Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs IV Metode Si Mijloace
Curs IV Metode Si Mijloace
MIJLOACE DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
CURS IV
Activitatea didactică este compusă din multe acţiuni.
Acţiunile didactice sunt realizate prin mai multe operaţiuni.
Metodele de învăţământ
“odos” = cale, drum;
“metha” = către, spre;
Reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor în
a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea,
lucrurile, ştiinţa.
Cale de descoperire a adevărului.
Tehnică de execuţie a acţiunilor ce încorporează
elemente de dirijare, comandă, conexiune inversă.
Pentru profesor, metoda didactică este un plan de
acţiune conceput pentru transmiterea cunoştinţelor şi
formarea competenţelor specifice.
I. Funcţiile generale:
a. Funcţia cognitivă: vizează organizarea şi dirijarea cunoaşterii, implicit a
învăţării;
b. Funcţia instrumentală (operaţională) – cea de intermediar între elev şi
materia de studiat; obiective şi rezultate;
c. Funcţia normativă – cea de a arăta cum să se predea, cum să se înveţe – astfel
încât să se atingă performanţele stabilite;
d. Funcţia motivaţională – cea de stimulare a creativităţii, de stârnire a
curiozităţii şi interesului pentru cunoaştere (întărirea psihologică a învăţării);
e. Funcţia formativă – care constă în exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice
şi motorii, concomitent cu însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor.
Totodată această funcţie mai constă şi în modelarea atitudinilor, convingerilor,
sentimentelor şi calităţilor morale ale elevilor.
Expozitive:
Povestirea didactică
Descrierea
Explicaţia
Prelegerea
Instructajul
Dialogate (conversative)
Conferinţa
Conversaţia
Dezbaterea tip seminar
Problematizarea
Brainstormingul
Metoda cubului
Comunicarea rotativă
2. Metode de comunicare scrisă (de muncă cu
manualul):
Lectura explicativă;
Lectura independentă:
(rezumatul; conspectul; fişa de studiu).
II.Metode de explorare şi descoperire
1. Metode de explorare directă a obiectelor şi
fenomenelor:
Observaţia didactică
Cercetarea documentelor
Experimentul
Studiul de caz
Învăţarea prin descoperire
1. Conversaţia didactică
Conversaţia didactică prezintă următoarele forme (în consonanţă cu
momentele principale ale lecţiei):
conversaţia euristică destinată însuşirii unor cunoştinţe noi;
conversaţia de reactualizare folosită pentru a împrospăta memoria elevilor
şi pentru a facilita trecerea la predarea noilor cunoştinţe;
conversaţia de fixare pentru consolidarea cunoştinţelor şi sistematizarea
acestora;
conversaţia de verificare utilizată în momentul verificării orale a
cunoştinţelor.
CONVERSAŢIA DIDACTICA
Dacă se ia drept criteriu funcţia didactică pe care o poate îndeplini
conversaţia, atunci distingem următoarele variante:
conversaţia de comunicare;
conversaţia de repetare şi sistematizare;
conversaţia de fixare şi consolidare;
conversaţia de verificare şi apreciere;
conversaţia introductivă;
conversaţia finală.
Conversaţia poate lua forma discuţiilor individuale sau a discuţiilor
colective (dezbaterile).
Scopurile metodelor conversative (dialogate), respectiv:
1. stimularea gândirii elevilor, astfel încât aceştia să poată descoperi şi
singuri adevărul, să motiveze răspunsurile date, să sesizeze legăturile
cauzale dintre cunoştinţe / fenomene;
2. aprofundarea cunoştinţelor, a problemelor supuse discuţiei şi chiar,
avansarea de noi explicaţii / soluţii de rezolvare;
3. formarea gândirii logice a elevilor astfel încât ei să poată sesiza care
este esenţa problemei, precum şi logica internă a unei discipline;
4. deprinderea elevilor de a rezolva şi singuri o problemă de învăţare (să
poată aplica singuri o regulă, o definiţie, o teoremă).
