COMUNISMUL IN RUSIA

1917-1953
POPA MARINA-IOANA
CLASA A 10A G
Introducere
• Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a fost numele folosit de
succesorii facțiunii bolșevice a Partidului Social Democrat al
Muncitorilor din Rusia din 1952 până în 1991. Denumirea de Partid
Comunist a fost prezentă în numele partidului încă din 1918, atunci
când bolșevicii au devenit Partidul Comunist al Întregii Rusii
(bolșevicii). În 1925 partidul a devenit Partidul Comunist al Întregii
Uniuni (bolșevicii) (Всесоюзная коммунистическая партия
(большевиков), ВКП(б)). În 1934 a devenit Partidul Comunist
(bolșevic) al Uniunii Sovietice (PC(b)US). În cele din urmă, în 1952, el
a devenit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice sau, mai simplu,
PCUS .Pentru cea mai mare parte a istoriei Rusiei Sovietice și a
Uniunii Sovietice, Partidul Comunist a fost nelipsit de la guvernare și
a fost singurul partid politic tolerat de guvern și de forțele lui de
securitate. Ca o consecință, istoria URSS și a PCUS se întrepătrund și
se suprapun.
• În 1919 a fost creat un Birou Politic, care a avut inițial cinci membri, având ca sarcină conducerea treburilor zilnice ale partidului. La început,
cea mai înaltă instanță a Partidului era Comitetul Central. Primii membri plini ai Politburo au fost: Lenin, Troțki, Kamenev, Stalin și Krestinski cu
trei membri supleanți: Buharin, Zinoviev și Kalinin. De-a lungul celui de-al treilea deceniu, s-au ținut congrese ale partidului aproape în fiecare
an.

• Cea mai înaltă instanță conducătoare a PCUS era Congresul Partidului, care la început se țineau anual pentru ca apoi să devină mai rare, în
special pe vremea lui Stalin. Congresul Partidului alegea Comitetul Central care, la rândul lui, alegea Politburo – Biroul Politic. Sub Stalin, cea
mai importantă poziție din partid a devenit cea de Secretar General care era ales de Politburo. În 1952, titulatura de Secretar General a devenit
Prim Secretar iar Politburo a devenit Prezidiu, asta până și-au recăpătat numele în timpul lui Brejnev, în 1966.

• În teorie, puterea supremă aparținea Congresului Partidului dar, în practică, structura de putere era inversă și, după moartea lui Lenin, puterea
supremă a fost concentrată în mâinile Secretarului General.

• La nivelurile de jos, conducerea partidului era asigurată de Comitetele de Partid, partkom (партком). Un partkom era condus de secretar al
partkomului (секретарь парткома). La intreprinderi, colhozuri, instituții, etc, comitetele erau denumite "partkom". La nivele mai înalte,
comitetele aveau nume abreviate precum: raikom (райком) la nivelul de raion, obkom (обком) la nivelul de oblast (regiune) (cunoscute mai
înainte ca gubkom (губком) pentru gubernii), gorkom (горком) la nivel de oraș, etc.

• La nivelurile de jos ale partidului se aflau organizațiile de bază (первичная партийная организация) sau celulele de partid (партийная
ячейка). Erau create în interiorul oricărei organizații de orice fel unde erau cel puțin trei comuniști. Conducerea celulei era denumită biroul
partidului (партийное бюро, партбюро). Un birou de partid era condus de un secretar de birou ales (секретарь партбюро).

• La celulele de partid mai mici, secretarii erau de regulă angajații uzinei/spitalului/școlii corespondente. Organizațiile suficient de mari erau
conduse de secretari cu scoatere din producție. (освобожденный секретарь), care-și primeau salariul din fondurile partidului.
• La nivelurile de jos, conducerea partidului era asigurată de Comitetele de Partid,
partkom (партком). Un partkom era condus de secretar al partkomului (секретарь
парткома). La intreprinderi, colhozuri, instituții, etc, comitetele erau denumite
"partkom". La nivele mai înalte, comitetele aveau nume abreviate precum: raikom
(райком) la nivelul de raion, obkom (обком) la nivelul de oblast (regiune) (cunoscute
mai înainte ca gubkom (губком) pentru gubernii), gorkom (горком) la nivel de oraș,
etc.

