Tema 5.

Piața și
mecansimele formării , 2 ore
Plan:

5.1 Piața: apariție, esență, tipuri. Structura și

infrastructura pieței
5.2 Cererea și factorii ce o determină.
5.3 Oferta și determinanții ei.
5.4 Interacțiunea ditre cerere și ofertă și echilibrul
pieței.
5.5 Prețuri: teorii, tipuri, structuri. Metode de
reglementare a prețurilor în economie.
5.6 Concurența și formele ei.
5.1 Piața: apariție, esență, tipuri. Structura și infrastructura pieței
Economia de schimb constituie baza aparitiei, existentei si functionarii pietei. Datorita specializarii agentilor
economici, satisfacerea nevoilor de consum nu se putea realiza decat prin intermediul schimbului de marfuri. Piata este
necesara pentru a realiza legatura dintre producatori si consumatori, oferind participantilor informatiile necesare pentru
a putea decide ce, cat si pentru cine sa produca, dar si ce, cum si cat sa se consume.
Piața constituie totalitatea relațiilor de vânzare-cumpărare dintr-un anumit spațiu geografic.
Funcțiile pieței sunt:
1. Funcția de intermediere. Piața îi pune pe producători și pe consumatori, pe vînzători și pe cumpărător, facînd astfel
posibil schimbul.
2. Funcțiile de reglemetare. Apărută inițial ca o punte de legătură între producători și consumatori, treptat, piața devine
principalul mecanism de reglementare a vieții economice. Ea ândeplineste rolul unei maini invizibile care îi împinge pe
agenșii economici individuali să acționeze în conformitate cu interesul general determinînd producătorii să confecționeze
bunurile și serviicile de care are nevoie societatea la momentul dat.
3. Funcția de formare a prețului. Deși cheltuielile individuale pentru producerea și desfacerea aceluiași bun sunt diferite,
piața stabilește un preț mic, preț care corespunde cheltuielilor socialmente necesare pentru confecționarea bunului.
4. Funcția de informare. Prin jocul liber al ratei profitului și al ratei dobînzii, piața oferă
agenților economici informația necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de
activitate. Piața trimite semnale producătorilor despre produsele ce urmeayă a fi confecționate,
despre calitatea și volumului lor, despre profiturile ce pot fi obținute.
5. Funcția de diferențiere a producătorilor. Piața îi îmbogățește pe învingătorii în lupta de
concurență, penalizează întreprinderile necompetitive. Ân acest fel, piața stimulează reducerea
cheltuielilor de producție, aplicarea noilor mașini și tehnologii, sporirea eficienței producției.

Totuși, în condițiile creșterii rolului economic al statului și utilizării diferitor modalități de

programare economică, piața încetează d a mai fi singurul instrument de reglementare a vieții
economice. Nivelul prețurilor, salariilor, preum și mulți alți parametri ai activității economice,
sunt reglementați, pe de o parte, de piață, iar pe de altă parte, de stat.
 Din punct de vedere al obiectului tranzitiei de vinzare si cumparare se disting
urmatoarele tipuri de piete:
 -piata bunurilor si serviciilor;
 -piata factorilor de productie- formata la rindul sau din: piata resurselor naturale(inclusiv
pamintul), piata capitalului si titlurilor de valori, piata fortei de munca;
 -piata monetara, financiara, ect.
Aceste piete nu reprezinta in sine piete unice, ci sint constituite la rindul lor din alte
piete. De exemplu: piata bunurilor si serviciilor cuprinde mai multe piete sectoriale ce
corespund bunurilor si serviciilor produse si cumparate in societate, grupate dupa diverse
criterii in categorii mai generale sau specializate (piata bunurilor de consum, piata mijloacelor
de productie, piata serviciilor, piata automombililor, piata rulmentilor,ect.). Piata muncii nu
este o singura piata ci tot atitea cite domenii profisionale exista, iar in cadrul acestora, cite
specializari sint, fiecare cu grad diferit.
Din punct de vedere al nivelului de maturitate, al modului de acces la piata:
· Nedezvoltata – pondere insemnata a relatiilor de tip barter;
· Libera – la care are acces orice vinzator si cumparator;
· Reglementata – caracteristica economiilor mixte, unde statul intervine in scopul dirijarii unor
deficiente ale pietei, programind dezvoltarea economica si redistribuind o parte importanta din
PIB in conformitate cu anumite obiective sociale, politice si economice.
Din punct de vedere al obiectului tranzactiilor:
§ Piata bunurilor de consum;
§ Piata capitalului;
§ Piata muncii;
§ Piata pamintului si a resurselor naturale;
§ Piata hirtiilor de valoare si a valutei;
§ Piata resurselor informationale;
§ Piata produselor cultural artistice;
§ Piata tehnologiilor si plantelor;
§ Piata monetara si de credit.
 După crireriul extinderii geografice:
 Locală
 Regională
 Națională
 Mondială

