Cruciadele din secolul XII

Manole Ariana
Clasa a 9-a F
Colegiul Național Spiru Haret București
• În secolele al X-lea şi al Xl-lea, foarte mulți creştini, pentru a-şi răscumpăra păcatele
şi a-şi asigura salvarea eternă a sufletului, întreprind lungi şi grele călătorii către
locurile sfinte ale creştinătăţii.
• Dintre toate pelerinajele, cel mai important este acela la Ierusalim, unde se află
mormântul lui Iisus Hristos. Arabii stăpâneau Palestina și erau, în general, toleranţi
faţă de pelerini, însă cucerirea Pământului Sfânt de către turcii selgiucizi, care ocupă
şi Siria şi o mare parte a Asiei Mici, provoacă un şoc psihologic în Occident. În timp
ce pelerinajul se transformă astfel, puţin câte puţin, într-o mică expediţie armată,
ideea unui „război sfânt“ împotriva musulmanilor îşi face loc în cadrul războaielor
Reconquistei spaniole.
• În cea de-a doua jumătate a secolului al Xl-lea, când puterea califală se prăbuşeşte în
Siria şi în Palestina, şi pe când cucerirea turcă nu începuse încă, doar armatele în
adevăratul sens al cuvântului au curajul de a se aventura până la Ierusalim: de
exemplu, cea pe care o conduc, în 1065, trei episcopi germani - Gunther de Meinz,
Otto de Regensbug şi Wilhelm de Utrecht. Unele dintre aceste motivaţii sunt de ordin
politic, mergând de la apelul împăraţilor bizantini ameninţaţi de noul val islamic şi
până la grija manifestată de Papă de a-şi lărgi sfera de acţiune. Altele au un caracter
psihologic: de pildă, gustul pentru aventură şi război, dorinţa dc a cuceri, dincolo de
mare, prestigiu şi avere.
• În noiembrie 1095, cu ocazia unui consiliu reunit la Clermont, pe domeniile
contelui de Toulouse, papa Urban II îşi face publică intenţia de a organiza
recucerirea Pământului Sfânt de la păgâni. Cu câteva luni mai devreme, cu prilejul
altui consiliu ţinut la Piacenza, în martie 1095, suveranul pontif primise o solie
bizantină venită să-i ceară ajutorul împotriva necredincioşilor, „în numele apărării
Sfintei Biserici” Trimisul Basileului nu se sfii să zugrăvească tabloul în culori şi
mai sumbre, anume pentru a smulge Papei adeziunea, pe care acesta din urmă,
puternic impresionat de cele relatate, i-o şi acordă, emoţionat, dar şi interesat de
ideea de a putea aduna, în lupta împotriva păgânilor, creştini ai Orientului şi-ai
Occidentului, oficial separaţi de la mijlocul secolului
• Situaţia Imperiului de Răsărit s-a ameliorat simţitor de la sfârşitul dinastiei
macedonene. În 1081, Alexie I Comnenul ajunge la putere şi se confruntă de la bun
început cu problema majoră a Imperiului: apărarea frontierelor atacate din toate
părţile, la nord de pecenegi, unguri şi sârbi, la est de turcii selgiucizi, instalaţi în
Asia Mică, la sud şi vest, în sfârşit, de normanzii lui Robert Guiscard. Normanzii
pătrund în Iliria, cuceresc Dyrrachium (Durazzo) şi ameninţă însuşi
Constantinopolul.
• Pentru a îi respinge, Alexie trebuie să ceară ajutor Veneţiei, din partea căreia
primește sprijin naval.
• Moartea lui Robert Guiscard (1085), apoi sprijinul flotei veneţiene îi permit să-i ţină
pe normanzi în expectativă şi să redobândească Dyrrachium. Rămân însă toţi ceilalţi
duşmani care nu-şi slăbesc incursiunile în Imperiu; printre ei, în primul rând, turcii, pe
care Basileul nu poate spera să-i învingă fără ajutorul occidentalilor.
