ANALGEZICELE

Prof. univ. V.Gonciar

Durerea este o senzație neplăcută cu caracter de apărare, care
semnalează agresiuni tisulare patologice.
Ea trebuie combătută atunci când devine o cauză importantă de
discomfort pentru bolnav și când generează, ea însăși, anumite
tulburări patologice.
Durerea poate fi înlăturată, în primul rând, intervenind la nivelul
factorilor pe care o provoacă – noxe mecanice, noxe chimice,
ischemie, inflamație. Astfel durearea spastică poate fi liniștită prin
medicamente antispastice, cea ulceroasă - prin antiacide, cea
ischemică – prin vasodilatatoare, cea inflamatoare prin
antiinflamatoare.
De multe ori însă, intervenția medicamentoasă are caracter
simptomatic și se adresează mecanismelor nervoase răspunzătoare de
senzația și suferința dureroasă.
 E cunoscut , că durerea puternică poate duce la moarte.
Deaceea, profilaxia sau înlăturarea sindromului dureros este
una din sarcinele principale în terapia urgentă a bolnavilor.

Analgezicele (algos - durerea, an – fără) – sunt

medicamentele, ce posedă capacitate specifică de a micșora
sau înlătura senzația durerii.
Analgezicele sunt medicamente ce suprimă durerea
(percepere și reacție), acționând atât la nivelul căilor
nervoase ale sensibilității dureroase spino-talamice, cât și
asupra centrilor superiori de integrare a durerii situați în
cortexul parietal, zona somestezică.
 După structura chimică, caracter și mecanismul
activității farmacologice analgezicele se împart în două
categorii:
A. Analgezice opioide, care acționează predominant
central, îndeosebi la nivelul proceselor neuronale de
integrare și control a senzației dureroase.
B. Analgezice antipiretice, care acționează periferic
și în măsură mai mică, central.
 Durerea se caracterizează prin doi componenţi
esenţiali ca:
perceperea şi
reacţia la durere.
Dacă primul este un fenomen neurologic, atunci cel
de al doilea unul psihic, vegetativ, somatic.
Influenţarea medicamentoasă a durerii poate fi
destul de variată şi s-ar realiza la diferite nivele prin:
 Preparatele analgezice
A. preparate ce blochează formarea impulsurilor nervoase
la nivelul terminaţiunilor senzitive – anestezicele locale,
antiinflamatoarele, spasmoliticele, antianginoasele,
miorelaxantele, vasodilatatoarele, vasoconstrictoarele etc.;
B. medicamente ce inhibă transmisia influxului nervos
prin fibrele senzitive – anestezicele locale;
C. remedii ce împiedică perceperea durerii la nivelul
centrilor de integrare:
1) neselective: anestezicele generale;
2) selective:
 Analgezice neopioide (blochează perceperea durerii);
 analgezicele opioide (diminuie perceperea şi reacţia la
durere).
În funcție de geneza efectului analgezic, mecanismele
implicate în realizarea lui şi ponderea în farmacodinamia
preparatelor putem distinge:

A. Analgezice propriu-zise:
 Analgezice opioide;
 Analgezice neopioide (cu acţiune centrală);
 Analgezice mixte (mecanism opioid şi
monoaminergic)
 Analgezice antipiretice (cu acţiune periferică).
 
B. Coanalgezice – medicamente asociate cu
analgezicele, produc o potenţare a analgeziei:
- Antidepresivele triciclice; - Neurolepticele;
- Miorelaxantele; - Anticonvulsivamtele;
- Blocantele canalelor calciului etc.- Calcitonina;
C. Paraanalgezice – medicamente care de rând cu
efectele farmacologice de bază manifestă acţiune
analgezică nespecifică:
- Glucocortiocizii - Nitraţii
- Antiacidele - Triptanii
- Acetazolamida etc.
 PREPARATELE ANALGEZICE PROPIU-ZISE
I. Preparatele cu acţiune preponderent centrală
A. Analgezicele opioide: morfină, trimeperidină,
meperidină, fentanil, sufentanil, alfentanil,
remifentanil, metadonă, dextromoramidă, proproxifen,
butorfanol, buprenorfină, pentazocină, piritramină etc.
B. Analgezicele neopioide
 Derivaţii paraaminofenolului sau analgezice
antipiretice: paracetamol, fenacetină şi preparatele
combinate (citramon, solpadein, coldrex, saridon,
panadol etc.)
 PREPARATELE ANALGEZICE PROPIU-ZISE

- preparate din diverse grupe: clonidină, amitriptilină,

imipramină, ketamină, carbamazepină, valproat de
sodiu, baclofen, somatostatină, difenhidramină
C. Analgezice cu acţiune mixtă: tramadol
 II. Preparatele cu acţiune preponderent periferică:

