REVOLUȚIA LUI TUDOR

VLADIMIRESCU

ANUL 1821
 • Tudor Vladimirescu a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul
secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn al Țării
Românești. S-a născut în satul Vladimir, județul Gorj într-o familie de moșneni. A învățat carte
și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și
destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul
de vite. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte,
funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o
CINE A FOST călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida
moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu [1]), decedată la Viena, și pentru

TUDOR a-i aduce în țară fetița. Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând
comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor -

VLADIMIRESCU armată cu obligații semipermanente - și participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat
de oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a[2].

• Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se
dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a
aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și
gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.
REVOLUTIA 

• Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat
începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și
sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene
situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote
. Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat
continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița
dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri
comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de 
Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în 
Supplex Libellus Valachorum.
• .
 • Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul
european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență
și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de 
Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum. Sistemul Sfintei Alianțe, închegat în
perioada postnapoleoniană, a fost o încercare de restaurare a vechilor privilegii aristocratice și de conservare a 
sferelor de influență imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească procesul de
instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia de subsistență feudală la economia
productivistă capitalistă. Toate mișcările revoluționare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau
CONTEXTUL naționale, sau de o combinație a acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorității absolute a
monarhului și a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câștigarea
ISTORIC AL independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse dominațiilor imperiale sau coloniale [1]
.Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de 
REVOLUTIEI  Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez
 și din insulele Mării Egee luptau pentru independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori
Peloponezului), Eteriștii se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se
înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă,
alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene și  
războiul ruso-turc din 1806 – 1812 a influențat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere militar,
revoluția română de la 1821.În Țările Române, puterea suzerană, Imperiul Otoman, impusese la începutul 
secolului al XVIII-lea (1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească) înlocuirea domniilor pământene cu cele ale 
fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali,
ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau  
Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate
de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor
 în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.
 • Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și
de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească datoriile pe care le
contractaseră la instalarea pe tronul celor două țări române, Moldova și Țara Românească, cât mai repede, după
care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și
pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. Efectele
dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul
EPOCA domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui 

FANARIOTĂ  Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un
efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci
sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare
decât să ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită
cu rezistență îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploatării și jafului, condițiile de viață
deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai spăimântătoare
mizerii”[2] Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau
„cumpărate cu bani”[3]. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Șuțu a plătit 3 milioane de piaștri,
iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762
de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri.[4] În visteria domnului intrau
diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal
dintr-un impozit personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii și
clerului. Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de impozite să fie
scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul celor mai brutale metode.
Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță a factorilor care generau criza economico-
politică și națională. În epocă, consulii puterilor străine prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte
îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franței
afirma într-o notă din 1816 ca „poporul așteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluție pe care o crede apropiată
și pe care o așteaptă”[5], iar consulul britanic adăuga și el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit
de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și Muntenia”.La 1821, lupta
revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu
prioritate a dezideratelor naționale.
 Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul 
Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă istorică), într-
o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții
tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de
TUDOR plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc
 din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul
VLADIMIRESCU Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în
CONDUCĂTORUL străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali
REVOLUȚIEI DE LA ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut
acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de
1821 comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care
trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.
 • Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar
și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat
cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici  boiernași,
de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului”
au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au făcut în
rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”[11].
Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la

ORGANIZAREA aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul.
Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oștii pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma
într-o lavină”[12].
MILITARĂ • Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada războiului din 1806-1812,
subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai
flexibilă – regimentul.

• Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un colonel
(polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș.

• Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În subunitățile arnăuțești erau 50 – 200
de oameni, iar în cele pandurești - câte 100 de luptători.

• Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte piese. S-a încercat fără succes cumpărarea câtorva
tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor
bucureștene.

• Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Țânțăreni și de la București, unde s-au
aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor” [13]. Tot în
cadrul efortului de modernizare a oștii au fost create și servicii pentru aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru,
comandantul căpităniei Amaradia și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.

• Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei
„dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga[14].

• Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de
fier și cu lănci”[15]. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la 
Coțofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.
 • Cauzele au fost nationale,economice si sociale
-dominatia straina si regimul fanariot
-razboaiele ruso-austro-turce care s-au desfasurat in
Tarile Romane si care au provocat numeroase pierderi
-coruptia si fiscalitatea excesiva
CAUZE ȘI
CONSECINȚE  Consecintele
Desi infranta prin interventia trupelor otomane,revolutia
de la 1821 a reusit sa determine sfarsitul epocii fanariote
prin restabilirea domniilor pamantene,aspect care a dus
la inlaturarea gravelor prejudicii aduse de Poarta
statutului de autonomie a celor doua Tari Romane.
CONCLUZII ȘI PĂREI 

• Revolutia lui Tudor sa desfasurat doar in Tara Romaneasca dar a fost privita cu simpatie
de catre toti romanii din restul provinciilor romanesti, deoarece acest om a reusit să
schimbe ceva și l-ea demonstrat încă o dată turcilor că principatele romînești sunt mai
puternice de cît orice armată.