interne.
Există două tipuri principale de membrane:
- membrane mucoase
- membrane seroase
Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul
Membranele lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase

corpului se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din
organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive,
genitale şi excretoare.
Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracica şi abdomeno-pelvina şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant,
numit lichid seros.
o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura
plămânului stâng) este formată din două componente:
 foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor
 foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul.
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate
pleurală proprie.
o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:
 Pericardul visceral vine în contact direct cu inima
 Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros
Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică.
o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:
 Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale
 Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care
pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum
rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale.
Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal
 micul epiploon
diafragm

pancreas
ficat

stomac
duoden
intestin gros
mezenter

intestin peritoneu parietal

subţire
marele epiploon
peritoneu
visceral

cavitate
rect peritoneală

vezica
urinară
 Rădăcina termenului Semnificaţia

Abdomeno Privind abdomenul

Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina
cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. Angi/o Cu privire la vasele sanguine

artros Cu privire la articulaţii

cianos Albastru

Cit/o Cu privire la celulă

Derm/o Cu privire la piele

eritros Roşu

Noţiuni generale Gastr/o

Glicos
Cu privire la stomac

Glucide, zaharuri
privind formarea Hepat/o Cu privire la ficat

temenilor Hist/o Cu privire la ţesuturi

medicali Leuc/o

Mamo
Alb

Cu privire la sâni, glande mamare

Nefro Cu privire la rinichi

Neuro Cu privire la sistemul nervos

Osteo Cu privire la oase

fago Cu privire la hrănire

Pato Cu privire la boală

Rino Cu privire la nas

 Prefixul Semnificaţia termenului Sufixul Semnificaţia termenului

a/an fără, absent -algie Durere

-cite Celule
acro extremitate
-ectomie (tomos – a tăia) Îndepărtarea chirurgicală a ...
bradi încet
-gramă Înregistrarea unor parametri
dia prin -grafie Procesul înregistrării

dis dificil -logie (logos – cuvânt, ştiinţă) Studiul ...

-otomie Tăiere în ...

endo interior
-ostomie Formarea unei deschizături, în mod
epi deasupra, peste chirurgical

hiper peste normal

-megalie mărire

hipo sub normal -patie Boală

macro mare -fobie Teamă

-plastie Repararea chirurgicală a ...

micro mic
-penie Scăderea sau reducerea ...
peri în jurul
-scop Instrument de examinare
tahi rapid -ită Inflamaţia ...
 Niveluri de organizare
anatomica si fiziologica
 Nivelul celular

Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor

vii. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane
celule. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a
organismului, funcţiile vitale, precum: metabolismul, creşterea,
excitabilitatea, remanierea şi diviziunea, trebuie să se desfăşoare corect, la
nivel celular.
Niveluri de Celulele sunt compuse din atomi. Aceştia, la rândul lor, prin diverse
organizare ale legături chimice, formează molecule. Anumite molecule sunt grupate

corpului uman caracteristic pentru a forma structuri funcţionale, numite organite. Fiecare
organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă.
 Organismul uman conţine multe tipuri de celule, fiecare specializată
pentru o anumită funcţie. Exemple de celule specializate: celulele
osoase, celulele musculare, adipocitele, elementele figurate,
hepatocitele, celulele nervoase. Structura particulară a fiecărei celule
este direct legată de funcţia ei
Nivelul tisular
  Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Întregul organism este
format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos. Un exemplu de ţesut este cel
muscular prezent în inimă, a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. Stratul extern al pielii (epiderma) este un
ţesut, deoarece este compus din celule asemănătoare care, împreună, alcătuiesc un scut protector pentru corp.
Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor.
 
Nivelul organic
  Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie.
Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Ex. inima, splina, pancreasul, ovarele, pielea, oasele. Fiecare organ
conţine, în general, un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. În stomac, spre exemplu, mucoasa epitelială este
considerată ţesutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest
nivel. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv, nervos şi muscular.
 
Nivelul sistemic
  Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Un sistem este constituit dintr-o varietate de
organe, ce au funcţii similare sau înrudite. Ex. sistemul circulator, sistemul nervos, sistemul digestiv, sistemul endocrin.
Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. Spre exemplu, pancreasul funcţionează atât în sistemul
digestiv, cât şi în cel endocrin. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună, alcătuind organismul
ca întreg.
 Creşterea complexităţii

sistem

celulă

ţesut
 Organismul este o maşinărie extrem de complexă, în care baza este reprezentară de celule. Din acest motiv, celula
este considerată o unitate funcţională. Pentru ca organismul să funcţioneze normal, celulele trebuie să işi
îndeplinească corect funcţiile. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea, sunt necesare
anumite condiţii. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. În
plus, trebuie menţinut, în permanenţă, un mediu care să protejeze celula.

Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului, respiraţia
celulară, sinteza proteinelor, mitoza şi meioza. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii
nivelelor superioare. Mai mult decât atât, multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel
celular.

Este uimitor cum dintr-o singură celulă, zigotul sau celula ou, sute de tipuri de celule apar, ajungând la 60 – 100
trilioane celule care formează organismul adult. Celule variază mult, ca formă şi dimensiuni. Cele mai mici celule sunt
vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Chiar şi cea mai mare celulă, ovulul, este de-
abia vizibilă cu ochiul liber. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). 1 µm – 10 -6 m. Ovulul are
aproximativ 140 µm în diametru, în timp ce un eritrocit (hematie) are 7,5 µm. Globulele albe au în medie 10 -12 µm
în diametru. Pe de altă parte, unele celule, deşi microscopice, pot fi foarte lungi. Un neuron poate ajunge la peste un
metru lungime.
 Forma iniţială a celulelor este sferică, după diferenţiere luând o altă formă caracteristică. Pot fi:
 Aplatizate (pavimentoase)
 Ovale
 Fusiforme
 Stelate
 Prismatice
 Cubice etc.
Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor.
Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum, ce permite trecerea influxului nervos.
 
Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă, permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. Alte celule
prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Privind forma şi dimensiunile celulelor, toate prezintă
modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească.
Forma celulelor a. Neuronul; b. Celulă epitelială pavimentoasă; c. Celulă musculaă netedă; d.
Celulă musculară striată de tip scheletic; e. Leucocit; f. Hematie;
g. Osteocit; h. Spermatozoid
 Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Patru
dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul,
hidrogenul, oxigenul şi azotul). Alte elemente comune existente
în orgnism sunt: calciul, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu şi sulf.
Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism, majoritatea
formează legături, alcătuind molecule. Unele molecule sunt
Compoziţia alcătuite din atomi identici (O2), altele sunt alcătuite din tipuri
chimică a diferite de atomi (H2O).
celulei Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari
categorii: compuşi organici şi anorganici. Compuşii organici sunt
caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine,
glucide, lipide, vitamine, acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt
prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri
minerale (electroliţi).
 Apa
-compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa este prezentă, de cele mai multe ori,
în corp, sub formă de soluţii, ea reprezentând solventul. Apa este un solvent aproape universal, aproape toţi compuşii
chimici putându-se dizolva în ea. În plus, are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-
o parte în alta a celulei. Apa contribuie la termoreglare, absorbind sau eliberând căldură. O altă funcţie a apei este
implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza).
 
 
Electroliţii
  -compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos, formând soluţii capabile să permită trecerea
curentului electric. Rolul electroliţilor este de a menţine constant pH-ul mediului intern, deasemenea sunt implicaţi în
transmiterea influxului nervos, în contracţia musculară. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe
musculare, friabilitate osoasă, comă, diabet, etc
Compuşii organici
 
Proteinele
-compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. Varietatea de combinaţii
permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. Proteinele sunt cele mai abundente
substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine), glucidelor (glicoproteine),
lipidelor (lipoproteine) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural, enzimatic, de transport, în
contracţia musculară, în apărarea organismului.
 
Glucidele
  -compuşi organici care conţin în moleculă C, H şi O. Din această categorie fac parte monozaharidele,
dizaharidele şi polizaharidele. Principalul lor rol este cel energetic. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide.
 
Lipidele
  -Sunt insolubile în apă şi includ grăsimi şi subtanţe înrudite, precum colesterol, fosfolipide. Lipidele au rol
structural şi energetic. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Fosfolipidele intră în structura membranei
celulare
 Oricât de mare ar fi diversitatea celulară, toate celulele au în comun o
serie de structuri. Pentru a descrie mai uşor celula, aceasta pote fi divizată în
3 părţi mari:
1. membrana
2. citoplasma
3. nucleul

Ap. Golgi
Granule de
secreţie Membrana nucleară
Centriol Mitocondrie

Structura celulei Nucleol Lizozom

Cromatină

Nucleu Membrana
celulară

Microtubuli

Reticul endoplasmatic
rugos

Citoplasmă
Reticul Ribozomi
endoplasmatic
neted
A: PLASMALEMA (MEMBRANA CELULARĂ)
- este alcătuită în principal din:
o proteine
o un dublu strat fosfolipidic
o colesterol
o carbohidrati
o alte lipide

Este situată la periferia citoplasmei. Structura sa corespunde ,,modelului mozaicului fluid”. Structura de bază este
reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În acest strat sunt inserate proteine mari, globulare. Fiecare fosfolipid din
membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob).
Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă,
dar se atrag între ele, au tendinţa naturală de a se
dispune în zona centrală a membranei, unele spre
altele. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale
membranei, în contact cu mediul intracelular şi
extracelular. Stratul lipidic este impermeabil pentru
substanţele specific solubile în apă, cum ar fi ionii,
glucoza sau ureea. În schimb, substanţele solubile în
grăsimi, precum oxigenul, dioxidul de carbon,
alcoolul, pot pătrunde prin stratul fosfolipidic, cu
uşurinţă.
 Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului
fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial

Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting două categorii mari de proteine,
după modul de dispunere în membrană:
 proteine transmembranare (integrale)
 proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care moleculele solubile în apă, inclusiv
apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine
integrale se comportă ca şi cărăuşi, transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă
substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ, cu consum energetic). Altele se comportă
ca şi enzime. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă, cum ar fi hormonii peptidici,
care nu pot trece altfel prin membrana celulară
Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în majoritate, ca enzime sau ca
reglatori ai transportului membranar.
Glucidele membranare se găsesc în combinaţie cu proteinele sau cu lipidele. Acestea se găsesc la exteriorul celulei
şi intervin în încărcarea membranei. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. Altele intră în structura unor
receptori.
 Proteine fibrilare

Glucide

Glicolipide

Dublu strat
fosfolipidic

Proteine
Colesterol globulare
Rolul membranei celulare: Au fost descrise 3 tipuri de transport pasiv
• Transportul de substante;
  Compuși transportați Mecanisme Exemple
• asigurarea homeostaziei;        

• protejarea spatiului celular;

• confera forma celulei;
1). Difuzia simplă - substanțe ce sunt - se realizează prin simpla dizolvare a Transportul
• echilibru osmotic   solubile parțial sau compușilor în membrana celulară O2 în celulă
  total în partea    
• permeabilitate selectiva   hidrofobă a    
• participa in cadrul proceselor metabolice;  
   
membranei celulare  
 
 
 

• comunicarea bidirectionala intre celule si mediul extern

- ionii metalici - prin intermediul unor canale ionice cu Ionii de Na+
  specificitatea foarte mare (canale specifice sau K+
  pentru Na, Cl, K)  
Transportul transmembranar:
     

A) pasiv - se realizează urmând gradientul de 2). Difuzia

facilitată
concentrație – din regiunea unde concentrația atomilor  
 

sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde   - substanţe de - prin intermediul unor proteine de Transportul
  dimensiuni mici, transport (carrier) ce leagă compusul glucozei în
concentrația lor este mai mică. Nu necesită consum   încărcate electric de transporta pe o parte a membranei şi celule
    îl eliberează de cealaltă parte  
energetic.        