A. derivaţii acidului salicilic:

- acidul acetilsalicilic, salicilamida, metilsalicilat,
acetilsalicilat de lizină, diflunisal.
B. derivaţii pirazolonei:
- metamizol şi preparatele combinate (baralgină,
spasmalgon, plenalgină etc.), fenilbutazonă, fenazonă,
aminofenazonă etc.
C. derivaţii eteroacrilacetici: ketorolac
D. diverse grupe: ketoprofen, dexketoprofen, nefopan
E. antiinflamatoarele nesteroidiene:
1. neselective: diclofenac, ibuprofen, indometacină,
diclofenac, acid niflumic, piroxicam etc.
2. selective: nimesulid, celecoxib etc.
 Analgezicele opioide
Clasificarea după afinitatea faţă de receptorii opioizi:
A. Agonişti puternici (µ şi κ):
- morfină, hidromorfonă, oximorfonă, metadonă,
dextromoramidă, , piritramină, fentanil, sufentanil,
alfentanil;
B. Agonişti medii şi slabi (µ şi κ):
- trimeperidină,codeină, oxicodonă, petidină,
dextropropoxifen, tilidină;
C. Agonişti parţiali (µ) şi agonişti-antagonişti (κ):
- buprenorfină;
D.Agonişti parţiali (κ) şi antagonişti (µ):
- butorfanol, pentazocină, nalbufină, nalorfină;
E. Antagonişti:
- naloxonă, naltrexonă, nalmefină, diprenorfină
Analgezicele opioide, morfinice sau euforizante
sunt medicamente cu acţiune analgezică intensă,
însoţită de calmarea anxietăţii, sedare şi euforie.
Ele acţionează asupra SNC, favorizând procesele
care controlează inhibitor durerea.
Efectele sunt consecinţa acţionării unor receptori
specifici, receptori opioizi, care corespund
peptidelor opioide endogene, ce reprezintă
agoniştii fiziologici.
Analgezicele opioide (stupefiante), spre deosebire
de cele nestupefiante, se caracterizează prin:
Efect analgezic exprimat în cadrul traumelor,
infarctului miocardic, tumorilor.
Influenţă specifică asupra SNC (dezvoltarea
euforiei, dependenţei fizice şi psihice, toleranţei,
sindromului de abstinenţă).
Prezenţa antagoniştilor specifici.
Clasificarea analgezicelor opioide după structura
chimică:
Derivaţii fenantrenei: morfină, hidromorfină, omnopon,
codeină, hidrocodon, nalbufină, buprenorfină, morfilong,
dihidrocodeină etc.;
Derivaţii fenilpiperidinei: trimeperidină, fentanil,
sufentanil, alfentanil, petidină, difenoxilat;
Derivaţii difenilmetanului (fenilheptilaminei): metadonă,
dextropropoxifen, dextromoramidă, piritramid;
Derivaţii morfinei: levorfanol, butorfanol;
Derivaţii acidului ciclohexancarbonic: tilidină;
Derivaţii benzomorfanei: pentazocină, dezocină;
Diverse grupe: tramadol.
Opiul şi morfina
Opiul (lat. opium; grec. – opion – suc de mac; din gr. opos –
suc) este sucul uscat din capsulele încă verzi de mac alb –
Papaver somniferum album, o specie de mac. Este constituit în
proporţie de 25% din alcaloizi, din care două grupe sunt
farmacologic activi, incluzând morfina (10%), codeina (0,5%),
tebaina (0,22%), în primul grup cu structură fenantrenică şi
papaverină (10%), noscapină (6%), narceină (0,2%), în al
doilea grup cu structură izochinolinică, sunt lipsite de
activitatea analgezică şi nu produc dependenţă. Alcaloizii nu
sunt prezenţi ca atare în planta proaspătă, ci se formează în
urma reacţiilor de oxidare în sucul obţinut din capsule.
Morfina este cel mai important alcaloid din opiu căruia îi
determină principalele acţiuni farmacologice, asupra SNC şi
tractului gasrointestinal.
Acţiunea analgezică este intensă şi electivă.
Cea mai caracteristică latură în acţiunea opiaceelor
analgezice este aceea că ele înlătură durerea fără dereglări
esenţiale ale conştiinţei.
Alte tipuri de sensibilitate suferă puţin. Analgezia se
manifestă, în deosebi, prin înlăturarea caracterului de
suferinţă a senzaţiei dureroase, care devine suportabilă.
Durerea continuă să fie percepută de bolnav, dar
implicaţiile emoţionale cu caracter de suferinţă – anxietate,
panică, sindrom psiho-vegetativ – sunt atenuate.
Durerea prelungită, care are o componentă emoţională
majoră, răspunde mai bine decât cea de scurtă durată.
Morfina şi celelalte opioide acţionează la nivelul
mecanismelor fiziologice centrale, care controlează
senzaţia şi suferinţa dureroasă, mecanisme ce implică
sistemele peptidelor opioide (endogene), cel
serotoninergic şi noradrenergic.
Sunt accentuate influenţele inhibitorii asupra
mecanismelor neuronale ale durerii.
Este foarte probabilă şi intervenţia la nivelul formaţiunilor
cerebrale, care integrează senzaţia dureroasă şi îi imprimă
caracter de suferinţă (locus coeruleus, corpii striaţi,
talamusul, hipotalamusul, formaţiunile limbice).
Administrată în doze terapeutice, la omul normal
morfina produce obişnuit liniştire, o senzaţie de
ameţeală şi uşoară confuzie, cu caracter plăcut (euforic)
sau neplăcut – disforie.
În caz de dureri şi anxietate, calmarea acestora este
urmată de o stare de bine. Administrarea repetată
întăreşte efectul euforizant.
Uneori, pot surveni tulburări psihice: gândirea îşi pierde
secvenţa logică, imaginaţia se exacerbează. După doze
mari, bolnavul adoarme, dar poate fi trezit cu uşurinţă.
Efectul liniştitor şi euforizant, deşi uneori avantajos
terapeutic, reprezintă unul din factorii care favorizează
dezvoltarea dependenţei.
La anumite persoane, morfina provoacă fenomen de
excitaţie. Acest comportament, relativ rar, este mai
frecvent dacă alcaloidul se asociază cu scopolamina
(pentru pregătire preoperatorie).
Mecanismul analgeziei şi al altor efecte centrale ale
morfinei şi opiaceelor în general, s-ar datora interacţiunii
acestora cu receptorii specifici, numiţi „receptori opioizi”,
care sunt receptori naturali ai unor substanţe endogene
numite „morfin-like” sau opioizi.
Endorfinele sunt peptide aparţinând la trei grupe:
enkefaline (met- şi leuenkefaline), beta-endorfine,
dinorfine ş.a. Peptidele opioide reprezintă un mecanism
fiziologic de protecţie faţă de durere. Ele deprimă
transmiterea informaţiei senzitive asociate durerii şi
emoţiilor, acţionând probabil aproape atât presinaptic cât
şi postsinaptic.
Consecutiv, diminuează eliberarea şi este împiedicată
acţiunea neurotransmiţătoarelor excitatori (în special
substanţa P), implicaţi în transmiterea senzaţiei dureroase.
Opioidele au afinitate pentru receptorii endorfinici,
numiţi de aceea şi receptori opioizi. S-a stabilit, că
preparatele acestui grup dereglează procesul de
transmitere intracentrală a impulsurilor de durere la
diferitele nivele.
Opioidele se leagă cu receptorii opioizi specifici
inhibitori în SNC – ele sunt agonişti ai acestor receptori
(activatoare).
Cel mai mare număr de receptori opioizi s-au depistat în
zonele cerebrale, care participă la transmiterea şi percepţia
durerii: măduva spinării (nivelul spinal), trunchiul
cerebral, talamus şi hipotalamus, sistemul limbic,
hipocampul, scoarţa (cortexul) cerebrală (nivelul
supraspinal).
În sinapse receptorii opioizi se situează preponderent pe
membrana presinaptică şi, probabil, în afara sinapselor.
Receptorii opioizi participă la reglarea multor funcţii
cerebrale, s-au depistat şi în alte organe, de exemplu în
tractul gastrointestinal.
Analgezicele opioide acţionează stimulator asupra
receptorilor opioizi care sunt acţionaţi în mod natural
de peptidele opioide endogene (structuri peptidice
din categoria endorfinelor, enkefalinelor şi
dinorfinelor), în scopul limitării răspunsului la
stimulii nociceptivi foarte puternici.
Receptorii opioizi pot fi împărţiţi în 3 categorii (μ-
miu, k - kappa, δ - delta), cu mai multe subtipuri: μ1,
μ2, k1, k2, k3, δ1 şi δ2. Au fost descrişi de asemeni
receptori sigma (σ), şi epsilon (ε).
Receptorii opioizi diferă după importanţa funcţională,
au localizare predominantă şi reprezentatoare cantitativă
în anumite structuri cerebrale şi alte organe; diferă după
afinitate faţă de diferiţi liganzi endogeni, analgezice
opioide şi antagonişti ai receptorilor opioizi.
Acţiunea analgezicelor opioide la nivelul sistemic se
caracterizează prin:
a) creşterea relativ mică a pragului de durere şi
eficacitate inferioară a preparatelor în excitările
suprapragale, de exemplu la incizia pielii (necesită doze
mari);
b) inhibarea profundă a procesului de sumare a
excitaţiilor dureroase subpragale la toate nivelurile de
transmitere a durerii, ce, propriu, şi alcătuieşte baza
fiziologică a analgeziei opioide;
c) eficacitate preponderentă în durerile cronice
survenite din organele interne cu interoreceptori
relativ rari, adică în condiţiile, unde procesul de
sumare a excitaţiilor este deosebit de important
pentru transmiterea lor;
d) prezenţa acţiunii anxiolitice şi euforizante, care
inhibă aşteptarea durerii, „pregătirea” psihică la ea,
atenuează percepţia şi aprecierea senzaţiei de durere.
Influenţa asupra sferei psihice.
Proprietăţile psihotrope ale analgezicelor opioide
(în special ale agoniştilor) sunt cauza principală a
dezvoltării dependenţei şi atribuirii acestor
preparate la remediile narcotice.
Evidenţiază trei faze de acţiune a opioidelor
asupra sferei psihice care se schimbă consecutiv,
aceste faze sunt mai ales pronunţate la utilizarea
morfinei.
1. euforie morfinică; la nedrogaţi este mai puţin
pronunţată şi de o durată mai mică;
2. somn morfinic: la nedrogaţi este mai pronunţat.
3. abstinentă morfinică: poate fi ştearsă sau chiar
absentă la nedrogaţi şi are un caracter grav la
morfinomani; ea se manifestă prin acutizarea senzaţiei
de durere, restabilirea senzaţiei de frică şi nelinişte,
emoţii negative, apariţia unor devieri vegetative
nedorite (dereglarea ritmului cardiac, frecvent -
tahicardie, greaţă etc.); aceste deviaţii pot fi
periculoase.
Faza de euforie morfinică la nenarcoman este slab
pronunţată şi de durată mai scurtă. Se manifestă prin
atenuarea emoţiilor negative, anxietăţii, fricii prin
comutarea atenţiei la emoţii şi gânduri plăcute sau
neutrale, într-o oarecare confuzie mintală.
Efectul euforizant al morfinei îşi aduce aportul în
fenomenul de analgezie, mai ales, la pacienţii anxioşi,
excitaţi, însă nu există dependenţă directă în şirul
analgezicelor opioide.
La bolnavii care folosesc morfina pentru prima dată,
euforia pronunţată se întâlneşte destul de rar –
aproximativ în 8 % de cazuri.
Euforia este baza fiziologică pentru evoluţia dependenţei.
Faza de somn morfinic este mai pronunţată la
nenarcomani. Somnul este însoţit de visuri plăcute, uneori
fantastice şi este necesar bolnavilor care din cauza durerii
sunt chinuiţi şi nu sunt în stare să adoarmă.
Faza de abstinenţă morfinică poate fi latentă sau să
lipsească la nenarcoman şi de obicei poartă caracter grav
la pasionaţi. Ea se manifestă prin acutizarea senzaţiei de
durere, reluarea anxietăţii, fricii, emoţiilor negative,
apariţia unui şir de modificări vegetative nedorite (aritmii,
tahicardie, greaţă etc.).
Aceste dereglări pot fi periculoase la pacienţii cu infarct
miocardic, în perioada postoperatorie.
Neurolepticele, beta-adrenoliticele, clonidina, M-
colinoliticele centrale atenuează simptomele de abstinenţă.
Alt caracter de acţiune asupra sferei psihice au
analgezicele opioide agonişti-antagonişti (pentazocina,
butorfanolul).
Ele practic nu provoacă euforie, efectul sedativ şi faza
de somn sunt bine pronunţate, faza de abstinenţă este
atenuată, dependenţa la aceste preparate apare mai lent,
decât la preparatele din grupa morfinei.
Euforia este slab pronunţată şi la astfel de preparate ca
tramadolul, piritramida.
MECANISMUL DE ACŢIUNE AL ANALGEZICELOR
OPIOIDE LA NIVEL SISTEMIC (ANTINOCICEPTIV)
ANALGEZICELE
OPIOIDE