• La nivelurile de jos ale partidului se aflau organizațiile de bază (первичная партийная

организация) sau celulele de partid (партийная ячейка). Erau create în interiorul
oricărei organizații de orice fel unde erau cel puțin trei comuniști. Conducerea celulei
era denumită biroul partidului (партийное бюро, партбюро). Un birou de partid era
condus de un secretar de birou ales (секретарь партбюро).

• La celulele de partid mai mici, secretarii erau de regulă angajații uzinei/spitalului/școlii

corespondente. Organizațiile suficient de mari erau conduse de secretari cu scoatere
din producție. (освобожденный секретарь), care-și primeau salariul din fondurile
partidului.
 Înfrângerile succesive ale Rusiei în Primul Război Mondial au fost una din cauzele Revoluției din Februarie. La intrarea în război, toată societatea a
susținut această participare, cu excepția Partidului Social Democrat al Muncii (PSDMR), singura grupare social-democrată din Europa, alături de
Partidul Socialist Sârb, care a refuzat să voteze creditele pentru război, dar care anunța totuși că nu va încerca să saboteze efortul de război. De la
începutul conflictului pe Frontul de Est, după câteva succese inițiale, armata s-a confruntat cu pierderi grele (mai ales în Prusia Orientală); uzinele nu
erau suficient de productive, rețeaua feroviară era imperfectă, aprovizionarea cu arme și alimente a armatei era jalnică. În rândul trupelor, pierderile
umane au bătut toate recordurile (1.700.000 de morți și 5.950.000 de răniți), și au izbucnit răzvrătirile(d), moralul soldaților ajunsese la un minim.
Aceștia suportau din ce în ce mai greu incompetența ofițerilor lor (se cunosc cazuri în care unele unități erau trimise în luptă cu gloanțe de calibru
diferit față de cel al armelor), intimidările și pedepsele corporale utilizate în armată.

Soldați ruși răniți în timpul Primului Război Mondial

Foametea era în plină expansiune și mărfurile s-au rărit. Economia Rusiei, care înainte de război cunoștea rata de creștere cea mai mare din Europa,
[12] a fost izolată de piața europeană. Camera inferioară a Parlamentului Rus (Duma), formată din partide politice liberale și progresiste, l-a avertizat
pe țarul Nicolae al II-lea împotriva acestor amenințări pentru stabilitatea atât a Rusiei, cât și a regimului, și l-a sfătuit să formeze un nou guvern
constituțional. Dar țarul a ignorat opinia Dumei de Stat. Izolat într-un tren special pe front, el și-a pierdut orice contact cu realitatea și cu direcția țării.
Lipsa de popularitate a soției sale, de origine germană, a agravat discreditarea regimului, fapt confirmat în decembrie 1916 de asasinarea(d) de către

Revoluția din
un tânăr nobil(d) a sfătuitorului ocult al țarinei, Rasputin.

Încă din 1915–1916, au proliferat diverse comitete ce luau în mâinile lor tot ceea ce statul deficitar nu-și mai asuma (aprovizionare, îngrijire, comerț).
Împreună cu cooperativele sau cu sindicatele(d), aceste comisii ajungeau să fie adevărate puteri paralele. Regimul nu mai putea controla „țara reală”.
[13]Luna februarie 1917 a adunat toate caracteristicile pentru izbucnirea unei revolte populare: iarna grea, penuria de alimente, oboseala de război.

februarie 1917
Totul a început atunci cu grevele spontane, de la începutul lunii februarie, ale muncitorilor din fabricile din capitala Petrograd (noul nume pe care l-a
luat orașul Sankt Petersburg după începutul conflictului). La 23 februarie/8 martie 1917[14] de Ziua Internațională a Femeii, femeile din Petrograd au
demonstrat pentru a cere pâine. Acțiunea lor era susținută de forța de muncă din industrie, care și-a găsit aici un motiv de a prelungi greva. Această
primă zi, în ciuda câtorva confruntări cu forțele de ordine, nu a făcut nicio victimă.

În următoarele zile, grevele s-au răspândit în întregul Petrograd și tensiunea a crescut. Sloganurile, până atunci mai degrabă discrete, s-au politizat:
„Jos războiul!”, „Jos autocrația!”[15] De această dată, ciocnirile cu poliția au făcut victime de ambele părți.[16] Protestatarii au prădat secțiile de poliție
și s-au înarmat. După trei zile de demonstrații, țarul a mobilizat trupele din garnizoana orașului pentru a suprima revolta. Soldații au rezistat la primele
încercări de fraternizare și au ucis mulți demonstranți. Cu toate acestea, noaptea, o parte a trupelor s-a alăturat treptat taberei insurgenților, care au
putut astfel să se înarmeze mai adecvat. Între timp, țarul, disperat, nemaiavând mijloacele de a guverna, a dizolvat Duma și a numit un comitet
provizoriu.