B) activ - se face contra sensului gradientului de

concentrație – din regiunea unde concentrația atomilor
sau a moleculelor este mai mică în regiunea unde 3). Osmoza H20 - prin intermediul unor proteine Menţinerea
concentrația lor este mai mare. Acest transport solicită     specifice de transport - aquaporine turgescenţei
    - apa se mișcă de la soluţiile diluate celulare
consum de energie     (hipoosmotice) spre cele concentrate  
    (hiperosmotice). Concentraţia osmotică se  
    defineste ca fiind concentraţia tuturor  
    soluţilor dintr-o solutie  
Tipuri de transport activ:
1. Pompa de Na+ şi K+
- majoritatea celulelor au o concentraţie intra-celulară Na+ mai mică şi de K + mai mare faţă de mediul exterior.
Acest gradient de concentraţie se realizează prin intermediul pompei de Na şi K ce foloseste ATP pentru a pompa
Na la exterior şi K în interior.
 - pompa este o proteină trans-membranară care are capacitatea de a-şi schimba conformaţia, realizând 6 etape
diferite prin care o moleculă de ATP este hidrolizată pentru a expulza 3 atomi de Na şi importa 2 atomi de K.

2. Pompa de protoni
 -proteină transmembranară ce pompează protoni
din faţa internă a membranei spre faţa externă
3. Transport cuplat
-se mai numeşte şi co-transport.  
-presupune realizarea a 2 componente:
 A) realizarea unui gradient transmembranar ''în jos'' – concentraţie extracelulară mare, intracelulară mică
 B) transportul împotriva gradientului transmembranar ''în sus'' (concentraţie extracelulară mică, intracelulară
mare). Procesul este realizat de proteine transmembranare ce pot fi de tip: simport, antiport

4. Endocitoza
-membrana citoplasmatică se extinde, înconjoară molecula de
transportat şi o include într-o veziculă
-poate fi: fagocitoză – transportul materiei solide
  pinocitoză – transportul materiei în stare lichidă
 
5. Exocitoza
 -procesul invers endocitozei,
vezicule formate în interiorul
celulei sunt transportate spre
exterior şi golite
 -implicată în producerea
hormonilor sau enzimelor
digestive

Fagocitoza pinocitoza exocitoza

B: CITOPLASMA (gr. kytos=cavitate).
a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Elementul de bază al hialoplasmei
este apa (85-95% din greutatea proaspătă), în care se află dispersate diferite substanţe organice şi anorganice
cu rol important în biosintezele celulare
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile
→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi, peroxizomii
→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul
 C: ORGANITELE CELULARE
1. Reticulul endoplasmatic (RE) – sistem de cisterne, tubuli ce reprezintă un sistem circulator intracelular şi
intercelular
Conţine numeroase enzime cu rol în sinteza lipidelor, iar în unele cazuri pe suprafaţa membranei RE există ribozomi.
În funcţie de prezenţa ribozomilor se deosebesc morfologic două tipuri de RE:
➢ REN- reticul endoplasmatic neted – lipsit de ribozomi -> implicat in sinteza unor lipide
➢ REG - reticul endoplasmatic granular sau rugos – asociat cu ribozomi -> produce si transporta proteine (de ex
celulele pancreatice)

Funcţii:
 Sintetizează substanţe organice – proteine, glucide, lipide, enzime, uleiuri eterice;
 Colectează, transportă şi distribuie substanţele la nivelul celulei şi intercelular;

tubuli
membrană

ribozomi
2. Ribozomii –lipsiti de membrană celulară, prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei
externe a nucleului. Se formează în nucleoli. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi
proteine. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor
3. Aparatul Golgi -este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate
din care se desprind alte vezicule sferice. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare. Funcţionează în dependenţă
cu reticulul endoplasmatic. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Substanţele transportate
sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi, vezicule secretoare sau alte componente.
Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi
vezicule secretoare

aparatul Golgi

vezicule
transportoare

reticulul
endoplasmatic
Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi
 4. Lizozomii – componente celulare de forma unor vezicule, delimitate de o singură
membrană şi specializate pentru digestia intracelulară. Conţin numeroase enzime hidrolitice.
-se desprind din aparatul Golgi şi dispersate apoi în citoplasmă. Lizozomii conţin peste 40
de tipuri diferite de enzime, numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei, ce
permite degradarea structurilor celulare distruse, a particulelor încorporate de celulă şi a unor
bacterii. Membrana lizozomilor împiedică răspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza
celulei.
 
!!! Atrofierea normală, sau reducerea mărimii uterului după naştere, se datorează
activităţii lizozomilor. La fel, regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează
aceloraşi organite.
!!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. Inflamarea dureroasă
din artritele reumatoide, de exemplu, are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în
capsula articulaţiilor şi iniţiază digestia ţesutului înconjurător.
 
 
5. Peroxizomii – prezenţi în majoritatea celulelor vegetale, specializaţi pentru desfăşurarea reacţiilor oxidative. Au rolul
de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Spre exemplu, cam jumătate din alcoolul consumat de o
persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor.

