2. Raporturile administraţiei publice cu autorităţile publice.

Relaţia
executiv - administraţie publică

 Conform art. 1 alin. (4) din Constituţia României revizuită în

2003, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească
– în cadrul democraţiei constituţionale” (suveranitatea se
exercită prin intermediul reprezentanţilor pe care poporul îi
desemnează prin alegeri).
 Administraţia publică este strâns legată de cele trei puteri
ale statului.
 Astfel, prin scopul său, administraţia publică este legată de
puterea legiuitoare care, prin actele sale juridice (legi)
circumscrie şi stabileşte sensul şi finalitatea acţiunii
administraţiei publice.
 Administraţia publică este legată de puterea
judecătorească, hotărârile instanţelor judecătoreşti fiind
executate prin activităţi prestate de autorităţi ale
administraţiei publice.
 Prin natura ei, administraţia publică este legată mai ales
de puterea executivă, însă nu se identifică cu aceasta,
având o sferă mai largă de cuprindere.
 Puterea executivă reprezintă o funcţie distinctă a statului
în care sunt reunite atribuţii care constituie obiectul
activităţii unor autorităţi publice.
 Dintre acestea amintim:
- definirea politicii generale a ţării;
- elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei
politici;
- adoptarea actelor normative şi individuale necesare
aplicării legilor;
- luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
- dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
- conducerea relaţiilor internaţionale.
Administraţia publică se realizează atât de către autorităţi
ale puterii executive (guvern, ministere şi alte autorităţi din
sistemul acestora), cât şi de către autorităţi ale
administraţiei publice care nu fac parte din sistemul
puterii executive (consilii locale, primari, consilii
judeţene), precum şi de către structuri organizatorice care
nu au calitatea de autorităţi.
 În actualul sistem constituţional, executivul înseamnă, în primul
rând, bicefalismul Preşedinte-Guvern.
 Între Preşedinte şi Guvern, reprezentat de prim -ministru, nu
există raporturi de subordonare, ci doar raporturi de
colaborare.
 Executivul presupune două dimensiuni: guvernarea şi
administraţia.
 Dacă guvernarea vizează „decizii esenţiale care angajează
viitorul naţiunii, administraţia reprezintă activitatea prin
care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de
interes public, folosind prerogativele de putere publică de
care dispun”.
 Noţiunea de guvernare trebuie corelată cu noţiunea de
bună guvernare, concept recent, promovat în special în
spaţiul european.
 Dacă guvernarea reprezintă modalitatea de exercitare a
puterii, buna guvernare presupune „imperativul
consensului celor guvernaţi faţă de obiectivele şi metodele
guvernării, responsabilitatea guvernanţilor, eficienţa
guvernării şi dreptul cetăţenilor de a fi informaţi în primul
rând în ceea ce priveşte utilizarea şi repartizarea
resurselor financiare ale guvernării”.
Conţinutul administraţiei publice

 Administraţia publică se realizează, din punctul de vedere al

specificului obiectului, prin trei categorii de activităţi:
 - activităţi cu caracter de dispoziţie, prin care administraţia
publică stabileşte conduita persoanelor fizice sau juridice,
permiţându-le sau interzicându-le un anumit comportament
social.
 Forma concretă de manifestare a administraţiei în cadrul
acestor activităţi dispozitive este actul juridic emis sau
adoptat de aceasta sau fapta materială.
 - activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor
publice, prin care administraţia stabileşte măsuri pentru a a
asigura funcţionarea continuă şi regulată a acestora, în
scopul satisfacerii intereselor generale ale populaţiei;
 - activităţi cu caracter de prestaţie, efectuate în cele mai
variate domenii, cum sunt: protecţia mediului; sănătatea;
servicii comunitare de utilităţi publice (salubrizarea
localităţilor, alimentarea cu apă, iluminatul public,
transportul public local etc.).
 Activităţile cu caracter de dispoziţie sunt specifice
realizării interesului general, care vizază menţinerea
ordinii publice, a liniştii publice şi a păcii sociale.
 Activitatea prestatoare reprezintă o modalitate prin care se
asigură calitatea vieţii în interiorul colectivităţilor umane.
Organele administraţiei publice au obligaţia legală de a
satisface cerinţele cetăţenilor şi ale întregii colectivităţi
prin realizarea prestaţiilor respective, care au caracterul
unor servicii publice puse la dispoziţia cetăţenilor.
.