După măsura în care se manifestă concurența :

 Cu concurență pură și perfectă
 De monopol
 Cu concurență imperfectă
 Mixtă.
 Infrastructura pietei constituie ansamblul de institutii, servicii, #ri specializate,
generate de insesi relatiile de piata, care, la rindul lor, asigura o functionare civilizata si
eficienta a pietei.

Elementele-cheie ale infrastructurii pietei:

a. Sistemul comercial – bursele de marfuri si ale hirtiilor de valoare, licitatiile si
iarmaroacele, camerele de comert, complexele de expozitii;

b. Sistemul bancar – bancile comerciale si sistemul de credit, bancile de emisie;

c. Sistemul publicitar – agentii publicitare, centre informationale;

d. Sistemul de consulting si audit – servicii ce acorda consultatii in probleme economice si

juridice, precum si serviciile care efectueaza controlul activitatii financiar-economice a tarii;

e. Sistemul de asigurare – a riscurilor, a proprietatii, a vietii etc;

f. Sistemul de invatamint economic – mediu si superior.

 .

5.2 Cererea și factorii ce o determină.

Nucleul pieței este alcătuit din 4 elemente de bază:

1. CEREREA
2. OFERTA
3. PREȚUL
4. CONCURENȚA
CEREREA reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul dorește și
poate să o cumpere într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al prețului.
Tipuri de cerere:
1. P/u bunuri substituibile, care satisfac aceleasi nevoi;
2. P/u bunuricomplementare, care se folosesc in consum impreuna;
3. Cerere derivata.
Cererea poate fi:
5. Individuală (cantitatea dintr-un bun pe care un consumator este decis să o cumpere,
dispunînd și de mijloacele corespunzătoare)
6. Totală sau de piață( suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piața bunului respectiv)
 Legea cererii exprima raportul de interdependenta dintre modificarea
pretului unitar al unui produs si schimbarea cantitatii cerute. O data cu
cresterea pretului la un bun, cantitatea ceruta de consumator tinde sa scada, si
invers, o scadere a pretului genereaza tendinta de sporire a cantitatii cerute.
Factorii cererii:
1) Modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor;
2) Schimbarea preferintelor consumatorilor sub influenta modei sau a
publicitatii;
3) Modificarea pretului la bunurile substituibile si la cele complementare;
4) Schimbarea anticipatiilor consumatorilor privind evolutia pietei;
5) Modificarea numarului si a structurii consumatorilor
 Curba cererii constituie o reprezentare grafica a relatiei dintre pretul unui bun si cantitatea
solicitata de un cumparator. Pretul este figurat pe axa verticala, iar cantitatea ceruta pe axa orizontala.
Curba cererii este descrescatoare, iar panta este negativa. Aceasta este justificata de legea cererii.  Daca
cantitatea ceruta creste la scaderea pretului, atunci curba care reflecta o asemenea relatie trebuie sa fie
inclinata spre in jos, de la stanga la dreapta. In general, nu exista nici un motiv pentru ca o curba tipica a
cererii sa aiba panta constanta sau relatia intre pret si cantitate sa fie liniara.
Modificare cererii în funcție de venit:
 Gradul de sensibilitate a cererii faţă de anumiţi factori de influenţă se numeşte elasticitatea
cererii.
Cei mai uzuali factori de influenţă asupra cererii sunt:
 preţul,
 venitul şi
 factorul demografic datorită.
Elasticitatea cererii se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate (ε).
După elasticitatea cererii faţă de preţ (εcp) există următoarele categorii de bunuri:
a. bunuri cu cerere elastică (supraunitară) (ε cp >1), la care modificarea preţului cu un anumit
procent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare;
b. bunuri cu cerere elastică unitară (εcp =1), la care modificarea preţului cu un anumit procent
determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii cerute;
c. bunuri cu cerere inelastică (subunitară) ((εcp <1) – schimbarea preţului cu un anumit procent
determină o modificare a cererii mai mică;
d. bunuri cu cerere perfect elastică (εcp →∞) – la un preţ constant cererea va creşte continuu la
acel bun;
e. bunuri cu cerere perfect inelastică (εcp =0) – indiferent de modificarea preţului cererea pentru
acel bun va rămâne constantă.
 5.3 Oferta și determinanții ei.

