Sunteți pe pagina 1din 28

Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

 Dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o


dinamică deosebită în privinţa recunoaşterii şi garantării
sale juridice.
 Proclamat pentru prima dată în cadrul Declaraţiei de la
Stockholm, în 1972, acest drept este receptat cu reticenţă de
dreptul comunitar.
 O astfel de situaţie se explică, mai ales, prin dificultatea
asigurării efective, materiale a unui asemenea drept, dar şi
prin aspecte de ordin istoric, socio-economic ş.a.
 Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi
totodată, un drept al fiecărui cetăţean al unui stat, care îl
recunoaşte fie în Constituţie, fie în legi, pentru că,
preocupările pentru păstrarea unui mediu sănătos vizează, în
ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea condiţiilor
umane de viaţă.
 În 1972, la Stockholm, în cadrul Conferinţei Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind mediul s-a vorbit despre un drept
fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite
omului să trăiască în mod demn şi în prosperitate, iar Carta
Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, în art. 24,
recunoaşte că „toate popoarele au dreptul la un mediu
general, satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
 Ideea de mediu sănătos, nepoluat şi echilibrat are
semnificaţii fundamentale.
 Astfel, termenul „sănătos” se referă la un mediu propice
dezvoltării fizice şi intelectuale a omului.
 Însă el are şi o dimensiune umană ce vizează apărarea
integrităţii fizice şi morale a acestuia.
 Termenul „echilibrat” indică dimensiunea naturală, care
se referă la un mediu ecologic raţional.
 Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu nepoluat
implică dreptul pentru fiecare individ la prevenirea
poluării, încetarea activităţii ce produce poluare,
repararea pagubei cauzate de poluare.
 Dimensiunea colectivă vizează obligaţia statului de a
coopera în scopul prevenirii poluării şi al protejării
mediului la nivel naţional şi internaţional.
Dreptul la un mediu sănătos în constituţiile altor state

 În practica unor ţări din Europa, inclusiv în România,


dreptul la un mediu sănătos este recunoscut fie ca drept
fundamental al cetăţeanului, fie ca un drept subiectiv.
 Constituţia Regatului Spaniei prevede:
 „ Toţi au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru
dezvoltarea personalităţii lor şi datoria de a-l prezerva
pentru ei.
 Puterile publice vor veghea asupra utilizării raţionale a
tuturor resurselor naturale, pentru protejarea şi ameliorarea
calităţii vieţii şi pentru apărarea şi refacerea mediului,
recurgând la necesara solidaritate colectivă”.

 În Constituţia Republicii Moldova, dreptul la un mediu
sănătos se regăseşte sub următoarea formulare:
 „Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător
neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi
sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz
casnic inofensive.
 Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la
răspândirea informaţiilor veridice privitoare la starea
mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la
calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
 Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce
sunt în detrimentul sănătăţii oamenilor se interzice prin
lege.”
 Constituţia Republicii Ungare „recunoaşte şi validează
dreptul tuturor la un mediu sănătos”.
 Constituţia stabileşte că „toţi cei ce trăiesc pe teritoriul
Republicii Ungare au dreptul la sănătatea fizică şi morală
de cel mai înalt grad”, iar acest drept „este realizat de
Republica Ungară cu ajutorul protecţiei muncii, al
organizării instituţiilor sanitare şi asistenţei medicale, al
asigurării exercitării unei educaţii fizice sistematice,
precum şi cu protecţia mediului construit şi natural”.
 Constituţia revizuită a României consacră în mod expres
dreptul fundamental la un mediu sănătos.
 Art. 35 stabileşte:
 „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
 Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui
drept.
 Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi
a ameliora mediul înconjurător”.
 Instituind un drept individual, căruia îi corespunde
răspunderea corelativă a statului cu privire la refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi crearea
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii,
prevederea constituţională este mult mai fermă şi
reprezintă un element decisiv în condiţiile integrării în
Uniunea Europeană.
 Anterior revizuirii, Constituţia României nu prevedea, în
mod distinct, dreptul omului la un mediu sănătos.
 Sub imperiul unor hotărâri internaţionale, prin Legea nr.
137 din 1995 privind protecţia mediului (abrogată) s-a
consacrat dreptul la un mediu sănătos, iar potrivit art. 5 din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos.
 Garanţiile statului pentru realizarea dreptului la un mediu
sănătos:
 accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în
vigoare;
 dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
 dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor
privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea
actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi
programelor;
 dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul
organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme
de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dreptul la un mediu sănătos în reglementările
europene