CONVERSATIA EURISTICA
1. Demonstrarea didactică
- prin această metodă didactică, profesorul dovedeşte realitatea unui obiect,
fenomen, proces sau a unor afirmaţii apelând la un material concret /
intuitiv / prin acţiuni practice; Atunci când se efectuează o demonstraţie,
trebuie respectate anumite condiţii:
se va porni de la premise adevărate, fiecare pas executându-se conform
regulilor de inferenţă validă;
dacă am acceptat argumentele ca adevărate trebuie să acceptăm şi concluzia
(teza de demonstrat) ca fiind adevărată;
între ceea ce este dat şi ceea ce se derivă (premisă/ipoteză – concluzie)
trebuie să existe o relaţie de condiţionare necesară;
demonstraţia trebuie să fie convingătoare, pentru ca idea demonstrată să
poată fi acceptată;
afirmaţia să aibă prioritate absolută în raport cu negaţia deoarece sarcina
demonstrării revine celui care afirmă, nu celui care neagă.
demonstraţia se face bazându-ne fie pe un material concret, fie pe unul
intuitiv, fie recurgând la acţiuni nemijlocit practice;
Tipuri de demonstrare:
demonstrarea bazată pe experimentul de laborator;
demonstrarea acţiunilor;
demonstrarea cu ajutorul reprezentărilor grafice (hărţi, desene etc.);
demonstrarea cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale (proiecţii);
demonstrarea prin exemple;
demonstrarea cu ajutorul modelelor similare sau analoge
(asemănătoare);
demonstrarea chimică (experienţe);
demonstrarea prin argumente, pentru a dovedi justeţea
afirmaţiilor/existenţa unor fapte.
Demonstrarea asigură prezentarea sistematică şi organizată a
obiectelor, fenomenelor, proceselor, acţiunilor, scopul fiind receptarea
şi învăţarea lor corectă;
Rolul (sarcinile) profesorului în demonstrare:
să conducă observaţia elevilor;
să dinamizeze elevii (să-i solicite să acţioneze);
să pregătească materialul cu ajutorul căruia să realizeze demonstrarea;
să stimuleze atenţia elevilor;
să respecte principiile didactice.
III. METODE BAZATE PE ACŢIUNEA PRACTICĂ (PENTRU FORMAREA
DEPRINDERILOR)
III. Metode prin care elevii sunt învăţaţi să lucreze productiv cu alţii şi să-şi
dezvolte abilităţi de colaborare şi ajutor reciproc: mozaicul, cafeneaua,
proiectul în grupuri mici etc.
EXERCIŢIUL DIDACTIC
1. Exerciţiul didactic
- este mai mult un procedeu care constă în efectuarea unor operaţii şi
acţiuni mintale sau motorii în scopul consolidării unor cunoştinţe şi al
dezvoltării unor abilităţi;
- metoda are caracter algoritmic deoarece presupune parcurgerea conştientă
a anumitor secvenţe riguroase ce se repetă întocmai (adică, o suită de
acţiuni care se reiau aproape identic), determinând apariţia unor
comportamente acţionale, automatizate, ale şcolarilor.
Scopurile exerciţiului:
aprofundarea unor noţiuni, reguli, teorii, principii deja asimilate;
dezvoltarea operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale;
prevenirea uitării sau evitarea confuziilor;
formarea şi consolidarea unor deprinderi, abilităţi;
dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter.
exemple de exerciţii: gramaticale şi literare, matematice, artistice, sportive
etc.
Tipuri de exerciţii:
exerciţii introductive (pentru familiarizarea cu receptarea
şi aplicarea cunoştinţelor);
exerciţii curente (pentru a forma deprinderi);
exerciţii de consolidare (pentru restructurarea şi fixarea
materiei);
exerciţii de verificare (pentru evaluare);
exerciţii individuale sau de echipă;
exerciţii dirijate, semidirijate, libere;
exerciţii reproductive / creative (pentru a solicita
gândirea, imaginaţia, creativitatea);
2. Modelarea didactică
metodă de cercetare sau învăţare a obiectelor, fenomenelor (legi, principii,
norme), care constă în folosirea unui model construit pe baza proprietăţilor
esenţiale ale originalului. Modelul (care facilitează învăţarea) este un mod
de materializare a generalului, a ansamblului de la care se pleacă în
descoperirea elementelor particulare; reproduce simplificat trăsăturile şi
caracteristicile obiectelor şi fenomenelor, dificil de perceput şi cercetat, în
mod direct;
Tipuri de modele:
a) obiectuale (corpuri geometrice, machete, mulaje);
b) figurative (scheme, grafice, filme de animaţie);
c) simbolice (formule logice, matematice, chimice).