O F E R T A constă în cantitatea maximă

dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un
vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă
într-o perioadă determinată de timp, la un
anumit preţ unitar.
 Factorii care stau la baza explicării legii generale ale ofertei sunt următorii:
• în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta poate fi:
individuală şi
agregată.
• în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, se disting:
oferta de bunuri independente;
ofertă complementară – când din producţia unor bunuri principale rezultă bunuri secundare;
oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite.
• în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei: ofertă fixă – în cazul
rarităţii absolute a factorilor de producţie, care impune o cantitate limitată de bunuri, imposibil de
majorat şi
ofertă flexibilă – cantitatea de resurse disponibile permit majorarea cantităţii de bunuri oferite.
• în funcţie de factorul timp:
ofertă instantanee (subită);
ofertă pe termen scurt;
ofertă pe termen lung.
 Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită reprezintă Legea
generală a ofertei. Potrivit acestei legi: creşterea preţului determină o sporire a ofertei şi scăderea
acestuia duce la o micşorare a ofertei.
 Factorii care influenţează asupra funcţiei ofertei sunt:
 costul producţiei – reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea
cantităţii oferite, iar creşterea costului determină o scădere a nivelului ofertei; v preţul altor
bunuri; v numărul producătorilor din branşa respectivă;
 taxele şi subsidiile. Reducerea impozitelor şi taxelor va genera o creştere a volumului
ofertei, pe când majorarea lor vor determina o reducere a cantităţii de bunuri oferite.
Creşterea volumului subsidiilor contribuie la creşterea volumului ofertei, micşorarea
acestora determină scăderea volumului ofertei;
 previziunile (zvonurile) privind evoluţia preţurilor. Dacă preţul bunului se prognozează în
scădere în viitorul apropiat, atunci oferta instantanee şi pe termen scurt se va mări;
 evenimentele social-politice (războaie etc.) şi naturale (inundaţii, incendii etc.).
 Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de a se modifica în
funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină se numeşte
elasticitate.
Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt preţurile şi veniturile.
Elasticitatea ofertei faţă de preţ poate fi:
a. bunuri cu ofertă elastică (Eo/p>1), atunci când modificarea preţului cu un anumit procent
determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;
b. bunuri cu elasticitate unitară (Eo/p=1) – modificarea preţului cu un anumit procent
determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite;
c. bunuri cu ofertă inelastică (Eo/p<1), când preţul se modifică cu o anumită mărime, oferta
se modifică cu o mărime mai mică;
d. bunuri cu ofertă perfect elastică (Eo/p→∞), este un caz extrem care nu există în realitate;
e. bunuri cu ofertă perfect inelastică (Eo/p=0), indiferent de modificarea preţului oferta
rămâne constantă.
 5.4 Interacțiunea ditre cerere și ofertă și echilibrul pieței.

Atunci când pe piaţă, volumul şi structura cererii se contopeşte

exact cu volumul şi structura ofertei se înregistrează echilibrul pieţei.
Piaţa are tendinţa mereu de a se echilibra la un anumit nivel al
preţurilor. Nivelul preţurilor care asigură starea de echilibru se numeşte
preţ de echilibru.
Orice deplasare a curbei cererii spre dreapta va determina majorarea
preţului de echilibru, iar spre stânga o reducere a acestuia (în condiţiile
când curba ofertei rămâne neschimbată).
Iar deplasarea spre dreapta a curbei ofertei determină o scădere a
preţului de echilibru, pe când deplasarea spre stânga presupune o creştere a
acestuia (în condiţiile când curba cererii rămâne constantă).
5.5 Prețuri: teorii, tipuri, structuri. Metode de reglementare a
prețurilor în economie.

