FORMAREA STATULUI

NAŢIONAL ROMÂN 1859-1878

BUCUR DORU NARCIS ŞI STRASSZER
KRISZTINA
Unirea Principatelor române la 24 ianuarie 1859 şi formarea statului
naţional modern moment hotărâtor în lupta românilor pentru
independenţă şi unitate, pentru progres economic, social-politic şi
cultural
Principatele Unite Moldova și Țara
Românească,[1] uzual Principatele Unite,
au fost un stat format prin unirea dintre
Principatele Dunărene Moldova și Țara
Românească în perioada 1856–1862,
printr-un proces al cărui moment
definitoriu a fost constituirea în 1859 a
uniunii personale prin alegerea ca
domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Statul
acoperea regiunile istorice Oltenia,
Muntenia, și Moldova Occidentală, precum La Unirea Principatelor Romane
și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad
și Ismail). Unirea politică dintre cele două
principate a fost primul pas politic spre
crearea României ca un singur stat
(unitar), în 1866, stat ce avea să devină
independent în 1878 și să fie proclamat
regat în 1881.
CUM S-A ÎNFĂPTUIT
UNIREA
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta
Principatelor Ţării Româneşti şi
Moldovei se afla în mâinile Imperiului
Otoman şi ale Rusiei Ţariste, care se
opuneau unirii lor. Obiectivul
fundamental al românilor, ''Unirea
Moldovei şi Ţării Româneşti într-un
singur stat neatârnat românesc'',
fusese afirmat clar în 24 mai 1848, la
Braşov, prin programul-legământ
''Prinţipiile noastre pentru reformarea Conferinţa de pace de la
patriei''. După războiul, care a durat Paris 1956
trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea
Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace
încheiat la Paris în 1856 a avut
prevederi care priveau şi statutul celor
două Principate Române
TRATATUL DE LA PARIS,
SEMNAT LA 30 MARTIE 1856
În circumstanțe internaționale complexe
în care consecințele Războiului Crimeei
(1853-1856)între cele mai puternice
state ale Europei au modificat sensibil
echilibrul geopolitic al regiunii, afectând
direct şi evoluţia Principatelor dunărene
autonome Moldova şi Muntenia
(Valahia) - aflate încă sub suzeranitatea
Imperiului otoman, românii au înscris
definitiv în conștiința contemporanilor,
ca şi a generațiilor care s-au perindat de
atunci şi până în prezent, ziua de 24
ianuarie 1859 ca expresie a voinței lor
politice de libertate şi unitate.
Tratatul de la Paris a înlocuit
protectoratul rus cu garanția colectivă a
marilor puteri. Acesta însă nu a realizat
unirea Principatelor dar a facilitat calea
către aceasta, lăsând problema în
mâinile românilor.
Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea
acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi
munteni care au organizat formarea Comitetelor
Unirii.
În 1858 şi Marile Puteri europene acceptau prin
Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări,
cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de
Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la
Focşani, care urma să facă legi de interes comun.
Deși Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru
perioada domniei lui Cuza, șirul de reforme inițiate
de acesta și venirea pe tronul Principatelor Unite a
domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al
Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie
ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției
promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să
se numească oficial România.
UN SINGUR DOMN, UN
STAT UNITAR
Soluţia îndrăzneațăşi originală
adoptată in final prin dubla alegere a
lui Alexandru Ioan Cuza poporul
român a înfăptuit el, mai întâi, unirea
personală, 5 ianuarie 1859, a fost
ales ca domnitor în Moldova. și apoi
unirea completă 24 ianuarie în
același an, Cuza a fost ales ca
domnitor în Țara Românească
demonstrând convingător în fața
unei Europe uimite de capacitatea
revoluționară şi maturitatea sa
politică, voința dârză a românilor,
ferm hotărâți să-şi croiască propriul
lor viitor.
Mihail Kogalniceanu afirma în
discursul adresat domnitorului după
alegere:
"Alegându-te pe tine domn... am voit
să arătăm lumei aceea ce toată ţara
doreşte: la legi noi, om nou... Fii dar
omul epocii; fă ca legea să
înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea
să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn,
fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu
aceia pentru care mai toţi domnii
trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu
uita că dacă cincizeci de deputati te-
au ales domn, însă ai să domneşti
peste două milioane de oameni!"
În anii 1863-1864 au fost adoptate legi
de organizare a diferitelor sectoare ale
vieții sociale: legile asupra pensiilor,
contabilității, a consiliilor județene,
legea judecătorească şi cea asupra
instrucțiunii publice, Codul Penal,
unificarea serviciilor poștale şi
telegrafice. Practic, se poate afirma că
nu a existat domeniu de activitate în
care să nu se producă reforme
înnoitoare. Printre acestea trebuie să
amintim atenţia specială acordată
culturii şi învățământului universitar
ale cărui baze solide s-au așezat în
1860 (Iaşi) şi 1864 (Bucureşti).
Drapelul din 1862-1868
Prin lovitura de stat produsă în ziua de
2/14 mai 1864, când Adunarea
legiuitoare dominată de gruparea
conservatoare a fost dizolvată,
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
căutat să întărească autoritatea
regimului său şi, de asemenea, să-şi
consolideze poziția pe plan
internaţional.
Poporul român, într-o solidaritate impresionantă, folosindu-se cu inteligență de
contradicțiile dintre Marile Puteri şi acționând cu perseverență, dinamism şi
mult curaj, aveau să impună Europei, în ianuarie 1859, un fapt împlinit cu
valoare de simbol: făurirea Statului naţional român modern.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de

apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor
Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar
ameninţări de intervenţie militară. Dar
fermitatea lui Cuza, reacţia energică a
Camerelor şi a guvernelor, poziţia
intransigentă a marelui diplomat Costache
Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii
Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în
septembrie 1859 recunoaşterea dublei
alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa
de la Paris. Prin Unirea Moldovei cu Ţara
Românească s-a format un stat unitar care Harta Unirii Principatelor
a adoptat numele de România, cu Capitala
la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un
singur Guvern. Era primul pas pe calea
înfăptuirii statului naţional unitar român.
 DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi
s-a terminat într-un conflict cu elita politică. A fost
acuzat de autoritarism şi silit să abdice în 11
februarie 1866.
Anii de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza (1859-
1866) reprezintă una din cele mai fecunde pagini
din istoria României şi a românilor. Este o perioadă
dinamică şi complexă, când se realizează o
adevărată revoluție de dimensiuni şi importanță
covârșitoare în ansamblul societății româneşti. În
numai șapte ani, România a pășit cu fermitate pe
drumul edificării statului naţional modern, reformele
înfăptuite având o însemnătate la fel de mare ca şi
actul propriu-zis al Unirii.
Meritul principal al lui Alexandru Ioan Cuza, cel
dintâi Domnitor al României moderne, constă în
opera sa nepieritoare de întărire a Ţării sub steagul
Unirii, operă deschizătoare de noi orizonturi
favorabile dobândirii Independenţei (1877-1878) şi
înfăptuirii deplinei unități naţionale a tuturor
românilor (1918).