ELECTROTERA

PIE
 Electroterapia – istoric

Preocupările privind utilizarea curentului electric în terapie și efectele acestuia asupra organismului
uman sunt mult mai vechi decât ne-am putea aștepta, în sensul că acestea au luat naștere cu mii de ani în
urmă. Primele informații în acest sens provin de la Galen (200 – 131 î.e.n), care menționa despre utilizarea
electricității peștelui Torpedo în tratarea unor afecțiuni articulare.
 Prima lucrare de electricitate medicală a fost scrisă de Johann Gottlob Krueger în 1744-1745 la Halle, fiind
intitulată “Noțiuni despre electricitate”. Ulterior, discipolul său, relatează despre încercările de terapie cu
electricitate, mentionând rolul acesteia în restabilirea tulburărilor de sensibilitate și motricitate ale membrelor
afectate. (Rădulescu A, 2005).
 În anul 1786 Luigi Galvani descoperă faptul că în corpul uman există electricitate și experiementează
stimularea electrică a nervului gastrocnemian. Acesta a observat fenomenul de contracție a mușchilor scheletici de la
piciorul de broască la o excitare cu curent electric.
 Alessandro Volta inventează în anul 1976 pila voltaică, ceea ce va marca o epocă a teoriei fizicii cu aplicații în
slujba terapiei. Volta descrie invenția sa ca pe un “organ electric”, similar celui al peștelui torpilă, despre care se
amintește și în atestările lui Galen de acum 3000 de ani.
 Calitatea și componența aparaturii de electroterapie din prezent determină creșterea semnificatică a
performanțelor și a rezultatelor obținute, timpii de terapie fiind adaptați și optimizați vremurilor în care trăim.
Siguranța aparaturii a crescut în mod considerabil, digitalizarea acestora conducând la o mare acuratețe și precizie în
ceea ce privește aplicarea curenților terapeutici.
 Bazele fiziologice generale ale
electroterapiei

Pentru a putea descrie, evalua și interpreta modul în care curentul electric acționează
asupra corpului uman, este necesar să pornim de la înțelegerea noțiunilor fundamentale de
electrofiziologie a țesuturilor neuromusculare, ținând cont de faptul că orice agent fizic
aplicat asupra organismului viu constituie un stimul care provoacă o reacție la nivel tisular.
 În urma clasificărilor de specialitate, stimulii au fost împărțiți în două mari categorii:
- Stimuli naturali “adecvați”; modificaările care au loc la nivelul terminațiilor nervoase, la nivelul
sinapselor ori prin intermediul receptorilor care pot declanșa impulsuri nervoase.
- Stimuli artificiali “inadecvați”; pot fi de natură fizică sau chimică: presiuni, lovituri, lumină, sunet,
căldură, rece, stimuli electrici. Aceștia din urmă sunt considerați a fi stimuli artificiali deosebiți deoarece
au capacitatea de a atinge direct potențialul membranelor celulare, angrenând o multitudine de
receptori și provocând reacții analoge celor obținute cu excitanți specifici.
Celulele vii au proprietatea de a recționa la stimuli, fenomen denumit “iritabilitate” care poate fi definită ca
reacție primară de răspuns local sub acțiunea unui stimul.
 Excitabilitatea, pe de altă parte, este considerată o reacție secundară a țesutului, traducându-se prin transmiterea
mai departe a stimulului de către celule și de către fibrele nervoase. În funcție de natura și componența diferitelor
structuri celulare, apar reacții diferite cu caracter specific:
- Fibrele musculare se contractă
- Structurile glandulare, secretă
- un stimul fizic sau chimic, poate produce o reacție de
salivație
- lovirea ochilor poate provoca senzația de “stele” sau văz în
ceață
 Pentru a se produce o excitație, stimulul trebuie să aibă o intensitate minima precisă, care poartă denumirea de
intensitate de prag a stimulului. Pe lângă această intensitate, este necesar ca stimulul să acționeze un timp minim
pentru declanșarea excitației. Efectul produs la o distanță determinată față de locul de excitare, are loc atunci când
asupra țesuturilor se aplică stimuli care să fie “peste prag”, adică peste intensitatea minimală, stimulii aflați sub nivelul
pragului având o acțiune limitată.
 Acest comportament al structurilor neroase la diferite grade de intensitate ale stimulului este
cunoscut în fiziologie sub denumirea de legea “totul sau nimic”, lege valabilă numai pentru reacția
unei singure celule. Dacă prin stimuli electrici sunt excitate mai multe sau mai puține celule, se
constată o contracție musculară mai puternică sau mai slabă. (Rădulescu A. 2005)
 Potențialul de repaus / potențialul de membrană
 