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru

cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale pe piaţă.

Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale formării şi

funcţionării preţurilor, astfel încât în practica economică se întâlnesc trei categorii de preţuri:
1) Preţuri libere, care se formează reieşind din raportul cerere-ofertă în condiţii de
concurenţă loială;
2) Preţuri administrative, care sunt impuse de firme mari dominante pe piaţă şi/sau
stabilite de organele administraţiei de stat;
3) Preţuri mixte - care se formează prin congruenţa mecanismului pieţei cu firmele
dominante sau administraţia publică centrală.
 Cele mai cunoscute categorii de preţuri sunt:
Cotaţia (preţul-bursă) – determinat de mecanismul concurenţei pentru mărfurile standardizate şi
fungibile la dispoziţie sau la termen pe bază de mostre sau titluri de proprietate.
Preţul de licitaţie – stabilit pentru vânzarea mărfurilor specificate cantitativ sau calitativ la
licitaţiile publice. În cadrul licitaţiilor preţul de pornire poate fi unul minimal, care se măreşte în
etapele succesive (à la hasse) şi poate fi preţul maxim de pornire (à la basse), care re reduce în etapele
succesive.
Preţul de listă sau de catalog – stabilit de exportatori pe baza cheltuielilor de producţie la care se
adaugă profitul caracteristic pieţei şi apoi difuzat firmelor importatoare pentru negocierea contractului
de vânzare-cumpărare.
Preţul de tranzacţie – cel efectiv realizat în momentul vânzării-cumpărării.
Preţul indexat (corectat) – la preţul de tranzacţie se adaugă riscurile conjuncturale.
Preţul director – cel care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai
mare număr de tranzacţii.
Preţurile stabilite pe baza reglementărilor internaţionale – în limitele unor regiuni, grupuri de
state pentru mărfurile de mare importanţă (petrol, porumb, grâu etc.).
 Funcţiile preţurilor sunt:
 de comensurare a consumurilor şi cheltuielilor, precum şi a rezultatelor economice;
 de informare a agenţilor economici;
 de stimulare a producătorilor;
 de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor.
Asupra preţului influenţează o mulţime de factori: atât din partea ofertei, cât şi din partea
cererii. Aceste cerinţe sunt contradictorii: pe de o parte producătorul/vânzătorul vrea să obţină
un preţ cât mai ridicat, iar cumpărătorul este dispus să plătească un preţ cât mai redus. Astfel,
la congruenţa acestor două situaţii se formează preţul.
Formarea preţurilor este legată de analiza structurii cheltuielilor şi de constituirea
profitului. Cea mai uzuală metodă de calcul a preţului rămâne metoda formării preţului
în funcţie de costul total.
Preţul se stabileşte în baza tuturor cheltuielilor de producţie prin ajustarea adaosului
pentru cheltuielile comerciale şi cele administrative, a cheltuielilor pentru publicitate, precum
şi a adaosului planificat al procentului de rentabilitate a vânzărilor
 Reieşind din importanţa şi rolul preţului asupra societăţii, statul sau altă
instituţie abilitată urmăreşte prin metodele sale formarea acestuia şi a
profitului cu scopul de a reduce abuzurile monopoliştilor sau altor agenţi
economici.
Printre politicile de control ale preţurilor sunt:
îngheţarea preţului,
plafonarea preţului (stabilirea limitelor de oscilare a nivelului acestuia:
cursul valutar, tarifele la serviciile de transport etc.)
În Republica Moldova există o mulţime de agenţii care reglementează
preţurile în sferele lor de activitate: ANRE (Agenţia Naţională pentru
Reglementare în Energetică) – pentru tarifele de energie electrică, Agenţia
Medicamentului – ghidează preţul medicamentelor etc.
 5.6 Concurența și formele ei.

