Babele si Sfinxul

din
Muntii Bucegi
• Sfinxul din Munții Bucegi este un megalit antropomorf situat la
2216 m altitudine, în județul Dâmbovița, pe teritoriul
administrativ al comunei Moroeni. Originea numelui Sfinxului este
datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul
Egiptean, formarea lui fiind datorată eroziunii eoliene (vântului).
Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi
într-un timp foarte îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul
Bucegi, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime.
• Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul
este reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge.
Aspectul său omenesc este asociat cu o expresie de suveranitate
și putere, acest lucru fiind evidențiat prin fața proporționată, buze
severe si bărbia voluntară. Pelasgii au fost anteriori grecilor,
triburile lor au fost răspândite mai ales în zona Mării Egee.
• Mulți istorici merg până acolo încât spun că Marele Sfinx de la Giza,
Egipt, este o copie a celui de pe platforma Bucegilor. Acest lucru se
bazează pe niște asemănări care sunt mai mult sau mai puțin
întâmplătoare, cum ar fi faptul că Sfinxul din Bucegi are aceeași
înălțime cu cel egiptean, de la Gizeh.
• Asemănarea sa cu un Sfinx (dacă este privit din anumite unghiuri,
marcate în jurul său), cât și legendele și istoria locului, au făcut ca
această formațiune geologică să devină o atracție turistică
importantă.
• În perioada 1966-1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo, observase că Sfinxul
seamănă cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe
podișul Marcahuasi, din Peru, numit „Monumentul Omenirii”: «Sfinxul nu
reprezintă doar un singur chip, fiind înconjurat de altele, dar din rase diferite,
precum și de capul unui câine, care are rol de străjer al unei comori aflată într-
o „peșteră a tezaurului” în apropierea Omului». [1]
• Se spune că acest loc a fost centru energetic folosit pe vremuri de extratereștri,
multe legende circulând prin părțile locului în acest sens. În imediata apropiere
a Sfinxului se află o anume peșteră ce ar strânge mistere energetice
deosebite. Aceste mistere energetice sunt atracția multor oameni pasionați de
acest subiect. Alte zvonuri spun că tot aici ar exista o mină de uraniu, părăsită,
ce nu mai este în funcțiune din al doilea război mondial.
Originea denumirii

• Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost pur si simplu fascinați de această minunăție a
naturii. Ca drept dovadǎ stǎ mǎrturie cea mai veche fotografie ce are Sfinxul din Bucegi ca
personaj principal. Aceasta datează din anul 1900, cand tehnica fotografică era abia la
începuturile ei. Luând aceste lucruri în calcul, putem foarte ușor sǎ ne dǎm seama cât de
importantă a fost această formațiune pentru vizitatori, dacǎ în acele condiții în care
aparatele de fotografiat cântǎreau extrem de mult, a existat cineva interesat să o
fotografieze. Aceastǎ fotografie poartǎ numele de Babele din Caraiman. Prima denumire
oficialǎ, ca și Sfinxul din Bucegi, dateazǎ din anul 1935 într-un articol al publicației de profil a
vremurilor respective ce purta numele de Buletin Alpin.
• Astfel, odată ce această denumire a fost dată, a fost doar un pas pînă la a deveni oficială. A
doua numire în acest sens a megalitului a apărut în Revista „România”, inființată de
profesorul Alexandru Bădăuță (1901-1983), prozator, memorialist și eseist și unul dintre
întemeietorii Oficiului Național de Turism (în 1936), fiind deosebit de pasionat de acest
subiect, a descris pentru prima oară acest megalit și l-a denumit „Sfinxul românesc”.
Cateva Teorii Legate De Sfinx Si Babe
• În jurul Sfinxului din Bucegi şi al Babelor s-au născut o mulţime de
legende. Unele spun că sunt naturale, altele că ar fi creaţia omului. Nu
puţine sunt mărturiile conform cărora aceste pietre aşezate în vârf de
munte emană energii pozitive ce au apărat ţara de cotropitori, iar
teoriile cele mai moderne susţin că aceste pietre sunt de origine
extraterestră.   S-au făcut numeroase presupuneri, cum că Atlasul din
mitologia greacă este vârful Omul din Bucegi sau Prometeu înlănţuit
de o stâncă de pe acelaşi vârf, iar Babele, nişte altare ale unei vechi
civilizaţii, sau că Sfinxul din Bucegi ar fi fost modelat de daci.
Teoriile extraterestre

