CAPITOLUL V

Etnicitatea în spaţiul românesc

Problematica etnicităţii şi a identităţii culturale se dovedeşte astăzi, mai mult decât oricând, una de maximă actualitate. Fenomenul
migratoriu, libera circulaţie în

spaţiul european, diversificarea şi sporirea mijloacelor de comunicare, toate ne pun în faţa unui contact cultural fără precedent.

Din punct de vedere etimologic, etnia provine din grecescul ethos şi desemnează ansamblul popoarelor care erau organizate în
cetăţi (polis). Într-un sens mai larg, etnia ar însemna grupuri de fiinţe ce locuiesc împreună.

Termenul de etnie este unul destul de recent, el fiind introdus în Franţa secolului XIX. Iniţial, el numea orice grup definit de
o limbă şi de o cultură comune, deci de o tradiţie intelectuală şi nu ereditară.

În timp, noţiunea de etnie a primit mai multe accepţiuni. Printre cele mai întâlnite sunt următoarele: cea de ataşament afectiv sau
de relaţii de interese structurate în jurul unor scopuri comune, durabile în timp; conştiinţa diferenţei şi apartenenţei; afirmarea
simbolică a identităţii prin diverse practici, ritualuri, credinţe, mitologii; raportarea la un spaţiu bine delimitat geografic sau
biologic; exteriorizarea demnităţii etnice. Studiul sociologic al etniei accentuează şi alte aspecte ale fenomenului.

O cercetare critică a ideii de specific naţional-cultural, ca un capitol aparte al

identităţii româneşti, nu poate fi deschisă fără o analiză prealabilă a ideii de tradiţie şi a modului în care s-a configurat aceasta în
cultura noastră. Identitatea de sine a unei culturi reprezintă elementul central al echilibrului ei interior, respectiv putinţa acesteia
de a se conserva.
Deci, fundamentul unei culturi îl constituie tradiţia. În fapt, chiar ideea de specific naţional-cultural se referă în primul rând l
tradiţie şi la problema unităţii organice a unei culturi.

Dar ce este tradiţia? Înainte de a aduce în prim-plan înţelesurile curente ale acestui

termen, trebuie precizat de la bun început că pentru noi tradiţia înseamnă simplu: lucru deja făcut. ,,Tradiţia este în cultură ceea c
ereditatea este în natură: activă, dinamică, vectorială. Şi deoarece nu se poate gândi în afara unei limbi, orice creaţie est
tradiţională, dezvoltă tradiţia comunităţii în care s-a născut şi a crescut creatorul.

Etnicitatea ,,presupune întrunirea a patru caracteristici: 1) continuitate biologică; 2) valori culturale împărtăşite la nivelu
întregii comunităţi; 3) un spaţiu de comunicare şi interacţiune; 4) o categorie culturală unică”.

Este definiţia cea mai apropiată de modul în care am înţeles noi prezenţa sa în istoria românească modernă.

Conceptul de naţiune este, la rându-i, proteic. Etimologic, termenul provine din latinescul natio (naştere), indicând, în antichitate
romană, un grup demarcat prin origine.

Definitorie pentru naţiunea română nu este doar tradiţia, ci, în aceeaşi măsură, şi modernitatea, fiindcă, orice s-ar spune
schimbarea modernă, în cadrele naţionale, este intrinsecă poporului român.
Identitatea românească îşi are rădăcina în profilul psihologic al românilor. În realitate, spune Rădulescu-Motru, principala
trăsătură a poporului român este gregarismul, o stare impusă de împrejurări şi de tradiţii.
Identitatea românească desemnează ceea ce românii au specific, ca popor distinct de alte comunităţi naţionale, reflectă calea
specifică în care ei îşi construiesc cultura şi îşi organizează viaţa, exprimă modul lor particular de a răspunde la constantele
universale ale culturii: îmbrăcăminte, hrană, locuire, artă, comunicare, limbă. Identitatea românească derivă din participarea
indivizilor la practicile culturale şi activităţile proprii românilor, presupune atitudini pozitive faţă de membrii grupului naţional,
ataşament şi mândrie naţională, sentimente de protecţie, determinate de apartenenţa la o naţiune, loialitate faţă de membrii
grupului naţional, revendicarea unei obârşii comune şi împărtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri.

