"Viața lui Mihai

Eminescu " de
George Călinescu 

Eminescu și
Junimea 
 Este considerat cel mai mare
istoric literar român și singurul
dintre criticii și istoricii noștri
literari care a avut genuri .A
fost însă de o potrivă
romancier ,poet și dramaturg
,eseist și publicist ,o
personalitate enciclopedică
marcantă ,un nume de primă
mărime al culturii noastre.Unul
dintre cei mai reprezentativi
scriitori români.

George
Călinescu 
Născut la 15 ianuarie 1850 în
Botoșani. Reprezintă pentru
literatura română ,mintea
strălucită care a lăsat în
urmă comori de o valoare
inestimabilă .
George Călinescu îl descrie
în cartea sa " Viața lui Mihai
Eminescu"  ca fiind un
hoinar în lume, dar oriunde
s-ar fi aflat nu a încetat să
compună și
să se documenteze .

Mihai
Eminescu 
Junimea este o reuniune întâmplătoare de
oameni ,cu multe aspirațiuni comune ,dar
despărțiți printr-o infinitate de atitudini
personale ,așa încât a subordona cu totul
pe Eminescu grupului sau a-l dezbina de
el ,cum fac unii ,este o lucrare zadarnică Eminescu și
și pătimașă. Este cultura serioasă a celor Junimea 
mai mulți dintre   junimiști (Maiorescu,
Negruzzi,Pogor,Carp, Lambrior,Vârgolici
) ,precum și nuanța germanistă a studiilor
acestora.
Adversarii spun despre
Maiorescu si Eminescu că sunt
doar metafizicieni ,în fond
filozofi întemeiați pe
speculațiune în scopul de a
ajunge la o teorie generală
asupra universului fenomenal,
din care tindeau să derive un
sistem practic omogen , o
etică o estetică ,o politică.
Considerați gânditori
preocupați atât de forma
gândirii ,cât și de conținutul
ei.Doi conservatori progresiști
,unul ataraxic ,celălalt
polemic ,raționalismul idealist
pune adevărul în
conformitatea lui formală cu
legile gândirii ,care sunt finite
,iar filozofiile materialiste
pun adevărul în funcțiune de
obiectul infinit al gândirii
,adică de perceperea în
veșnică mișcare a universului .
 Loviți amândoi în modul cel mai crunt de
ura contemporanilor, ei au simțit, fară îndoiala, indiferent de
putința de apropiere afectivă a sufletelor, afinitățile spirituale
ce-i legau, și Maiorescu își va găsi tainic în Luceafarul o
expresie a sufletului sau de ghețar, iar Eminescu se va fi
mângâia cu iluzia că vreodată discordiile dintre oameni pot fi
conciliate ‘în marginile adevărului'.Este, așadar, principial
absurd să ne închipuim că Eminescu a putut sa privească cu
antipatie și silă pe singurul om care 1-a înțeles cât putea să-1
înțeleagă de la început, pe unul din puținii oameni  cu care
putea avea un dialog pe toată întinderea vieții sale  spirituale,
și de aceea credem că Eminescu, om cu deosebire supe-  rior, va
fi fost în stare de porniri de iritate și ură împotriva  criticului
său, de dispreț însă niciodată.

Eminescu și Maiorescu 
Maiorescu și alții ne-au învățat să vedem un  Eminescu naiv ca un
copil, nepăsător la lauda, ca și la injurie,  lipsit de orice vanitate de
autor, până într-atât încât să trebuiască  ai se smulge manuscrisul din
mână spre a fi publicat, senin, într-un  cuvânt, și abstract. Imaginea
este strâmbă. Eminescu nu era un vânitos mărunt, de felul celor care
care abundă în lumea literară, avea însă un sentiment înaintat despre
sine și nu mai este îndoială că se  socotea cel mai mare poet al
vremii. Părerea lui despre toata lumea literară înconjuratoare era
detestabilă, iar critica îl irita.  Și daca el,din sentimentul
superiorității, rămânea aparent rece la ironii sau atacuri, în hârtiile
sale își varsă necazul în chip de epigrame:
Critici voi, cuflori deserte, E usor a scrie versuri
Care roade n-ati adus Cand nimic nu ai de spus.

Astfel Eminescu „intelectualicește

era maiorescian convins, n-a fost
omenește prietenul lui Maiorescu“.
 Maiorescu ar fi mers până acolo încât ar fi intervenit în chiar
viața afectivă a poetului, împiedicându-1, dacă lucrul este
adevărat, dea lua în căsătorie pe Veronica Micle, pentru că
cele doua talente literare nu ar mai fi planuri așa de frumos în
versuri!  Noblețea dovedită de Maiorescu, atât cu privirea la
Eminescu, cât și față de alți poeți, nu mai lasă nici o îndoială
asupra bunelor sale intenții, dar tocmai acestea erau de natura
sa adumbrească pe poet, pentru că din ele ieșea obligativitatea
mizeriei poetului și a milosteniei patronului literar. O dovadă
izbitoare de naivitatea aristocratică a lui Maiorescu o
formează aceste rânduri: 'A vorbi de mizeria materială a lui
Eminescu însemnează a intrebuința o expresie nepotrivită cu
individualitatea lui și pe care el are cel dintâi ar fi respins-o.

Maiorescu împiedica căsătoria lui Eminescu cu

Veronica Micle „pentru că cele doua talente
literare nu ar mai fi plâns așa de frumos în
versuri!“.
Eminescu a fost condus, cu toate că avea dreptul sa conducă, fiind
superior multor din acel cerc literar D. Maiorescu a căutat să -i
impuie modul său de a vedea, dar el îl privea în ochi fix, așa că sa
creat că-l înțelege, pe când de fapt zbura cu gândul în alte părți
Din îndemnul lor n-ascris nici un rând, nici n-a fost inspirat când
a plecat , îi suna în urechi sfaturile spuse pe un ton
dulce, ademenitor, cu scopul de a-l atrage, ca păianjenul
prada; apoi satisfăcut, dacă se poate, prin umilire, iata cine e
chemat să stăpânească. Mărire, cât se poate; prin ce mijloace
nu-ntreba, sunt mai murdare și mai negre decat glodul' 

Maiorescu incerca sa-l aiba sub

mana sa ,incerca sa se faca
cunoscut prin lucrarile sale ....
 În concluzie aș putea spune că indiferent
prin câte a trecut Eminescu și cât  de
josnic nu ar fi fost tratat ,el a trecut peste
și-a arătat adevărata valoare de poet și
fără ajutorul celor invidioși .