6. Mitocondriile - ,,uzinele energetice” ale celulei, au genom propriu şi sunt capabile de autoreproducere. Rol în
respiraţia celulară, proces prin care se produce energie.
La microscopul electronic mitocondriile apar sub forma unor granule cu membrană dublă, care înconjoară un spaţiu
numit matrix. Membrana internă prezintă invaginaţii numite criste, membrana externă este netedă
Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în
producerea de energie. Aceste enzime acţionează împreună cu
enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere
de energie. Această energie este stocată în molecule macroergice (care
acumulează mari cantităţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat).
ATP-ul este transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia
de fiecare dată când este necesară. Mitocondriile se replică
independent, de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în
celulă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.
 membrană externă

membrană internă

matrice (ADN
mitocondrial,
enzime, ARN)

creste mitocondriale
cu enzime oxido-reducătoare
7. Centrozomul
 -masă sferică lipsită de membrană,
situată în apropierea nucleului. Este
format din 2 centrioli,
perpendiculari unul faţă de altul.
Fiecare centriol este alcătuit din
tubuli de natură proteică.
Centrozomii sunt prezenţi doar în
celulele care se divid. În timpul
diviziunii centriolii se dispun de o
parte şi de alta a nucleului,
formând fusul de diviziune.
Neuronii nu au centrozom şi deci,
nu se pot divide.
Centrozomul cu centriolii
C: NUCLEUL (gr. karyon = miez)
-controlează întreaga activitate a celulei pe baza informaţiei genetice stocate în ADN.
-Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei
- de obicei localizat central în celulă. În cazul adipocitelor, fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre
periferie
-Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă), altele au 2 (hepatocitul),
sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic)
- Nucleul este delimitat de o membrană dublă, poroasă. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-
ului, a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine
-Forma nucleului variază în funcţie de starea funcţională a celulei

Nucleul unei celule prezintă următoarele elemente componente:

- înveliş nuclear (anvelopa nucleara)
- matricea nucleară
- Nucleoplasma (carioplasma)
- nucleol
 Învelişul nuclear delimitează nucleul în raport cu citoplasma. Este alcătuit din două membrane şi este străbătut de
numeroşi pori nucleari care joacă un rol important în schimburile bidirecţionale de materie dintre citoplasmă şi nucleu.
Matricea nucleară reprezintă scheletul proteic de care sunt ancorate fibrilele de cromatină.
Carioplasma conţine:
 Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor.
 Cromatina -masă cu aspectul unui ghem, formată din ADN, proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni.
Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. Când o celulă se divide, cromatina se spiralizează şi se
condensează formând cromosomii. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului.
Cromozomii tuturor celulelor, eucariote sunt structuri complexe alcătuite din cromatină şi dintr-o matrice, care o
înconjoară. În componenţa matricei se regăsesc: ARN, proteine, mici cantităţi de lipide şi ioni

Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii
celule prin procesul de sinteză proteică.
 Ciclul de viaţă al unei celule cuprinde două părţi: INTERFAZA ŞI
DIVIZIUNEA CELULARĂ.
Interfaza este procesul care are loc înainte de fiecare diviziune şi în care
se realizează dublarea cantităţii de ADN, ARN şi proteine. Ea are mai multe
stadii, în care au loc sinteze complexe, procese de dublare a conţinutului celulei.
La începutul interfazei are loc un proces special, replicarea semiconservativă (din
limba latină: replicare= a repeta; semi=jumătate; conservatio=păstrare, menţinere)
a moleculei de ADN. Aceasta decurge în două faze: cele două catene ale
Diviziunea celulara moleculei de ADN se separă în urma ruperii punţilor de hidrogen şi fiecare
catenă are capacitatea de a-şi forma o nouă catenă, complementară, astfel că
dintr-o moleculă de ADN rezultă două molecule de ADN identice.
După replicarea ADN-ului au loc procese biochimice care duc la dublarea
proteinelor cromozomiale, rezultând cromozomi-fii sau cromatide surori.
 Diviziunea celulară este procesul biologic prin care se formează două sau mai
multe celule- fiice dintr-o celulă-mamă. Momentul declanşării diviziunilor
este determinat de anumiţi factori: temperatură, hrană, substanţe activatoare,
starea de sănătate a celulelor
1. Diviziunea amitotică ( directa) este întâlnită mai ales la procariote. Acest fel de diviziune se poate realiza în
două feluri, când celula-mamă este împărţită în două părţi egale printr-un perete, rezultând două celule-fiice
identice sau când
celula-mamă se alungeşte, se gâtuie la mijloc, partea
mijlocie a celulei se subţiază până când se rupe,
rezultând două celule fiice.
 2. Diviziunea cariochinetică (indirectă) este specifică eucariotelor.
După particularităţile de desfăşurare şi celulele care rezultă în urma
diviziunii, se cunosc două feluri de cariochineze: mitoza pentru
celulele somatice şi meioza , prin care, în final, rezultă gameţii.
a) Diviziunea mitotică - specifică celulelor somatice care intră în
constituţia corpului organismelor. Diviziunea nucleului are loc în 4
faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza.
În Profază au loc mai multe procese: dispar membrana nucleară şi
nucleonii; cromozomii se spiralizează, se îngroaşă, se condensează;
cromozomii condensaţi sunt structuri superordonate; cromozomii
apar clivaţi (despicaţi) în două cromatide surori unite prin
centromer şi apare fusul de diviziune
Metafaza este procesul în care cromozomii dicromatici se dispun în placă
ecuatorială, fiind spiralizaţi la maxim, şi se prind prin centromer de fusul de
diviziune.
Anafaza e o altă etapă a mitozei în care: cromozomii-fii (cromatide-surori)
se desprind unii de alţi, devin independenţi (monocromatici) şi migrează
spre polii celulei; la poli, cromozomii formează două grupe simetrice.
În Telofază se formează doi nuclei-fii, cromozomii se despiralizează treptat,
se alungesc, reveninduse la reţeaua cromatică, se refac învelişul nuclear şi
nucleolii şi dispare fusul de diviziune.
Factorii care influenţează mitoza: căldura şi unele
substanţe chimice stimulatoare activează ritmul
meiozei; lumina, radiaţiile, frigul şi unele substanţe
chimice inhibatoare blochează sinteza de ADN.
b) Diviziunea meiotică constă în două diviziuni succesive: meioza I -
reducţională şi meioza II -ecvaţională
Meioza I are, la fel ca şi la diviziunea mitotică, 4 etape.
Profaza I este foarte lungă, decurge în câteva zile şi are loc în mai multe etape:
cromozomii omologi bicromatici (cromatidele-surori) se aşează într-o tetradă
cromozomială (formată din perechile de cromozomi materni şi paterni clivaţi). Tot
acum are loc fenomenul de crossing-over (schimb reciproc între segmente, între
cromozomii omologi perechi).
Metafaza I este etapa în care cromozomii omologi (tetrada) se dispun în placa
ecuatorială, fiind prinşi de fusul de diviziune prin centromere
Anafaza I în care se separă cromozomii întregi (bicromatici, paterni sau materni) şi
înaintează spre poli.
Telofaza I, unde în jurul cromozomilor ajunşi la poli se formează noi membrane
nucleare, se conturează cei doi nuclei-fii cu n cromozomi, fiecare fiind bicromatici.
Tot în această fază are loc fragmentarea citoplasmei, prin care se formează două
celule noi haploide n.
După o scurtă perioadă de repaus, numită interchineză, în care nu are loc
replicarea ADN, începe meioza II. Şi această are tot 4 etape.
Profaza meiozei II este de scurtă durată. Cromozomii dicromatici sau cromatidele
surori nu mai suferă o despicare (clivaj) longitudinală.
În metafaza II cromozomii se aşează în placa ecuatorială, fiind prinşi de fusul de
diviziune prin centromere.
Anafaza II -din fiecare cromozom bicromatic înaintează spre poli câte o cromatidă-
soră.
Telofaza II, unde în jurul cromatidelor sosite la poli se formează menbrane
nucleare, respectiv nuclei noi haploizi. Apoi are loc fragmentarea citoplasmei, în
urma căreia rezultă patru celule haploide.
Celula sferică, ex: ovocitul, leucocitul, adipocitul, condrocitul etc.