 Prestaţiile specifice administraţiei publice se pot concretiza

fie în acte juridice (diplome de absolvire, autorizaţii etc.),
fie în fapte materiale, realizate tot pe baza şi în executarea
legii.
5. Funcţiile administraţiei publice

 Administraţia publică îndeplineşte următoarele funcţii

principale:

 de execuţie;
 de informare;
 de pregătire şi de prevedere.
 Alte funcţii: funcția de conservare a valorilor
materiale şi spirituale ale societăţii; funcţia de
organizare şi coordonare a adaptărilor ce se
impun datorită transformărilor ce se produc în
evoluţia diferitelor componente ale societăţii.
 Administraţia publică îndeplineşte şi o funcţie
politică, legată de existenţa statului, dar şi o funcţie
cu un pronunţat caracter de ocrotire a
colectivităţilor umane.
 Funcţia principală a administraţiei publice este cea de
executare. Aceasta este determinată de poziţia pe care o are
administraţia în raport cu puterea politică, respectiv de
organizare a executării deciziei politice concretizată în legi
şi de asigurare a executării acesteia, prin convingere, iar în
caz de nevoie, folosind forţa publică (constrângerea).
 Funcţia de informare a administraţiei
publice are drept scop informarea ritmică a
puterii politice asupra mersului în ansamblu
a sistemului administraţiei publice.
 Această funcţie se constituie într-un
important instrument de culegere, prelucrare
şi difuzare a informaţiilor de la nivelul
societăţii.
 Pentru a cunoaşte cât mai bine realităţile sociale,
administraţia publică reţine informaţiile rezultate din
relaţiile cu cetăţenii privitoare la nevoile prezente sau
viitoare ale acestora.
 Pornind de la dispoziţiile art. 31 din Constituţie, referitoare
la dreptul fiecărui cetăţean de „a avea acces la orice
informaţie de interes public”, administraţia publică pune la
dispoziţia societăţii informaţiile pe care le deţine.
 În acest sens, autorităţile publice, conform
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal
[art. 31 alin. (2) din Constituţie].
 Conform art. 78 şi 108 alin. (4) din Constituţia României,
administraţia publică are sarcina de a aduce la cunoştinţa
publică toate actele adoptate de autorităţi, asigurându-se
cunoaşterea acestora de către cetăţeni.
 O altă funcţie a administraţiei publice este cea de pregătire
a proiectelor de acte normative, precum şi colaborarea la
adoptarea sau emiterea lor.
 Pregătirea deciziilor nu constă doar în a formula propuneri
de acte normative.
 Administraţia trebuie să determine decizia politică, oferind
o varianta optimă de soluţionare.
 Această tendinţă a administraţiei publice de determinare a
deciziei politice este posibilă numai în cadrul statului de
drept, unde administraţia îşi are bine precizat locul şi rolul
său, acela de realizare a valorilor politice exprimate prin
lege.
 Administraţia publică are şi funcţia de prevedere a
opţiunilor pe termen scurt, mediu şi lung, atât la nivelul
întregii societăţi, cât şi la nivelul colectivităţilor locale.
 Astfel, administraţiei publice îi revine rolul de a prezenta
Parlamentului sau autorităţilor administraţiei publice locale,
posibilele variante ale acestor opţiuni pentru viitorul
societăţii.
Necesitatea cercetării ştiinţifice a administraţiei
publice

