Cuprins

A. Prezentare generală

Romanul românesc.
Premisă. Definirea problemei

B. Tipuri de romane interbelice

1. Romanul realist obiectiv - „Ion” de Liviu Rebreanu

2. Romanul realist mitic - „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

3. Romanul realist psihologic - „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război” de Camil Petrescu

4. Romanul experienţei - „Maitreyi” de Mircea Eliade

5. Romanul realist de tip balzacian - „Enigma Otiliei” de George Călinescu

C. Concluzii
 A. Prezentare generală
Definiție:

Fiind o specie a genului epic, foarte complexă, cu tradiţii străvechi în

literatura popoarelor, romanul se caracterizează, în general, prin conflicte
puternice, cu o desfăşurare pe mai multe planuri narative.
Desfăşurarea spaţio – temporală este amplă, asociind voci narative diferite
şi tonalităţi sau registre stilistice diverse.

Istoria romanului românesc începe cu „Istoria hieroglifică” a lui Dimitrie

Cantemir și continuă printr-o serie de încercări de la jumătatea secolului al
XIX-lea, dintre care mai importante sunt „Manoil” (1855) şi „Elena” (1862),
de Dimitrie Bolintineanu, „Ciocoii vechi şi noi” (1863) al lui Nicolae Filimon,
dobândind o anume maturitate prin „Mara” (1906), de Ioan Slavici, şi prin
„Viaţa la ţară” (1898) şi „Tănase Scatiu” (1907), de Duiliu Zamfirescu.
Romanul românesc atinge treapta maturizării depline
în perioada interbelică, după şase decenii de
încercări mai mult sau mai puţin izbutite.

Dintre factorii care au determinat acest

fenomen amintim:
– mutaţiile fundamentale în mentalitatea culturală şi
intelectuală;
– schimbarea percepţiei asupra speciei literare;
– stimularea interesului scriitorilor şi al publicului
pentru problema romanului prin dezbaterile şi
articolele din presa literară a vremii;
– necesitatea sincronizării literaturii române cu cea
europeană;
– apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi;
 Cele două tendinţe din perioada interbelică, tradiţionalismul şi
modernismul, se reflectă în paradigma romanului, sub denumiri diverse,
dar reductibile la acelaşi model complementar: roman tradiţional vs.
roman modern, roman obiectiv vs. roman subiectiv, roman de creaţie vs.
roman de analiză, roman doric vs. roman ionic (Nicolae Manolescu).
În Arca lui Noe, cu privire la tipologii, Nicolae Manolescu numeşte
romanul obiectiv, doric, iar pe cel subiectiv, ionic.
Doricul, care poartă numele de roman obiectiv, este tipul de roman
care iși propune să descrie lumea în mod imparțial în toată realitatea ei
socială, morală și psihologică. Exemple: Ion, Pădurea Spânzuraților de
Liviu Rebreanu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Concert din muzică de
Bach de Hortensia Papadat – Bengescu, Enigma Otiliei de G. Călinescu,
Arca lui Noe de Nicolae Manolescu.
Ionicul (romanul subiectiv) se caracterizează prin povestiri la persoana
I, o problematică nouă care constă în sondarea lumilor interioare,
a conștiinței naratorului, dar și modul de organizare al textului,
foarte apropriat de jurnalul interior. Exemplu: Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu.
 Principalele romane interbelice se pot clasifica
în funcţie de perspectiva narativă şi de relaţia
autorului cu cititorul:
– romanul realist obiectiv: „Ion” de Liviu Rebreanu
– romanul realist mitic: „Baltagul” de Mihail Sadoveanu.
– romanul realist psihologic: „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” de Camil Petrescu.
– romanul experienţei: „Maitreyi” de Mircea Eliade.
– romanul realist de tip balzacian: „Enigma Otiliei” de
George Călinescu.
 Definirea problemei
Perioada interbelică reprezintă un moment de referinţă în
evoluţia prozei româneşti prin lărgirea ariei tematice, diversificarea
formelor de expresie epică, a modalităţilor narative dar şi prin
afirmarea cu precădere, ca specie literară, a romanului.
Tot în această perioadă se intensifică dezbaterile cu caracter
teoretic în legătură cu romanul. În studiul „Creaţie şi analiză”,
Garabet Ibrăileanu constata existenţa a două tipuri de specii literare:
• unul care prezintă personaje prin comportamentul lor: romanul de
creaţie;
• unul interesat de viaţa interioară: romanul de analiză.
Diversificarea tehnicii artistice româneşti are loc sub influenţa
lui Marcel Proust, André Gide, James Joyce. Romancierii din perioada
interbelică experimentează tehnici multiple ale romantismului,
romanul interbelic cunoscând astfel alte orientări:
• lirica: Ionel Teodoreanu;
• simbolica: Mateiu Caragiale;
• memorialistica: Constantin Stere;
• fantastica: Mircea Eliade.
 Prima concluzie