Blocarea transmisiei
Blocarea transmisiei interneuronale
Dereglarea sesizării,
interneuronale a aprecierii subiectiv–
impulsurilor algogene emotive a durerii şi
în partea centrală a reacţiei la ea.
căilor aferente.
 Se realizează la următoarele nivele
I nivel – coarnele posterioare ale măduvei spinării

1. influenţează direct asupra structurilor sinaptice de
transmisie de pe căile aferente fie la nivel postsinaptic, fie
presinaptic (inhibarea eliberării neuromediatorilor,
inclusiv substanţei P);
2. indirect prin accentuarea controlului descendent
inhibitor al structurilor centrale asupra măduvii spinării
(coarnelor posterioare);

a). diminuarea intensităţii impulsurilor nervoase pe căile
ascendente;
b). micşorarea reacţiilor motorii şi vegetative spinale
primitive.
II nivel –talamus, hipotalamus, formaţia reticulată,
sistemul limbic etc.

• 1. micşorarea afluxului impulsurilor algogene;
• 2. împiedicarea sumaţiei impulsurilor dureroase;
• 3. intensificarea proceselor inhibitoare descendente;

formarea unui complex de reacţii motorii, vegetative şi
endocrine mai superioare.
 III nivel – scoarţa cerebrală

• 1. micşorarea afluxului de impulsuri spre scoarţă;
• 2. efectul sedativ

diminuarea senzaţiei de suferinţă şi reacţiilor psiho-
emoţionale, motorii, vegetative la durere.
 Influenţa asupra respiraţiei

