Pian

Albu Teodora clasa a X-a F

Pianul este un instrument muzical acustic cu coarde inventat în Italia de
către Bartolomeo Cristofori în jurul anului 1700 , în care sunetul este produs de
coarde metalice fixate pe o placă de rezonanţă din lemn, lovite de ciocănele
acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi, care este compusă dintr-un rând
de clape (mici pârghii) pe care interpretul le apasă sau le loveşte cu degetele
ambelor mâini. Pianele moderne au corzile montate într-un cadru metalic, de obicei
turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz (motiv pentru care este numit,
impropriu, şi „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate
de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.Un pian acustic are o
carcasă protectivă de lemn cuprinzând placa de rezonanţă şi corzile metalice, care
sunt înşirate tensionate într-un cadru metalic. Apăsând una dintre clapele claviaturii
un ciocănel căptuşit (în mod uzual acesta este căptuşit cu pâslă) este determinat să
lovească corzile pianului. După lovire ciocănelul se ridică de pe corzi, acestea
continuând să vibreze la frecvenţa proprie de rezonanţă . Aceste vibraţii sunt
transmise printr-un căluş la placa de rezonanţă care amplifică mai eficient aceste
vibraţii, transferând această energie acustică aerului din apropiere considerat cuplat
din punct de vedere fizic cu aceasta. Când clapa este eliberată, un amortizor
opreşte vibraţiile corzilor, sunetul încetând astfel. Durata notelor poate fi prelungită
chiar dacă degetele eliberează clapele pianului prin utilizarea pedalelor dispuse la
baza acestui instrument. Pedala sustain (cea din dreapta) le permite pianiştilor să
interpreteze pasaje muzicale care altfel ar fi imposibil de interpretat, cum ar fi interpretarea
unui acord de zece note în registrul jos urmând ca apoi, în timp ce acest acord este susţinut
cu pedala, mâinile să fie mutate în zona registrului mediu şi să interpreteze o melodie sau
arpegii peste sunetul acordului prelungit. Spre deosebire de orga cu tuburi şi clavecin,
două instrumente cu claviatură importante larg utilizate înainte de pian, acesta din
urmă permite gradaţii ale volumului şi tonului în funcţie de cât de ferm interpretul
apasă sau loveşte clapele.
▪ Cele mai moderne piane au un rând de 88 clape negre şi albe, dintre care 52 albe pentru notele gamei Do major (Do,
Re, Mi, Fa, Sol, La, Si) şi 36 clape negre, mai scurte, ridicate deasupra clapelor albe şi situate mai în spate. Aceasta
înseamnă că pianul poate reproduce 88 de înălţimi sonore diferite (sau „note”), pornind de la gama cea mai gravă
până la cele mai înalte registre. Clapele negre sunt pentru alteraţii (Fa♯/Sol♭, Sol♯/La♭, La♯/Si♭, Do♯/Re♭ şi Re♯/Mi♭)
care sunt necesare pentru a interpreta toate cele douăsprezece clape. Mai rar, unele piane au clape adiţionale (care
necesită coarde adiţionale). Cele mai multe note au trei coarde, cu excepţia bass-ului care merge gradat de la una la
două coarde. Coardele devin sonore când clapele sunt apăsate sau lovite şi sunt amortizate de amortizori când
mâinile sunt ridicate de pe claviatură. Sunt două tipuri principale de pian: pianul de concert numit şi pian cu coadă
sau grand piano şi pianina. Pianul de concert este utilizat pentru solo-uri clasice, muzică de cameră şi piese de artă
şi adesea este utilizat în concertele jazz şi pop. Pianina, care este mai compactă, este tipul cel mai popular, având o
mărime adecvată utilizării în case rezidenţiale pentru compoziţie şi practică. În decursul anilor 1800, influenţate de
curentele muzicale ale erei muzicale romantice, inovaţii cum ar fi cadrul de fontă (care a permis o mai mare tensiune
în coarde) şi cordajul aliquot  au dat pianului de concert un sunet mai puternic, cu un sustain) mai lung şi un ton mai
bogat. În secolul al XIX-lea, pianul familiei a jucat acelaşi rol ca radioul sau fonograful în secolul al XX-lea; când
familia secolului al XIX-lea dorea să audă o piesă muzicală nou publicată sau o simfonie, a putut asculta
interpretarea la pian a unui membru al familiei. De-a lungul secolului al XIX-lea, editorii muzicali au publicat multe
opere în aranjament pentru pian, astfel încât iubitorii de muzică au putut interpreta şi asculta în casele lor piesele