Toate regimentele din garnizoana Petrograd s-au alăturat rebelilor. Revoluția a triumfat. Sub presiunea statului major general, țarul rus Nicolae al II-lea
a abdicat la 2/15 martie 1917. „El a renunțat la imperiu precum un comandant la un escadron de cavalerie”.[17] Fratele său, marele duce Mihail
Alexandrovici Romanov, a refuzat aproape la fel de repede coroana. A fost, de fapt, sfârșitul țarismului, și primele alegeri pentru sovietul muncitorilor
din Petrograd. Primul episod al revoluției a făcut totuși peste de o sută de victime, mai ales printre demonstranți.[18] Dar căderea rapidă și
neașteptată a regimului, cu un cost totuși limitat, a trezit în țară un val de entuziasm și de liberalizare.
 • Războiul a radicalizat spectaculos regimul. Pentru a duce un război total împotriva forțelor ostile, guvernul lui Lenin
a trecut la naționalizarea cvasi-integrală a comerțului, sectorului bancar, industriei, și chiar și a meșteșugurilor.
Locuințele claselor bogate au fost naționalizate: apartamentele colective au intrat astfel în viața cotidiană a rușilor.
În timp ce moneda se prăbușea și în țară se practica trocul, iar salariile se plăteau în natură, regimul a instaurat
gratuitatea locuințelor, transportului, apei, energiei electrice și serviciilor publice, toate acestea luate în mâini de
către Partidul-Stat. Unii bolșevici visau chiar la eliminarea banilor, sau puțin să limiteze drastic utilizarea acestora.
Improvizat în focul circumstanțelor, „comunismul de război” (un termen creat a posteriori, după încheierea
Războiului Civil) părea pe atunci să aibă un mijloc de a duce Rusia direct în socialism.

• Puterea a refăcut și puternicul intervenționism(d) în economie și asupra muncitorilor. Pentru a face acest lucru, ea
nu a ezitat să restabilească o disciplină de fier în fabrici sau să readucă practicile pe care până atunci le ura, ca
salariul în rate, livretul de muncă, lock-outul(d), retragerea cartelelor de provizii, arestarea și deportarea liderilor
greviști. Sute de greviști au fost chiar împușcați. Sindicatele au fost epurate, bolșevizate și transformate într-un
mecanism de control al statului, cooperativele au fost absorbite, sovietele transformate în organisme de fațadă. În
1920, Troțki a stârnit controverse pe scară largă când a propus „militarizarea” muncii. În mediul rural, detașamentele
armate au trecut cu violență, la rechiziționarea forțată de cereale pentru a hrăni orașele și Armata Roșie.

• Puterea a depus și un imens efort de alfabetizare, educație și propagandă destinat soldaților și maselor populare. S-a
încurajat efervescența artistică, artiștii de avangardă au fost aserviți „revoluției” printr-o producție mare de lucrări și
afișe care să ajute la unirea maselor sub conducerea bolșevicilor.[100]

• Această politică a salvat regimul, dar a contribuit la enorma nemulțumire populară, și la prăbușirea radicală a
producției, a monedei și a nivelului de trai. Economia a fost distrusă, rețeaua de transport a fost întreruptă. Piața
neagră(d) și trocul au înflorit.[101] Inegalitatea instituțională a raționalizării în beneficiul soldaților și birocraților a
dat naștere la acuzații din rândul poporului. Orașele s-au depopulat, mulți muncitori și orășeni înfometați
întorcându-se la pământ. Moscova și Petrogradul și-au înjumătățit populația, în timp ce clasa muncitoare(d) s-a
dezintegrat: mai rămăseseră sub un milion de muncitori activi în 1921, față de peste trei milioane în 1917.

• În 1921–1922, foametea(d), cuplată cu o foarte severă epidemie de tifos, au făcut mai multe milioane de morți în
zona rurală rusească.

Victoria și criza
„comunismului de război”
bibliografie
• https://www.academia.edu/
• https://ro.wikipedia.org/
• https://ro.historylapse.org/
• https://moldova.europalibera.org/
• https://www.ssoar.info/