Morfina şi alte opioide deprimă centrul respirator prin

stimularea unor receptori μ (μ2) de la acest nivel şi îi
scade reactivitatea la acţiunea excitantă a bioxidului de
carbon.
Pentru dozele terapeutice, debitul ventilator nu este
practic modificat, deoarece micşorarea frecvenţei este
compensată de creşterea aplitudinii mişcărilor
respiratorii; totuşi se produce oarecare retenţie de bioxid
de carbon.
 Influenţa asupra respiraţiei
După dozele mari, respiraţia devine rară şi superficială,
iar debitul ventilator scade marcat.
În intoxicaţie, respiraţia poate deveni periodică (de tip
Cheyne-Stokes) şi, în cele din urmă, se opreşte prin
paralizie centrală.
Cu regret, practic toate medicamentele, care potentează
analgezia opioidă, potentează şi acţiunea inhibitoare a
preparatelor asupra centrului respirator.
Opiaceele traversează bariera placentară şi pot
manifesta acţiune nevaforabilă asupra centrului
respirator al fătului.
Aceasta este necesar de luat în consideraţie la
anestezia naşterilor, deoarece utilizarea analgezicelor
(mai ales agoniştilor) sporeşte frecvenţa asfixiei la
nou-născuţi.
Inhibarea de către morfină a centrului respirator este
utilă numai într-un caz: ea se administrează în
dispneea acută în astmul cardiac, edemul pulmonar.
Centrul este deprimat şi sensibilitatea la aferenţele
vagale diminuează.
Efectul antitusiv este intens, dar rar utilizat din
cauza pericolului dependenţei.
De asemenea aceasta înrăutăţeşte drenajul căilor
respiratorii şi nociv în perioada postoperatorie
(creşterea frecvenţei atelectazelor şi pneumoniilor),
dar acţiunea antitusivă a opiaceelor (codeina,
etilmorfina) se utilizează în tuse uscată chinuitoare,
deşi actualmente se înlătură de preparatele noi
(glaucina, prenoxdiazina etc.).
 Influenţa asupra tubului digestiv
Efectele sunt complexe şi se datorează acţiunii unor
receptori morfinici situaţi în plexurile nervoase
intramurale.
Motilitatea stomacului scade, dar creşte tonusul porţiunii
antrale şi al duodenului incipient. De asemenea, creşte
tonusul intestinal, mai ales la nivelul sfincterelor, pot apare
spasme, urmate uneori de scurte perioade de
hipotonicitate.
Contracţiile ritmice nepropulsive ale intestinului sunt
favorizate, dar undele peristaltice propulsive diminuează.
Sunt inhibate secreţiile gastrică, biliară şi pancreatică.
Ca rezultat al acestor acţiuni, tranzitul intestinal este
întârziat, consistenţa scaunului creşte şi se produce
constipaţie.
Efectul este predominant de natură periferică – au fost
descrise acţiuni de tip colinergic, serotoninergic şi opioid
asupra neuronilor din plexurile intramurale şi asupra
musculaturii netede.
Constipaţia apare obişnuit, ca efect nedorit. Uneori,
întârzierea tranzitului poate fi utilă pentru combaterea diareii.
Efectul constipant al opiului (pulberea de opiu, extractul uscat,
tinctura) mai înainte se foloseau în tratamentul simptomatic al
diareii neinfecţioase şi după intervenţii chirurgicale pe rect.
Actualmente cu acest scop se folosesc substituenţii sintetici ai
opiaceelor (derivaţii fenilpiperidinei) – difenolxilat, loperamid
– cu acţiune selectivă asupra tractului gastrointestinal (la
administrarea internă ei nu se absorb din tubul digestiv),
utilizarea acestor preparate în diaree nu exclude terapia
antimicrobiană respectivă.
În doze terapeutice, morfina contractă sfincterul Oddi,
inegal în condiţii clinice, poate duce la creşterea presiunii
biliare, cu dureri, însoţite de creşterea amilazei şi lipazei
plasmatice (ce poate persista 24 de ore după o singură
doză).
Tonusul şi amplitudinea contracţiilor uretrale sunt, de
obicei, mărite, dar la persoanele la care morfina scade
evident diureza, motilitatea uretrală poate fi diminuată.
De asemenea, creşte tonusul muşchiului detrusor şi al
sfincterului vezical, ceea ce face micţiunea dificilă.
Tonusul şi contracţiile fazice ale uterului sunt diminuate
şi travaliul prelungit.
În doze mari produce bronhospasm, probabil prin acţiune
histamino-eliberatoare. Starea astmaticilor poate fi
înrăutăţită, la aceasta contribuind, de asemenea, deprimarea
respiraţiei şi reflexul de tuse, ca şi uscarea secreţiilor.
Astfel, analgezicele opioide asupra organelor cavitale
manifestă, în general, acţiune spasmogenă.
Morfina se referă la analgezicele, care produc acţiune slabă
asupra funcţiei sistemului cardiovascular. Chiar şi la
administrarea intravenoasă morfina provoacă hipotensiune
nesemnificativă (neesenţială) şi tranzitorie, bradicardie, ceea
ce în asociere cu alte proprietăţi ale ei (anxiolitică, analgezie
sigură) o face ca fiind unul din analgezicele de elecţie în
infarctul miocardic.
Mai pronunţat asupra tonusului vascular acţionează
analgezicele grupei fenilpiperidinei (trimeperidina,
fentanilul). Modificând puţin nivelul tensiunii arterială în
condiţiile fiziologice normale, acestea contribuie la evoluţia
hipotensiunii la persoanele cu volum circulant scăzut,
insuficienţă cardiovasculară.
Fentanilul produce bradicardie pronunţată, morfina şi alte
opioide dilată vasele cerebrale, consecutiv creşterii bioxidului
de carbon determinată de deprimarea respiraţiei, ceea ce duce
la creşterea presiunii lichidului cefalo-rahidian.
Vasele cutanate sunt de asemenea dilatate, putând apărea
congestia pielii, sudoraţie şi eventual prurit (prin componenta
histaminică).
Analgezicele opioide agonişti-antagonişti (pentazocină, şi
mai puţin butorfanolul) cresc tensiunea arterială şi presiunea
în artera pulmonară, frecvenţa contracţiilor cardiace,
necesitatea miocardului în oxigen, mai ales la pacienţii cu
hipertensiune arterială şi vasoconstricţie a vaselor periferice.
Buprenorfina, tramadolul, piritramida influenţează puţin
indicii hemodinamiei.
Alte efecte ale analgezicelor opioide. Morfina produce
greaţă (la 20-40% bolnavi) şi vomă (la 10-15% bolnavi)
condiţionate de excitarea hemoreceptorilor trigger zonei din
bulbul rahidian. Alte opioide mai rar produc aceste efecte.
Unul din efectele adverse des întâlnite este vertijul (la 60-85%
bolnavi) legat de includerea în reacţia a aparatului vestibilar.
Excitând centrul nervului oculomotor, opioidele au
capacitatea de a produce mioză, ce poate avea
importanţă la diagnosticarea intoxicaţiei şi
narcomaniei.
Dozele mari pot provoca deprimarea centrului
termoreglator cu tendinţă de hipotermie, influenţarea
secreţiei adenohipofizare şi scăderea secreţiei de
hormoni luteinizant, foliculostimulant, corticotrofinic
(ACTH), tirotrofinic şi a prolactinei (amenoree,
impotenţă).
 Indicaţiile pentru administrarea analgezicelor
opioide:
Traume şi combustii grave.
Pregătirea preoparatorie în componenţa premedicaţiei
medicamentoase şi durerile postoperatorii.
Infarctul miocardic acut.
Colica renală, uretrală şi pancreatică acută.
Durerile cronice puternice de cancer.
 Anestezie spinală şi epidurală (morfină).
Neuroleptanalgezie (fentanil plus droperidol).
Ataractalgezie (fentanil plus diazepam).
Edem pulmonar acut, morfina acţionează favorabil prin
calmare, deprimarea respiraţiei şi vasodilataţie periferică
(micşorarea rezistenţei periferice uşurează munca inimii).
Analgezie obstetricală etc.
Contraindicaţii:

în inhibarea respiraţiei,

maladiile acute ale organelor abdominale până la
hotărârea problemei intervenţiei chirurgicale,
traumele cranio-cerebrale. În ultimul caz
administrarea analgezicelor este periculoasă
deoarece există probabilitatea superioară a
provocării edemului cerebral.
Toate preparatele ale acestui grup sunt
contraindicate copiilor până la 3 ani.
Toxicitatea acută a morfinei este mare. Există
posibilitatea apariţiei de fenomene toxice grave pentru
doze ce depăşesc 30 mg subcutanat.
Dozele mai mari de 60 mg subcutanat sau 120 mg oral pot
fi mortale.
Intoxicaţia acută se manifestă prin confuzie mintală,
respiraţie superficială, bradipnee (uneori patologică de
tipul Cheyne-Stokes), hipotonie, mioză pronunţată,
hipotermie şi, în stadiul agonic, colaps, midriază, paralizia
respiraţiei.
Ca tratament, se recomandă, în primul rând, menţinerea
liberă a căilor respiratorii şi asigurarea unei respiraţii
adecvate.
Se injectează intravenos naloxonă sau nolorfină, care
combat deprimarea respiratorie, acţionând ca antidoturi
specifice.
Totodată se efectuează tratamentul simptomatic, lavajul
gastric cu soluţie 0,02% de permanganat de potasiu,
încălzirea otrăvitului, golirea vezicii urinare (cateterizare).
Pentru înlăturarea acţiunii spasmogene a analgezicului asupra
tractului gastrointestinal şi căilor uroexcretoare se recomandă
administrarea spasmoliticelor.
 Asistenţa medicală în intoxicaţia acută cu morfină
Nr Înlăturarea şi detoxicarea toxinei
1. Spălături gastrică repetată cu soluţie permanganat de
potasiu de 0,02%
2. Purgativ salin - sulfat de magneziu, sulfat de sodiu
30,0
3. Diureză forţată
4. Administrarea intravenoasă a soluţiei 4% de
hidrocarbonat
de sodiu, 5% glucoza, 0,9% clorură de sodiu.
5. Dializă peritoneală
6. Soluţie nalorfină clorhidrat, soluţie naloxonă
clorhidrat, 0,04%-1,2 ml intravenos cu repetare peste
10-15 min (însă nu mai mult de 8 ml)
Asistenţa medicală în intoxicaţia acută cu morfină
Nr Restabilirea funcţiilor vitale ale organismului
1. Soluţie atropină sulfat 0,1%-1ml subcutan
2. Inhalarea oxigenului
3. Analeptice respiratorii: sol.etimizol 1,5%-2,4 ml
intramuscular, intravenos de 1-2 ori în zi, ventilarea
artificială a plămînilor, 2 ml de cordiamină
subcutanat.
4. Încălzirea corpului

5. Soluţie clorură de tiamină 5%-3 ml intramuscular

Intoxicaţia cronică cu analgezice opioide (narcomania)

Folosirea repetată a morfinei provoacă dependenţă

caracteristică – morfinomania, încrucişată pentru toţi
opioizii.
Apariţia dependenţei de opioizi este potenţial posibilă la
fiecare om, dacă preparatele se folosesc îndelungat.
La acele persoane, la care morfina la primele
administrări produce euforie şi senzaţii subiective
plăcute, narcomania se dezvoltă uşor.
Dimpotrivă, la persoanele cu reacţie emoţională negativă
la preparat (greaţă, vomă, vertij etc.), dependenţa
evoluează rar.
Intoxicaţia cronică cu analgezice opioide (narcomania)