 Tratatul de la Maastricht prevede în art. F (2) că „Uniunea


respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt
ele garantate de Convenţia Europeană privind
salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor
membre, precum şi din tradiţiile generale ale dreptului
comunitar”.
 La momentul adoptării Convenţiei europene privind
drepturile omului, problemele mediului nu constituiau o
preocupare a autorităţilor sau a opiniei publice.
 Evoluţia realităţilor a impus, în lipsa unor reglementări
juridice, consacrarea unor norme pe cale jurisprudenţială.
 Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trebuit
să interpreteze şi să adapteze textele Convenţiei în raport
cu problemele concrete ale protecţiei mediului.
 Tehnica utilizată a fost cea a „protecţiei prin ricoşeu”,
care permite extinderea protecţiei anumitor drepturi,
garantate de Convenţie, la drepturi care nu sunt expres
prevăzute de aceasta.
 Se poate spune că dreptul individului la mediu sănătos nu
beneficiază de o garanţie convenţională decât prin atracţie
de către alt drept şi sub acoperirea acestuia.
 Chiar dacă unii specialişti au sugerat iniţial invocarea
dreptului la sănătate şi bunăstare, care decurge din dreptul la
viaţă (art. 2 din Convenţie), Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a preferat să apeleze la art. 6.1 care garantează
dreptul la un proces echitabil şi art. 8.1 care recunoaşte
dreptul oricărei persoane la respectul vieţii sale private,
familiale şi a domiciliului său.
 În prezent, jurisprudenţa CEDO referitoare la
garantarea protecţiei mediului ca un drept
individual s-a cristalizat sub trei aspecte:
 apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de
art. 8.1 din Convenţie;
 existenţa unui drept la informare privind calitatea
şi pericolele pentru mediu;
 dreptul la un proces echitabil în această privinţă.
Participarea publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu

 Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu


sănătos presupune participarea publicului la elaborarea şi
aplicarea deciziilor de mediu.
 Consacrat pentru prima dată în Declaraţia de la Stockholm
din 1972, principiul participării publicului în aplicarea
deciziilor de mediu asigură dreptul la informare asupra
politicilor ori proiectelor cu impact negativ asupra
mediului, precum şi dreptul de a participa la demersurile
prin care se adoptă decizii care privesc mediul şi de a
dispune de mijloace juridice adecvate în vederea recuperării
prejudiciilor produse prin încălcarea garanţiilor legale.
 Necesitatea participării publice este prevăzută în
Documentele Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, dar şi în alte
convenţii şi tratate internaţionale referitoare la protecţia
mărilor şi oceanelor, a monumentelor şi rezervaţiilor
naturale, a faunei terestre şi acvatice, a solului.
 O contribuţie importantă la dezvoltarea semnificaţiei
principiului în plan european a avut-o Convenţia privind
accesul publicului la informare, participarea la luarea
deciziilor şi accesul la justiţie în domeniul mediului
(Convenţia de la Aarhus), semnată la 25 iunie 1998
(ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 86 din 10
mai 2000).
 Conform art. 2 punctul 3 din Convenţie, informaţia de
mediu este definită ca fiind orice informaţie scrisă,
vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială
privind:
 starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera,
apa, solul, pământul, peisajul şi zonele naturale, diversitatea
biologică şi componentele sale, inclusiv organismele
modificate genetic şi interacţiunea dintre aceste elemente;
 factori cum sunt: substanţele; energia; zgomotul şi radiaţia;
activităţile ori măsurile, inclusiv măsurile administrative;
acordurile de mediu; politicile, legislaţia, planurile şi
programele care afectează sau pot afecta elementele de
mediu amintite anterior; analizele cost-beneficiu sau alte
analize şi prognoze analitice folosite în luarea deciziei de
mediu;
 starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă
umană, zonele culturale şi construcţiile şi modul în care
acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de
mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile enunţate mai
sus.
 Fiecare stat parte la Convenţie se obligă să asigure ca
informaţiile să fie puse la dispoziţia publicului în
următoarele condiţii:
 a) fără să fie necesară declararea interesului;
 b) sub forma cerută, în afara situaţiilor în care este mai
rezonabil pentru autoritatea publică să ofere informaţia
cerută sub altă formă sau atunci când informaţia este deja
disponibilă publicului sub altă formă.
 Prevederile Convenţiei stabilesc că o solicitare de
informaţie de mediu poate fi refuzată dacă:
 - autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu
deţine informaţia respectivă;
 - cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră
prea generală;
 - cererea se referă la documente aflate în curs de
elaborare sau priveşte sistemul de comunicaţii interne al
autorităţii publice;
 dacă dezvoltarea informaţiei ar afecta negativ:
 confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice (atunci
când aceasta este prevăzută de legislaţia naţională);
 relaţiile internaţionale, siguranţa naţională sau securitatea
publică;
 cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o
judecată dreaptă sau dreptul unei autorităţi publice de a
conduce o anchetă de natură penală sau disciplinară;
 confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale;
 drepturile de proprietate intelectuală;
 confidenţialitatea unor date personale şi/sau a unor dosare
aparţinând unei persoane fizice, atunci când acea persoană
nu a consimţit la publicarea informaţiilor;
 interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia cerută fără
ca acea parte să fie pusă sub/sau să existe posibilitatea
punerii sale sub o obligaţie legală de afaceri astfel, în
situaţia în care această parte nu a consimţit la publicarea
materialului;
 mediul la care se referă informaţia, cum ar fi locurile de
cuibărit al speciilor rare.
 În ţara noastră, cadrul legal pentru participarea publicului la
adoptarea şi aplicarea deciziilor de mediu este dat de
Constituţia României, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005
privind protecţia mediului, Hotărârea Guvernului nr. 878
din 2005 privind accesul liber la informaţia de mediu, dar
şi de alte acte normative cu caracter sectorial.
 Potrivit acestor reglementări, autorităţile publice au
obligaţia de a pune la dispoziţia celor interesaţi
informaţiile pe care le deţin, din oficiu sau la cererea
solicitanţilor.
 Totodată, acestea sunt obligate să facă publice informaţiile
generale privind starea mediului prin anunţuri, publicaţii
periodice şi rapoarte descriptive.

S-ar putea să vă placă și