Anii interbelici sunt caracterizaţi în literatura română

printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care, în
scurt timp, atinge nivelul valoric european. Romanul
românesc îşi lărgeşte tematica, cuprinzând medii
sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai
complexe.
 B. TIPURI DE ROMANE
INTERBELICE
1. Romanul realist obiectiv: „Ion” de Liviu Rebreanu

Până la Liviu Rebreanu, în istoria romanului românesc numai

câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi” (Nicolae
Filimon), „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” (Duiliu Zamfirescu) şi
„Mara” (Ioan Slavici). Toate sunt romane sociale şi ilustrează
momente din istoria societăţii româneşti, însă 1920 este anul celui
mai important eveniment din întreaga istorie a romanului românesc,
prin apariţia unei opere de elaborată vigoare, „Ion” de Liviu
Rebreanu. Prin acest roman, scriitorul devine „ctitorul romanului
românesc modern” (Garabet Ibrăileanu), iar apariţia romanului
„Răscoala” va confirma acest lucru.
 Liviu
Rebreanu
(1885 - 1944)
 Ion
TEMA romanului o constituie patima pentru pământ a unui tânăr
ţăran şi consecinţele ei tragice. Mesajul transmis este puternic
încărcat etic, dominantă fiind ideea că setea mistuitoare de
pământ duce, inevitabil, la dezintegrarea morală a individului.
DISCURSUL NARATIV:
NARATIV Acţiune amplă, desfăşurată pe două planuri
narative (care se întretaie): Destinul lui Ion, integrat în viaţa
comunităţii de ţărani din satul Pripas. Aspecte din existenţa
intelectualităţii rurale.

STRUCTURA este caracterizată

c prin simetrie, romanul este alcătuit
din două părţi: „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii“, care
ilustrează conflictul interior tragic și continuă cu împărţirea în
capitole cu nume rezumative. Descrierea finală închide simetric
romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului
prin metafora şoselei – viaţa; Însă, cu toate că „Ion” începe şi se
termină cu descrierea drumului care intră, respectiv iese din sat,
drumul nu mai este acelaşi, după cum nici oamenii din Pripas nu
rămân neschimbaţi în urma experienţelor trăite.
VIZIUNEA NARATIVĂ: Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, este un roman
monumental, având o viziune obiectivă, nonfocalizată („din spate”).
Naratorul (distinct de personaj) este omniscient şi omnipotent, trasând
aşa cum doreşte destinul personajelor. Naraţiunea este la persoana a III-
a.

PERSONAJELE:.
1. Ion – personaj complex, realist, dominat de cele două „glasuri"; nepăsător în
faţa suferinţei Anei, brutal, viclean, caracterizat de o voinţa imensă având
o existenţă tragică prin încălcarea ordinei rituale a vieţii.
„În planul creației Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a
împins-o la spânzurătoare și-a rămas în cele din urmă cu
pământul”. (G. Călinescu)

2. Ana - personaj secundar prins în jocul fatalităţii;

- harnică, blândă, răbdătoare, trăind drama căsniciei bazate pe interes;
- bătută de tatăl ei și de soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată
și respinsă de toți, ajunge în final să se spânzure.
„În societatea țărănescă, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre
și o producătoare de copii. […] Soarta Anei e mai rea, dar deosebită
cu mult de a oricărei femei, nu.” (G. Călinescu)
ACȚIUNEA romanului este dispusă pe două planuri care uneori merg
paralel, alteori se intersectează, constituind de fapt imagini ale
aceleiași lumi. Cele două planuri, cel al țăranilor avându-l pe Ion în
centru și cel al intelectualității rurale având în centru familia
învățătorului Herdelea, sunt adunate la un loc de către autor în
prima secvență, care înfățișează viața satului și anume hora, în care
personajele sunt așezate după poziția socială fiind surprinse în
atitudini semnificative. Pentru că în sat domina mentalitatea că
oamenii sunt respectați dacă au o oarecare avere, relațiile sociale
sunt tensionate între “sărăntoci” și “bogătani” iar destinele
oamenilor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că
familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice.