În multe cazuri ai acestei narcomanii sunt vinovaţi

lucrătorii medicali, care deseori indică analgezicele
opioide prea generos, fără destule argumente şi control.
Deosebit de periculos şi distrugătoare narcomania este la
copii. Viaţa narcomanului este mizeră şi scurtă.
Dependenţa psihică este favorizată de efectul euforizant
şi de terenul psihic al bolnavului – persoane anxioase,
cărora calmarea durerii şi/sau sedarea, senzaţia de
saţietate sexuală, de protejare împotriva agresiunilor le
conferă o stare de bine.
Aceasta dă naştere unui comportament dominat de
preocuparea de a procura toxicul, pentru care
morfinomanii, de obicei pasivi şi liniştiţi, sunt capabili să
comită acte antisociale.
Toleranţa şi dependenţa fizică se dezvoltă repede – în
câteva zile, când se injectează doze terapeutice mari la
intervale de 4-6 ore; în câteva săptămâni când se
injectează 2 doze/zi. Efectele susceptibile de a diminua
progresiv sunt analgezia, sedarea şi fenomenele toxice.
Morfinomanii pot ajunge să suporte doze de 100-500 ori
mai mari decât cele terapeutice. Sensibilitatea revine
treptat, devenind normală la 8-10 zile după oprirea
administrării drogului.
La început narcomanii încă îşi păstrează capacitatea de
muncă şi practic duc un mod obişnuit de viaţă.
Pe măsura progresării maladiei psihica se schimbă brusc.
Ei devin nervoşi şi iritabili, voinţa slăbeşte, se pierde
iniţiativa, simţul datoriei şi demnităţii proprii.
Bolnavii devin indolenţi (nepăsători). Cercul intereselor
se limitează numai la obţinerea drogului. Forţele fizice se
epuizează, capacitatea de muncă scade, se dereglează
somnul.
Are loc dereglarea sensibilităţii dermale, hiperhidroză,
tahicardie şi alte tulburări vegetative. Pierderea poftei de
mâncare duce la pierderea rapidă în greutate (caşexie).
După administrarea opioidului, narcomanul trăieşte
senzaţii plăcute, similare celor care apar la folosirea
alcoolului.
El este însufleţit, ochii lucesc, mişcările şi vorbirea sunt
rapide.
Dispoziţia este ridicată, omul devine vesel, vorbăreţ,
îndrăzneţ.
 Această fază de euforie la narcoman este cu mult mai
puternică şi de lungă durată, decât la omul care a folosit
drogul pentru prima dată.
Faza somnului la narcoman este de durată scurtă.
Particularitate caracteristică a narcomaniei opioide pentru
bolnav este faza de abstinenţă extrem de pronunţată şi
chinuitoare.
Dependenţa fizică constrânge la folosirea în continuare a
morfinei pentru a evita sindromul de abstinenţă. După
câteva ore de la oprirea toxicului, morfinomanii dezvoltă
progresiv un complex de simptome.
Lipsirea narcomanului de drogul obişnuit produce
dereglări grave ale psihicii, funcţiei organelor interne.
Parte dintre acestea se încadrează într-un comportament
intenţional, urmărind convingerea anturajului de
necesitatea administrării drogului, dar cea mai mare parte
sunt determinate în mod real de privarea organismului de
morfină.
După 8-12 ore de la ultima doză, bolnavii sunt excitaţi,
gem, strigă;
apar: rinoree, lacrimaţie, salivaţie, poate urma o mică
perioadă de somn neliniştit, apoi anxietate, iritabilitate,
tremor, insomnie, slăbiciune, midriază, căscături repetate,
alternanţe de bufeuri cu sudoare excesivă şi frisoane cu
piloerecţie, anorexie, greaţă, vomă, colici, mialgii, dureri
osoase, tahicardii, hipertensiune, ejaculaţie sau orgasm, se
produc deshidratare, dezechilibru acido-bazic, cetoză şi
bolnavul poate intra în colaps.
Sindromul, care este maxim la 48-72 de ore, se atenuează
treptat şi dispare în decurs de 7-10 zile, dar simptome
reziduale minore, de natură psihică şi vegetativă, pot
persista timp de luni sau ani.
Injectarea morfinei sau altui opioid imediat înlătură
simptomele de abstinenţă.
Astfel, dacă la început narcomanul îşi administra
narcoticul pentru obţinerea euforiei („dependenţă
psihică”), apoi mai departe scopul principal al utilizării
opioidului devine înlăturarea abstinenţei („dependenţa
fizică” de narcotic).
Paralel cu dezvoltarea narcomaniei apare şi toleranţa.
Pentru obţinerea efectului respectiv, narcomanul trebuie să-şi
administreze doze tot mai mari de morfină sau de substituent al ei.
Sunt descrise cazuri când narcomanii îşi administrau câte 10,0-
14,0 de morfină, pe când doza letală de obicei alcătuieşte 0,3.
Dependenţa de morfină poate fi satisfăcută cu orice preparat din
această grupă. Din preparatele opioide cel mai periculos în
privinţa evoluţiei dependenţei este heroina. Producerea şi
utilizarea acestuia este interzisă de lege.
În cazurile grave de morfinomanie, afară de cele expuse, apar
diferite complicaţii – infecţii (datorită injectării în condiţii
neigienice), reacţii de hipersensibilitate, frecvenţa sinuciderilor şi
a cazurilor de moarte violentă este mare.
Pentru tratamentul morfinomaniei sau al dependenţei de alte
opioide este necesară, în primul rând, oprirea administrării
toxicului.
Pentru a evita sindromul de abstinenţă grav, morfina se
înlocuieşte cu metadonă (un analog al morfinei), care, după
circa 10 zile, provoacă un sindrom de abstinenţă relativ benign.
După detoxicare, se pot administra timp îndelungat antagonişti,
de felul naloxonei sau ciclazocinei, care conferă protecţia faţă de
eventuala reluare a toxicului, evitând dependenţa şi sindromul de
abstinenţă, inclusiv elementele de condiţionare a acestora.
În general, tratamentul dependenţei morfinice este foarte dificil,
considerând caracterele farmacologice, supraadăugarea unor
factori de condiţionare, terenul psihopatologic şi problemele de
ordin social. Tratamentul narcomanilor se efectuează de către
psihiatri în instituţii specializate.
Morfina (şi ceilalţi opioizi) trebuie evitată în toate
situaţiile în care riscul dependenţei depăşeşte beneficiul
terapeutic.
Deprimarea respiraţiei poate fi periculoasă în cursul
anesteziei generale şi postoperator, ca şi în diferite
afecţiuni însoţite de insuficienţa respiratorie – cord
pulmonar, emfizem, astm bronşic;
administrarea în timpul travaliului poate fi cauză de
asfixie a nou-născutului.
Este necesară prudenţă în caz de traumatisme craniene,
unde consecinţele deprimării respiraţiei şi creşterii
presiunii lichidului cefalorahidian pot fi grave.
Morfina nu trebuie folosită după intervenţiile chirurgicale
asupra tractului biliar şi în pancreatită acută hemoragică,
deoarece produce spasmul sfincterului Oddi.
Incidenţa distensiei abdominale şi a retenţiei de urină
postoperator creşte, atunci când analgezicul este
administrat ca medicaţie preoperatorie sau pentru calmarea
durerilor postoperatorii.
La prostatici este favorizată retenţia acută de urină.
Morfina este, în general contraindicată la alergici, unde
eliberarea de histamină este periculoasă.
Mixedemul şi vârsta înaintată impun prudenţă în dozare
(sensibilitatea este crescută).
În insuficienţa hepatică nu trebuie injectate doze repetate
(din cauza detoxificării necorespunzătoare).
Morfina este contraindicată la copiii mici.
Opioidele, în utilizare repetată şi prelungită de către
narcomani, determină modificări şi la nivelul cavităţii
bucale. Astfel, apar xerostomie, ceea ce contribuie, alături
de alţi factori (igiena bucală deficitară, consum excesiv de
hidrocarbonate) la deteriorarea rapidă a danturii şi la
apariţia de: cheilită angulară, candidoză, bruxism şi
leziuni erozive la nivelul limbii (din cauza frecării excesive
a limbii de dinţi, în contextul stimulării psihomotorii).
Antagoniştii morfinei.
Anumiţi analogi chimici ai morfinei sau ai altor opioizi sunt
capabili să împiedice deprimarea respiratorie şi alte efecte
ale acestora, fiind utili în intoxicaţiile acute. Acţiunea
antagonistă este de tip competitiv.
Nalorfina, analogul N-alil al morfinei, antagonizează rapid
şi evident deprimarea respiratorie şi sedarea excesivă din
intoxicaţia cu opioizi. Efectul durează 1-4 ore. Administrată
la morfinomani, declanşează un sindrom acut de abstinenţă.
În afara efectului antagonist, nalorfina are acţiuni proprii,
provoacă analgezie comparabilă cu cea morfinică, deprimă
relativ slab respiraţia, produce sedare şi somnolenţă, însoţite
uneori de anxietate şi tulburări psihice cu caracter psihotic
(mai ales halucinaţii vizuale).
Efectele nalorfinei se datorează influenţării receptorilor
endorfinici. Receptorii μ sunt blocaţi competitiv,
împiedicând acţiunile morfinei şi declanşând sindromul de
abstinenţă la morfinomani.
La nivelul receptorilor κ şi σ se comportă ca agonist, ceea
ce explică efecte de tip analgezic, sedativ, deprimare
respiratorie (acţionarea receptorilor κ) şi fenomene
psihotomimetice (acţionarea receptorilor σ).
Naloxona, analogul N-alil al oximorfinei, este complet
lipsită de acţiunea de tip morfinic. Injectată intravenos
sau intramuscular, antagonizează deprimarea respiratorie
şi hipotensiunea provocată de dozele mari de analgezice
euforizante, fiind antidotul de ales în intoxicaţia acută.
Administrată la morfinomani declanşează un sindrom de
abstinenţă acut (este contraindicată). Antagonismul
naloxonă – morfină s-ar datora dislocării prin
antagonism competitiv a morfinei de pe receptorii
endorfinici μ, κ şi σ din SNC, cu blocarea reversibilă a
acestora. Efectul naloxonei durează circa 2 ore, de aceea
este necesară repetarea administrării în cursul intoxicaţiei
acute cu morfină.
 Analgezicele neopioide(nenarcotice)
Substanţele sintetice, care manifestă acţiunea analgezică
moderată ca consecinţă a inhibării formării substanţelor
tisulare biologic active (prostaglandinelor), care participă
la aparaţia durerii la inflamaţia şi traumatizarea ţesuturilor.
Spre deosebire de analgezicele opioide nu provoacă
dependenţă medicamentoasă.
Numeroaselor preparate din această grupă le este
caracteristic trei tipuri de activitate: analgezică,
antiinflamatorie şi antipiretică. Aceste medicamente
cuprind un grup heterogen de compuşi, cu structură
chimică diferită, dar cu efecte farmacologice şi reacţii
adverse asemănătoare.
 Analgezicele neopioide(nenarcotice)
Prototipul acestui tip de substanţe este aspirina de unde şi
denumirea de substanţe „aspirin-like” ce se acordă
actualmente acestor substanţe.
Efectul analgezic al analgezicelor neopioide într-o măsură
semnificativă este derivatul acţiunii lor antiinflamatoare şi
se manifestă preponderent (însă nu exclusiv) acolo, unde
excitarea terminaţiilor nervoase în ţesuturi este produsă de
procesul inflamator sau de întinderea membranelor,
capsulei organului.
Potenţial analgezice pot fi toate remediile capabile să
inhibe reacţia inflamatorie în artrite, artroze, miozite,
nevralgii etc. Însă numărul preparatelor care tradiţional se
referă la analgezicele antipiretice este mai îngust decât
numărul de preparate antiinflamatorii în general. Parţial
aceasta este îndreptăţit prin aceea că mecanismul lor de
acţiune nu se limitează numai cu acţiunea directă asupra
focarului de inflamaţie, ele se folosesc în terapia antalgică
a stărilor nu numai de origine inflamatorie evidentă.
Valoarea certă a preparatelor din acest gen este absenţa
efectului euforizant, la ele nu apare dependenţa
medicamentoasă, în legătură cu aceasta ele se utilizează
pe larg în condiţiile de ambulator şi ca remedii a
„farmaciei casnice”.
Toate efectele sunt atribuite unui mecanism comun de
diminuare a sintezei prostaglandinelor ca urmare a
inhibării ciclooxigenazei, enzimă ce catalizează ciclizarea
oxidativă a acidului arahidonic cu formarea
endoperoxizilor ciclici – substanţe precursoare ale
prostaglandinelor, tromboxanelor şi prostaciclinei.
Prin inhibarea ciclooxigenazei analgezicele antipiretice
împiedică şi formarea de peroxizi intermediari, iar prin
inhibarea activităţii celulelor inflamatorii este impiedicată
formarea de radicali liberi.
De asemenea, se consideră că prostaglandinele E2 şi F2α
ar intensifica efectul altor mediatori ai inflamaţiei (în
special al bardikininei).
Ciclooxigenaza (COX) prezintă două izoenzime:
COX-1, identificată la nivelul gastric, renal şi vascular, este