Multiculturalitatea este definită, în linii mari, ca fiind însumarea mai multor caracteristici, credinţe, convingeri şi orientări
ale indivizilor, într-un spaţiu relativ restrâns. În acest sens, multiculturalitatea devine o formă de definire a identităţilor individuale
şi, în aceeaşi măsură, de formare a solidarităţilor.

„Diversitatea culturală” sau „multiculturalismul” se referă la coexistenţa armonioasă şi interacţiunea diferitelor culturi, unde
„cultura ar trebui privită ca un set distinctiv de caracteristici spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ale unei societăţi sau
ale unui grup social şi pe care le completează, pe lângă artă şi literatură, modurile de viaţă, modurile de convieţuire, sistemele de
valori, tradiţii şi credinţe”. Multiculturalitatea este o realitate şi o valoare incontestabilă atât în spaţii culturale formate în ţări cu un
mare aport de imigranţi, cum întâlnim în câteva cazuri în spaţiul occidental, cât şi în spaţii culturale cu o îndelungă tradiţie istorică
şi cu o structură ce presupune convieţuirea între o cultură majoritară şi mai multe minorităţi istorice, cum este cazul românesc.
 Minorităţile naţionale, prin contribuţia lor la viaţa culturală, ştiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul de convieţuire şi
acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un atu şi o bogăţie pentru România.

Multiculturalismul răspunde necesităţilor unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identităţi capătă forma unor
răspunsuri în faţa provocărilor aduse atât de către statul naţional, cât şi de sfera transnaţională şi globală.

În România trăiesc alături de comunităţile de români diferite alte comunităţi etnice, cu tradiţii culturale, lingvistice şi religioase
specifice. Regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina şi Dobrogea, iar zonele
cu diversitate etnică mai redusă sunt Oltenia şi Moldova.

În timp s-a creat o civilizaţie care se caracterizează atât prin elemente comune tuturor etniilor, cât şi prin note particulare,
individuale, ale fiecărei etnii în parte. Elementele comune, similitudinile, se datorează convieţuirii în acelaşi habitat.

Elementele de diferenţiere în cultura tradiţională ale fiecărei etnii ţine în fapt, de variantele reprezentării acelor credinţe
arhaice generate de secvenţa de timp în care s-a conturat obiceiul, de locul de origine al etniei respective.

 
Multiculturalitate în Dobrogea

Provincia multiculturală - Dobrogea a adunat de-a lungul secolelor vestigii, istorie şi monumente de la mai toate etniile care s-au perindat la un
moment dat pe ţărmurile Mării Negre, fie că este vorba de grecii şi romanii din antichitate sau de turcii otomani din Evul Mediu.

Dobrogea numără în prezent 25 comunităţi etnice, unele statornicite de mii de ani, altele doar de câţiva. Deşi foarte diferite din perspectiva
confesiunii, a tradiţiilor ori a obiceiurilor culinare, aceste comunităţi etnice au ştiut să valorifice unicitatea coabitării aceluiaşi ţinut, fără a isca
tensiuni.

Această provincie muticulturală - Dobrogea - poate fi promovată ca model european de convieţuire multiculturală. Afirmaţia este susţinută de
faptul că:

• aici, convieţuiesc şi îşi păstrează tradiţiile o mulţime de grupuri etnice;

• sunt organizate şi festivaluri în care aceste comunităţi îşi promovează tradiţiile.

Multiculturalitatea aceasta este foarte bine reprezentată la Babadag, unde există monumente medieval, există un muzeu de artă orientală,
unde sunt expuse tot felul de obiecte. La fel în Tulcea, unde există, în afară de populaţia turcă şi tătară, ruşi lipoveni.

De asemenea, există o comunitate restrânsă de greci şi italieni.

Pentru a prezenta specificul multietnic al spaţiului dintre Dunăre şi mare, Muzeul de Artă Populară din Tulcea a deschis expoziţia permanentă
„Multiculturalitate în Dobrogea”. Aici sunt puse în evidenţă mărcile identitare ale diferitelor etnii din Dobrogea (turci, tătari, ruşi-lipoveni, dar şi
bulgari, ucraineni şi greci), reliefând totodată specificul românesc şi aromân.
Bibliografie:

1. Gavreliuc, A. (2011). Psihologia interculturală. Repere teoretice și diagnoze românești. Iași, Polirom.

2. Cucoş, C. (2000). Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale. Iaşi, Polirom

3. Nedelcu, Anca, Fundamentele educației interculturale. Diversitate, minorități, echitate, Editura Polirom, Iași, 2008