STRATEGII DE INTEGRARE A COPIILOR CU CERINȚE

EDUCAȚIONALE SPECIALE

STUDENTE:

CREȚU CARLA EUGENIA

SLĂMNOIU IULIANA RAISA

 STRATEGII DE INTEGRARE A COPIILOR CU TULBURĂRI DE SPECTRU AUTIST ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
 

Autismul este una dintre cele mai grave tulburări ale copilăriei care frânează dezvoltarea. Familia care are
un copil cu nevoi speciale, se confruntă cu o situație nefamiliară și foarte dificilă. Alegerea unei grădinițe
potrivite care să țină seama de nevoile copilului, integrarea jocului cu autism într-un program educațional și
social este una din deciziile importante luate în viață de către părinți, copilul cu autism trebuie integrat
într-un program social. Atunci când copilul cu nevoi speciale începe grădinița, situația părinților devine
foarte dificilă, mai exact: comparația dintre copilul autist și ceilalți copiii de vârsta lui scoate în evidență
caracteristicile neobișnuite ale copilului cu autism, dar prezența copilului cu CES într-o grădiniță normală îi
ajută pe ceilalți copii în formarea spiritului de toleranță și îi fac să conștientizeze diferența dintre ei și alții.
Este important pentru societatea zilelor noastre să afle ce poate face pentru a reuşi să-i aducă în viaţa socială
pe cei suferinzi de acest sindrom, să le trezim dorinţa de a renunţa la lumea lor şi de a se integra în
societate. Pentru copii nu este nici pe departe atât de tragic cât este pentru părinţi, să-şi vadă copiii zilnic
închişi intr-o lume doar de ei ştiută. Pentru părinţii care înţeleg afecţiunea, toate planurile care şi le-au
făcut referitor la copil se dărâmă. Aceste familii trec printr-o perioadă cumplită din punct de vedere
emoţional la aflarea veştii, iar suferinţa acestora nu se încheie aici, pentru că aceşti copii trăiesc în
continuare alături de ei, amintindu-le tragedia lor. Şi totuşi în această lume a copiilor care suferă de autism,
a familiilor acestora, există speranţă.
Spre deosebire de copiii normali, copilul autist preferă să se joace cu obiecte nu cu jucării. Poate dezvolta
un ataşament bizar faţă de un ciob, o cheie, o sfoară, o cutiuţă, sau o bucată de material. Uneori acestea îi
pot conduce la comportamente periculoase sau nesănătoase.
De exemplu, un copil insistă să ducă în clasă mizerii de la toaletă. Uneori prezintă aceeaşi atitudine
bizară stereotipă faţă de sunete, de exemplu sunetul apei sau foşnetul hârtiei. Orice încercare de a-i
despărţi de obiectul preferat sau de a-i îndepărta de sursa de zgomot , le creează reacţii intense de
nepotolit. Orice modificare în stereotip şi ritual pot duce la anxietate şi agitaţie extremă. Se pot trage
de păr, se pot lovi în piept, îşi pot muşca degetul, se pot lovi peste faţă până se învineţesc. Parcă nu
simt durerea nici a lor , nici a altora.

Jocul nu este elaborat, creativ ci stereotip şi repetitiv, în loc să creeze, să imagineze, copilul autist
mimează repetitiv atitudini şi gesturi. Poate exista o lipsă a jocului spontan, variat sau a jocului imitativ
social specific nivelului de dezvoltare. Totodată natura simbolică a jucăriilor le este străină copiilor
autişti, nu o pot înţelege. De altfel ei nu participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri. Copilul autist se
joacă cu propriile lui stereotipii, el se distrează răsucind obiecte, învârtindu-le sau privesc obiecte care
se mişcă repetitiv.
Copilul cu autism prezintă grave deficiențe în ceea ce privește comunicarea cu ceilalți. Felul în care
încearcă să comunice, poate fi ciudat, neadecvat social. Există mai multe motive pentru care copiii cu
CES se pot manifesta astfel:

Confuzie datorită dificultăților de comunicare;

Dificultăți de a ,,citi” semnele sociale și contextuale;
Slabă toleranță la schimbare;
Nivel ridicat de anxietate.
Un bun educator se va transforma într-un mediator social, va observa comportamentele care evidențiază
frustrarea copilului și va găsi un răspuns adecvat la mesajul transmis de copil. Este foarte important, ca în
procesul de integrare, copilul autist să fie înțeles și perceput de către educator și de întreg personalul cu care
intră în contact. Este indicat ca, educatorul, să se folosească de semne grafice, foarte clare și intuitive care să
arate copilului ce anume se poate face în fiecare spațiu din clasă, ce anume este permis. În plus, se recomandă
ca educatorul să se folosească de avantajele învățării senzoriale, nu doar pentru a arăta copilului în ce va
consta fiecare activitate, dar și pentru a indica criteriile prin care se poate stabili că activitatea a fost dusă cu
succes până la capăt.