Celula poliedrica, ex: celulele spinoase din epiteliul malpighian,celule epidermale,

celulele epiteliale ce formează epiteliu bucal

Celula turtită sau pavimentoasă, ex: celulele endoteliale,

celulele mezoteliale

Celula stelată, ex: neuronul sau celula nervoasă

Celula fuziformă, ex: celula sau fibra musculară

netedă sau miocitul

Celula flagelată, ex: spermatozoidul

Celula piriformă, ex: celula purkinje din scoarța cerebeloasa

Celula cubica, ex: celulele epiteliului tiroidian, celulele plexurilor

Coroide

Celula cilindrică, ex: celula epiteliului mucoasei gastrice, intestinale, uterine

Celula caliciformă - are forma unui caliciu de floare sau a unei cupe de șampanie, ex: celula mucoasă din
epiteliul mucoasei intestinale, respiratorii

Celula piramidala, ex: neuronii piramidali din scoarța cerebrala, celula secretorie din acinii serosi

Celula neregulata - este o celulă cu prelungiri mult ramificate care îi dau aspectul neregulat, ex: celula
pigmentară, numită și melanocit (pigmentul secretat de melanocit este melanina, ce conferă citoplasmei aspect
brun închis)

Celula discoidala, ex: hematia ( anucleata, aspect din fața este rotunda și mai
slab colorată la mijloc, iar din lateral apare ca un disc biconcave)
 Mai multe celule de același tip alcătuiesc țesuturile
 Țesutul este o grupare de celule diferențiate și interdependente,
care au aceeași structură și îndeplinesc aceeași funcție
 Prin diferențierea și specializarea celulelor apar cele 4 tipuri
fundamentale de țesuturi: - epitelial

- conjunctiv
- muscular
- nervos
 Tesuturile
Sunt grupari de celule care au aceeasi structura si indeplinesc aceleasi functii. Dupa
structura, forma celulelor si functia pe care o indeplinesc in organism, se deosebesc mai
multe tipuri de tesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular si nervos
 • acoperă suprafaţa externă a corpului, căptuşesc cavităţile organelor
interne, formează parenchimul glandelor exocrine si endocrine si
membranele specializate in recepţionarea stimulilor externi.

• Nu este vascularizat, iar nutritia celulelor se face pe seama tesutului

conjunctiv subiacent, prin difuziune

• Celulele sunt strans legate intre ele printr-o substanta amorfa care le
cimenteaza sau prin formatiuni ce trec de la o celula la alta si care se
numesc desmozomi
Tesut epitelial • Celulele profunde sunt asezate pe o membrana bazala care le separa de
tesutul conjunctiv aflat sub epiteliu

