Sunteți pe pagina 1din 15

INVESTIGAŢII DE LABORATOR

ÎN GASTROLOGIE
Sindromul Gilbert
• Sindromul Gilbert - cunoscut și sub denumirea de sindromul
Meulengracht, este o afecțiune ereditară cu transmitere autozomal
recesivă, caracterizată prin creșteri ușoare, persistente, non-hemolitice ale
bilirubinemiei neconjugate, în absența bolii hepatice.

• Sindromul descris de Augustine Gilbert și Pierre Lereboullet este


determinat de afectarea unei enzime hepatice (glucuroniltransferaza), care
are un rol important în metabolizarea bilirubinei neconjugate în ficat.
Mutațiile genetice conduc la limitarea sintezei de enzimă, fapt ce
contribuie la cresterea nivelului de bilirubina libera în organism.

• Bilirubina serică provine din degradarea hemoglobinei; este apoi


transportată la ficat unde sub acțiunea uridin-difosfat 1A1
glucuronoziltransferaza (UGT1A1) este conjugata cu acid glucuronic și
apoi eliminată biliar.
Prevalența
 Sindromul Gilbert  este cea mai frecventă cauză
ereditară de hiperbilirubinemie descoperită la 5-10%
din populație. 

 Această boală are o frecvență cuprinsă între 3% (Asia),


3-7% (SUA) și 33% (Africa), variațiile depinzând de
numărul de probe prelucrate și de metodele de analiză.
Patogenie

 Un progres deosebit în înțelegerea bazei genetice a sindromului Gilbert


a fost realizat în 1995, atunci când au fost identificate anomalii în
regiunea promotorului și anume  în inserția a două nucleotide TA în
caseta TATA, din Gena UGT1A1 situată pe cromozomul 2q37.

 Prezența a 2 extranucleotide (TA) în regiunea promotor a genei


(elementul TATAA) interferă cu legarea factorului de transcripție IID și
determină exprimarea redusă a bilirubin-UGT1 (30% din normal). În
starea homozigotă, scăderea glucuronoconjugării bilirubinei determină
apariția în bilă a bilirubinei monoglucuronat comparativ cu formele
diglucuronat.
 Mutațiile la nivelul genei UGT1A1 determină acumularea bilirubinei
neconjugate în ser..
Manifestări clinice

 De obicei, pacientul nu manifestă tulburarea până în al doilea


deceniu de viață și adesea nu este conștient de existența icterului
până la detectarea acestuia prin examinare fizică sau teste de
laborator de rutină.
Diagnostic

 Secvențiere în vederea determiării numărului de repetiții TA în


regiunea promotorului UGT1A1: (TA)6  fiind normal, (TA)7
patologic
Recomandari pentru analiza mutatiilor
promotorului UGTA1

- Confirmarea diagnosticului de sindrom Gilbert;


- Identificarea persoanelor cu risc crescut de reacții adverse la
tratamentul cu irinotecan și cărora li se recomandă scăderea dozei de
chimioterapic.
- Mai poate interfera cu administrarea de Atazanavir, medicament
utilizat pentru tratarea infectiei cu HIV.
- Statine, utilizate pentru reducerea colesterolului;
Limite și interferențe

• Disfuncțiile hepatice sau renale pot induce reacții adverse la


irinotecan independent de polimorfismul repetițiilor TA.
• Medicamentele care inhibă semnificativ citocromul P450 3A4,
cum ar fi ketoconazol, cresc expunerea pacientului la irinotecan și
la metabolitul sau activ, SN-38, determinând creșterea severității
unor reacții adverse.
• Medicamentele care stimulează în exces citocromul P450 3A4
(anticonvulsivantele, cum ar fi fenitoina, fenobarbital și
carbamazepina sau rifampicina) sau unele suplimente pe baza de
plante vor determina o reducere substanțială a expunerii la
irinotecan și la metabolitul sau activ SN-38.
Boala celiacă

• Boala celiacă este o enteropatie autoimună declanșată de ingestia


de gluten la persoanele cu predispoziție genetică.
•  Factorul nociv este reprezentat de fracțiunea proteică a făinii din
ceriale și anume glutenina și gliadina.
• Efectul toxic asupra organismului îl exercită anume gliadina prin
mecanism imunologic indirect.
Prevalența

 Se estimează că prevalența reală a bolii celiace în populația


generală ar fi în jur de 0.5%.

 Femeile sunt de 2-3 ori mai afectate.


Patogenie

• Factorii declanșatori a bolii sunt produsele din lumenul intestinal,


rezultate din digestia glutenului (gliadina, secarina, ordeina), care
pot pătrunde în lamina propria prin spațiile intercelulare.
• Macrofagele din lamina propria le înglobează și le procesează
devenind celule prezentatoare de Antigen.
• Macrofagele activate secretă interferon care amplifică complexul
membranar format (gliadină +DQ), care la rândul său activează
limfocitele T Helper CD 4.
Manifestări clinice
Diagnosticul

 Diagnosticul de boală celiacă se confirmă prin efectuarea biopsiei


de mucoasă intestinală, la care se constată modificări
caracteristice (leziuni ce variază ca severitate, de la atrofie până la
dispariția vilozităților intestinale).

 Markerii serologici pentru boala celiacă au aparut inițial pentru a


depista boala în grupul de pacienți care prezintă simptome atipice.
Astăzi sunt folosiți din ce în ce mai mult în scop de screening
pentru aceasta boală.
Test Celikey (Anticorpi anti-transglutaminaza
tisulară IGA, IGG)

 Transglutaminaza tisulară (tTG) a fost identificată ca fiind


autoantigenul major în boala celiacă. tTG aparține unei familii
complexe de enzime calciu–dependente care catalizează formarea
legăturilor încrucișate dintre proteine. Această enzimă este larg
răspândită, în multe organe având rol în asamblarea matricei
extracelulare și în mecanismele de reparare tisulară.
 Testul din laboratorul Synevo folosește o transglutaminază tisulară
umană recombinată, care a îmbunătățit performanța analizei în
comparație cu încercările anterioare. Se apreciază pe baza studiilor
efectuate ca sensibilitatea testului este de 96% iar specificitatea între
93 si 100%. Se determină separat anticorpii de tip IgA și cei de tip
IgG; anticorpii anti-transglutaminaza tisulară IgA reprezintă testul cel
mai sensibil pentru boala celiacă, însă în cazurile în care această
afecțiune se asociază cu un deficit de IgA testul nu mai este
concludent fiind necesară determinarea anticorpilor de tip IgG.
.
Multumesc pentru Atenție !