 Creşterea continuă a rolului administraţiei publice în

societatea modernă impune, cu necesitate, cunoaşterea
aprofundată a acesteia, întrucât doar pe baza cunoştinţelor
obţinute se poate ajunge la o organizare raţională şi
funcţionare eficientă.
 Administraţia publică este la fel de „veche” ca şi statul,
deoarece rolul şi funcţiile statului nu s-ar fi putut realiza
fără desfăşurarea unor activităţi de natură administrativă.
 Preocupări de cercetare ştiinţifică a administraţiei publice au
existat din momentul în care în existenţa socială şi-au făcut
apariţia aspectele organizatorice şi funcţionale ale
administraţiei publice.
Fenomenul administrativ a fost abordat de filosofie, ştiinţele
politice, istorie, drept ş.a.
Administraţia publică, obiect de cercetare al
ştiinţei dreptului administrativ

 Ştiinţa dreptului administrativ, prin reprezentanţi de

seamă, precum Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Victor
Onişor, Constantin Rarincescu şi alţii, a contribuit la
cunoaşterea şi explicarea dreptului administrativ
român, la formularea de propuneri pentru elaborarea de
norme noi şi principii.
 Ca ramură a dreptului public, dreptul administrativ a
cercetat administraţia publică prin prisma normelor
juridice care reglementau organizarea şi funcţionarea
acesteia.
 Era o abordare ştiinţifică limitată la aspectul juridic,
deoarece dreptul administrativ nu putea include în
obiectul său de cercetare întreaga problematică a
administraţiei.
 În paralel şi în legătură cu dreptul administrativ s-a
conturat o ştiinţă nouă, ştiinţa administraţiei, o ştiinţă
interdisciplinară, care are ca obiect „studierea
administraţiei publice în ansamblul său, cu toate
implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia cu celelalte
elemente ale sistemului social”.
 Ştiinţa administraţiei este analizată ca o „ştiinţă
specializată, care are ca obiect cunoaşterea
fenomenologiei administrative în toată complexitatea ei,
formulând principii şi soluţii pentru perfecţionarea
permanentă a organizării şi funcţionării structurilor
administrative, în funţie de valorile de comandă ale puterii
politice, de necesităţile economico-sociale, de gradul de
înzestrare tehnică, de nivelul de cultură şi civilizaţie etc.”
 Ştiinţa administraţiei are ca obiect de cercetare
următoarele probleme specifice administraţiei publice :
 - principiile de funcţionare a administraţiei publice şi a
aparatului care o compune, dar și de eficientizare a acestei
activităţi;
 personalul administrativ, incluzând prin această sintagmă
atât pe cel supus unui regim de putere publică, funcţionarii
publici, cât şi pe cei supuşi dreptului privat;
 formele concrete de activitate a administraţiei;
 - desprinderea unor legităţi din studierea evoluţiei
fenomenului administrativ dintr-un anume stat, dar şi din
alte sisteme de drept; (legitate-caracterul obligatoriu al unor
fenomene);
 - analiza şi combaterea unor aspecte negative care se
manifestă în administraţie, cum ar fi birocraţia exagerată,
corupţia, formalismul;
 - studierea unor modele administrative în scopul stabilirii
elementelor care pot influenţa pozitiv sau negativ activitatea
administrativă.
 Se poate concluziona că ştiinţa administraţiei examinează:
ce este administraţia; ce ar trebui să fie acum; ce va trebui
să fie în viitor.
 În ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţa dreptului
administrativ şi ştiinţa administraţiei, „între cele două
ramuri ale ştiinţelor sociale are loc o inversare de roluri, ele
completându-se reciproc, dar păstrându-şi propria
fizionomie şi autonomie, ştiinţa dreptului administrativ de
ramură a ştiinţei juridice, iar ştiinţa administraţiei de
ştiinţă socială de sinteză, ce nu are, ca esenţă, caracter
juridic”.
5. Dreptul administrativ - ramură distinctă de drept