Concurenţa reprezintă rivalitatea ce se naşte pe piaţă, între

agenţii economici producători de bunuri şi servicii pentru
atragerea clienţilor prin calitatea mai bună a produselor, prin
preţuri atractive, prin vânzarea de produse dorite de
consumatori.
 În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică şi
extraeconomică, concurenţa poate fi:
Loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin folosirea fără
discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de luptă concurenţială, care sunt:
menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor; scăderea preţurilor de
vânzare; lansarea pe piaţă a produselor noi care să atragă clienţii; acordarea de avantaje
suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare, garanţii, posibilităţi de creditare etc.);
informarea consumatorilor despre caracteristicile produselor etc.
Neloială care se bazează pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în
discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând instrumente
extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare
în raport cu ceilalţi concurenţi. Cele mai uzuale forme de concurenţă neloială sunt: denigrarea
concurenţilor – răspândirea informaţiilor false despre concurenţi; concurenţa parazitară –
folosirea în folosul personal al avantajelor unui concurent fără ca acesta să primească vreun
contraechivalent: (imitaţia vizuală: „Nuts” şi „Nuss”, auditivă: „Florena” şi „Florina” şi
intelectuală: „Carte Noire” şi „Soire Noire”); evaziunea fiscală – eschivarea de la plata
impozitelor şi taxelor; dumpingul – vânzarea produselor sub costul lor de producţie.
 In economia de piaţă, concurenţa prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol important,
stimulând progresul economic astfel:

 Oferă tuturor participanţilor şanse egale de a obţine profituri convenabile;

 Prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în mişcare întregul
sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi consumatorilor legile
obiective ale producţiei, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri economice;
 Reducerea costurilor de producţie;
 Stimularea introducerii inovaţiilor, a tehnicilor şi tehnologiilor eficiente în producere şi
filiera acesteia;
 Sporirea calităţii producţiei, precum şi creşterea capacităţilor de producţie ale
întreprinderilor;
 Determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.
 Concurenţa pură şi perfectă a generat interesul din cele mai vechi timpuri, însă anume
exponentul şcolii de la Lausanne, Leon Walras a stabilit criteriile acesteia:
Atomicitatea pieţei care constă în faptul că pe piaţă există un număr mare de vânzători şi
cumpărători cu aceeaşi putere economică, astfel încât nici unul din ei nu poate exercita o oarecare
influenţă asupra preţului.
Omogenitatea bunurilor. Această condiţie presupune că pe piaţă bunurile sunt aproape
identice, perfect substituibile, iar consumatorul indiferent de la care vânzător procură, oricum
bunurile au aceeaşi calitate.
Fluiditatea cererii şi a ofertei presupune că volumul, structura şi calitatea cererii coincide
exact cu volumul, structura şi calitatea ofertei în timp şi spaţiu.
Mobilitatea factorilor de producţie presupune posibilitatea acestora de a se deplasa liber şi
în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar producătorii pot găsi liber şi nelimitat
orice factor de producţie de care are nevoie.
Transparenţa pieţei, care presupune că agenţii economici dispun de toată informaţia despre
determinativele pieţei. Modelul concurenţei pure (perfecte) este unul ideal, care pentru sectorul
real este o tendinţă, deoarece în realitate domină concurenţa imperfectă. Pieţele care se apropie de
o concurenţă perfectă sunt bursele şi pieţele ţărăneşti.
 Concurenţa imperfectă se manifestă în acea situaţie de piaţă în care agenţii economici pot să
influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cerere şi oferta de mărfuri, ca şi prin
nivelurile preţurilor, în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile.
Acest tip de piaţă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în funcţie de categoria
agenţilor economici de piaţă.
Atunci când piaţa este dominată de un singur vânzător (producător), care îşi impune condiţiile de
preţ sau de calitate faţă de consumatori, piaţa se numeşte monopol.
La polul opus se află monopsonul, care este acea formă de concurenţă imperfectă în care un singur
cumpărător vizează volumul producţiei, şi preţul acesteia. De obicei, situaţia de monopson se întâlneşte
pe piaţa armamentului, unde statul este singurul care achiziţionează produsele date.
Situaţia când pe piaţă se întâlnesc: un vânzător şi un cumpărător piaţa se numeşte monopol bilateral.
Un exemplu tipic de monopol bilateral se întâlneşte pe piaţa muncii, unde un patronat se întâlneşte cu un
sindicat.
Oligopolul este o piaţă caracterizată prin prezenţa unui număr mare de cumpărători şi a unui număr
restrâns de producători care, deţinând un segment important de piaţă o pot influenţa în scopul
maximizării profitului, bunurile oferite fiind solicitate de numeroşi consumatori.