• Contine terminatii nervoase libere, care asigura sensibilitatea cutanata

• După funcţia pe care o îndeplinesc, sunt de mai multe feluri: de acoperire,

glandulare si senzoriale.
1. Epiteliile de acoperire
-acopera organismul la exterior (epidermul) sau captusesc organele cavitare (mucoasele)
-sunt alcatuite din celule plate, cubice sau prismatice, asezate intr-unul sau mai multe straturi. Stratul extern vine in contact
cu diverse gaze (in cazul sistemului respirator), cu lichide (in cazul sistemului circulator si urinar), sau cu diverse particule
(in cazul sistemului digestiv). Stratul intern este asezat pe o membrana bazala care il separa de tesutul conjunctiv situate
imediat sub el si care are rol trofic
-diverse functii: -cele care acopera suprafetele au rol de protectie impotriva factorilor mecanici, a agentilor patogeni, a
toxinelor.
-Cele care captusesc suprafata interna a tubului digestiv au rol in absorbtie.
-Epiteliile de la nivelul nefronilor au rol in filtrare
- Epiteliile sacilor alveolari intervin in difuziune
-capacitate de regenerare crescuta
-dupa numarul straturilor din care sunt alcatuite, pot fi: unistratificate, pluristratificate sau pseudostratificate
a) Ţesuturile epiteliale de acoperire unistratificate cu celule:
-pavimentoase –alcatuite din celule uniforme, turtite, poligonale
-se găsesc in tunica interna a capilarelor sangvine şi limfatice, peritoneu (susţine organele abdominale),
pericardul inimii, foitele pleurale (plămâni), alveolele pulmonare.
-cubice –alcatuite din celule cubice, care prezinta la partea apicala cili sau microvilli
-se găsesc la nivelul bronhiolelor şi în canalele glandelor salivare si a pancreasului exocrin
-cilindrice -alcatuite din celule cilindrice, prevazute cu cili sau microvilli acoperiti de un platou striat (membrana celulara
cu marginea in perie)
-se găsesc în organele tubului digestiv (de la orificiul cardia la rect), mucoasa nazală şi trompei uterine.
b) Ţesuturile epiteliale de acoperire pluristratificate cu celule:
-pavimentoase –stratul superficial este format din celule turtite, cheratinizate sau necheratinizate
-celulele din stratul profund alcatuiesc stratul generator si sunt asezate pe o membrana bazala, prezentand
prelungiri ce patrund in tesutul conjunctiv
-intra in structura pielii si a mucoaselor bucala, esofagiana, uretrala inferioara si vaginala
-cubice –celulele din stratul superficial sunt cubice, iar cele din stratul profund sunt mai inalte
-intra in structura canalelor gandelor salivare si sebacee
-cilindrice –stratul bazal contine celule cubice, urmatoarele straturi contin celule poligonale, iar stratul superficial contine
celule cilindrice
-intra in structura mucoaselor ce trebuie mentinute umede in permanenta
-de tranzitie –forma si nr celulelor componente variaza (de ex, cand vezica urinara este plina, epiteliul este format din doua
straturi, iar cand este goala, epiteliul devine pluristratificat prin suprapunerea celulelor)
-intra in constitutia cailor excretoare urinare (uretere, uretra superioara, vezica urinara)

c)Ţesuturile epiteliale de acoperire pseudostratificate

-alcatuite din celule de inaltimi variate, prevazute cu cili sau microvili
-nuclei celulelor sunt situati la nivele diferite -> impresia de stratificare
-se găsesc în f a r i n g e , trahee şi în bronhiile principale
 2. Epiteliile glandulare
-alcatuite din celule pavimentoase, cubice, cilindrice sau prismatice
-formate din celule diferentiate, care au proprietatea de a elabora produsi de secretie
-epiteliul se increteste si se invagineaza spre interior, dand: glande tubuloase (glandele din mucoasa stomacului), glande
acinoase (glandele lacrimale), glande tubulo-acinoase (pancreasul exocrin, glandele salivare)
-formeaza impreuna cu tesutul conjunctiv glande:
-exocrine – epiteliul secretor este dispus sub forma de tubuli, acini sau alveole, al caror lumen comunica fie cu o cavitate, fie
direct cu exteriorul, unde isi varsa produsii de secretie (glandele sudoripare, sebacee, lacrimale, salivare si gastrice)
-endocrine –nu au canale de excretie si isi elimina produsii de secretie direct in sange sau limfa (tiroida, partiroidele,
hipofiza, etc)
-celulele sunt dispuse fie in cordoane, fie in insule sau in foliculi
-reteaua vasculara este foarte bogata
-mixte –glande cu secreţie dubla, exocrine si endocrina (hormoni şi alţi produşi) (pancreasul, testiculul, ovarul).
3. Epiteliile senzoriale
-alcatuite din celule specializate pentru recepţionarea diferiţilor stimuli externi si interni, si din celule de sustinere cu rol
protector.
-intra in structura segmentelor periferice (receptoare) ale analizatorilor. Celulele senzoriale sunt tactile (în epiderm),
gustative (mugurii gustativi din epiteliul mucoasei bucale), auditive (epiteliul organului Corti din urechea internă),
olfactive (epiteliul mucoasei nazale), celulele cu conuri şi bastonaşe din retină etc.
-Rolul acestor epitelii senzoriale este foarte important pentru integrarea organismului in mediu.
4. Epitelii de absorbtie
-alcatuite din celule care captusesc cavitatile interne ale organismului
-cel mai cunoscut –epiteliul unistratificat al mucoasei intestinului subtire, format din celule prismatice inalte,
prevazute cu platou striat (vilozitati intestinale). Aceste celule au rolul de a absorbi substante nutritive din intestin si
de a le transporta prin mecanisme pasive si active in lichidul interstitial, sange si limfa
 Este ţesutul care asigura rezistența organismului. Are rol trofic (asigura nutritia
epiteliilor, de ex. Tesutul conjunctiv lax), de depozit (tesutul adipos), de legatura intre
tesuturi (conjunctiv lax), asigura rezistenta si soliditatea organismului (tesut cartilaginos si
osos) si apara organismul prin fagocitoza
Ţesutul conjunctiv este alcătuit din :
- Celule conjunctive –variate ca forma, dimensiuni, functii si departate intre ele
(reticulate, fibroblaste, adipocite, melanocite, elemente figurate ale sangelui,
condrocite, osteocite)
- Fibre conjunctive: de colagen, reticulină, elastină ;
- substanţa fundamentala, ocupa spatiul dintre celule si fibre, si poate fi: moale,
Tesut semidura, dura.

conjunctiv Deci, ţesuturile conjunctive pot fi: moi, semidure, dure.

-bogat vascularizat si inervat

-prezinta mai multa substanta fundamentala decat celule
-grad inalt de polimorfism si plasticitate (in anumite conditii
patologice, un tip de tesut conjunctiv se poate transforma in alt tip de
tesut conjunctiv)
a) Ţesutul conjunctiv moale poate fi :
-lax: -conţine în proporţii relativ egale celule, substanţa fundamentală şi fibre;
-se gaseste in toate organele corpului
-umple toate spatiile libere dintre organe
-sustine vasele de sange si nervii
-formeaza hipodermul si leaga intre ele fibrele musculare si grupele de muschi
-rol trofic, de sustinere si de aparare

-reticulat: -format din fibre de reticulină dispuse sub forma de reţea, în ochiurile căreia se află substanţa fundamental,
celule reticulate şi celulele de origine ale elementelor figurate ale sângelui. Se găseşte de ex în măduva hematogenă din
oase, ganglioni limfatici, splina, ficat.
-rol in hematopoieza

-adipos: -conţine celule mari globuloase (adipocite) care au acumulat central grăsime ce împinge nucleul la periferie.
-Se găseşte în hipoderm (stratul profund al pielii), in jurul unor organe (rinichi, ochi), in mezenter, mediastin,
regiunea axilara, corpul adipos al obrazului
-rezervor de grasimi si izolant termic

-fibros: - conţine predominant fibre de colagen, puţine celule şi substanţă fundamentală.