implicată în sinteza de prostaglandine cu efect protector
asupra musoasei digestive (reduc secreţia acidă gastrică,
cresc producerea de mucus, exercită efect citoprotector) şi
rol în menţinerea integrităţii funcţionale a circulaţiei renale
(sunt implicate în reglarea perfuziei renale prin acţiune
vasodilatatoare şi în reglarea reabsorbţiei ionilor de sodiu);
la nivel vascular şi trombocitar, COX-1 determină
transformarea acidului arahidonic în PGI2 (cu rol
vasodilatator şi antiagregant trombocitar) şi TxA 2 (cu efect
vasoconstrictor şi proagregant).
COX-2, care este implicată în sinteza de prostaglandine
care participă la realizarea reacţiei inflamatorii (în
special PGI2 şi PGE2, care stimulează terminaţiile
senzitive şi favorizează efectul algogen al serotoninei,
histaminei şi bradikininei, întreţin vasodilataţia, cu
creşterea permiabilităţii vasculare, căldură locală şi
congestie, sensibilizează algoreceptorii la stimulii
mecanici şi chimici locali, cresc temperatura corporală
prin acţiune la nivelul hipotalamusului).
Astfel, COX-1, în condiţii fiziologice, asigură sinteza
permanentă a cantităţilor necesare de prostaglandine, care
îndeplinesc funcţia de reglare în multe ţesuturi ale
organismului. Ele participă la reglarea locală a circulaţiei
sanguine, funcţiilor tractului gastro-intestinal, rinichilor,
uterului şi altor organe.
COX-2 se activează în celule la alterare, inflamaţie,
ischemie. Prostaglandinele care se formează sub influenţa
ei (preponderent din seriile E2 şi F2α ) se manifestă ca cei
mai activi mediatori ai inflamaţiei. Aceste prostaglandine
produc următoarele fenomene:
• creşterea sensibilităţii algoreceptorilor la acţiunea
substanţelor endogene (bradikinină, histamină, serotonină
etc.) care irită şi provoacă durere („algogene”), factorilor
chimici şi mecanici exogeni, ce se manifestă cu
amplificarea bruscă a senzaţiei de durere la locul alterării
ţesuturilor;
• vasodilataţie, creşterea permeabilităţii pentru lichid şi
apariţia edemului local, sporirea ieşirii lichidului în
cavitatea articulaţiei. Din cauza acumulării lichidului
interstiţial şi intraarticular creşte presiunea intratisulară, se
intensifică întinderea capsulelor (membranelor), ce este
sursă de iritare a mecanoreceptorilor de durere.
Pe membranele celulelor în ţesuturile periferice, pe
terminaţiile nervilor senzitivi (aferenţi) şi SNC sunt situaţi
receptorii prostaglandinici specializaţi (PG-receptorii). Spre
deosebire de cei opioizi, majoritatea PG-receptorilor
îndeplinesc funcţia de activare dar nu de inhibare.
Formarea sporită locală a prostaglandinelor în SNC uşurează
transmiterea impulsurilor de durere, duce la hiperalgezie
pronunţată şi îndelungată, hipertermie şi alte efecte.
Majoritatea analgezicelor neopioide inhibă neselectiv COX-
2 şi COX-1. Efectele analgezic, antiinflamator şi antipiretic
ale acestor preparate sunt legate de inhibarea COX-2, pe
când multiplele efecte adverse sunt rezultatul inhibării COX-
1.
 Acţiunea analgezică
 Analgezicele neopioide inhibă durerea slabă şi moderată
la apariţia cărora rolul principal îl joacă prostaglandinele.
Efectul analgezic se lămureşte prin acţiunea centrală şi
periferică a preparatelor.
În ţesuturi, înhibând formarea prostaglandinelor, ele
înlătură sensibilitatea crescută a terminaţiilor nociceptive
la „algogeni”, scad edemul inflamator, presiunea
intratisulară şi întinderea capsulelor ca surse a senzaţiei
de durere.
În SNC – inhibă influenţa de facilitare a transmiterii
impulsurilor de durere de către prostaglandine, înlătură
hiperalgezia.
 Acţiunea antiinflamatoare
La baza acţiunii antiinflamatorii a analgezicelor antipiretice se
află, de asemenea, inhibarea sintezei prostaglandinelor ceea ce
conduce la înlăturarea simptomelor principale ale inflamaţiei.
Însă mecanismul acţiunii antiinflamatorii, probabil, nu se
limitează numai cu acesta şi la diferitele preparate are
particularităţile sale. Preparatele diferă şi după gradul de expresie
a acestui efect.
Paracetamolul, de exemplu, practic nu posedă astfel de acţiune.
La altele analgezice neopioide (indometacina, diclofenacul,
ibuprofenul) efectul antiinflamator este pronunţat şi deopotrivă cu
efectul analgezic, este principalul, de aceea aceste preparate se
utilizează ca remedii antiinflamatoare nesteroidiene în tratamentul
inflamaţiei articulaţiilor muşchilor, trunchiurilor nervoase, de
asemenea a reumatismului.
 Acţiune antipiretică
S-a stabilit, că diferitele substanţe pirogene – produsele
celulelor distruse, bacteriile, proteinele etc. – produc febra
ca consecinţă a iniţierii sintezei prostaglandinelor.
Prostaglandinele acţionează asupra centrului de
termoreglare în SNC şi provoacă creşterea rapidă a
temperaturii corporale în rezultatul activării termogenezei
şi termolizei.
Analgezicele neopioide inhibă sinteza prostaglandinelor
în celulele centrului de termoreglare, activitate de
pirogenie.
 Acţiune antipiretică
Pe fondal de febră această acţiune se manifestă prin
sporirea termolizei pe calea radiaţiei (vasodilataţiei
cutanată) şi evaporării (sudoraţie intensivă) şi, ce este
mai esenţial, însă ascuns de la observare – prin inhibarea
hiperproducţiei de căldură ca consecinţă a termogenezei
de tremor muscular (frison) şi eliminarea ei de către
ţesutul adipos şi organele interne.
Scăderea rapidă a temperaturii corporale este
condiţionată de intensificarea pierderii de căldură
(termolizei), mai stabilă în timp – de micşorarea
termoproducerii (termogenezei).
După cum se ştie, febra reprezintă unul din elementele de
adaptare a organismului la acele modificări patologice
care sunt însoţite de apariţia pirogenelor în sânge. Pe
fondalul ei se intensifică fagocitoza, funcţia sistemului
imun, se ating condiţiile optime de acţiune a majorităţii
enzimelor, adică creşte protecţia antimicrobiană a
organismului.
De aceea nu fiecare creştere a temperaturii cere utilizarea
remediilor antipiretice. Ultimele se indică numai în aşa
numită febră hiperpiretică, când creşterea temperaturii
trece optimul folositor (şi individual) şi conduce la
suprasolicitarea sistemelor cardiovascular, nervos central
şi altor sisteme. De regulă, aceasta este temperatura de
380 C şi mai mult în fosa axilară.
Indicaţiile
Sindromul algic în „traumatismul mic” – contuziile
oaselor şi articulaţiilor, traumele ţesuturilor moi,
întinderea (entorsă) şi ruptura ligamentară, luxaţiile,
fisuri osoase, fracturi necomplicate etc. (metamisol, acid
acetilsalicilic, ketorolac, ibuprofen, diclofenac,
„pentalgină”). Totodată, se efectuează şi alte măsuri
(rece, anestezie locală, imobilizare).
Dureri postoperatorii de intensitate medie. Din preparate
mai des se folosesc acelea care se pot administra
parenteral – metamisolul, ketorolacul ş.a.
 Indicaţiile
Cefalee – paracetamolul, metamisol, acid acetilsalicilic
şi preparatele combinate care conţin cofeină –
„citramon”, „cofalgină”, „pentalgină” etc.
Dureri de dinţi, inclusiv după intervenţii stomatologice –
metamisol, diclofenac, ketorolac, „pentalgină” etc.
Miozite, nevralgii, radiculite (acidul acetilsalicilic,
metamisol, ibuprofen, diclofenac, indometacină). Local
se utilizează unguente cu diclofenac, indometacină.
Sindrom algic în spasmul căilor biliare, urinare (colici),
pancretită („baralgină”).
Maladiile reumatice (artrita reumatoidă, poliartrită,
miocardită etc.) – indometacină, diclofenac, ibuprofen etc.
Stările hiperpiretice (febră) în bolile infecţioase, terapia
de infuzie, transfuzii de sînge – paracetamol, metamisol,
acid acetilsalicilic.
Efectele adverse
În cure scurte analgezicele neopioide se suportă
bine. Însă uneori, mai ales în folosirea îndelungată sau la
utilizarea dozelor mari, pot apărea efecte nedorite
serioase:
La nivel digestiv: scad mecanismele de apărare
locală a mucoasei digestive, tradus prin greaţă, vomă,
epigastragii, leziuni ulceroase, chiar hemoragii digestive
(contribuie şi efectul antiagregant, care favorizează
sângerarea).
Efectele adverse
La nivel renal: scad debutul sanguin şi filtrarea
glomerulară, generează retenţie hidro-salină, putînd
determina în anumite situaţii patologice insuficienţa
renală acută funcţională. Este descrisă nefrita
analgetică la abuzul îndelungat (paracetamol, acid
acetilsalicilic, derivaţii pirazolonului).
La nivel uterin: la gravide reduc hipertonia şi
hiperkinezia uterină şi prelungesc durata gestaţiei şi
travaliului, putînd fi utilizate pentru prevenirea naşterii
premature şi a avortului.
Efecte asupra fătului: determină închiderea prematură a canalului