•   Teoriile fanteziste spun că megaliţii au fost creaţi de o civilizatie fizic

şi psihic net superioară umanităţii. Se pare că Sfinxul arată incredibil
de sugestiv de la distanţă mare, dar şi la anumite ore din zi sau din
noapte, atunci când se formează un “joc” de umbre şi lumini. Siteurile
de specialitate spun că dacă Sfinxul este privit din partea de E şi NE îşi
dezvăluie un chip uşor reptilian (dar cu siguranţă necunoscut omului
de astăzi) şi un om care stă ghemuit cu un “rucsac” în spate? (omul şi
chipul de reptilian stau spate în spate).
Bază extraterestră  
• În vara anului 2003, o echipă specială din cadrul Departamentului Zero (SRI)
ar fi făcut o descoperire monumentală în Munţii Bucegi. Pe fir au intrat
serviciile secrete americane şi numeroşi reprezentanţi ai Illuminati, care s-au
deplasat în România pentru a muşamaliza întreaga situaţie, scrie
efemeride.ro.   Mai mult, diverse personaje dubioase au luat contact cu cei
care au realizat descoperirea. Se spune că vorbeau foarte bine limba română,
chiar dacă proveneau din SUA. Lucrurile nu sunt foarte clare, dar în urma
zvonurilor s-a vehiculat ideea că era vorba despre reprezentanţii unor loje
masonice, cât şi al Ordinului Illuminati şi erau extrem de interesaţi de
descoperirea din Bucegi.
Cel mai vechi simbol sacru

•Unii cercetători spun că Sfinxul ar fi cel mai vechi dintre simbolurile noastre
sacre. A existat şi pe vremea regatelor dacice care îl venerau pe Zalmoxis.
Fenomenul ciudat care adună în fiecare an, în ziua de 28 noiembrie, zeci de
oameni în faţa uriaşului, ar fi legat de o legendă. Fenomenul ar fi apărut în ziua
în care Decebal şi-a ucis fiul, chiar în acest loc, ca sacrificiu ritualic, pantru a-l
trimite ca mesager zeilor.   Alte poveşti spun că între Sfinxul din Bucegi şi Sfinxul
din Egipt ar exista un tunel al timpului, tridimensional, culoar energetic, puteţi
să-l denumiţi cum doriţi.   Se mai spune că acest tunel este sub Sfinx şi Babe şi
duce într-o altă lume.    “Sfinxul este de fapt "paznicul" unei comori, comori
daca ne luam dupa Edgar Cayce si chiar asa este, ca stim majoritatea ca sfinxul
din bucegi este paznicul unei comori”, spun internauţii.
Ce sunt de fapt Sfinxul şi Babele

• Specialiştii, oficialităţile şi istoricii arată că de fapt Babele şi Sfinxul cel

mai probabil nu au avut nicio legătură cu dacii, cu civilizaţiile străvechi
şi în niciun caz cu egiptenii. Aceste stânci nu sunt decât un produs al
naturii, rezultat al unei geomorfologii de milenii. Practic Sfinxul s-a
format prin erodarea stâncilor de către acţiunea vânturilor, coroborat
cu alţi factori naturali. ”Caracteristic pentru Platoul Bucegilor este
prezenta stancilor izolate ca: Babele, Sfinxul etc, forme reziduale
rezultate ca urmare a proceselor eoliene, îngheţ-dezgheţ şi şiroire”, se
precizează într-un studiu geografic realizat de specialişti pentru
Ministerul Integrării Europene. 
Ce sunt de fapt Sfinxul şi Babele
• Babele la rândul lor sunt conglomerate şi gresii pe care diverşi factori
au sculptat aceste minuni ale naturii. ”Oscilatiile climatice au fost
înregistrate sub diverse forme. Pe conglomeratele şi gresiile
eterogene din Bucegi s-au format Babele şi Ciupercile, sub acţiunea
fenomenelor de şiroire, a regimului de îngheţ–dezgheţ diferenţiat şi a
coroziunii eoliene”, se arată pe mie.ro. De altfel datorită eroziunii
eoliene, în timp, Sfinxul şi Babele ar putea căpăta cu totul alte forme. 
 