Concluzie:

Ion de Liviu Rebreanu este un roman prin excelenţă realist, al

voinţelor înfrânte. Prin toate caracteristicile sale, romanul Ion este
o veritabilă frescă socială a vieţii româneşti de la începutul secolului
XX, o operă literară de certă singularitate în literatura română.
 Mihail
Sadoveanu
(1880 - 1961)
2. Romanul realist mitic: „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Romanul lui Mihail Sadoveanu este un vast spectacol al

existenţei noastre: în el întâlnim toate aspectele şi
manifestările vieţii unui popor.

Romanul „Baltagul”, desfăşurându-se la suprafaţă şi în aparenţă

pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete, reprezintă, de
fapt, istoria împlinirii trudnice a acestui gol existenţial creat
prin dispariţia ciobanului.
 Baltagul
Tema: romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc
de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan
căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
Structura: Romanul este structurat pe două coordonate
fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a
lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul
ritual al gesturilor personajului principal). Romanul este
structurat în şaisprezece capitole cu acţiune desfăşurată
cronologic, urmărind momentele subiectului.
Viziunea narativă: Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar
naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod
obiectiv, prin intermediul tehnicii detaliului şi observaţiei, lumea
satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscient
este unic, la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului.
Personaje:
1. Vitoria: - personaj complex, dinamic;
- are o serie de virtuţi: frumuseţe, demnitate, înalt
caracter, statornicie morală, inteligenţă, perseverenţă şi îndârjire.
2. Nechifor Lipan: - personaj absent, constituind axul în jurul căruia
se organizează toate acţiunile, toate mişcările femeii, în căutarea
adevărului despre omul dispărut.
3. Gheorghiță: - personaj secundar, ascultător, sfios şi supus mamei,
care-i ghiceşte până şi gândurile;
- acesta se află la vârsta ieşirii din copilărie, a iniţierii,
a formării bărbăteşti.

Concluzie:

„Baltagul” este una din cărţile maturităţii lui Sadoveanu şi una

din cele mai reprezentative opere ale artei sale. Aici se vădeşte
cunoaşterea profundă a sufletului ţărănesc care nu e „elementar”,
ci complex şi cu ascunzişuri, aproape de nepătruns şi cu energii
pasionale nemărginite.
Camil Petrescu
(1894 – 1957)
 3. Romanul realist psihologic - „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” de Camil Petrescu

Literatura lui Camil Petrescu este o literatură de probleme.

Intelectuali, protagoniştii romanelor din trecut ale scriitorului sunt
stăpâniţi, în cele mai multe cazuri, de obsesia căutării absolutului. Ei
luptă pentru „dreptatea absolută” (Gelu Ruscanu din „Jocul Ielelor”),
năzuiesc la „absolutul iubirii” (Ştefan Gheorghiu din „Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război”) şi neputinţa de a găsi răspuns
întrebărilor pe care și le pun provoacă drame în conștiința lor.

Camil Petrescu urmăreşte în romanele sale nu construirea de

caractere, ci comunicarea unor experienţe sufleteşti ce modifică
reprezentările despre lume ale personajelor, transformând
psihologia acestora.
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război

Tema: Dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătorului de

absolut.
Structura: din punct de vedere al compoziţiei, romanul, aşa cum
arată şi titlul, cuprinde două părţi: prima parte este relatarea
iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela, iar partea a doua
este jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial. Deşi
distincte, cele două părţi ale romanului sunt unificate de prezenţa
unei singure conştiinţe (care se autodefineşte în raport cu lumea
înconjurătoare şi care narează la persoana I evenimentele).
Viziunea narativă: Romanul este scris la persoana I, sub forma
unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care
trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.
Naraţiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă,
presupune existenţa unui narator implicat - identitatea dintre
planul naratorului şi al personajului.
Personajele:

1. Ştefan Gheorghidiu – personaj - proiecţie a autorului;

- căutător al absolutului, intelectual de elită trăind într-o lume de
analfabeți;
- reflexiv, orgolios, gelos, naiv, pasional, hipersensibil;

2. Ela - frumoasă, cochetă, visătoare, generoasă, sensibilă (la început);

- superficială, vulgară, iubitoare de lux, adulteră, mincinoasă
(după primirea moştenirii);
- cel mai „misterios” personaj, prin faptul că tot comportamentul
ei este mediat de viziunea personajului-narator;

Concluzie:

Simetria dintre cele două părţi ale romanului este desăvârşită atât
ca echilibru şi compoziţie, cât şi prin faptul că ele sunt „ca cele două
mari experienţe legate de «ultima noapte…» şi «prima noapte…»”. Tot ce
în prima parte era minciună, falsitate, este privit dintr-o altă
perspectivă în partea a doua. Aici meditaţia devine gravă pentru că viaţa
şi moartea sunt puse faţă în faţă. Pentru Camil Petrescu, un roman e, la
origine, un sistem de fişe de temperatură psihologică şi etică din a căror
interpretare se constituie o lume cu reacţiile ei.
Mircea Eliade

(1907 – 1986)
 4. Romanul experienţei - „Maitreyi” de Mircea Eliade

Scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendinţe

ireconciliabile: pe de o parte „experienţa”, autenticitatea,
trăirea nemijlocită, intensă a realităţii, mai ales sub aspect
spiritual şi erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând
„experienţa sacrului”.