Studiile efectuate de-a lungul timpului în cadrul unei categorii bogate de celule, evidențiază o distribuție
inegală a ionilor de o parte și de alta a membranei celulare. Această dispunere determină o asimetrie electrică,
membrana fiind polarizată pozitiv la exterior și negativ în interior, fapt care generează diferențe de potențial
electric între cele două fețe ale membranei celulare.
În starea de repaus se atinge echilibrul de membrană, procesele chimice și fizice aflându-se în armonie.
Prin stimulare, se determină o serie de procese atât fizice cât și chimice care transformă periodic
această stare de echilibru. Membrana celulară joacă un rol decisiv atât în starea de repaus cât și în
timpul stimulării, aceasta fiind foarte subțire și fiind compusă din straturi de lipide și albumine
ordonate uniform, conferindu-i o permeabilitate selectivă.
Așa cum am menționat anterior, la nivelul membranei celulare există o repartizare caracteristică a ionilor, sodiul
(Na+) aflându-se la exteriorul celulei, potasiul (K +) fiind distribuit în interiorul acesteia. Diferența este menținută
prin “pompa consumatoare de energie”, adică printr-o activitate energetică a celulei în care mitocondriile au un rol
deosebit de important în generarea de energie.
 Transportul activ de Na+ și K+ reprezintă primul factor care determină apariția potențialului de repaus: trei ioni
de Na+ sunt expulzați din celulă, iar doi ioni de K+ sunt atrași în celulă. Acest mecanism se realizează prin intermediul
pompei de Na+ și K+ fiind denumită pompă electrogenă.
 Termenul de repaus este introdus pentru a desemna un potential de
membrană atunci când la nivelul acestuia nu se produc impulsuri
electrice. În acest mod, o celula își menține relativ constantă concentrația
intracelulară a ionilor de Na+ și K+ și un potential membranar constant, în
absența unui stimul.
 POTENTIALUL DE ACTIUNE-
DEPOLARIZAREA
Stimularea prin agenti chimici si fizici (mecanici, electrici etc.)
produce o serie de modificari importante si rapide ale proprietatilor si
implicit ale potentialului membranei celulare, desfasurate in miimi de
secunda, caracteristice si corespunzatoare procesului de excitatie.

Secventa variatiilor potentialului de membrana din cursul

excitatiei reprezinta potentialul de actiune al celulei, implicit al
membranei celulare.

Membrana stimulata devine dintr-o data permeabila pentru

ionii de sodiu, declansindu-se un flux masiv al acestor ioni
dinspre exterior spre interior, curentul de intrare al Na+ atingind
intensitatea de iesire a ionilor de K+.
Permeabilitatea membranei ceulare pentru sodiu creste in urma
depolarizarii, proces in care partea externa a membranei devine
negativa,iar cea interna pozitiva. Cu oarecare intirziere fata de
fluxul ionilor de sodiu se produce un flux invers al ionilor de
potasiu, dar de mai mica valoare. In cursul depolarizarii, conductanta (permeabilitatea)
membranei pentru sodiu ajunge sa fie de 30 - 40 ori mai mare
decit pentru potasiu, iar viteza de migrare a sodiului ajunge pina
la de 7 ori mai mare decit cea a potasiului. In aceste conditii,
desi ambii ioni sint incarcati pozitiv, pozitivitatea creste in
interiorul membranei fata de suprafata externa a acesteia.

Aceasta trecere masiva si rapida de ioni de sodiu in interiorul

celulei este intilnita in domeniul fiziologiei sub denumirea
clasica de OVERSHOOT.
Intensitatea minima necesara pentru declansarea excitatiei reprezinta asa numitul “prag de curent continuu” sau
REOBAZA.
La om, pentru atingerea potentialului critic de membrana de dipolarizare a celulelor aflate in straturile
subcutanate, nu este suficienta modificarea cu 20 mV deoarece intre tesuturile excitabile si eleotrozi se
interpune tegumentul, a carui rezistenta electrica este considerabila, la care trebuie sa adaugam si
rezistenta foarte mare a nervului (realizata de teaca de mielina).
 Repolarizarea

Chiar in timpul procesului de depolarizare incep sa apara procese care tind sa restabileasca potentialul de
repaus. Aceste procese de revenire la potentialul de membrana se constituie in faza de repolarizare. Are
loc o inactivare a mecanismului de transport al sodiului spre interiorul celulei cu reducerea brusca a
conductantei membranei celulare pentru sodiu, al carui flux revine la valoarea de repaus.
 Restitutia -refacerea potentialului de
repaus

Incepe imediat odata cu incheierea fazei de repolarizare a membrane celulare. Cu

ajutorul pompei de sodiu-potasiu, Na+ suplimemtar iese din celula, iar potasiul se reintoarce
in celula, pina cand potentialul atinge iarasi valoarea de repaus de 80 mV.
 ELEMENTELE DE CARACTERIZARE ALE EXCITANTILOR ELECTRICI CARE
CONDITIONEAZA ATINGEREA PRAGULUI CRITIC AL MEMBRANEI CELULARE

Pe baza legii lui Weiss se definesc parametrii

electrofiziologici uzuali ce caracterizeaza excitabilitatea
nervului:

REOBAZA este intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatie intr-un timp nedefinit.