Culoarul Rucar-Bran
• Culoarul Rucăr-Bran este situat în grupa Bucegi a Carpaților
Meridionali, el separând Masivele Bucegi și Leaota de Munții Piatra
Craiului și Munții Iezer-Păpușa. La origine este un culoar tectonic în
care eroziunea diferențială s-a grefat puternic scoțând la iveală multe
particularități morfologice. Culoarul este împărțit în trei sectoare: cel
nordic situat între Bran și culmile din centru, sectorul central numit și
sectorul gâlmelor calcaroase și sectorul sudic situat la sud de sectorul
gâlmelor. Relieful carstic este bine definit prin prezența peșterilor,
avenelor, cheilor, lapiezurilor, abrupturilor calcaroase și circulația
carstică. În cadrul sectorului sudic al culoarului se întâlnesc trei
depresiuni: Dâmbovicioara, Podul Dâmboviței și Rucăr.
• Inainte, la Vama Branului de dinaintea Cetăţii Braşovului soseau necontenit
negustorii români în căruţele lor cu vârf încărcate, care au străbătut drumul opintit
printre şirurile de munţi, venind dinspre Câmpulung Muscel şi trecând prin Rucăr şi
toate celelalte sate ferecate în văi adânci. Erau vremurile medievale, deseori
tulburate de rivalităţile conducătorilor de ţărişoare şi regate din partea răsăriteană
a Europei. Chiar trecute demult în istorie, timpurile acestea ale cavalerilor,
meşteşugarilor şi boierilor au lăsat urme de neşters prin această trecătoare
naturală, Culoarul Rucăr – Bran, cu care au fost dintotdeauna legate cele două
tărâmuri ale noastre: Transilvania şi Ţara Românească.
Mult înainte ca saşii din jurul Braşovului să se bucure de comerţul cu românii bogaţi din
Câmpulung Muscel, prin pasul dintre Munţii Piatra Craiului şi Iezer, pe o parte, şi Leaota şi
Bucegi, pe partea opusă, strămoşii noştri duceau turme şi cirezi spre plaiurile mănoase de sub
creste. Cum or fi fost cu adevărat mileniile acelea, ne putem închipui cu ochii minţii abia după ce-
om urca şi noi pe serpentinele drumului dintre Carpaţii înalţi, păzind frumuseţi neştiute. În
călătoria scurtă, care va începe de sub castelul Bran şi va merge spre sud, spre târgul nou din
Câmpulung Muscel, tot ce va ieşi în cale va aminti de nesfârşita fermecare pe care o poate
săvârşi asupra noastră natura românească.
De la Bran până sub Piatra Craiulu
• Din Vama castelului, drumul se întinde spre marginile Branului, lăsând
de-o parte şi de alta case arătoase, multe primitoare de turişti dornici
de aerul strecurat prin stâncile şi pădurile muntelui. Dinspre stânga,
Bucegii dau acestei localităţi istorice poteci pentru drumeţii lungi,
sfârşite în pajiştile pitoreşti de sub Vf.Omu. Dinspre dreapta, albeaţa
Pietrei Craiului scoate sub cer înălţimi colţuroase, mai potrivite
piciorului sprinten şi încercat al alpinistului fără frică de abisuri.
Urcând dincolo de Moeciu, serpentinele grele te lasă, la un moment dat, într-un
punct de belvedere, lângă tufişuri mişcate de vânt. Cu o măreţie tăcută, întregul
masiv al Pietrei Craiului se ridică mai sus de dealuri şi văi, ca un corp lung de