 Dreptul administrativ s-a conturat ca ramură de drept de

sine stătătoare mai târziu decât celelalte ramuri ale dreptului
public.
 A apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai întâi în
Statele Unite ale Americii şi apoi în Franţa.
 În lucrările consacrate istoriei dreptului administrativ în
Statele Unite ale Americii, anul 1875 marchează perioada
de conturare (formare) a modelului american tradiţional.
 În Franţa, dreptul administrativ are origini istorice profunde.
Acesta se formează după revoluţia din 1789, de când se
instituie „o separaţie clară între administraţie şi justiţie”.
 În ţara noastră, se poate considera că această
ramură a dreptului public a apărut odată cu intrarea
în vigoare, în cele două principate române, a
Regulamentelor Organice (Muntenia-1831 şi
Moldova-1832), chiar dacă unele norme referitoare
la administrarea treburilor ţării au fost elaborate cu
mult timp înainte, pe vremea lui Mircea cel Bătrân,
în Muntenia şi a lui Alexandru cel Bun, în
Moldova.
 În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore
Ghica, s-a elaborat şi un Cod administrativ, care
cuprindea aproape toate reglementările de natură
administrativă din perioada 1832-1855.
 Jurisconsulţii romani, începând cu Ulpian, distingeau două
subdiviziuni ale dreptului:
 „jus publicum” şi „jus privatum”, respectiv dreptul public,
care se ocupa de „res romana” - viaţa statului şi dreptul
privat, care se ocupa de chestiunile privitoare la indivizi.
 La baza acestei distincţii se află interesul ocrotit prin
norma de drept.
 Dacă acest interes vizează viaţa „cetăţii”, suntem în sfera
dreptului public.
 Când norma de drept se referă la individ, ne aflăm în
domeniul dreptului privat.
 În dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ un rol
deosebit l-a avut ştiinţa administraţiei, care a contribuit la
conturarea unei individualităţi autentice a acestei ramuri de
drept.
 În literatura juridică, dreptul administrativ a fost definit în
mod diferit:
 „totalitatea normelor juridice în conformitate cu care se
exercită activitatea administrativă a statului”;
 „regulile după care statul exercită funcţia executivă, precum
şi acelea care guvernează raporturile dintre stat şi individ,
născute în urma unui act administrativ” sau
 „acea ramură a ştiinţei juridice care cercetează
normele de drept care privesc organizarea
sistemului administraţiei publice, modalităţile
juridice specifice prin care este realizată
competenţa cu care sunt învestite organele
administraţiei publice, care acţionează pentru
organizarea executării şi a executării legii, precum
şi controlul exercitat de puterea judecătorească
pentru asigurarea respectării legii în activitatea
organelor administraţiei publice”.
 Într-o formulare restrânsă, dreptul administrativ poate fi
definit ca acea ramură a sistemului de drept care cuprinde
un ansamblu de norme juridice care reglementează
raporturile sociale născute din activitatea de organizare a
executării legii şi de executare a acesteia în regim de
putere publică, în vederea satisfacerii interesului public.
 Dreptul administrativ are o serie de trăsături:
 caracterul de disciplină relativ tânără, în
comparaţie cu dreptul civil sau dreptul penal;
 reglementează o diversitate de domenii, de la
economie la sănătate şi de la armată la învăţământ;
 are un pronunţat caracter de mobilitate, constând
în faptul că normele de drept administrativ se
înlocuiesc ori se modifică destul de repede după
adoptare;
 - dreptul administrativ este un drept exorbitant, în sensul că
regulile acestuia se caracterizează prin existenţa unor
drepturi calificate ca prerogative de putere publică,
prerogative prin care administraţia publică poate acorda
drepturi particularilor, dar le poate încredinţa şi obligaţii,
fără consimţământul acestora;
 - dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii,
în sensul că activitatea autorităţilor administraţiei publice se
desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea;
 - prioritatea interesului public faţă de interesul particular.
Se are în vedere faptul că, în statul de drept, interesele
statului sunt ale colectivităţii şi prin urmare, acestea trebuie
să fie prioritare în raport cu cele ale individului.
 Prin aceste trăsături, dreptul administrativ, ramură distinctă
a dreptului public, se deosebeşte de oricare din ramurile
dreptului privat, precum şi de cele ale dreptului public.