• De aici, negocierile cu Papa, care se deschid în 1089 şi care vor conduce, şase ani mai
târziu, la iniţiativa Papei Urban II, negocieri ce se constituie într-o înţelegere bazată,
în fond, pe o neconcordanţă între cele două părţi: occidentalii se gândesc, în mod
absolut, la eliberarea Locurilor Sfinte; împăratul de Răsărit are nevoie de mercenari,
pe care-i va folosi după placul inimii şi pe care-i va solicita acolo unde i se va părea că
pericolul e prea marc: împotriva turcilor, bineînţeles, dar şi împotriva pecenegilor şi
sârbilor.
• La chemarea lui Urban II, un prim val pleacă deîndată, compus din două grupuri
principale, unul format mai ales din germani, sub conducerea lui Walter cel Sărac,
celălalt condus de un călugăr, Petru Ermitul, amândoi reunind oameni simpli,
însufleţiţi de o adâncă credinţă, ce se va trasforma curând în fanatism şi va determina
cumplite pogromuri în calea cruciaţilor. Această expediţie populară, indisciplinată şi
prea puţin obişnuită cu meseria armelor, va fi decimată de foamete şi căldură, înainte
de a fi exterminată de turci în 1096, pe malul asiatic al Bosforului.
• Baronii nu pleacă decât în 1097, sub conducerea câtorva mari seniori, toţi având drept
scop mărturisit eliberarea Pământului Sfânt. Greutăţile sunt, însă, mari: lungimea
călătoriei întreprinsă, pe pământ sau pe mare, rigoarea climei, contra-atacuri ale
musulmanilor în Asia Mică, etc
• În cele din urmă, după un lung asediu al Antiohiei şi cucerirea sa, ei ajung la
Ierusalim, îl iau cu asalt şi îl jefuiesc, în iulie 1099.
• Învingătorii au creat aici patru mici state feudale: comitatele de Edessa - repede
recucerite de musulmani - şi de Tripoli, principatul Antiohiei şi regatul Ierusalimului,
al cărui prim suveran este Godefroy de Bouillon. Relaţiile lor cu musulmanii vor fi,
cel mai adesea, foarte bune, iar porturile de coastă (Tyr, Acera) cunosc o intensă
activitate economică de care profită negustorii italieni şi republicile maritime
• Într-o mare măsură, apărarea Pământului Sfânt va fi opera noilor ordine militare:
Ospitalierii Sf. Ioan din Ierusalim, Templierii, Cavalerii Teutoni, care construiesc
vaste şi puternice fortăreţe şi se constituie în adevărate puteri.
• Spiritul cruciadei, mereu treaz în Occident în timpul secolului al XlI-lea, păleşte
repede la nivelul principatelor din Pământul Sfânt. Începând cu 1150, odată cu apariţia
lui Nur al-Din, se afirmă, în plus, şi contra-ofensiva musulmană. Aceasta îl determină
pe Sf. Bernard, după pierderea comitatului de Edessa, să predice la Vezelay, apoi în
Flandra şi în Germania, a doua cruciadă pe care o conduc, din 1149, împăratul Conrad
III şi regele Franţei Ludovic VII. Rău pregătită, slăbită de trădarea bizantinilor şi de
divergenţele dintre baroni, ea suferă o primă înfrângere la Doryleea, în Asia Mică
(1147), înainte de a eşua, în anul următor, în faţa Damascului. La sfârşitul secolului, o
a treia cruciadă este din nou predicată, atunci când prinţul musulman Salah al-Din
fondator al unui vast regat, recucereşte Ierusalimul.
• Noua expediţie - împărţită, în fond, în mai multe grupuri - îi are drept conducători pe
împăratul Frederic Barbarossa, care piere în Asia Mică, regele Franţei Filip August şi
Plantagenetul Richard Inimă-de-Leu. Cruciaţii recuceresc Acera, reuşesc să salveze
câteva rămăşiţe ale vechii puteri teritoriale france - Antiohia în nord, o mică fâşie de
coastă între Tripoli şi Jaffa, insula Cipru - Ieruslimul, însă, rămâne în mâinile
musulmanilor.