-lipsit de plasticitate si este slab vascularizat
-Intră în constituţia fasciilor care învelesc muşchii, formeaza capsulele diverselor organe, tendoane, aponevroze si
ligamente.
-rol mecanic
-elastic: -conţine numeroase fibre de elastină, cu puţine celule şi substanţă fundamentală.
-intra in structura peretilor arterelor si venelor mari, carora le confera elasticitate
b) Țesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) este un ţesut elastic dar şi rezistent
-prezinta in substanta fundamentala condrina (subst organica impregnate cu saruri de calciu si fosfor)
-celulele sunt de 2 tipuri: condroblaste (celule tinere) si condrocite (celule mature, adapostite in cavitati numite condroplaste)
-contin fibre de colagen si reticulina
-nu sunt vascularizate si inervate
Cartilaj hialin: -la embrion formeaza scheletul, iar la adult cartilajele costale, traheo-bronhice, laringeale, septul nazal
Cartilaj elastic: -fibrele de colagen si elastic formeaza o impletitura deasa. Ex: pavilionul urechii;
Cartilaj fibros: -predomină fibrele de colagen, dar sunt şi fibre elastice. Ex: discurile intervertebrale, meniscuri articulare,
simfiza pubiana. Este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os
-Ţesutul cartilaginos nu este vascularizat, nutriţia (hrănirea) lui realizându-se prin difuziune de la nivelul capilarelor
pericondrului (o membrană ce îmbracă cartilajul).
c) Ţesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea oaselor.
- contin 3 tipuri de celule: osteoblaste (celule tinere ce secreta oseina), osteocite (celule mature
cu multe prelungiri adapostite in cavitati numite osteoplaste) si osteoclaste (celule gigante
multinucleate cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului
osos)
-substanta fundamentala este oseina, iar fibrele sunt de colagen;
Ţesutul osos este:
- Compact –format din unitati morfofunctionale numite osteoane (sisteme haversiene); aflat în
diafiza oaselor lungi şi la exteriorul oaselor scurte şi late;
- Spongios –format din trabecule (lamele osoase) ce delimiteaza areole (cavitati
pline cu maduva rosie); formează epifizele oaselor lungi.

Osteonul –ansamblu alcatuit dintr-un canal Havers, lamelele osoase inconjuratoare,

si osteoplastele in care se afla osteocite. Intre sistemele haversiene se afla sisteme
Interhaversiene (arcuri de lamele osoase)
d) Ţesutul conjunctiv fluid – sângele
-tip particular de tesut conjunctiv in care plasma este substanta fundamentala, iar elementele figurate (eritrocite,
leucocite, trombocite) reprezinta celulele
-reprezinta 6-8% din greutatea corpului
-este un lichid rosu deschis (sange oxigenat) si rosu inchis (sangele neoxigenat)
-alcatuit din plasma si elemente figurate
 Sângele, limfa şi lichidele intercelulare formează mediul intern al
organismului, caracterizat prin compoziţie şi proprietăţi fizico-chimice
relativ constante, ce asigură homeostazia necesară activităţii normale a
celulelor.
Componentele principale ale sângelui sunt plasma (55 –60%) şi elementele
Sangele figurate (40 –45%).

Plasma sangvină – lichid galben, vascos, alcauita din apă (90%) şi reziduu
uscat (10%), din care circa 9% sunt substanţe organice (proteine, lipide,
glucide, uree, acid uric, creatinina) şi 1% sunt substanţe anorganice (cloruri,
fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe etc.)
-
Elementele figurate ale sângelui
Eritrocitele (globule rosii)-celule anucleate având, din profil, forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7,2 – 7,5
µ, ce asigură o foarte mare suprafaţă pentru volumul lor, favorizând schimbul de gaze. Numărul eritrocitelor în
sângele circulant al adultului este de aproximativ 5 mil./mm3 la bărbat şi 4,5 mil./mm3 la femeie.
Hemoglobina (Hb) din eritrocite are roluri multiple, cel mai important fiind cel de transportator de O2 şi de
participant la transportul CO2. Legarea O2 se face de către fierul molecule de Hb sub forma unei combinaţii labile
denumită oxihemoglobină. Hb transportă CO2 sub formă de compuşi carbaminici, care sunt, de asemenea labili. Hb
formează cu agenţii oxidanţi (nitriţi, cloruri) sau cu unele droguri, methemoglobina, compus stabil.
Formarea globulelor roşii – eritropoieza – are loc la adult în măduva hematopoetică a oaselor, în special în
oasele late. Durata medie de viaţă a hematiilor adulte este de 120 de zile, după care hematiile îmbătrânite sunt distruse
în splină (,,cimitirul globulelor roşii”), ficat, măduva osoasă, ganglionii limfatici, prin hemoliză. Creşterile temporare
sau stabile ale numărului eritrocitelor circulante se numesc poliglobulii. Scăderea numărului eritrocitelor circulante
– anemie – este cauzată de carenţe de fier, proteine, vitamine, infecţii, stări toxice etc.
Leucocitele (globule albe) sunt celule nucleate, mobile cu roluri deosebit de importante în procesele de
apărare contra agenţilor patogeni. Numărul leucocitelor din sângele circulant variază între 4.000 – 8.000/mm3.
 Leucocitele sunt de mai multe tipuri:
➢ neutrofile – produse în măduva osoasă, au formă variabilă, emit pseudopode şi au durată de viaţă de câteva ore. Au o
mare sensibilitate faţă de prezenţa bacteriilor;
➢ acidofile – au în citoplasmă granulaţii mari care se colorează intens cu eozina. Numărul lor creşte în sânge în boli
parazitate şi alergice;
➢ bazofile – au în citoplasmă granulaţii mici care se colorează intens cu coloranţi bazici.
Numărul lor creşte în stadii tardive ale inflamaţiilor;
➢ limfocitele – au originea în ganglionii limfatici, splină, amigdale, măduva roşie osoasă etc. numărul lor creşte în
infecţii acute, cronice, boli infecţioase etc.
➢ monocitele – celule mari cu granulaţii fine, produse în măduva osoasă şi în organe limfopoetice, rămân în circulaţie
doar 24 de ore după care migrează în ţesuturi, se transformă în macrofage şi fagocitează intens bacterii şi resturi
celulare mai mari.