populare ale zilei. Pianul este larg utilizat în muzica clasică, jazz, muzica populară şi muzica de larg consum, muzica
de concert pentru pian solo sau pian şi orchestră, acompaniament, compoziţie muzicală şi repetiţii. Deşi pianul este
foarte greu şi astfel neportabil şi datorită faptului că este scump (în comparaţie cu alte instrumente utilizate pe scară
largă în acompaniament, cum ar fi chitara acustică), versatilitatea sa muzicală (adică gama largă a notelor posibil de
interpretat, posibilitatea de a interpreta acorduri, aceea de a interpreta note încet sau tare precum şi posibilitatea
interpretării a două sau mai multor linii muzicale în acelaşi timp), numărul mare de muzicieni amatori şi profesionişti
pregătiţi să interpreteze şi larga răspândire a locurilor de interpretare, şcolile şi sălile de repetiţie au făcut din pian
instrumentul cel mai familiar al lumii occidentale. Odată cu avansul tehnologic au fost de asemenea produse pianul
electric amplificat (1929), pianul electronic (anii 1970) şi pianul digital (anii 1980). Pianul electric a devenit un
instrument popular al sub-genurilor muzicale jazz fusion, funk şi rock ale anilor 1960 şi 1970.
 Istoria pianului
▪ Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său
strămoş - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe
coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcţiona
printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor.
Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde,
fiecare dintre ele producând cel puţin două note prin atingerea coardelor în
două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete
atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn,
aşa cum buricul degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă
dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deşi
a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-
lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren
în faţa unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo
Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcţia primului
mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca
acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus,
impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de
pianoforte, menţinută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui
principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai
lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care
acţiona clapele. Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima dată
în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de
către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima
generaţie de fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a
construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează
din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee
Primul pian din lume
din Europa şi SUA.
 Tipuri de pian
Pianul cu coadă, în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn sprijinită, de obicei, pe trei picioare.
Pianele cu coadă se împart, în funcţie de lungime, în următoarele categorii:

- Pian cu coadă scurtă (lungime ~140–180 cm);

- Pian cu coadă medie (lungime ~180–230 cm);

- Pian cu coadă lungă (lungime ~230–300 cm) - cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de concert.

Pianina, în care corzile şi carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puţin spaţiu. Poate avea înălţimi
variabile.

Calitatea sonoră a unui pian este proporţională, de regulă, cu lungimea acestuia (respectiv înălţimea, pentru pianine), mai
ales în ceea priveşte claritatea şi puterea registrului grav. Aceasta se explică prin posibilitatea utilizării, în pianele cu
coadă lungă, a unor corzi mai lungi şi a unor plăci de rezonanţă mai bine adaptate frecvenţelor diferite produse de corzi.

Piane electrice

Un pian electric este un pian care produce sunete mecanice care sunt transformate în semnale electronice cu ajutorul
unor doze electromagnetice. Spre deosebire de sintetizator, pianul electric nu este un instrument electronic ci unul
electro-mecanic. Primele piane electrice au fost inventate la sfârşitul anilor 1920.

Superpianul lui Emerich Moses Spielmann (1927)

Pianul Neo-Bechstein (1931)

Multumesc pentru vizionare!