arterial, cu risc crescut de hipertensiune pulmonară; favorizează
oligohidramniosul; greutatea la naştere este mai mică.
Efecte alergice: pot să varieze de la urticarie şi rinite alergice, pînă la

bronhospasm, edem glotic, hipotensiune arterială, şoc anafilactic.
Zgomot şi vâjâituri în urechi, vertij, tulburări ale vederii, auzului şi

alte dereglări din partea SNC – este mai caracteristic pentru acidul
acetilsalicilic („ebrietate salicilică”), indometacină, ketorolac.
Dereglări ale coagulării sângelui ca consecinţă a acţiunii

antiagregante mai timpuriu se manifestă prin hemogenia gingiilor (la
curăţirea dinţilor), este posibilă hematuria şi semne de hemoragie
gastro-intestinală.
Tulburări ale hematopoiezei – se manifestă cu descreşterea
conţinutului de leucocite în sânge (leucopenie,
agranulocitoză), plachete (trombocitopenie), mai rar de
hematii (anemie în sânge). Mai des aceste modificări se
observă la utilizarea derivaţilor pirazolonului (metamisol
ş.a.). De aceea o condiţie obligatorie, la utilizarea îndelungată
a analgezicelor neopioide, este controlul stării sângelui.
La nivel hepatic – apar la utilizarea îndelungată necontrolată
a analgezicelor neopioide, mai frecvent pe fondal de
patologie existentă (paracetamol, acidul acetilsalicilic,
derivaţii pirazolonului).
Contraindicaţii: ulcerul gastro-duodenal,
graviditatea.
Cu precauţie de administrat persoanelor cu
predispunere la reacţii alergice şi copiilor.
Hipertensiune portală şi boli renale.