Trombocitele – cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate si sunt

lipsite de nucleu.
Se formează în măduva hematogenă prin fragmentarea unor celule.
Se găsesc în sânge în număr de aproximativ 300.000/mm3 şi au o
durată de viaţă de aproximativ o săptămână după care sunt distruse, în
special de către splină. Trombocitele aderă la endoteliile vasculare
lezate având rol în hemostază şi coagularea sângelui.
 SISTEMUL ABO

Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine specifice: α (anti
A) şi respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce, concretizată în faptul că
indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ
poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare
aglutinogenului care lipseşte, iar când sunt prezente atât A cât şi B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4
grupe principale în sistemul AB0:

Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)

0 (zero) I nu are α şi β

A II A Β

B III B Α

AB IV A şi B nu are
 Tesut muscular

-alcatuit din celule musculare alungite, numite fibre musculare

-fibra musculara prezinta: membrana celulara (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) in interiorul careia se afla unul sau mai
multi nuclei
-in sarcoplasma se intalnesc organite comune si organite specifice (miofibrile), elementele contractile
-miofibrilele sunt formate din 2 tipuri de miofilamente: de actina si de miozina
-bogat vascularizat si inervat
Dupa particularitatile miofibrilelor, tesuturile musculare sunt de 3 tipuri:
1. Tesutul muscular striat
-intra in alcatuirea muschilor scheletici cat si a unor viscere (limba, faringe, unele sfinctere)
-constituit din fibre musculare striate –celule alungite, de forma cilindrica sau prismatica, ce prezinta numerosi nuclei
dispusi periferic
-in miofibrile, miofilamentele de actina si miozina sunt paralele cu axul longitudinal al fibrei musculare si sunt asezate la
acelasi nivel, formand discuti clare si discuri intunecate care alterneaza => aspect striat
-miofibrilele sunt organizate in sarcomere =unitatea morfofuncțională a miofibrilelor musculaturii striate. Fiecare sarcomer
este delimitat de două membrane Z și este alcătuit dintr-un disc întunecat central (format din filamente de actina si miozina)
și două discuri luminoase laterale (formate din filamente de actina)
-prezinta contractie voluntara si rapida

2. Tesut muscular neted

-in structura muschilor viscerali
-fibrele musculare netede au aspect fusiform si prezinta un nucleu alungit situat central
-structura omogena, deoarece miofibrilele nu sunt organizate in sarcomere si nu prezinta striatii transversal
-manifesta contractie involuntara, lenta si prelungita

3. Tesutul muscular cardiac

-formeaza miocardul –stratul principal din peretele inimii
-fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici si cu structura asemanatoare fibrelor musculare
scheletice, dar cu un singur nucleu mic dispus central
-la contactul dintre celulele cardiace se observa discurile intercalare ce reprezinta jonctiuni intercelulare specializate
-prezinta contractie involuntara
 Tesut nervos

Ţesutul nervos este alcătuit din neuroni, celule diferenţiate specific care
generează şi conduc impulsurile nervoase şi
celule gliale, care formează un ţesut de suport sau interstiţial
al neuronilor
Neuronul = unitatea structurala si functionala a sistemului nervos
-constituit din corp celular si prelungiri neuronale
-corpul celular are dimensiuni si forme variabile fiind alcatuit din: neurilema, neuroplasma si nucleu
-in neuroplasma se gasesc organite comune (fara centrozom) si organite specifice (neurofibrile si corpusculi Nissl)
-prelungirile neuronale: dendrite si axon
-dendritele sunt prelungiri neobligatorii, de regula scurte si puternic ramificate, ce conduc influxul nervos aferent
(centripet)
-axonul este o prelungire unica, obligatorie, terminata cu o ramificatie butonata. Este invelit in 3 teci: teaca de mielina
(de natura lipoproteica), teaca Schwann (formata din celule gliale) si teaca Henle (de natura conjunctiva). Conduce
influxul nervos eferent (centrifug)
- dendrite si axoni reprezinta caile de conducere in nevrax a sensibilitatii si motilitatii, precum si nervi spinali si
cranieni
 Organismul uman este un complex alcatuit din ansamblul organelor si sistemelor de organe prin care se realizeaza
functiile de nutritive, de relatie, de reproducere. El reprezinta un tot unitar dpdv structural si functional, capabil sa
se adapteze permanent la conditiile mereu in schimbare ale mediului
 Organele sunt ansambluri de celule şi ţesuturi care sau diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în
organism
 Organele sunt grupări de țesuturi identice sau diferite, care acționează împreună pentru îndeplinirea unei anumite
funcții
 Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsă corelaţie
 Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfologică este diferită. Ele
sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi denumirea lor
 Sistemele de organe sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi structură, sunt
formate din acelaşi ţesut și îndeplinesc funcții identice
 Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate în: - organe ale vieţii de relaţie • - organe ale vieţii
vegetative