Cu privire la ultima tendinţă, George Călinescu afirma că „Mircea

Eliade reprezintă cea mai integrală (şi servilă) întrupare a
gideismului de la noi”. Aprecierea se referă la faptul că pentru
romancierul Mircea Eliade, ca şi pentru scriitorul André Gide,
sensul artei este „cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe
cale mitologică)”.
 Maitreyi
Tema romanului este iubirea incompatibilă, ea având ca substrat o
confruntare între cele două lumi, cea occidentală pe care Eliade o
acuză de un pragmatism superficial în plan uman, şi cea orientală,
plină de mistere greu de pătruns
Structura: Romanul este structurat în cincisprezece capitole,
organizate pe două planuri narative, ce se disting în funcţie de
temporalitate: unul contemporan cu desfăşurarea acţiunii, iar
celălalt ulterior evenimentelor trăite.
Viziunea narativă: relatarea se face la persoana I prin
confesiunea personajului-narator, romanul fiind un amestec de
jurnal intim şi naraţiune retrospectivă.
Personajele:
1. Maitreyi: - enigmatică, inocentă;
- este „o femeie si un mit”, un simbol al iubirii absolute, totale, capabilă
de orice sacrificiu în numele dragostei.

„Ființă umană și aspirație metafizică, naivitate animală și trecere

lunară, printre norii diafani, ingenuitate și rafinament, luciditate și
îndrăzneală impetuoasa, pachet de senzații forte și prelungire de vis magic,
consumare de mii de simțuri și ecou de adorație mistică.” (Pompiliu
Constantinescu)

2. Allan: - analitic, rațional, lucid caracterizat printr-o extraordinară dorință de

cunoaștere;
- el doreşte să înţeleagă totul, să definească, să analizeze, cu o
încăpăţânare caracteristică spiritelor superioare;

Concluzie:
Prin poetica explicită ce evidenţiază supremaţia retrăirii
experienţelor decisive, prin reprezentarea narativă inedită a iubirii mistice
care converteşte o întreagă viziune despre lume, Mircea Eliade impune
odată cu Maitreyi o nouă optică asupra autenticităţii. Totodată, creaţia sa
valorifică cuceririle prozei subiective, impunând în interiorul acestui model
ceea ce critica literară a numit „romanul experienţei”.
 George
Călinescu
(1899 – 1965)
5. Romanul realist de tip balzacian - „Enigma Otiliei” de George
Călinescu

„George Călinescu realizează un „satiricon” modern,

din moment ce autorul nu abordează în opera sa „gravele
probleme umane din romanul obiectiv al lui Rebreanu, nici
examenul subiectiv din romanele autenticităţii” ale lui
Camil Petrescu, ci „înfăţişează o comedie umană modernă,
în care elementele jocului cu măşti ale farsei nu sunt cu
nimic mai puţin grave, estetic, decât cele mai profunde
implicaţii ale romanelor amintite”. (Nicolae Balotă )
Tema: Tema fundamentală este cea a existenţei unei societăţi precis
ancorată într-un spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică (existenţa
societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al secolului trecut).
Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema
moştenirii, a paternităţii şi a iubirii.
Structura alcătuită din douăzeci de capitole se dezvoltă pe trei planuri.
Planul epic principal, care urmăreşte destinul clanului familial (alcătuit din
familiile înrudite Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu), se ordonează în jurul
istoriei moştenirii, fiind, deci, dinamizat de un conflict economic (lupta
nesăţioasă pentru avere se va da în final între Aglae şi Stănică,
adevărate fiare citadine). Tema paternităţii, dezvoltată tot în acest plan,
reliefează un evident conflict de ordin moral.
Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre Felix şi
Otilia, eroii surprinşi în devenire, în confruntarea cu lumea şi cu ei înşişi.
Lor li se adaugă Leonida Pascalopol, care trăieşte revelaţiile unei iubiri
târzii. Conflictul acestui plan este interior - un conflict psihologic, care
se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii.
Planul-cadru conturează monografic existenţa burgheziei bucureştene la
începutul secolului XX. Tema parvenirii, definitorie pentru această lume
în care Stănică Raţiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin
moral.
Viziunea narativă: Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la
persoana a III-a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv,
detaşat, care nu se implică în faptele prezentate. Naratorul omniscient
ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează
evoluţia lor ca un regizor universal.
Personajele:
1. Otilia: - personaj complex, independent, enigmatic;
- prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera
lugubră, apăsătoare a casei;
- ea răspândeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe,
tumult de pasiuni când cântă la pian.