Timpui util - curentul excitator trebuie sa aiba un timp minim necesar transportului unei cantitati
suficient de mare de energie care sa modifice potentialul de repaus la nivelul membranei excitabile.

Cronaxia - timpul util minim necesar pentru a produace o excitatie minima cu un curent a carui
intensitate este egala cu dublul reobazei se numeste cronaxie (Lapique).
 ACOMODAREA PANTA IMPULSULUI DE
EXCITATIE

Intre conditiile esentiale de raspuns la stimularea electrica, in afara de intensitatea curentului si

timpul util este si bruschetea curentului aplicat. Daca intensitatea creste prea lent, stimulul devine

ineficace chiar la valori finale de sub prag. Aceasta particularitate a stimulului cu panta lina numit

impuls triunghiular, exponential, trapezoidal sau progresiv care nu mai declanseaza stimulare, se

numeste acomadare (Nernst — 1908).

Conform teoriei ionice a excitatiei, acest proces al acomodarii este conditionat de inactivitatea
progresiva a sistemului de transport pentru sodiu. Activarea acestui sistem de transport este necesara
pentru intrarea rapida in celula a ionilor de sodiu. In procesul acomodarii, acest fenomen nu se mai
produce.
 Fibrele nervoase si fibrele musculare se comporta in mod diferit in ceea ce
priveste procesul de acomodare. Fibrele nervoase somatice si muschii striati
inervati cu nervii intacti se acomodeaza foarte bine. Posibilitatile de acomodare
ale fibrei musculare fara conexiune nervoasa sint foarte mici. Din aceasta cauza,
muschii denervati nu au acomodare. Ei nu se pot acomoda la impulsurile cu panta
lina. Aceasta proprietate este utilizata la eleotrostimularea selectiva.
 TRANSMITEREA SI CONDUCEREA
EXCITATIEI

Excitatia membranei, provocata de stimuli supraliminari

are capacitatea de a se propaga, cuprinzind intreaga membrana
a celulei excitabile. Proprietatea membranei excitabile de a
conduce unda de depolarizare se numeste conductibilitate.

Modul de conducere a excitatiei difera in functie de tipul

fibrelor nervoase strabatute : amieliniee sau mielinice.

In fibrele amieliniee excitatia este transmisa cu continuitate prin

propagarea din aproape in aproape a ”curentilor locali". Curentii
locali, care se produc in interiorul zonei excitate, actioneaza
asupra zonelor vecine, intocmai ca si catodul care a generat
excitatia, producind o depolarizare care progreseaza, din
aproape in aproape.
In fibrele mielinizate excitatia este transmisa saltator din urmatoarele motive : aceste fibre sint invelite de o teaca
de mielina alcatuita din straturi concentrice produse de celulele Schwann printr-un fenomen de rasucire in jurul
axonului.

Ea actioneaza ca un izolant pentru curentul electric. Din loc in loc, la distante egale de 1-3
mm, ea este ,,gituita" de niste ,,strangulatii" de circa 1 mm numite ,,nodurile Ranvieir"

La nivelul nodurilor Ranvier, unde teaca de

mielina se intrerupe, ionii trec de 500 de ori
mai usor decit prin membrana unor fibre
amielinice. Impulsul este propagat de la nod
la nod in ambele directii, in mod saltator, si
cu o viteza mult superioara vitezei de
conducere din fibrele amielinice.
 TRANSMITEREA
NEUROMUSCULARA

In conditii fiziologice, intrarea in functiune a muschilor se face prin stimularea indirecta a nervului. Influxul
trece din nervul motor in fibra musculara in zona placii motorii, care reprezinta o sinapsa neuromusculara .
 Aici este locul sa reamintim ca muschiul formeaza cu nervul care il
comanda, un ansamblu functional indisolubil. De altfel, Sherrington a
definit acest ansamblu ca ,,unitate motorie" cu caracter de unitate
functionala. Acest ansamblu este format din neuronul motor din cornul ante­
rior medular, axonul si colateralele sale si fibrele musculare aferente cu
toate sinapsele respective.
Final

Va urma …