Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel

care a cauzat un prejudiciu unei persoane, va trebui să-l

repare, iar în cazul în care fapta este săvîrşită cu vinovăţie
sau în anumite situaţii, vor răspunde anumite persoane
pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, lucruri,
animale, etc.

Răspunderea civilă delictuală este definită ca îndatorire a

oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce
atingere, prin acţiunile ori prin inacţiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane.
 Felurile răspunderii civile delictuale

Din prevederile Codului civil în vigoare, desprindem următoarele

forme de răspundere civilă delictuală:

1) răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;

2) răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, care
include:
a) răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori;
b) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor, săvârşite
în funcţiile încredinţate;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de
o persoană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau de
anchetă;
3) răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
edificii şi animale.
1) Răspunderea civilă delictuală -pentru fapta proprie sau, i
se mai spune răspunderea directă, este reglementată în
art.1998 C.civ., norme legale care consacră regula de drept
potrivit căreia, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat
altuia revine direct şi nemijlocit autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile. Fiecare persoană răspunde pentru faptele
sale proprii.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane
intervine în situațiile în care, principiul răspunderii delictuale pentru
fapta proprie este insuficient, în măsura în care autorul prejudiciului
este o persoană insolvabilă, iar victima riscă să nu poată obţine
reparaţia ce i se datorează. De aceea, în scopul protejării victimei
împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului, Codul civil a instituit,
alături de răspunderea directă, în unele cazuri, şi o răspundere
complementară, indirectă, ce se explică datorită existenţei unor relaţii
speciale între autorul prejudiciului şi persoana chemată de lege să-1
repare.
Art.1998 alin.(3) C.civ. prevede: „O altă persoană decît autorul
prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile
expres prevăzute de lege” Codul civil reglementează trei cazuri de
răspundere delictuală indirectă:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori sau persoane
incapabile, art.2008-2011 C.civ.;
b) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în exercitarea funcţiilor încredinţate, art.2005 C.civ.;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică,
de o persoană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau
de anchetă, 2006-2007 C.civ.al RM
Răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general, edificii şi animale, este o răspundere directă a celui
care are paza juridică a lucrului, animalului sau este proprietarul
edificiului care a cauzat paguba. Codul civil reglementează
această răspundere după cum urmează:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol
sporit, art.2013 C.civ.;
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se
află în paza juridică a unei persoane, art.2014 C.civ.;
c) răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina
edificiului, art.2015-2016 C.civ. După criteriul fundamentului
său, răspunderea civilă delictuală se împarte în:
răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă.
Răspunderea delictuală subiectivă – se întemeiază pe
ideea de vinovăţie, greşeală.
Răspunderea delictual obiectivă – cînd se angajează
pe un temei obiectiv, fără existenţa vinovăţiei, şi cînd se
fundamentează pe ideea de garanţie.

Condiţiile răspunderii delictuale

§ existenţa unui prejudiciu;
§ existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
§ existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul,
constînd în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a
acţionat.
Prejudiciul reprezintă -rezultate dăunătoare de natură patrimonială,
nepatrimonială, efecte a încălcării drepturilor subiective şi a
intereselor legitime a unei persoane. Răspunderea civilă va apărea
doar atunci cînd a fost cauzat un prejudiciu şi care, ulterior, va trebui
reparat. Oricît de culpabilă nu ar fi fapta din punct de vedere civil, ea
nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un prejudiciu. Prejudiciul
este o condiţie a răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în
limita prejudiciului cauzat.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între

fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul
că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Necesitatea raportului de
cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care
caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost
încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului
subiectiv al persoanei.
În art.1998 C.civ. legiuitorul prevede:
„Cel care acţionează faţă de altul în mod
ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare
prejudiciul patrimonial, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi prejudiciul moral
cauzat prin acţiune sau omisiune”.
Condiția culpei este valabilă doar în
cazul răspunderii pentru fapta proprie.
Cel care pretinde despăgubiri trebuie să
facă dovada ei.
 4. Efectele răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat se naşte în momentul în care
sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale. Determinarea
acestui moment prezintă importanţă practică deoarece, din chiar acel
moment, se produc următoarele consecinţe juridice:
a) dacă debitorul plăteşte despăgubirea de bunăvoie, el face o plată
valabilă şi deci nu poate să ceară restituirea pe motiv că ar fi executat o
plată nedatorată;
b) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei se pot transmite
universal sau cu titlu universal; dreptul de creanţă se poate transmite şi
cu titlu particular prin acte între vii sau pentru cauză de moarte;
;
c) creditorii victimei pot exercita toate mijloacele
juridice de conservare a gajului lor general şi recurge
chiar la acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de
debitor în frauda intereselor lor;
d) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în
întârziere, putând fi ţinut la plata de daune moratorii;
e) în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în
vigoare în momentul naşterii obligaţiei de reparare14
Dreptul la acţiunea în reparare a prejudiciului. Hotărârea
judecătorească de admitere a acţiunii în reparare
Executarea obligaţiei de reparare a prejudiciului poate fi făcută de
persoana răspunzătoare, în mod voluntar, ori de câte ori a
convenit, prin bună învoială, cu victima asupra întinderii reparaţiei
şi modalităţile acesteia. Dacă între părţi a intervenit o astfel de
învoială, instanţa de judecată nu mai este competentă să
stabilească întinderea reparaţiei şi să hotărască referitor la
modalităţile ei de executare.

În ipoteza în care între părţi nu intervine o învoială, creditorul are posibilitatea de

a introduce o acţiune în justiţie pentru ca debitorul să fie obligat la repararea
prejudiciului. Deci victima este titularul dreptului la acţiunea în răspundere civilă
delictuală. Deci, în primul rând, dreptul la acţiune în răspundere civilă delictuală
poate fi exercitat de cel prejudiciat, fie personal, fie prin reprezentantul său legal
sau convenţional.
Astfel, minorul care nu a împlinit 14 ani îşi exercită drepturile la
acţiune, inclusiv dreptul la acţiune în răspundere civilă delictuală
prin reprezentanţii lor legali: părinţi, tutore sau curator.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani îşi exercită personal dreptul
la acţiune cu asistenţa ocrotitorului său legal. În ambele situaţii, în
principiu, nu este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare,
deoarece dreptul la acţiune în răspundere civilă delictuală se
circumscrie sferei actelor de administrare a patrimoniului. Totuşi,
atunci când în cadrul acţiunii au loc recunoaşteri, renunţări sau
tranzacţii referitoare la dreptul la reparaţie, minorul, indiferent că
este reprezentat sau asistat de ocrotitorii săi legali, are nevoie de
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.