Conceptul de integrare presupune observarea comportamentului pozitiv la copil, antrenând o atitudine

optimistă a educatorului implicat în relația cu omul. În acest mod se creează o legătură pozitivă între educator
și copil, în care acesta pune accent pe abilitățile speciale de care copilul dispune, care pot fi cu ușurință arătate
și imitate de către ceilalți (felul cum se joacă, felul cum se mișcă). Educatorul, membru al echipei
multidisciplinare reușește să dezvolte o bună colaborare cu părinții copilului și însoțitorul. Prin cooperare,
educatorul poate încuraja crearea unui grup social de suport pentru copii și părinți.
 Odată stabilită relația de parteneriat între părinți și educator, aceștia devin conștienți atât de oportunitățile
cât și de dificultățile pe care le întâmpină. Bazele integrării copilului cu autism sunt deja stabilite atâta
timp cât toți membrii ,,echipei” au încredere în eforturile și optimismul de care dau dovadă în demersul
lor. Fiecare copil are dreptul la educație. Drepturile copilului sunt lege.

Ariile de interes incluse în programele speciale cuprind tocmai deficitele majore ale acestor copii
precum:

- lipsa interacţiunii sociale;

- lipsa reciprocităţii afective;
- absenţa empatiei;
- incapacitatea de a înţelege relaţiile sociale;
- incapacitatea de a-şi menţine atenţia;
- exersarea îndemânărilor.
 CONCLUZII:
 
După părerea noastră, problematica acestor copii cu dizabilități psihice este larg dezbătută în mediile educaționale,
legislația în vigoare prevede unele măsuri, însă, în viața reală, ea nu are suport. Într-o societate civilizată, ar trebui să
existe programe de sprijinire, susținere și consiliere a părinților acestor copii, ca și programe finanțate din bugetul
statului pentru recuperarea și integrarea lor cu succes în viața socială. O familie în fața unei asemenea probleme, este
total neputincioasă, dezorientată, neajutorată, iar cel care are cel mai mult de suferit este copilul.

Trebuie, totuși, înțeles faptul că aprecierea obiectivă a situației copilului și a șanselor sale de adaptare este extrem de
importantă. Subestimarea nevoilor copilului sau tendința de a cere un ritm de progres peste puterile lui pot fi
periculoase. De aceea, evaluarea continuă și încercarea de a urmări starea sa, dincolo de lipsa de reacții exterioare pe
care o poate avea un copil cu autism sunt două metode de care educatorul trebuie să se folosească mereu.
Cel mai bun tratament pentru copiii cu autism este o abordare în echipă și aplicarea unui program bine
structurat în mod constant. Este important ca părinții, să aibă grijă și de ei înșiși. Părinții sunt sfătuiți să învețe
diverse modalități de a face față tuturor emoțiilor, temerilor și îngrijorărilor care apar atunci când au în grijă un
copil cu autism. Provocările de zi cu zi și cele pe termen lung la care sunt supuși cresc mult riscul părinților și
al celorlalți copii din familie, de a face depresie sau alte afecțiuni legate de stres.
Așa cum au arătat studiile nu se poate fugi din fața acestor tragedii și mai înspăimântător e faptul că nu
există șanse de vindecare așa că trebuie să înțelegem acești copii și să le acordăm multă dragoste. Este tragic că,
asta se întâmplă într-o lume în care am putea, cu toții, să ne bucurăm de razele soarelui, de lumina stelelor, de
jocul copiilor și de zâmbetele lor care ne fac fericiți.

Cauzele care determină apariţia acestor tulburări nu sunt clar precizate, dar se presupune că există fie o
predispoziţie ereditară, fie existenţa unui complex de factori care determină o serie de afecţiuni la nivelul
creierului, anomalii în anumite zone cerebrale, inclusiv în zonele responsabile de emoţii, relaţionare.
 Se presupune şi existenţa unui determinism de natură psihogenă, mai ales la copii lipsiţi de afectivitate în primii
ani de viaţă, ca o reacţie la atitudinea şi comportamentul părinţilor faţă de nevoile lor.

Intervenţia părinţilor poate fi un factor major în reuşita tratamentului. Părinţii conlucrează împreună cu
educatorii şi cu terapeuţii pentru a identifica comportamentele care trebuie modificate şi a abilităţilor ce trebuie
învăţate. Recunoscând faptul că părinţii sunt primii educatori ai copiilor multe programe au început prin formarea
părinţilor pentru a continua terapia acasă. Cercetările făcute au arătat că mama şi tatăl care lucrează cu copilul sunt
la fel de eficienţi ca şi învăţătorii şi terapeuţii specializaţi.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Gherguț, A. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și incluziune în educație,

Polirom, Iași 2006;
2. Mușu, I., Ghid de predare - învățare pentru cerințe educative speciale, UNICEF și RENICO, Editura Marlink
2000;
3. Ezechil. L, Educație incluzivă ca principiu metodologic în Revista de Pedagogie, Drepturile copilului și
discriminarea în învățământ, 2002;
4. Furtună Carmen, Sociologie generală, Editura Fundația România de mâine, București 2006;
5. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București 2004;
6. www.academia.edu - Emil Verza- Psihopedagogia specială, link accesat în data de 07.11.2021.
7. https://www.cdt-babes.ro/articole/autism-infantil.php, link accesat în data de 07.11.2021.