balaur.  Sub cer senin, în tabloul acesta pictat cu verde, alb şi albastru, distingi
urmele mici lăsate de stăpânirea omului: case risipite, garduri ca nişte linii subţiri,
fâneţe îngrijite, sălaşuri şi stâni. Te trezeşte din visare zgomotul motorului vreunei
maşini ajunse pe drumul dintre Bran şi Rucăr, aşa că trebuie să porneşti mai
departe, văzând cu coada ochiului cum Piatra Craiului se pierde după brazi,
acoperindu-se cu nori. 
• Trece puţin timp şi intri în Fundata, ultima localitate 
din judeţul Braşov. De aici  încolo, Argeşul preia frâiele
administrative ale zonei. Iar comuna aceasta e
fundată, adică întemeiată, tocmai acolo unde drumul
ajunge la 1300 metri altitudine, legănându-se printre
câteva coaste înalte, vara pline de flori, iarna rotunjite
sub zăpezi.  
• De aici, marginile şoselei se desfac când spre o vale verde, cand spre o
stână păzită de brazi. La Dealul Sasului, călătorul se poate abate la
dreapta, pe o cărare prăfuită, ducând direct în faţa unei case
păstoreşti tradiţionale. În liniştea răcoroasă, să stai de vorbă cu
gospodarii stânii e mare lucru. Dar şi mai mare plăcere e să priveşti
pânzeturile întinse de greutatea brânzii proaspăt scurse, aşteptând să
fie învelită în burdufurile grase.
• Mirosurile dinăuntru, a lapte, foc stins şi tocăniţă, n-o să fie uitate
prea repede.
• Coborând mai abrupt, drumul se propteşte în curbe scurte, obligând
orice maşină să încetinească; înainte să ajungă în vale, la Podu
Dâmboviţei, se împodobeşte cu nişte statui mari, albe, ţintuite pe
laturile ei. Aici, aceste semne artistice te anunţă că ai ajuns la un parc
statuar special, creat de scriitorul Paul Everac în urmă cu ani de zile.
Rucăr, Dragoslavele şi mai departe
• Lăsând jos Podu Dâmboviţei, drumul se ridică iar peste o culme
ierboasă, trecând de indicatorul de localitate: comuna Rucăr. De sus,
numai bine se observă cum casele acestui sat cu vechime au cuprins
toate văile pâraielor care s-au vărsat dintotdeauna în Dâmboviţa.  Se
prăvale pădurea peste locuinţele rucărenilor, întâlnind ici-colo un colţ
de stâncă, o coastă de pământ, un gard de lemn ori o claie de fân.
• Azi comună mare, Rucărul e iubit de turişti pentru oamenii săi
primitori, în ale căror bucătării cu podele de lemn se naşte poate cea
mai fericită îmbrăţişare gastronomică românească: bulzul. Adică, pe
înţelesul tuturor, o minunăţie galbenă: câţiva bulgări de brânză în
coajă de brad puşi înăuntrul unui cocoloş de mămăligă fierbinte,
densă. Lăsat în cuptorul încins, bulzul se rumeneşte deasupra şi ţine
strânsă topitura de brânză aromată. Împreună, lasă în gura oricui
gustul intens al unei experienţe păstoreşti autentice.
• Aproape unit cu Rucărul, satul Dragoslavele se lungeşte chiar pe malul
Dâmboviţei. De aici, şoseaua lasă valea râului în stânga, suie mult şi
merge de-a curmezişul coastelor împădurite până la Mausoleul de la
Mateiaş. De pe vârful acestui deal, pe care s-a ridicat monumentul în
amintirea eroilor Primului Război Mondial, se zăreşte întreaga vale a
Câmpulungului.
Va multumesc pentru atentia acordata!