2. Felix – personaj principal, definit chiar de Călinescu ca "martor

şi actor“;
- dotat cu calităţi intelectuale, cu o tenacitate şi o voinţă
de a se realiza;
- comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează
încă de la început o fire raţională, lucid, cu o mare nevoie de
certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte
dezvoltat.
Concluzie:

Atât prin arta construirii personajelor, cât şi prin

arta narativă, prin stilul intelectualizat, adecvat
mediului citadin căruia îi aparţin eroii, romanul
călinescian îşi demonstrează virtuţile de „sinteză
estetică”, constituind o izbândă a prozei româneşti
interbelice.
După cum sugerează şi enunţul final „Aici nu stă
nimeni..”, viziunea caricaturală despre lume a lui
George Călinescu dezvăluie în fapt o societate
burgheză clătinându-se puternic la începutul secolului
XX.
 C. Concluzii
Tolstoian sau epopeic prin Ion de Liviu Rebreanu, balzacian prin G. Călinescu, vechiul roman
sau romanul obiectiv a dominat secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Desigur, în
categoria romanului obiectiv pot intra și alte texte, în care apar elemente de modernitate precum
analiza psihologică. Romane de tipul Pădurii Spânzuraților de Liviu Rebreanu fac tranziția către
lumile interioare, analizate de scriitorii moderni. De altfel, întotdeauna vor apărea cazuri
particulare care nu se vor supune canoanelor sau clasificărilor. În Arca lui Noe, cu privire la
tipologii, Nicolae Manolescu numește romanul obiectiv, doric iar pe cel subiectiv, ionic, dar
descoperă, depășind desigur perioada interbelică și un al treilea tip de roman, cel corintic,
concretizat prin amestecul de formule. În același timp, autorul face și interesante observații cu
privire la nașterea si evoluția acestor modele epice ale speciei, în raport cu societatea umană.
Perioada interbelică a romanului românesc e o perioadă de efervescență spirituală
nemaiîntâlnită în cultura noastră. Viața culturală cunoaște înfăptuiri strălucite, multe din ele cu
ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brâncuși trec de hotarele țării) dar și de degradări
dezolante în anii fascismului. Niciodată literatura română n-a avut într-o singură perioadă atâția
reprezentanți iluștri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu, G. Călinescu,
Camil Petrescu…), niciodata n-a trăit și o mai aprinsă dispoziție la contestarea valorilor. Romanul
românesc îsi largeste tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si problematici mai bogate si mai
complexe. Aceasta varietate si complexitate a activitatii scriitoricesti se datoreaza existentei simultane
a doua curente literare modernismul si traditionalismul.
Romanul romanesc atinge treapta maturizarii depline in perioada interbelica . Dintre factorii care
au determinat acest fenomen amintim: mutatiile fundamentale in mentalitatea culturala si intelectuala,
schimbarea perceptiei asupra speciei literare, stimularea interesului scriitorilor si al publicului pentru
problema romanului prin dezbaterile si articolele din presa literara a vremii, necesitatea sincronizarii
literaturii romane cu aceea europeana, dar si aparitia unei generatii de prozatori talentati.
 Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Suceava

Modele epice în romanul interbelic

2011 – 2012

Realizat de: Profesor coordonator:

• Anghel Andreea Buzincu Ana
• Ilișoi Lavinia
• Matei Elena
• Matei Gabriela
...Sfârșit...
 Bibliografie
• George Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la
origini până în prezent”, ed. Minerva, Bucuresti, 1986
• Ov.S. Crohmălniceanu, ,, Literatura româna între cele
două războaie mondiale”, I, ed. Minerva, București,
1972
• E. Lovinescu, ,,Istoria literaturii române
contemporane”, ed. Minerva, Bucuresti, 1989
• Nicolae Manolescu, ,,Arca lui Noe. Eseu despre romanul
românesc, I-III”, ed. Minerva, Bucuresti, 1980
• Dumitru Micu, ,,În căutarea autenticității”, ed.
Minerva, București, 1992
• Carmen Musat, ,,Romanul românesc interbelic”, ed.
Humanitas, Bucuresti, 1998